La Medeleni (vol. 2 și 3)

Ionel Teodoreanu

La Medeleni

Vol.2 și 3

Drumuri

Partea întîia

1

SFÎRȘITUL UNUI AN ȘCOLAR

Deși plină de școlari, vasta clădire a Liceului Lazăr din București amuțise. Din ea nu s-auzeau decît zvo­nurile de-afară: gemătul lung al tramvaielor; vo­ciferările ritmice ale oltenilor cu zarzavaturi, fructe și cărbuni; și în răstimpuri, prin flacăra albă a verii, corul crud și anarhic al vrăbiilor din Cișmigiu.

Mai bine de cinci sute de peniți porniseră cruciada ultimelor teze ale anului, alungate de aceeași teroare ― corigența sau repetența ― călăuzite de același fanatism: cucerirea vacanței fără de griji.

În toate clasele, mirosul acid al cernelii stăpînea ― mai presus de celelalte ― ca prezența unui des­tin. De pe catedre, dominînd șirurile spinărilor aple­cate, zeii didactici ― îndeobște sluți, nerași, cu oche­lari călări pe triste nasuri ― aveau expresia enig­matică a zeilor autentici.

Fițuicile circulau pe subt pupitre, se tupilau subt sugătorile imprimate cu tabla înmulțirii, pîndeau subt filele caietelor liniate și emoționate ― agere și clan­destine ca șopîrlele ― răsărind dintr-o manșetă cu inscripții microscopice, din crăpăturile atavice ale băncilor sau din alte tainițe intime. Cînd și cînd, ușa vreunei clase se deschidea cu o încetineală le­șinată și se închidea patetic, izgonind pe coridor un mic Oedip în uniformă, prins cu fițuica în caiet, cu cartea pe genunchi sau aplecat famelic pe caietul vecinului. Și corul antic al tăcerii murmura-n ure­chile urechite în prezent și viitor: "Repetent... re­petent... repetent..."

Alteori, o ușă izbucnea în lături și se-nchidea poc­nind ca un aplauz formidabil, făcînd loc școlarului palid de emoție, care cu gestul scenic al Damei cu camelii, ținea pe față batista copios carminată cu sîngele unei sticluțe de cerneală roșie...

Clasa VIl-a modernă analiza poezia Melancolie ― "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, prin care trece albă regina nopții moartă" ― cu o viteză păgubitoare în primul rînd ortografiei, căl­cată la toate virajurile gramaticale, ca o vulgară găină sau gîscă pe șosea.

Tinerii comentatori ai melancoliei eminesciene se desfătau ca la lectura unor stihuri de Topîrceanu, rezervîndu-și masca melancoliei pentru tezele știin­țifice, îndeosebi pentru cea de la matematici.

Profesorul de literatură se uita pe fereastră fredonînd mintal o arie din Văduva veselă. Purta o lavalieră la fel cu a lui Maximilian din Fire de artist, și avea numai douăzeci și șase de ani. Pe bu­levard treceau cu pași dănțuitori fete cu bluze de vară... și pe caiete "regina nopții moartă".

"Dan Deleanu,

cl. VII-a m."

Iscălitura din josul paginei scrisă în cursive to­rențiale, era abia schițată, ca pe recipisa unei tele­grame urgente.

Dănuț se uită la ceasul-brățară, descoperindu-l cu o bruscă mișcare a brațului: unghiul drept al minu­tarelor arăta trei jumătate. Se aplecă la urechea ca­maradului de bancă.

― Mircea...

― ...? clipiră ochii bruni, smulgîndu-se din deco­rul nocturn al Melancoliei cu un reflex de lună și o iluminare parcă.

― ...eu plec. Ia-mi tu geanta. Ne întîlnim acasă.

― Nu m-aștepți? se alarmă Mircea, întorcînd con­deiul.

― Nu pot. Nu mai pot. Vreau să știu tot. Să se sfîrșească odată.

― Cum? Te duci acolo?

― Da.

― Și scrisoarea?

― Rupe-o.

― ...? Asta nu! Eu o duc.

― Am spus nu.

― Dan!

― Nu te-amesteca.

― Dan, te-ai jurat! se încruntă Mircea cu ochi serioși și o subită roșeață în obraji.

― Am să-mi calc jurămîntul... Nu te uita așa!... Tu... "n-ai iubit", continuă în gînd Dănuț, intimidat și exasperat de disprețul ironic al camaradului său.

― Pentru o astfel de femeie?

― Mircea!

― Ssst! șușuiră glasuri indignate.

Izbind pupitrul și aruncînd o privire de sfidare întregei clase, Dănuț se ridică din bancă, spătos, zvelt și ondulat în ușoara uniformă de camgar. Înaintă spre catedră, febril, urmărit de priviri nedumerite: Dănuț era printre premianții clasei. Și e o axiomă pentru orice elev bun că o oră e cu totul neîndes­tulătoare pentru întocmirea unei teze destinate no­telor majore, mai ales la română unde "scrii tot ce-ți trece prin cap".

― Ai și isprăvit, Deleanu? întrebă profesorul, ritmîndu-și întrebarea și gestul ― din distracție ― pe aria de operetă fredonată pînă atunci.

― Da, domnule profesor.

Aruncă spre ușă o privire semnificativă.

― Cum s-ar zice: "veni, vidi, vici..." intonă pro­fesorul cu familiaritatea cantabilă a chelnerilor de berărie cînd se avîntă plesnind din șervet, c-un "vine, vineeee..."

― Hî! zîmbi Dănuț condescendent.

― Ce zici, Deleanu, despre Eminescu al nostru? Genial poet: ai? Are un ce aparte...

Dănuț strînse pumnii cu o vigoare sportivă.

― Îmi permiteți să plec, domnule profesor... Știți, căldurile! răsuflă el, trecîndu-și batista peste fața nădușită glacial.

― Poftim, poftim.

Dănuț se înclină scurt și se smunci spre ușă, lăsînd în urmă-i plutirea de parfum turburătoare și im­pudică a adolescenților impregnați de intimitatea unei femei cochete.

Profesorul aspiră cu nări viguroase parfumul evoca­tor și, netezîndu-și mustăcioara cu un deget, începu să fredoneze o arie din Fetița dulce. Totodată des­chise caietul zvîrlit pe marginea catedrei și, aruncînd o privire distrată pe teza indescifrabilă ― cu satisfacția înduioșată a chefliilor care nu se uită la bacșiș ― puse un zece apăsat cu creion roșu, notă care ignora și conținutul tezei, și Melancolia, dar care aplauda superlativ pulpele grăsune și dessous-urile roze ale Floricăi Florescu în Fetița dulce.

"Mircea Balmuș,

Cl. VII-a m."

Toată revolta lui Mircea se descarcă în iscălitura aruncată în mijlocul filei, subt teza neisprăvită, făcînd, alături de corectitudinea fină a rîndurilor de mai sus, efectul dezordonat al trăsnetului într-un impecabil parc englezesc.

― Și dumneata, Balmuș? Ce-ați pățit azi? se mi­nună profesorul, consultîndu-și ceasul.

― Sînt cam indispus, domnule profesor, răspunse Mircea așezîndu-și teza sacrificată peste teza lui Dă­nuț.

Trecu în goana mare prin coridorul pustiu. Co­borî scările, vîrtej. Îl ajunse pe Dănuț dincolo de bulevard.

― Dan! Dan!

― Ce mai vrei?

― ... Ești supărat pe mine!

Se priviră ochi în ochi. Dănuț sfida.

Ceva mai înalt și mult mai voinic decît Mircea și decît toți camarazii lui ― chiar decît repetenții mustăcioși ― Dănuț avea în schimb o față copilăroasă, cu toate că în jurul ochilor i se inelau, viorii, cear­cănele dragostii. Izgonită din trup, copilăria stăruia delicat în rotunjimea lină a obrajilor, în puritatea feminină a bărbiei și a gîtului, și în entuziasmul fraged al mîniei cu reflexe de violetă pe fruntea cu o vînă răzvrătită. Mișcările sportive și conturul hotărît al trupului îi dădeau o energie aparentă, atenuată, dacă nu dezmințită, de dulceața molatecă a ochilor castanii. Roșeața mînilor se învecina cu izbucnirea lacrimilor pe obrajii lui Dan ― încă Dănuț.

― Ascultă, Mircea, începu el îndoindu-și cu un gest familiar liceenilor cozorocul chipiului; Adina, orice s-ar întîmpla, și orice-ai gîndi tu, nu-i o femeie. Bonjour.

Cotind pe o stradă laterală se îndepărtă cu pași elastici, întrecînd pe rînd pe toți trecătorii.

"Asta înseamnă că eu sînt un măgar!" monologă Mircea.

Un tramvai, venind dinspre Cotroceni, se opri la halta apropiată. Mircea se repezi într-acolo. C-un picior pe scară șovăi. Întoarse capul în direcția lui Dănuț. Îi zări mersul aplecat și nervos ca și scrisul.

"Du-te cu tramvaiul; du-te cu tramvaiul", șoptea îndîrjită demnitatea lui Mircea.

Totuși, numai demnitatea lui luă tramvaiul. El se luă după Dănuț, săltînd cele două genți școlare care-i împovărau brațul.

"Ca un hamal!" se batjocori singur ștergîndu-și cu podul palmei broboanele de nădușeală.

"Așa îți trebuie", gîndi el, întrebuințînd pronumele la persoana doua, ca și cum în felul acesta ar fi stabilit o distanță între Mircea Balmuș, care se lăsa jignit fără să reacționeze, și glasul critic care, neatîrnat, înfiera această nedemnitate.

Arșița se abătuse ca o migrenă colectivă asupra trecătorilor congestionați și lenți. Cînii scoteau lim­ba; oamenii batistele. Pe acoperișul caselor s-ar fi putut prăji cafeaua.

Soarele ardea atît de intens încît pierise, alb, ca un viscol, în cerul scînteietor.

Bucureștiul aștepta noaptea ca o ploaie.

Vioiciunea agresivă a lui Dănuț și graba lui Mircea după el, contrastau atît de categoric cu ritmul lînced al străzii, încît un trecător triplat de pîntec, cu un carton de înghețată într-o mînă, umbrela des­chisă în cealaltă și o popească batistă atîrnată de guler ca o bavetă, se întoarse după ei, exclamînd suav:

― Oh! Tinerețe! Tinerețe!...

*

Zărind vitraliul albastru al vestibulului, Dănuț în­cepu să alerge de-a binelea. Smunci în lături portița de fier. Cînele îl cunoștea. Îl cunoștea și băcanul de peste drum.

― Asta-i ăl dă inimă! Hă-hă!

La auzul epitetului aruncat în gura mare, ca o exclamație la teatru, din galerie, Mircea nu îndrăzni să treacă prin fața băcăniei. Se opri pe loc, profund umilit.

Dănuț sună autoritar, lung, privind dușmănos tă­blița de metal înșurubată în zid, deasupra cutiei de scrisori.

MICHEL STEPHANO

Căpitan din Marina Comercială

Tăblița aceasta îi amintea sarcastic ziua și clipa cea mai încîntătoare a vieții lui... Luase premiul întîi la concursul de patinaj, subt ochii Adinei, în aclamațiile frenetice ale Liceului Lazăr. O după-amiază întreagă patinaseră împreună, înfruntînd vis­colul. Spre sară o întovărășise acasă, călăuzind-o cu brațul în jurul mijlocului prin troienile viforoase.

În fața ușii, Dănuț se descoperise ceremonios.

― Je vous baise les mains, madame[1].

― Comment? Vous n'entrez pas, cher monsieur?[2]

Îi venise să fugă cu fericirea inimii lui... Atunci zărise, la lumina becului electric, tăblița. Șoptise, cu ochii plecați și glasul răgușit.

― J'ai peur, madame, de déranger monsieur votre mari![3]

― Mais je suis seule, mon petit page... Il est à l'étranger[4].

Dănuț amețise, îngropat parcă subt trandafiri. Toți fulgii ninsorii oglindeau sclipirea dinților mărunți.

Intrase...

Acum aștepta.

Și-i venea să smulgă și să calce în picioare ti­nicheaua tutelară a acestui ridicol Michel Stephano "qui était toujours à l'étranger[5].

Sună din nou: ascuțită vibrație a soneriei. Nici un răspuns. Bătu cu pumnul în lemnul ușii, apoi în geamuri. Parcă se zărea o mișcare printre perdeluțele ușii din față. Uitîndu-se mai bine, nu zări nimic, apoi zări oglindindu-se în geamuri ― holbată diform de curiozitate ― figura băcanului și, față în față, umilitoare, uniforma lui de licean.

Scutură clanța, aprig, ca pe o mînă sensibilă. Ni­mic. Casa cu storurile trase era mută, închisă, ostilă.

În goana mare înconjură fațada și intră prin ate­nanse. Îl întîmpină brusc, răsărind de după bufet, pe jumătate speriată, pe jumătate cochetă și zîmbitoare, Aneta. Își friza cu degetele neliniștite, cînd danteluțele șorțului, cînd șuvițele bretonului.

― Nu-i acasă, domnișorule: plecă la Sinaia.

Dănuț se făcu palid.

― A plecat?

― Da, domnișorule.

― Nu se poate... Minți. De ce nu mi-ai deschis?

― Dormeam, domnișorule.

― Minți. Ce-i acolo? Pentru cine? vociferă Dănuț, arătînd cu degetul pe bufet portocalele tăiate alături de două pahare aburite.

― Pentru mine, domnișorule. Mă jur, na! Să nu mai ajung... Dacă ți-e poftă răcorește-te c-o lemonată.

― Aneta!

― Zău, domnișorule!

― Minți! Am să-ți arăt că minți. Toți spuneți minciuni, numai minciuni...

― Stai, domnișorule. Nu se poate... e închis, gîngăvi Aneta, așezîndu-se energic în fața ușii.

Dănuț o apucă de umăr vroind s-o înlăture. Aneta îl cuprinse de mijloc, înnodîndu-l cu brațele, lipindu-și obrazul de fața lui. Se scutură, dar brațele ei îl strîngeau din răsputeri.

― Ce-i asta?!... Vai, Dănuț! Avec les bonnes! Oh! mon petit!

Aneta își frămînta șorțul, legănîndu-se ușor din șolduri, în atitudinea clasică a subretelor de operetă surprinse de stăpînele lor umblîndu-le la pudră.

― Asta-i o infamie! gemu Dănuț, smulgînd de gulerul tunicii, sufocat. Vreau să-ți vorbesc.

― Poftim.

― În fața Anetei!!

― Aneta, du-te afară.

Dănuț se așeză pe un scaun de lîngă masă, cu mîna pe frunte.

― Te rog, descopere-te!

Lovind cu podul palmei în cozoroc își aruncă jos chipiul și, înfrînt de căldură, de alergătură și de atîtea emoții, își lăsă brațele pe masă și capul pe brațe așteptînd dezlegarea tuturor nenorocirilor.

În liniștea bruscă, muștele încleiate pe spirala atîrnată de lampă murmurau cu o surdă frenezie.

Adina Stephano își pături una peste alta aripile chimonoului brodat cu crizanteme ruginii, acoperindu-și trupul gol și bătăile inimii.

Deși abia lunecase din aprigi dezmierdări, era proaspătă și luminoasă ca o mandarină descojită. Părea pulverizat cu ilarități de aur vaporos chipul roz, cu nasul mic și ștrengărește cîrn, și buza cea de sus tot cîrnă, și părul roș și-atît de creț, încît Dănuț spunea că graseiază ca și glasul.

Era mică: abia întrecea umărul lui Dănuț, cu tocuri cu tot, dar prea vivace pentru a da răgaz ochiului să o cuprindă. Și avea ochii mirați, de mari ce erau, verzi, umezi, răcoroși.

Aruncă o privire asupra lui Dănuț: niciodată nu-l văzuse în uniformă. Își culcase fruntea pe brațe ca un școlar furat de somn pe cînd își face lecția. Capul aplecat ― numai reliefuri castanii ― descoperea curba inocentă a gîtului și o gropiță împrejmuită de vîrtejurile părului.

Se aplecă asupra lui. O sărutare, castă la început, stărui, înfrigurînd spinarea aplecată. Dănuț se scu­tură. Adina se dezlipi, privind cu capul aplecat pe o parte, urma roșie, ca o veveriță gata să culeagă încă o alună, dar speriată și desfătată de picurul celor care cad... Se răzgîndi. Își strînse din nou chimonoul desfăcut. Întîlnind oglinda bufetului se aple­că, întinzînd buzele, ciufulindu-și părul pe tîmple, pieptănîndu-și sprîncenele, cu gesturi iuți, mărunte, mandolinate parcă.

Obrajii lui Dănuț ardeau ca și respirația. O sim­țea mișcîndu-se după clămpănitul minuscul al papucilor cu tocuri înalte. Căldura de fîneață a parfu­mului atît de cunoscut, insinuîndu-i-se pe față, îi destăinuia goliciunea întîiului trup de femeie pe care adolescența lui își culcase obrajii și trupul naiv.

Cunoștea vînătaie tainice: umbrele întîrziate ale sărutărilor grele. Cunoștea dezmierdările lungi de-a lungul pulpelor îmbietoare pînă acolo unde pielița e dulce, grasă și fierbinte ca a renclodelor în arșița de iulie. Și cunoștea dura elasticitate a sînilor zvîcnind în mînile lui mai goi decît orice goliciune, rotunzi ca însuși fructul dezmierdării mînilor crispate. Și cu­noștea vîrtejul curbelor acelui trup îngrozitor de alb, pe care ar fi vrut să-l topească în trupul lui ca pe-o zăpadă în pămînt, și care totuși rămînea al ei.

Se auzea zăngănitul linguriții în paharul cu oran­jadă, batjocoritor parcă.

Dănuț sări în sus.

― Rușine! Să-ți fie rușine! Asta-i cruzime! N-ai inimă!

― Fiindcă beau oranjadă?

Apucînd-o cu violență, Dănuț o ridică în brațe, și, blînd, o așeză pe genunchii lui.

― Adina, de ce nu ți-e milă de mine?

Și cu veșnica mișcare a copiilor alintați, își alipi obrajii de sînii ei.

― Spune-mi că nu-i adevărat... Te rog, Adina. Fii bună și spune-mi că nu-i adevărat.

Și obrazul, frămîntîndu-se, căuta goliciunea sînilor și a adevărului dorit.

― Dănuț, dar ce-i cu tine? Ce să nu fie adevărat? Nu mai înțeleg nimic!... Hai, prostuțule! Nu ești tu pajul meu rău și cuminte?...

Îi vorbea în obraz, gîdilindu-l cu suflarea caldă și cu genele. Vorbele ei graseiate erau zîmbitoare, naive și cu parfum de miere.

― Adina, nu mă mai iubești! se tîngui Dănuț. Spune-mi drept, adevărat... Jură-te, Adina! Te rog ju...

O sărutare se adînci ascuțit în buzele lui. Două mînuțe îi încleștară părul, sălbatec. Un tremur de frunzișuri subt lună îi străbătu adînc. Gîfîiau.

Brațul lui Dănuț îi încolăci trupul pe subt chimono. Căpătîndu-și suflarea, începu să o sărute la întîmplare, nebunește, cum se tăvălesc prin iarba primă­verii, subt întîia ploaie, animalele tinere.

― Sînt un prost! Sînt un prost! cînta bucuria lui cu ochi turburi.

Cu ea în brațe, dănțuind, porni spre ușă.

Dezmeticindu-se, Adina se smunci deodată.

― Stai aici, dragă Dănuț... Cuminte, Dănuț... Dă­nuț! Nu se poate! Nu vreau! țipă ea spăimîntată, în pragul ușii, zvîrcolindu-se.

La țipătul ei, ușa salonului, învecinată cu a ieta­cului ― se deschise teatral.

― Ce-i tinere? întrebă un domn scund, plinuț, congestionat, cu monoclu înarmat. Vrei s-o răpești pe doamna?

― Ce cauți dumneata? Cine ești dumneata? în­trebă Dănuț cu ochii măriți, dînd drumul Adinei din brațe pe jumătate dezgolită.

― Dar dumneata?

Dănuț își scutură capul. Clipi. Înghiți uscat.

Domnul zîmbea ironic, trăgîndu-și mașinal manșe­tele. Revăzîndu-l, după o tăcere în care inima se prăbușea cu fiecare bătaie, Dănuț izbucni, cu pumnii încleștați.

― Ieși afară!

― Tinere! Mi se pare că nici proprietar, nici chi­riaș nu ești!... Ori poate mă înșel? adăugă el potrivindu-și monoclul cu un zîmbet strîmb.

― Ieși afară!

― Tinere!

― Ieși afară! răspică Dănuț c-un fel de stranie implorare în glas.

― Ieși dumneata, dacă nu-ți place compania mea!

― Ieși afară! gemu Dănuț, tremurînd. Te-am in­sultat. Trimite-mi martori. Mă numesc Dan Deleanu, strada Pitar-Moșu, 20.

― Bravo, cavalere! Dar după cîte văd mai ai o adresă: la liceu! Hai? Acolo nimeresc mai ușor!

― Lașule!

― Mucosule, adu-ți aminte că ai urechi fragede!

― Ramolitule!

― Afară, nerușinatule! zbieră domnul, înaintînd spre Dănuț cu braț răzbunător.

Dar înainte ca să-l fi ajuns, Adina îl acoperise pe Dănuț cu trupul și cu brațele.

― Nu-ți dau voie! Afară din casa mea! Afară!

― Casa dumitale? Aha!

O îmbrînci în lături cu toată puterea și, brutal, după întăia victorie, îl înșfăcă pe Dănuț de tunică.

Dănuț îl măsură adînc și smuncindu-se îndărăt, îl pălmui din două părți, scurt, formidabil. Mono­clul căzu. Pecetluit cu o roșeață care evolița spre vînăt ― pe amîndoi obrajii ― domnul se uita la Dănuț ca la mîna dentistului după ce ți-a scos mă­seaua.

Urmă un scurt răstimp de tăcere, ca după explozii. Revenindu-și în fire, domnul se repezi la Dănuț suflînd astmatic, cu pumnii ridicați. Un pumn în plin piept îl aruncă la pămînt.

Adina cu pumnii în gură și ochii măriți de spaimă, ca ai copiilor cînd se deșteaptă din somn auzind stafiile care umblă în pod, tremura, ghemuită în părete, cu ochii la Dănuț, pe cînd domnul, de jos, își relua monoclul și-și pipăia nodul cravatei indemne, cu aerul corect și grav al celor răsturnați de o tră­sură, cînd își iau din nou în primire demnitatea.

― Ieși afară! răsună glasul lui Dănuț ca un re­fren automat.

Domnul se ridică tușind. Se grăbi spre vestibul, tamponîndu-și fruntea cu batista. Dănuț îl urmărea cu o privire de supraviețuitor al unui cataclism. În capul gol un singur gînd răsuna, tenace și absurd: "Să nu-și uite ceva; să nu-și uite ceva"...

De două ori răsună metalic cheia răsucită în broasca ușii de dinafară. Apoi, o voce înecată de tusă, în falset.

― Pește...

Ușa pocni, pălmuind tăcerea.

Dănuț porni spre ietac. În fața ușii se opri mirat. Se întoarse îndărăt. Se opri, zăpăcit, distrat, cu un tic în colțul buzelor.

Cu gîtul aplecat, porni încet spre sofragerie, călcînd prin cioburile inimii lui.

Adina îl urmă, furișîndu-se pe lîngă zid. Un papuc îi căzu din picior. Îl lepădă și pe celălalt, urmîndu-l pe Dănuț, desculță ca o penitentă.

― Dănuț! răsună duios și plîngător glasul din urmă.

Întoarse capul. O văzu spăimîntată, cu ochii în­cremeniți și înghețați, cu buzele tremurînd, cu ume­rii ghemuiți, cu picioarele goale, așa de mică-mică și de dezarmată, că izbucni în plînset, hohotind, și fugi.

*

― Oprește la a treia casă... cea cu trandafiri, vorbi Mircea birjarului cu glas scăzut, făcîndu-i semn să cotească la stîngă.

Tăcuseră tot drumul în trăsura cu coșul tras, ca după o înmormîntare.

Mircea sări, strecură în mîna birjarului moneda pregătită și, cu o solicitudine îngrijorată, întinse mîna lui Dănuț a cărui față era blîndă și distrată.

― Bonjourr... bonjourr... Hai, Nae; hai, Nae.., Sictirrr... Sictirrr...

Birjarul, cu biciul ridicat, rîdea cu hohote, privind cu capul întors papagalul al cărui glas de cocotă bețivă îl invectiva. La glasul papagalului răsări, în haine negre austere, cu chip tragic de cabotin scos la pensie, Nae, feciorul lui Herr Direktor. Ținea în­tr-o mînă fascicola 155 din Contesa fără nume.

Se înclină protocolar în fața băieților, oglindindu-le trecerea în chelia de un roz serviabil. Îi urmări apoi cu privirea, și o severă surprindere îi adînci cutele care închideau în paranteză colțurile gurii: domnul Dan, fără de chipiu, cu nasturii de la tunică smulși!

― Hm! Hm!

― Sictirr, sictirr! huruia îndrăcit papagalul cătră birjarul extaziat.

― Pleacă odată, domnule! invită Nae pe birjar, cu un gest scandalizat. Nu vezi că te înjură pasă­rea?... Taci, Coco, taci odată!

― Sictirrr, sictirrr...

― Taci, Coco, că te-o apuca damblaua, Coco, Coculeană! îl imploră Nae, scoțînd din buzunarul jiletcei o bucățică de zahăr.

Dar Coco, care absorbise odinioară sictirurile tu­turor haimanalelor din "Făgădăul" lui Nae, nu mai contenea. Și glasul papagalului suna mai urîcios por­nind din trupul cu penaj de perlă, mugur tînăr și mărgean.

Din pragul ușii, Mircea întoarse capul și aruncă o privire de definitivă scîrbă papagalului în care vedea icoana Bucureștiului copleșit de lux, strident și trivial.

*

Herr Direktor, tatăl adoptiv al lui Dănut, avea o concepție despre majoritate, sau, mai exact, despre minoritate, mult mai largă decît a codului civil și a codului penal. Potrivit acestei concepții originale, Dănuț fusese declarat major ― de către Herr Direktor ― la cincisprezece ani. Isprăvise cele patru clase ale cursului inferior, la Școala luterană, în chip onorabil: media șapte și oarecare fracțiuni, la învăță­tură, hors-concours la sporturi, inclusiv bătaie, de unde o reducere simțitoare a notelor la "conduită".

La sfîrșitul anului școlar, Herr Direktor venise cu automobilul cel nou ― tip 1911 ― la internatul unde cu patru ani în urmă adusese o "fetiță" cu haine de băiat, care-l strîngea de mînă lăcrămînd și suspinînd.

Șoferul ― același blond Herr Kulek ― încărcase bagajele sumare ale unui tînăr licean, a cărui frunte larg deschisă subt șapca pe-o ureche, și ai cărui umeri larg croiți ― în armonie cu fruntea ― oglindiră în ochii lui Herr Direktor, și-n monoclul său imagina crudă a bărbăției temerară-n gînduri și fermă în pumni.

Spre uimirea lui Dănuț, automobilul nu se oprise la ușa apartamentului din strada Scaune, unde Dănuț își avea odaia alături de ietacul lui Herr Direktor, ci la poarta unei case sprintene cu terasă la etaj, ogradă pavată și grădină cu chioșc de verdeață. Casa albă părea pudrată în scînteierea soarelui de vară; trandafirii agățători izvorîți parcă din adîncul ei, cădeau din marginea terasei acoperind fațada cu co­chetul lor torent. Semăna atît de mult cu o vilă casa din Pitar-Moșu, încît ochii se mirau întîlnind împrejurimea urbană, în loc de mare albăstrie sau munte verde.

Herr Direktor zîmbise, aprinzînd o țigară, la în­trebarea mută a lui Dănuț. În ușa casei, Nae, mai protocolar ca oricînd ― acuma sintetiza autonomia unei case cu două rînduri ― se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada democratică a sictirului în noul cartier.

În apartamentul de jos, Dănuț recunoscuse mobila din strada Scaune ― confort de piele și covoare ― și mirosul de tutun, de lemn de cireș și de colonie "4711" al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adînc ducea la...

― ...Garsoniera tînărului Dan Deleanu, anunțase Herr Direktor, cu o ciudată emoție în glas.

Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― și prefăcut oarecum în terasă ― dincolo de vitraliul cu două uși, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune și un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor și trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pînză, mobilă.

― Cînd ai invitați, poate servi, cu oarecare bună­voință, de sofragerie... explicase Herr Direktor rostul mobilierului.

La stînga, ietacul cu proporții de salon, substanțial și sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie ― despărțită în două printr-o perdea ― al cărei scop mixt îl învederau halterele metalice înșurubate în zidul ripolinat și balonul de box suspendat agre­siv între plafon și podea, alături de toate cele tre­buitoare igienei și cochetăriei bărbătești.

La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii și canapea de piele castanie, spațioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme și unelte de vînătoare; alta cu florete, spade, măști de scrimă și mănuși; și cea din mijloc, mai puțin marțială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor și o rețea cu mingi albe.

Dar mai era o surpriză în noua garsonieră ― aceasta pregătită de mama lui Dănuț. Gheorghiță a Marandei, flăcăul cel mai dezghețat de pe moșia Medeleni, după ce ucenicise trei ani ― iarna, la Iași, vara, la Medeleni, la semnalul soneriei răsărise ca din pămînt, cu păr bălan, nas ascuțit, ochi albaștri și zîmbet blond din pricina mustăcioarei abia mijite, purtînd cu dezinvoltură straiele nemțești și lunecînd cu presteță pe luciul parchetului, la care con­tribuise intens.

― Să trăiești, conașule! De-amu îs aici la mata.

Aducea în garsoniera din Pitar-Moșu dulceți făcute la Iași pentru tînărul gospodar bucureștean, solici­tudine prietenoasă de copil de țară și dulce grai moldovenesc.

Apartamentul lui Dănuț avea și o intrare sepa­rată.

― Iată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oare­care solemnitate adecvată acestui simbol.

Îl bătuse pe umăr.

― De-acum înainte ești tu singur stăpîn pe viața și în casa ta... În apartamentul de jos locuiește un vechi și devotat prietin al tău ― ceva mai bătrîn decît tine! suspinase Herr Direktor.

Gheorghiță a Marandei destupase o sticlă de șam­panie, după canoane...

De-atunci, Dănuț fusese stăpîn în casa lui, iar Herr Direktor, un vechi și devotat prietin al său, pe care Dănuț îl consulta și-l respecta spontan...

gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............
https://latimp.eu/la-medeleni-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-drama-la-microfon-1988/