La Medeleni (vol. 4

Ionel Teodoreanu

La Medeleni

Vol.4

ÎNTRE VÎNTURI

PARTEA ÎNTÎIA

1

SFÎRȘITUL UNUI AN ȘCOLAR

Ardeau numai luminile utile, depărtate cu preciziune unele de altele, aerian izolate, cu spații de noapte marină între licăririle lor fragile. Întuneric prin umbra onctuos spintecată ― spuma elicei fu­mega alb pe vîntul lins al apei ― fără de trup, tăcut; vaporul nu era decît procesiunea somnambulă a unei constelații grupată geometric, subt tremurul captiv al constelațiilor fixe.

Nu răsuna nici un tunet spumos de talaz ― salt solitar sfărmat în larguri ― nici pas desculț de val nu s-auzea, împiedicîndu-se în trena lungă. Tă­cere fără cadență de frunză, iarbă, vînt sau undă: tăcerea cosmic destinsă în fluida boltire a celor patru zări. Cosite, vastele întinderi abureau seva salină a mării. Amar, amar parfum de toamnă, de parcă Zeul apelor adînci strivise-n palme sucul pămîntean al frunzelor de nuc și, cu o singură mișcare, îl imensificase umed pîn' la stele.

Toți pasagerii dormeau în cabinele alb și jilav mirositoare a odaie de baie, cu ferestruicile închise, înfășurați în pături groase, căci după suavele nopți mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt vălurile de cadînă ale lunii, și cu suflarea lor de floare de lămîi, migdal și portocal ― aspra noapte a Mării Negre înfricoșa ca ochii de corsar.

De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises-longues-urile, goale. În curba molatecă a unora, cîte o batistă uitată amintea viteazul strănut care alungase în cabină pe călătoarea hotărîtă, în prin­cipiu, să aștepte răsăritul lunii.

Două chaises-longues-uri numai erau ocupate. Unul adăpostea o umbră, somnul unei umbre; celălalt, o lumină, o iluminare căpșunie cu intermitențe de întuneric: ritmul luminos al pipelor pufăite. Aceasta împrăștia mirosul franc al maryland-ului. Fumăto­rul era un fanatic al maryland-ului, tutun a cărui aromă pornea elegiac din adolescența-i depărtată, cu bereta de catifea a pictorilor înclinată pe-o ureche în care viața din Montmartre răsuna cu zvon de sărutări, pahare sparte sau ciocnite și argot de mi­dinete.

"La royne Blanche comme lis

Qui chantait à voix de seraine

Berte au grant pié, Bietris, Alis,

Haremburgis qui tient la Maine,

Et Johanne la bonne Lorraine

Que Englois brûlèrent à Rouan

Où sont-ilz, où Vierge souvraine?

Mais où sont les neiges d'antan?"

Unde era Parisul de altădată? Alt sunet aveau cafenelele, alt miros. Monedele yankee și britanice ricanau cinic, ca și răsfrîngerea lor în ochii midinetelor de astăzi.

Odinioară, moneda franceză aruncată pe zincul bistro-ului era rîsul boemei calice. Nu mai răsuna. Calicia de după război se numea mizerie, și era.

Fumul pipelor engleze și americane, adevărat cocktail tabagic, fiertură de tutun cu miere, santal, smochine și opiu, dulceag ca sarailiile orientale, echi­voc, trîndav și cu cleioasă ceață, izgonise simplul și bărbătescul fum de maryland; ori poate acesta pierise deasupra tranșeelor galice o dată cu o în­treagă generație al cărei parfum fusese.

Jazul antropofag, urlat, scuipat, scrîșnit, orăcăit și hîrîit de gura cacofonică a negrilor buzați, des­trăbălase zîmbetul francez, copil al șansonetei me­lancolice și malițioase. Vechiul Paris ardea pe rugul valutar, încălzind obrajii congestionați ai celor care arseseră odinioară pe Ioana d'Arc, și ai fraților lor transoceanici.

Alexandru Pallă, moldovean cu străbuni de pe vremea lui vodă Ștefan, nu se mai simțea contim­poran cu viața Parisului. Îmbătrînise?

Cînd nu mai ești contimporanul epocii în care-ți porți declinul vîrstei, ci numai al pietrelor amin­titoare a epocii apuse, te-ai sihăstrit în trecut, ca înserarea în apa brumărie a unei vechi oglinzi, prin­tre tăceri uscate de mătăsuri.

Alexandru Pallă nu mai trăia viața Parisului, și cum pentru el a trăi însemna a picta, nu mai picta viața Parisului, dar nici viața demodată a amintirilor. Pe pînzele lui de după război, curgeau apele Senei cu cenușiuri lung ostenite spre funduri turburi de argint, dar nici o vîslă nu le turbură visarea, nici un catarg, nici un braț de om, și curgerea lor ca și a timpului era parcă solemn împovărată de imensa trenă a propriului trecut; visau cheiurile Senei cu parapete triste și pustii, c-un uuit de vînt parcă amuțit prin golul lor și un vîrtej de frunze moarte, dus; cîte un pod trecea de la un mal la altul cu pașii tăcerii prin rugina lui; se năruia un zid de casă veche cu varul măcinat ca fața de os a lepro­șilor.

Domina albul în toate pînzele, dar un alb a cărui fragedă lumină se stinsese, un alb colbăit ca surul fior al ațelor de păianjeni în casele părăsite.

Într-un singur peisaj, tot un parapet pe cheiul Senei, viața lăsase un semn. Sena curgea cu gestul halucinat al brațelor de oarbă bătrînă, călăuzind trupul prin locurile tinereții. Pe parapet atîrna o păreche de mănuși mici de femeie, albe. Se înecase femeia care le purtase? Poate că le uitase acolo după ce strînsese în mînile goale mînile iubitului ei. Plecase poate fericită, cu dragostea alături. Dar ani trecuseră de atunci, desigur. Mănușile erau veștede. Parfumul delicat al mînilor care le purtase, pierise. Melancolia dezumflată a albului lor mort pecetluia gestul ostenit al anilor.

Toate tablourile puteau fi intitulate: Tăceri. Tă­ceri ca în unele case ale epilogului romanelor lui Turghenief. Întipărirea elegiacă a timpului pe de­coruri ale tinereții. Prin zgomotul barbar al epocii, "tăcerile" lui Alexandru Pallă erau un anacronism.

În apartamentul din rue de l'Observatoire, două "tăceri" trecuseră de-a dreptul în odaia Monicăi, deși fuseseră dăruite Olguței, și deși Alexandru Pallă socotea că mai nimerit le-ar fi fost locul în odaia pianului negru unde asculta nocturnele lui Chopin privind corbul pletelor Olguței desfășurîndu-și ari­pile pe profilul solitar deasupra muzicei ca figurile săpate-n prora triremelor ― decît în odaia unde Monica își lucra teza de doctorat ― Baladele lui François Villon ― cu o gravitate blajină de bunică

și c-un zîmbet blond de miere și de tei în cozile medievale.

*

Brusc, noaptea fu neagră.

Enorm răsărită în enorma încruntare, plată, grea, fără lumină, de un roș otoman ― luna. Orizontul era straniu ca un zid care deodată ai simți că te pîndește c-un ochi de ciclop; ca un uriaș zid de marmură neagră care ar deveni deodată un ochi roș, fără trup, fără cap, fără pleoape, fără gene, fără pupilă, ochi opac, orb, care totuși te vede, vine, crește, se dilată, te cuprinde, te soarbe umplîndu-se de sîngele inimii tale...

Coșmarul se ridică de pe pieptul mării. Desprinsă de pe tăiușul zării luna pluti masiv. Deasupra și în jurul ei pe cer se aprinse ca într-o mohorîre de fum gros, sanghinul nimb al vulcanilor.

Vroiau parcă să înflorească maci din truda și mocnirea sîngerie.

Înfloriră, roși, rubinii, profirii... se topiră în largă dîră. Îngălbeniră.

Palid, nuferi galbeni tremurară.

În noaptea limpede, cu abur aiurit plutea paloa­rea pură a lunii, alungată tot mai sus de groaza roșie, căzută în adîncuri, a monstruosului ochi ten­tacular din încleștarea căruia scăpase. Și marea era acoperită de sudoare rece.

*

― Nu dormi, Olguța?

Trupul din chaise-longue nu se mișcase. Ochii nu clipeau; mari deschiși, priveau pironiți, fără să vadă în afară, ostenind fața, fruntea; privire din acelea care lasă cearcăne subt ochi și o dungă pe frunte.

― Olguța!

Alarma exagerată a glasului care-o chema, o deș­teptă.

― Am visat, Pașa... și dumneata ai visat? urmă glasul șovăitor, cu o ironie automată.

Întoarse capul pe o parte. Vroia să fie singură.

― A răsărit luna!

― Da.

Se răsuci pe o coastă. Pledul îi lunecă de pe pi­cioare. Pașa se ridică, se aplecă acoperind la loc trupul suplu. Răsufla greu, ca după un efort. Scutură cenușa pipei, o umplu, o aprinse.

Zorii lunii se ridicau pe mare de pretutindeni, ca și cum luna n-ar fi fost izvorul, ci numai semnul deșteptărei lor. Albe denii în miez de noapte.

Unii oameni trăiesc în pat. Deopotrivă pentru somn și lenevirea trează, patul îi cheamă cînd iubesc, cînd cetesc, cînd visează. Viața lor e un lent și cotidian înec în pat.

Dacă și-ar face bilanțul plastic al orelor de pat și-al celorlalte, viața lor ar putea fi reprezentată printr-o vastă suprafață orizontală, într-un colț al căreia, prizărit, un mănunchi de verticale s-ar ivi ca o caravană în deșert.

Pentru Olguța, patul însemnase întotdeauna spa­țiul strict al somnului și nimic mai mult. În copilărie, cînd deschidea ochii dimineața, spontan sărea din pat, resortul săriturii fiind parcă în ridicarea pleoa­pelor. Această elasticitate a copilăriei o păstrase agre­siv de-a lungul anilor școlari și al celor următori.

Acum ședea întinsă în chaise-longue, trează, cu ochii deschiși. Înfrîngere de corabie cu pînzele în­tinse, răsturnată pe ape.

Mari, gravi, neclintiți ca fluturii de noapte în lu­mină, ochii priveau.

Îi era frig. Dar răceala venea mai ales dinlăuntru.

Trecuse iarăși prin vis gîndul acela, ca un ghețar plutitor. "Voilà, il est parti le petit bobo... mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite" ...

Fraza păstra încă, intact, parfumul farmaceutic, iodat și fenicat, al hirurgilor. Cînd o auzise întîia oară, o înregistrase superficial urechea și profund sufletul. Profesorul Mass, meridional sonor ca o peșteră cu ecouri și hirsut, albise cum se zaharisește un gavanos cu dulceață de nuci: tumultul cîrlionțat al părului, musteților, sprîncenelor și bărbii era o cristalizare zaharoasă din care două nucușoare ver­zui rîdeau: ochii. Intonată de buzele lui, fraza se impregnase de bonomie jovială. Nu putea ieși o pro­feție lugubră dintr-un astfel de om ilar. După cîteva luni însă, procesul de dezagregare al cuvintelor de buzele care le rostise și de accentul cu care răsu­naseră atunci, se împlinise. Fraza răsunase din nou, aton, cu miros hirurgical, impersonală ca și cum cu­vintele care-o alcătuiau s-ar fi format de la sine din tăceri de spital.

"...mais s'il venait à se répéter"...

Olguța cînta. Monica lucra în odaia ei. Pașa își fuma pipa. Rupt, un acord răsunase ca un candelabru răsturnat.

O tăcere cu sîngele zvîcnind în tîmple.

Obrajii Olguței albiseră.

Apoi, capacul închis brusc răsunase lung. Pianul amuțise negru.

― Noapte bună, Pașa!

Congediat mult mai devreme ca de obicei, Pașa strînse o mînă înghețată.

A doua zi, însă, și în toate zilele care urmară pînă la îmbarcarea din Marsilia, pentru Monica, Pașa, pentru profesorul ei de pian și pentru toate cama­radele ei și ale Monicăi, Olguța fu aceeași Olguță de pînă atunci.

"...mais s'il venait"...

Cînd îți amintești cuvintele cuiva, e o mișcare în suflet, un murmur mut, o vorbire a gîndurilor. În sufletul Olguței, însă, nici o silabisire nu răsuna. Și totuși, fraza era. O vedea deodată, după ce o fixase lung fără s-o vadă, ca bolnavii pironiți în ghips pe spate, desemnul sau crăpătura păretelui din față, mereu privit, absorbit de ochi, orizont identic al cîmpului vizual.

Începutul era un coșmar. Simțise răceala viperii și înțepătura colților în sînul drept. Se deșteptase cu tîmplele reci și inima-n galop. Lucidă, imediat își dăduse seama că, în timpul somnului, cruciulița cu lemn sfînt, pe care o purta din copilărie la gît, atîrnată de un lănțujel lung, îi încrustase, ostil parcă, un colț în sînul drept.

Atît. Adormise iar, pe cealaltă coastă.

Peste cîteva luni, dimineața, în odaia de baie, cu o mișcare familiară din copilărie, își apăsa părul cu palmele, de o parte și de alta a cărării. Abia ieșise de subt dușul rece. Simțise o jenă, ca o haină nouă greșit tăiată, care te strînge subțioară. Făcuse mișcări cu brațele. Jena dispăruse. Reapărea însă atunci cînd ridica brațele deasupra capului. Parcă se strîmtase pielea. Descoperise cauza: o mică duri­tate rotundă, superficial ascunsă în sînul drept.

Ridicase din umeri și se îmbrăcase. Cîteva zile scena matinală se repetase, fără ecou diurn. Între timp, Monica plecase în Pirinei, pentru cîteva zile, la prietena lor comună Andrée Bertrand. Se dusese la profesorul Mass, din cochetărie, ca să-i extragă "cette énervante boule de graisse"

"Extracția" luase proporții de operație, din cauza decorului și a cloroformului numai, căci prezența profesorului Mass, în uniforma hirurgicală, trans­forma lugubrul doliu alb al sălii de operație într-un alb culinar, un alb de cofetărie în care fierbe cio­colata cu dulce clocot, așteptată de mormanele de frișcă decorativă. Olguța se așezase pe masa de ope­rație, în lunga cămașă de noapte al cărei miros de sulfină aducea parfum de Medeleni, îndepărtată solicitudine a doamnei Deleanu.

Un gest neprevăzut al Olguței dăduse un ritm alegru și zîmbitor tăcerii preliminare în timpul că­reia se pregătește cloroformul. Fusese invitată să-și scoată cămașa care nu avea deschizătură în față. Își scuturase pletele și cu o singură mișcare găsise soluția oportună. Trasă brusc, din două părți, de degetele lungi și impetuoase, c-un fîșîit metalic olanda se rupse net pînă subt sîni. În această atmo­sferă de ea creată, Olguța își părăsise trupul de o puritate egipțiană, pe masa de operație.

După opt zile, abia, își revăzuse sînul, bandajat pînă atunci, cînd profesorul Mass îi scosese firele. Puțin bosumflat, ca un obraz de copil deșteptat noap­tea din somn, purta o fină semilună roză.

"...voilà, il est parti le petit bobo..., mais s'il ve­nait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite"...

Era frig și umed pe mare. O săgeta iar cicatricea, intimidîndu-i respirația. Închise ochii ghemuindu-și bărbia în piept. Sufletul ostenit de trup avea des­curajarea luptătorului călit în lupte glorioase, cînd își dă seama că lama lungă, tăioasa prelungire a brațului, care-l purtase pînă atunci ca o firească aripă bărbată, i-a devenit deodată grea în mînă și străină, biruindu-l și pe el .

*

Amiaza lunii ardea atît de intens încît pleoapele somnului, opace, deveneau translucide ca boabele de poamă.

Nici albul mat al varului mînăstiresc, nici cerul sur al perlei în care un zbor de îngeri s-a împă­ienjenit și agonia unei lebede a fulguit; nici dura marmură în spuma căreia plutește alba nuditate a statuilor; nici înghețatul crin și nici fosforescența albă a zăpezii ― și nici una din înfloririle, mîniile, gînguririle, curgerile, plutirile și suavitățile albului pămîntesc, nu putea fi asemuită cu neclintita dez­lănțuire a luminii de lună.

Fuseseră parcă păduri pe mare, păduri masive. Nu mai erau. Vibrau străvezii în golul luminii care le străbătuse mistuindu-le.

Neagră, densă ca încleștarea pămîntului, marea de­venise adîncă, și clarul ei afund era al lunii: în cer ca și în mare. Fusese pămînt, era apă haotică după somnul metamorfozei. Dar mai era pe undeva pămînt? Mai erau munți, dealuri, stînci, mari re­liefuri aspre pe care pasul sună, și prin care cuvîntul fîlfîie-n ecouri? Dar mai erau pași? Mai răsunau cuvinte?

Trecea un zbor halucinat prin toate cele, pulberea unei viteze albe. Tot ce era parcă fusese numai.

Din orizont în orizont, stea, apă și noapte, sufle­tul era un gol în golul fără piedică și fără de hotar al lunii.

*

Minutarele cronometrului arătau două jumătate. "A stat", gîndi precipitat Monica, sărind din pat. Și încă zăpăcită de somnul întrerupt de lună ca de un pumn de apă proaspătă-n obraz, puse mîna pe be­retă, reveni, smunci cămeșa de zi și ciorapii, scu­tură capul alungîndu-și cozile pe spate, clipi...

Tic-tacul ceasornicului o trase de ureche. Deschise ferestruica, scoase capul, văzu ziua mare, găsi luna, o privi incredulă ca pe-o farsă de-a Olguței, zîmbi stelelor ― era luna ― și respiră adînc, punîndu-și mînile pe inimă.

Cu capul înclinat pe o parte, părea că ține-n brațe un buchet prea greu.

Prin fereastra căscată, frigul pătrunsese, rărind căldura, cutremurînd trupul Monicăi.

Închise fereastra și se așeză pe pat bucuroasă că erau numai două jumătate, întristată că erau abia două jumătate, fericită că va ajunge la Constanța în zori, tristă că Iașul nu era port la Marea Neagră în locul Constanței, bucuroasă și tristă de toate cele, căci bucuriile Monicăi, ca și genele ei grele, se-nvecinau cu lacrimile.

Atîta aur îi îmbrăca părul, încît părea luminat de soare ca acele cupole ale bisericilor avîntate care mai strălucesc încă atunci cînd tot orașul e-n amurg. Poate de asta trupul părea mai nalt decît era, culminînd în aurul aerian.

Era frumoasă? naltă? zveltă? Nu-i erau palizi obrajii, turburi ochii? Naltă, ar fi vrut să fie, zveltă, dulce, limpede ca dragostea pe care i-o aducea lui Dănuț după trei ani de despărțire. Să-i fie trupul conturul și iluminarea dragostei, cum pare cupa de cristal conturul și iluminarea pură a apei care-o umple.

Dănuț! Topit în buzele ei, numele drag nu era strigăt, ci tăcere îmbrățișată. Îl iubea atît de mult încît numai de la el primea impresia multiplă a vieții, zvîcnirea ei caldă. Cînd se gîndea la Dănuț, o dulce greutate i se cufunda în suflet, și sub bătaia inimii, ultim inel deasupra unei cufundări adînci, ardeau comorile-ngropate în fluida imensitate a amin­tirii.

Era atît de real Dănuț, depărtatul Dănuț, încît toți ceilalți oameni pe care-i cunoștea, cu care trăia zilnic, păreau pictați pe pînze moarte, cu încremenită lor mișcare desuetă, cetiți în cărți prăfuite, cu voce tare; pentru Monica, tinerețea celorlalți părea si­tuată în istorie, ca tinerețea străbunilor, căci sin­gurul contemporan al inimii ei era solitarul Dănuț. Ușă al cărei mîner păstra întipărirea caldă a mînii lui Dănuț, ușă prin care năvălea copilul mare cu vestea dragostei în ochi; fereastră la care privea Dănuț, cu bărbia în mîni, cum fîlfîiau albastre dea­lurile Iașului, spre depărtata Monica; pernă, în care se îngropa capul lui Dănuț, bucle și parfum călduț, ca un mănunchi de flori uitat de Monica pe divanul ei; carte în care ochii lui Dănuț descopereau ca-ntr-o oglindă fumurie de-nserare, zîmbetul Monicăi aplecat spre el ― sufletul Monicăi era tot ce putea fi în jurul lui Dănuț cu duioșie și cu bunătate.

Și totuși se ducea spre Dănuț, venind de departe; vaporul mergea încet și erau...

"A stat!" se încruntă Monica.

Nu stătuse. Tic-tacul bătea regulat. Cu domoală hărnicie de furnici urnind uriașe greutăți, clipele mișcau trupul de lăcustă moartă a minutarului.

Erau trei fără douăzeci... și aproape cinci minute.

Minutare! Minutare!

Ochii Monicăi se opriră pe toate minutarele fami­liare ei. Mergeau toate? Nu se oprise nici unul? N-a rămas nici unul în urmă?

Minutarele ceasului din bucătăria de la Iași mer­geau. Ceas nichelat, cu pîntece de darabană, proptit gimnastic pe patru picioare, cu casca de alarmă a clopoțelului deasupra. Rămînea totdeauna în urmă.

― De ce nu-s gata puii?

― Da i-ați poruncit pi la opt!

― Sigur. Îs opt și un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul academic.

― Di unde, duduie, numai șăpti jumatati-i la "riveiu" nostru, pi ochii mei, parcă ci-s chioară?

― Uf! Am să-l dau pe foc "riveiu" vostru.

― Nichelu-i incombustibil, mamă dragă, interve­nea Olguța.

Era nemuritor ceasul din bucătărie, "riveiu", cum i se spunea de servitori, "crăcănel", cum îl poreclise Olguța din pricina atitudinei de călăreț cu patru picioare, "blindatul", cum îi spunea nu mai puțin nemuritorul Neculai, inventatorul cuvintelor nobile.

Trei fără douăzeci și trei de minute.

În bucătărie, focul stins, călduț încă. Bîzîie som­nul natal al muștelor. Subt cuptor clocește găina preferată a "babii". Baba... Le scrisese doamna De­leanu că baba se-mbată des, că slugile nu mai pot sta de răul ei și că "dacă mai continuă, îi dau drumul"...

Inima Monicăi se strînse. Dacă nu mai era baba, în bucătărie nu mai era piuit de puișori rotunzi și aurii, nu mai erau pisici, cîni... Dacă nu mai era baba, amintirile cu foc de toamnă, măsuța joasă, turtă-dulce, cucoșei și mere coapte, din bucătăria de la Medeleni, rămîneau zvîrlite-afară, ca mîțișorii lepădați.

gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............
https://latimp.eu/la-medeleni-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-drama-la-microfon-1988/