Căprioara

Căprioara de Emil Gârleanu

Pe mușchiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și cu ochii închiși se lasa dezmierdat. Caprioara îl linge, și limba ei subțire culca ușor blana moale, matasoasa, a iedului. Mama îl privește și-n sufletul ei de fugamica încolțește un simțamant staruitor de mila pentru ființa frageda careia i-a dat viața, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuia sa se desparta chiar azi, caci vremea înțarcatului venise de mult înca. Și cum se uita așa, cu ochi îndurerați, din pieptul caprioarei scapa ca un muget înabușit de durere; iedul deschide ochii. Caprioara se îmbarbateaza, sare în picioare și pornește spre tancurile de stanca din zare, printre care vrea sa-l lase ratacit. Acolo, sus, e pazit și de dușmania lupului, și de iscusința vanatorului, caci pe muchiile prapastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca langa dansa. Dar pana la ele erau de strabatut locuri pline de primejdii. Caprioara își azvarle picioarele în fuga fulgeratoare, în salturi îndraznețe – sa încerce puterile iedului. Și iedul i se ține voinicește de urma; doar la sariturile amețitoare se oprește, cate o clipa, ca și cum ar mirosi genunea, apoi se avanta ca o sageata și, behaind vesel, zburda de bucurie, pe picioarele subțiri ca niște lujere.

Dar trebuie sa scoboare, sa strabata o padure, ca sa urce din nou spre tancuri. Caprioara contenește fuga; pașește încet, prevazatoare. Trece din poiana în poiana, intra apoi sub bolți de frunze, pe urma prin hrube adanci de verdeața, pana ce patrunde în inima întunecata, ca un iad, a padurii.
Și-au mers mult așa pana ce au dat în sfarșit de luminiș. Iedul, bucuros, o ia înainte sarind. Dar în aceeași clipa caprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecand. In fața ei, de sub o cetina, ochii lupului straluceau lacomi. Un salt și iedul ar fi fost sfașiat. Atunci caprioara da un zbieret adanc, sfașietor, cum nu mai scosese înca, și dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul vazand prada mai mare, uita iedul și se repede la ea…

Prabușita în sange, la pamant, sub colții fiarei, caprioara ramane cu capul întors spre iedul ei. Și numai cand acesta, înspaimantat, se topește în adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura de apa morții.