Laleaua neagră

La 20 august 1672, orașul Haga, atât de plin de viață, atât de alb, atât de îngrijit, încât ai fi zis că fiecare zi e o duminică, orașul Haga, cu parcul său umbros, cu pomii înalți aplecați peste casele în stil gotic, cu luciul întins al canalelor în care se oglindesc clopotnițele și cupolele aproape orientale, ― orașul Haga, capitala celor șapte provincii unite, își revărsa valul negru și roșu al locuitorilor grăbiți, neliniștiți, care alergau gâfâind cu muscheta la umăr, ciomagul în mână sau cuțitul la brâu spre Buytenhoff, sinistra închisoare ale cărei ferestre zăbrelite se mai văd încă și unde zăcea Corneille de Witt, fratele fostului prim-ministru al Olandei, acuzat de asasinat de către chirurgul Tyckelaer.

Dacă întâmplările din acea vreme și mai cu seamă cele din anul în care ne începem povestirea n-ar fi strâns legate de cele două nume amintite mai sus, puținele cuvinte de lămurire pe care le adăugăm ar putea să pară în afara subiectului; dar noi prevenim cititorul ― acest vechi prieten, căruia îi promitem totdeauna lucruri atrăgătoare în primele pagini și față de care ne ținem mai mult sau mai puțin făgăduiala în paginile următoare, ― îl prevenim, cum spuneam, că această explicație este necesară atât pentru clarificarea povestirii noastre, cât și pentru înțelegerea marelui eveniment politic în care ea se încadrează. Corneille

ⁱ sau Cornelius de Witt, Ruart de Pulten, adică inspector al digurilor din acest

ținut, fost primar al orașului său natal, Dordrecht și deputat în parlamentul statelor olandeze, avea patruzeci și nouă de ani când poporul olandez, sătul de o republică bazată pe principiile lui Ioan de Witt, prim-ministru al Olandei, fu cuprins de o mare pasiune pentru stathuderⁱⁱ, funcție pe care edictul impus de el, încă în vigoare în Provinciile Unite, a desființat-o pentru totdeauna în Olanda.

Cum rareori se întâmplă ca opinia publică, în evoluția sa capricioasă, să nu vadă un om în spatele unui principiu. Poporul vedea în spatele acestei republici cele două chipuri aspre ale fraților de Witt, acele figuri romane ale Olandei, care se fereau să cultive sentimentul național, adepți de neînduplecat ai unei libertăți fără desfrâu și ai unui belșug fără prisos; iar dincolo de stadtholderat, poporul vedea fruntea înclinată, gravă și gânditoare a tânărului Wilhelm de Orania, pe care contemporanii săi l-au poreclit "Taciturnul", nume adoptat și de posteritate.

Cei doi de Witt căutau să-i intre în voie lui Ludovic al XIV-lea, căci simțeau atât creșterea autorității sale morale în fața întregii Europe cât și superioritatea sa materială asupra Olandei, dobândită prin succesul eroicei campanii a Rinului, ― campanie cântată de Boileau, ― care în trei luni a doborât puterea Provinciilor Unite și al cărei erou demn de roman era contele de Guiche.

1

Ludovic al XIV-lea era un vechi dușman al olandezilor, care îl insultau și își băteau joc de el în toate chipurile, ce e drept, mai totdeauna prin gura francezilor refugiați in Olanda. Orgoliul național făcea din el un Mitridate al republicii.

În jurul fraților de Witt se crease așadar o atmosferă de dublă nemulțumire, pornită atât din sfărâmarea unei rezistențe dârze și instaurarea unei puteri potrivnice aspirațiilor națiunii, cât și din oboseala firească tuturor popoarelor învinse, care speră că un nou conducător ar putea să le salveze de la ruină și rușine.

Acest alt șef, gata să-și facă apariția, gata să se măsoare cu Ludovic al XIV-lea, cu un viitor ce se anunța măreț, era Wilhelm, prinț de Orania, fiu al lui Wilhelm al II-lea și nepot, prin Henrieta Stuart, al regelui Carol I al Angliei, copilul tăcut, pe care, așa cum am mai spus, poporul îl vedea în funcția de stathuder.

În 1672 avea douăzeci și doi de ani. Ioan de Witt, preceptorul său, îl educase pentru a face din acest prinț de viță veche un bun cetățean. În dragostea sa de patrie, mai puternică decât dragostea pentru elev, el i-a răpit prin edictul său speranța de a deveni stathuder. Dar Dumnezeu a râs de pretențiile oamenilor de a înălța sau de a răsturna stăpânirile de pe pământ, fără să-l consulte; și profitând de capriciile poporului olandez și de groaza pe care o inspira Ludovic al XIV-lea, el a schimbat politica primului ministru, a abolit edictul încă în vigoare, restabilind funcția de stathuder pentru Wilhelm de Orania, față de care avea anumite planuri, ascunse în tainele de nepătruns ale viitorului.

Primul ministru se plecă înaintea voinței concetățenilor săi, dar Corneille de Witt, mai îndărătnic, refuză să semneze actul de restabilire a funcției de stathuder, cu toate amenințările de moarte ale mulțimii orangiste, care l-a asediat în casa sa din Dordrecht.

Numai insistențele și lacrimile soției sale îl determinară în cele din urmă să semneze, dar adăugă la numele său aceste două litere: V. C. ― adică Vi coactus, ceea ce înseamnă "Silit prin forță".

A fost o adevărată minune că a scăpat în ziua aceea de loviturile dușmanilor săi.

Cât despre Ioan de Witt, care și-a dat adeziunea mai repede și mai ușor sub presiunea voinței concetățenilor săi, n-a avut nici el parte de o soartă mai fericită. După câteva zile a fost victima unei tentative de asasinat, prin lovituri de cuțit. N-a murit însă în urma rănilor primite.

Această înfrângere i-a nemulțumit pe adepții Casei de Orania. Viața celor doi frați era o continuă piedică în calea planurilor lor; schimbară tactica pentru moment, chiar dacă mai târziu aveau să revină la prima, încercând să desăvârșească prin calomnie ceea ce nu izbutiseră cu pumnul.

Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să înfăptuiască o acțiune măreață; dar când un asemenea eveniment fericit are loc, istoria reține numaidecât numele omului ales și îl impune posterității.

Când însă necuratul se amestecă în treburile muritorilor pentru a distruge o existență sau a răsturna un imperiu, imediat se nimerește și un ticălos prin apropiere căruia îi e destul să-i șoptească un singur cuvânt, ca să se și apuce de treabă.

Ticălosul, gata să slujească spiritul răului în această împrejurare, se numea, după cum se pare c-am mai spus, Tyckelaer și era de profesie chirurg. El îl acuză pe Corneille de Witt, desperat de abrogarea edictului, după cum a dovedit-o de altfel prin apostila sa și clocotind de ură împotriva lui Wilhelm de Orania, că a însărcinat pe un asasin să scape republica de noul stathuder și că acest asasin e el, Tyckelaer, care, chinuit de remușcări numai la ideea faptei ce i se ceruse, prefera să dezvăluie crima decât s-o comită.

Acum, imaginați-vă explozia care izbucni în rândurile orangiștilor când aflară de acest complot. Procurorul fiscal porunci să fie arestat Corneille chiar în casa sa, la 16 august 1672; inspectorul digurilor, nobilul frate al lui Ioan de Witt, fu supus torturii ca și cei mai mârșavi criminali, într-o sală din Buytenhoff, spre a i se smulge mărturisirea pretinsului său complot împotriva lui Wilhelm.

Dar Corneille nu era numai o minte luminată, ci și un om foarte curajos. Făcea parte din acei martiri care, având un ideal politic, precum strămoșii lor avuseseră credința religioasă, știau să îndure caznele; surâse în timpul torturii, scandă cu voce sigură prima strofă din "Justum et Tenacem" al lui Horațiu și nu recunoscu nimic, zdruncinând astfel nu numai forța dar și fanatismul călăilor săi.

Bineînțeles că judecătorii nu îl găsiră nici pe Tyckelaer cu totul nevinovat, dar împotriva lui Corneille pronunțară o sentință prin care i se retrăgeau toate funcțiile și demnitățile; fu condamnat să plătească cheltuielile de judecată și exilat pe viață de pe teritoriul republicii. Această sentință dată nu numai împotriva unui nevinovat ci și împotriva unui cetățean de- vază, însemna o oarecare satisfacție acordată poporului, pentru interesele căruia Corneille de Witt își închinase întreaga sa viață. Totuși, după cum se va vedea, el nu s-a mulțumit numai cu atât. Atenienii, despre care se dusese vestea că nu știu ce e recunoștința, erau mai prejos decât olandezii din acest punct de vedere. Ei s-au mulțumit doar să-l exileze pe Aristide.

La primele zvonuri în legătură cu acuzarea fratelui său, Ioan de Witt își dădu demisia din funcția de prim ministru. Și acesta fu la fel de bine răsplătit pentru devotamentul său către țară. Retrăgându-se din viața publică, lua cu sine numai necazuri și suferințe, singurele foloase trase îndeobște de oamenii cinstiți, vinovați doar de a fi muncit pentru patria lor, uitându-se pe ei înșiși.

În acest timp, Wilhelm de Orania, nu fără să grăbească evenimentele prin toate mijloacele care-i erau la îndemână, aștepta ca poporul, al cărui idol era, să-i facă din trupurile celor doi frați treptele de care avea nevoie pentru a ocupa funcția de stathuder.

De aceea, la 20 august 1672, așa cum am spus la începutul acestui capitol, tot orașul alerga spre Buytenhoff pentru a fi de față la ieșirea din închisoare a lui Corneille de Witt ce pleca în exil și pentru a privi urmele lăsate de tortură pe nobilul trup al omului care știa atât de bine versurile lui Horațiu.

Trebuie să adăugăm că această mulțime, care se îndrepta spre Buytenhoff, nu era îndemnată numai de nevinovata intenție de a asista la un spectacol, ci și de dorința unora de a duce la bun sfârșit o misiune ce nu fusese împlinită.

Ne referim la misiunea de călău.

Erau și alții, e drept, care alergau într-acolo cu intenții mai puțin dușmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un spectacol atrăgător, căci văzând cum se târăște în praf cel ce deținuse mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut.

Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea că nu cunoaște frica? Îl vor vedea închis, slăbit de cazne, palid, însângerat, acoperit de rușine! Nu e acesta un triumf pentru burghezie, triumf de care orice bun burghez din Haga trebuie să se bucure, căci într-un anume fel burghezia e mai înverșunată decât poporul împotriva nobilimii!

"Și apoi, ― ziceau agitatorii orangiști, strecurați cu dibăcie în mulțime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuțit și zdrobitor, ― nu se va ivi oare nici un prilej pe drumul de la Buytenhoff până la poarta orașului, de a arunca puțin noroi, sau chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu numai că n-a acordat decât vi coactus funcția de stadtholder prințului de Orania, dar care a vrut să mai pună la cale si uciderea lui?"

"Ca să nu mai vorbim, adăugau îndârjiții dușmani ai Franței, că, de s-ar proceda cum se cuvine și cei din Haga ar fi curajoși, Corneille de Witt n-ar trebui lăsat să plece în exil, căci odată trecut peste graniță, va complota mai departe cu Franța și va trăi din aurul marchizului de Louvois, împreună cu sceleratul său frate mai mare, Ioan."

Se știe că mulțimea stăpânită de o asemenea stare de spirit mai curând aleargă decât merge.

Iată de ce locuitorii din Haga se îndreptau atât de grăbiți spre Buytenhoff.

În mijlocul lor alerga, cuprins de mânie și fără vreun plan, onestul Tyckelaer, pe care orangiștii îl purtară ca pe un erou al cinstei, al onoarei naționale și al milei creștinești. Acest brav scelerat povestea, înflorind și folosind toate resursele imaginației sale, cum a încercat Corneille de Witt să-l corupă, ce sume de bani i-a făgăduit și cât de diabolic a uneltit pentru a înlătura din calea lui, din calea lui Tyckelaer, toate greutățile asasinatului. Fiecare frază a discursului său, ascultată cu nesaț de mulțime, stârnea urale ce exprimau dragoste entuziastă pentru prințul Wilhelm și sălbatică mânie împotriva fraților de Witt.

Mulțimea blestema pe judecătorii nedrepți, a căror sentință lăsa să scape viu și nevătămat un criminal atât de odios cum era ticălosul de Corneille. Câțiva instigatori repetau cu voce scăzută:

— O să plece! O să ne scape!

La care alții răspundeau:

— O corabie îl așteaptă la Schweningen, o corabie franceză. Tyckelaer a văzut-o.

— Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! nu mai contenea mulțimea.

— Și fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui Corneille, Ioan, care nu a trădat mai puțin decât fratele său, va fugi și el.

— Pușlamalele or să mănânce în Franța banii noștri, banii aduși de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de șantierele noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea.

— Să-i împiedicăm să plece! strigă un patriot mai înverșunat.

— La închisoare! La închisoare! repeta corul mulțimii.

La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, puștile se încărcau, topoarele luceau și ochii aruncau flăcări. Totuși încă nu se comisese nici o violență și linia călăreților care păzeau împrejurimile închisorii Buytenhoff rămânea rece, nepăsătoare, tăcută, dar mai amenințătoare prin calmul ei decât toată mulțimea cu strigătele, cu agitația și amenințările ei; stătea nemișcată sub privirea superiorului, căpitanul cavaleriei din Haga, a cărui spadă scoasă din teacă era îndreptată în jos, cu vârful spre colțul scării de la șa.

Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, stăpânea prin atitudinea sa nu numai masele populare dezordonate și gălăgioase, dar și detașamentul gărzii burgheze care, așezat în fața închisorii Buytenhoff pentru a menține ordinea alături de călăreți, îndemna pe răzvrătiți, strigând:

— Trăiască de Orania, jos trădătorii!

Într-adevăr, numai prezența lui de Tilly și a trupei sale mai ținea în frâu pe soldații burghezi; dar curând, înflăcărându-se de propriile lor strigăte și punând pe seama timidității tăcerea călăreților, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly încruntat, înaintă singur în fața lor și ridicând spada îi întrebă:

— Domnilor din garda burgheză, de ce vă apropiați și ce doriți?

Burghezii își agitară muschetele repetând strigătele:

— Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor!

— Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deși eu prefer chipurile vesele celor posace. Țipați cât vă place! Moarte trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideți cu adevărat, să știți că mă aflu aici pentru a vă împiedeca.

Apoi, întorcându-se către soldați, comandă:

— Sus armele, soldați!

Soldații lui de Tilly executară ordinul calm și cu precizie, obligându-i să bată imediat în retragere și pe burghezi și pe cei din popor, într-o învălmășeală care-l făcu să zâmbească pe ofițerul de cavalerie.

— O, la, la, ― spuse el pe un ton zeflemitor, obișnuit celor din armată, ― nu vă fie teamă, burghezi; soldații mei nu vor strica nici un cartuș pe voi, dar nici voi nu veți face nici un pas spre închisoare.

— Știți oare, domnule ofițer, că avem muschete? i se adresă plin de furie comandantul burghezilor.

— Văd al dracului de bine că aveți, spuse de Tilly, doar le vânturați destul în fața noastră; observați însă că și noi avem pistoale și pistolul țintește admirabil la cincizeci de pași, iar voi nu sunteți decât la douăzeci și cinci.

— Moarte trădătorilor! strigă exasperată compania burghezilor.

— Uf, spuneți mereu același lucru, e obositor! mormăi ofițerul, reluându-și locul în fruntea trupei, în timp ce vuietul mulțimii creștea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff.

Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca și cum s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de pași de piață, prin spatele grupurilor și călăreților, pentru a se duce la Buytenhoff. Într-adevăr, Ioan de Witt tocmai coborâse din caleașcă, însoțit de un servitor și traversa liniștit curtea din fața închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel îl cunoștea, spunându-i:

— Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau și să-l scot din oraș pe fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum știi, la exil.

Și temnicerul, un soi de urs dresat să deschidă și să închidă poarta închisorii, îl salută și-l lăsă să intre în clădirea ale cărei porți se închiseră în urma lui. La zece pași depărtare întâlni o frumoasă fată de șaptesprezece-optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu o grațioasă plecăciune. El îi spuse, apucând-o de bărbie:

— Bună ziua, bună și frumoasă Roza. Cum se simte fratele meu?

— Oh! domnule Ioan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut.

— Și de ce te temi atunci, frumoasă fată?