Puisorii

Puisorii - Emil Garleanu

Sub lumina trandafirie a unui bland apus de soare, pamantul pare adancit într-o odihna neclintita: frunzele ațipesc, pregatindu-se pentru tihnitul somn al nopții; în departari, miriștile scanteiaza singuratice, ca niște țesaturi de fir; iazul își așterne fața umeda, sorbind, pana în adanc, din lumina asfințitului. Din jos, din vai, rasuna talanca; iar pe deal, în vii, doinește fluierul.

În aer, un popor întreg de randunele se pregatește de plecare; s-au adunat rand pe rand de prin parțile acestea și, de bucurie, în zbor nebun, strabat vazduhul ca niște sageți. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasa deasupra lui, ca o perdea, apoi, razlețindu-se în ciripiri ascuțite, se avanta cu toatele înspre paduricea de salcii; ascunzandu-se, ratacesc prin frunzișul racoros, apoi o iau de-a lungul miriștilor și iar se întorc în bataia lina a aripilor. De dupa deal vine în zbor rotat un uliu. Pasarea de prada pare ca nu ia în seama mulțimea paserilor calatoare. Ele îl zaresc; un strigat de îmbarbatare, și stolul întreg navalește la lupta. Uliul ocolește iscusit prin aer, și piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scapat! Randunelele, vesele de aceasta fuga, plutesc sus, crezand ca l-or mai vedea; zarea ramîne însa limpede, și dansele se întorc obosite de se înșira pe varful șurelor de paie…

Pe prispa casei, copilașul numai în camașuța, cu capul gol, urmarește de mult jocul stolului de paseri, printre care se afla și cei trei pui ai lui, din cuibul de huma de sub streașina.Îi capatase dar de la mamuca lui.
De cate ori era neastamparat, mamuca îi zicea: „Fii cuminte, daca vrei sa-ți dau puii cand or crește mari!”

Și el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urma au zburat! El îi vazuse cum au ieșit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parca niciodata nu zburasera mai mult ca astazi.
Și-și cunoaște el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul șurii din dreapta, trei, unul langa altul, sau cei de langa aceștia, daca n-or fi chiar cei de la capat. Toți parca seamana unii cu alții, și-s așa de sus, așa de sus!…

Pasarelele s-au odihnit puțin, apoi și-au șoptit nu știu ce, au scos un strigat vesel și s-au ridicat deodata cu toatele. Cateva din ele s-au desparțit o clipa din stol, au atins ușor streașina casei, apoi s-au pierdut iarași în mulțimea celorlalte. Puișorii copilașului își luau ramas bun de la el și de la cuibul lor de huma.

Stolul mai ocoli de vreo doua ori iazul, apoi se înalța și porni încet sa lunece spre asfințit.
Copilașul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adanc, apoi duse manușițele la ochi și începu sa planga.
Maica-sa arunca furca și veni în fuga de-l lua în brațe; în cuvinte dezmierdatoare îl întreba ce are.
Copilul nici nu poate vorbi de atata navala de lacrami. Întinde mana spre cer, îi arata stolul care luneca în zbor necurmat, și de-abia îi poate șopti:

— Puișorii ….
Mama îl strînge la san și îl saruta cu drag:
— Nu plange, puiul mamei, au sa se-ntoarca înapoi… la primavara …
Copilașul se liniștește; punand manușița deasupra ochilor, ca mamuca-sa, privesc împreuna stolul pe zarea departata a cerului.

Și lumina slaba a duiosului asfințit de toamna le îneaca ochii înrourați acum la amandoi.