Gindacelul si alte

C U P R I N S

Cît un fir de neghină 5

Gîndăcelul 9

Sărăcuțul! 13

Călătoare 17

Cîntăretul 23

Hoinar 26

În curtea mea 33

Cioc! Cioc! Cioc! 38

Mai sus! 43

Nedespărțite 46

Vulturul 50

Cucoșul 54

Luptătorii 58

Mărinimie 63

Singuratecii 65

Cînd stăpînul nu-i acasă! 67

Grivei 71

Fricosul 76

Căprioara 80

Gîza 83

Tovarășii 88

Frunza 93

O rază 98

CÎT UN FIR DE NEGHINĂ „Nu trebuie să fii cît un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cît o neghină, ori cît un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scînteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro tre­buie să te îndrepți”. Gîndirea aceasta i-o spu­sese gînga­niei o furnică. Și spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche și-i ieșise pe alta. De-abia văzuse de cîteva zile lumina soarelui, pămîn­tul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar cînd a întins aripioarele și-a zburat, mirîndu-se că poate să străbată aerul, cînd apoi a căzut, isto­vită de oboseală, pe-o frunză, atunci în­tîiași dată a cunoscut greul. Și spu­sele furnicii i-au venit în minte... Ce era? O gînganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămînță. De unde venea? Din iarbă; ținea minte că se trezise supt o rochița-rîndunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul!

S-a scoborît de pe frunză și-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo — furnica nicăiri. Altele a întîlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult și bine; altă gîndire n-a mai auzit. „Înțelep­ciunea e rară”, se gîndea biata gînganie. Și acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începu­tul! într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un șivoi. De-abia scăpă, pe un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă, fără suflare, supt talpa cizmei grădi­narului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lîngă dînsa un gol. De ce-ți atîrnă viața în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. Trai e acela cînd ești nevoit să-l cumpănești în fiecare clipă? Umbla numai pe dibuitele: cercetînd, ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un căru­cior cu copii. „La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă

n-am părticica mea de pămînt? se întreba gîn- gania. Unde să mă așez ca să rămîn liniștită?” Atunci în față i se ridică deodată casa, locu­ința stăpînului grădinei. „Sus, acolo, trebuie să fie bine... dar e prea înalt”. Să se ridice cu cum­pătare. Întîi zbură pe vîrful unei gher­ghine; de acolo, pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă, pe iedera dimprejurul balconului. În sfîrșit, iat-o: a ajuns. S-a așezat pe mar­ginea streșinei. Uf! Cum arde tabla. Soarele o dogorește, un chin! Va să zică, și aici, iad. Și gîndul o munci iar: Ce rost avea pe lume?... Toate celelalte vietăți păreau că au o chemare. Și fluturul? Cum de nu. Dar fluturul e încîntarea ochilor, o floare zburătoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica își face casă, agonisește, trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atîtea dobitoace, mari cît munții, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sînt. Albina... Toate, toate. Și ea? Seama ei pe lume?...

În clipa ceea gîza prinse cu ochișorii o se­mene a ei zburînd pe sus, căutînd poate un loc de scăpare ca și dînsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, cînd, ca o săgeată, o rîndunică se repezi din cuibul de subt streșină și prin­se din zbor tovarășa de suferință. Peste o clipă se auzi țipetele de bucurie ale puișorilor cărora rîndunică le aducea hrană. Și gîngania, biata, își dete seama: „Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim paserile, care au ce căuta pe lume!”...

... Gîza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puțin; apoi săgeata străbătu din nou aerul. Se auzi o pîlpîire de aripi. Și, îndată, puișorii primeau, gălăgioși, pe mama bună ce le aducea iar hrană.

(1909)

GÎNDĂCELUL

Cum venise pe lume, nici el nu-și dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de cînd pămîntul. Nu simțise nici durere, nici bucurie. Și mult își muncise gîndul: cum răsărise, și-al cui era? Mic cît un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, pe de mar­gini, frunzișoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieși de supt umbra răcoroasă și dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atîta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc și îndrăzni: deschise ochișorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfîrșit bine- bine și privi în sus. Se făcuse parcă mai miti­tel decît fusese. Cu cîtă strălucire, ce adînc și albastru se dezvelea cerul! Și ce minu­ne! cu ochișorii lui mărunți, cît niște fire de colb, îl cuprindea întreg. Și ce întunecime, cîtă ume­zeală supt frunzișoara lui. Ce căutase dînsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.

Tresări. Era el altul? Piciorușele nu mai erau ale lui de scînteiau așa? Și mai era îmbră­cat în aur! Căci și trupușorul lui, pe care și-l vedea pentru întîia oară, scînteia. Nu cumva era o fărîmiță căzută de acolo, de sus, o fărîmiță de lumină închegată, rătăcită pe pămînt? Și, ca o adeverire, pe țărîna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Și cum să ajungă? Privi în sus; și atunci, deasupra căpușorului, zări lugerul unui crin ce se ridica așa de înalt, că parcă floarea din vîrf își deschidea paharul chiar dedesuptul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

În mintea lui își înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă și să meargă pînă în vîrf; și de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o sări­tură — sau o vedea el ce-o face.

Atunci se mișcă din nou, și după ce trecu peste un grăunte de piatră cît un munte și scoborî dincolo, se trezi la rădă­cina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întîi se rostogoli de pe tulpina lu­cie de cîteva ori în țărînă. Văzînd asta, se ridică pe picio­rușele de dinapoi și, fără să știe pentru ce, cu cele dinainte își făcu, moșnegește, cruce. Pe urmă încercă din nou și văzu că poate. Luciu i se păruse lugerul cri­nului, și cînd colo avea atîtea adîncituri, atîtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireas­mă se revărsa de sus!...

Și-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos și-l prinse amețeala. Privi în sus și se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbi­seră, dar nu se lăsa. Încă vreo cîțiva pași, și ici, deasu­pra, parcă se întruchipa o frunzișoară lătăreață, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Și iar purcese la drum; și umblă, și umblă, băiete; și de-abia ajunse. Iar cînd a poposit, ud de su­doare, că parea o pică­tură de rouă, bulgărele de aur seăpătase de amiază. Și voinicul privi iar în sus. Privea în sus și nu-și credea ochilor: zile, săptămîni, luni avea de umblat. Și cît era de hotărît și de vînjos drumețul, nu-și putu opri un oftat:

— Uf! că mult mai am de suit, Doamne!

(1909)

SĂRĂCUȚUL!...

S-a iscat un vîrtej ca din senin. S-a înșuru­bat în pămînt, apoi a pornit-o, tehui, peste cîmp, curți și livezi, luînd cu el tot ce găsea mai ușor în cale. Și dacă de pe jos fura flori, pene și hîrtii, de pe-o ramură luă un cărăbuș, un cărăbuș mititel, castaniu, cu aripile frage­de, cu ochișorii ca două neghiniți. Cărăbuș de pri­măvară. Cînd l-a luat vîrtejul pe sus, și-a strîns și el piciorușele, și a văzut că poate zbura și fără să dea din aripi.

Vîrtejul și-a făcut gustul, și-n mijlocul unui drum de țară, lîngă o curte, s-a înțepe­nit o clipă ca un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsînd tot ce luase, baltă, la pămînt. Iar cără­bușul căzu pe-o bucățică de hîrtie albă și rămase acolo, amețit. Cînd s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Și din capătul drumului, țanțoș, cu pieptul în platoșă, cu pintenii arcuiți, venea un cucoș. „Ia! scap de unul, și dau peste altul, își zice cărăbușul; ăsta mă-nghite!” Cucoșul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la cărăbuș și a trecut mîndru înainte. „Am scăpat!” gîndi cu bucurie cără­bușul, și se întoarse să privească după cucoș. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbușul se făcu mai mic decît era, ținîndu-și sufletul: „Acuma chiar c-am pățit-o!” Cînd ajunse curcanul în dreptul cucoșului, se înroti, își roși mărgelele și își dădu capul pe spate; iar cuco­șul scoase pieptul și mai în afară, se înălță în picioare și forfecă aripile de cîteva ori în pămînt: își dădeau binețe. Cucoșul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbușul cînd îl ajunse, și acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!” Dar, deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cît soarele la răsărit, un păun.

Paserea se legănă o clipă, apoi își strînse coada și zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!” crezu cărăbușul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise și, lăsîndu-l, își văzu de drum. Cărăbușului nu-i venea să-și creadă ochilor că mai e în viață. Dar uite: colo e drumul, supt el hîrtia, pe dreapta gar­dul — trăiește. Ia să zboare acuma, cît putea mai repede, de-acolo, pe vreo crean­gă de co­pac. Să-și încerce aripile. Și le des­făcu. În cli­pa aceea un pui de sturz, mai mări­șor ceva decît o nucă, zbură spre el. „Ei! de așa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag și mie”, gîndi cărăbușul, pregătindu-se chiar să dea sturzu­lui „ziua bună”. Dar sturzul se lăsă lîngă bucă­țica de hîrtie, deschise pliscul, apucă, cu lăco­mie, cărăbușul și: hap! hap! mai să se înece, îl înghiți.

Sărăcuțul cărăbuș!

De pe gard, o vrabie, care văzuse multe în viața ei, își așezase puișorii în rînd, să pri­vească, de cum zărise cărăbușul jos. Și acum își lua zborul într-alt loc, strigîndu-și după dîn- sa odraslele cari duceau în minte o învățătură mai mult.

(1910)

CĂLĂTOARE

E călătoare! A ieșit din mușuroi furnica și-a pornit, cum face în fiecare dimineață, a pornit să vadă lumea... Ea știa că ochii duc și mintea întoarce; că, văzînd multe, știi des­tule și ai de unde da și la alții. Și ce fericire să călătorești dimineața, în revărsatul zori­lor, cînd iarba e proaspătă supt rouă, aerul jilav de răcoare, și cînd pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ș-apoi dimineața privești altfel lumea, altfel o judeci; gîndurile nu-ți sînt spulberate, ci se limpezesc, tic­nite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap și pornește la drum.

în dimineața aceasta a luat-o spre răsărit. Încîntată de frumusețea soarelui, care se pre­vestea prin mănunchiurile lui de raze, totuși avu puterea să se gîndească, drumeața, că, privind și minunîndu-se numai, nu cîștiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin miriște, de cizma unui vînător, își și puse în gînd să cer­ceteze, să cunoască mai bine făptura ome­neas­că în apucăturile ei. Îndrăzneață și destoi­nică, se ridică pe călcîiul pe care cîteva fire de nisip se prinseseră, apoi, cu iscusință, o luă încet pe cusătura carîmbului, în sus. Călă­toarea își dete toată silința să se urce mai repede pe cizmă, căci vederea ei îi amintea, cu groază, priveliștea pe care cizma unui alt vînător i-o dăduse într-o zi: trei tovarășe din furnicar strivite, dintr-o dată, supt talpa grea a omului. „Ciudat, gîndi furnica în sine, s-ar zice că numai pentru ca să facă rău își înve­lesc oamenii picioarele în pielea groasă a încălță­mintelor”. Și tot gîndind astfel, fur­nica ajunse la pînza îmbîcsită de praf a pantalonilor vînă­torului. Îi sui și pe aceștia, în zigzag, și, cînd dădu de cel dintîi buzunar al surtucului, se opri. Să se scoboare, să nu se scoboare-n el? Din cele ce învățase dintr-atîtea călătorii, și de la alții, știa că pe oa­meni, mai ales, cu greu îi poți cunoaște pe dinafară. Iar în buzunarul unui om, îi poves­tise o bunică a ei că picase odată peste un pumn de ouă furate dintr-un furnicar; bunica dăduse de veste numaidecît, întreg neamul furnicesc venise și, în vreme ce drumețul dor­mea în iarbă, cît ai clipi, cără­băniră toate ouăle, ca pe-o pradă de război. Așa, furnica își luă inima în dinți și, ușoară, se scoborî în buzunar. Scotoci încolo și-ncoace; într-un colț dădu peste cîțiva bani de aramă. Îi pipăi, îi mirosi — întrebuințare nu le putu găsi! „Ce-o fi făcînd oamenii cu lucruri cari, după cît se vede, nu le aduc nici un folos?” judecă ea. Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai și-acolo! De-abia se scoborî însă, și, repede, căută să fuga înapoi. Buzunarul, îmbîcsit cu foi de tutun, o amețise. „Iată ce fel de buru­ieni știu culege oamenii!” își zise, dezgus­tată, furnica. N-avea noroc! O luă mai susi se urcă pînă după gîtul vînătorului. Acesta ridică tocmai atunci mîna. Ispititoare, veni, sprintenă, pe mînecă, pînă lîngă pumnul în­cleștat pe gîtul unei puști. Și cum căta ce anume vrea să facă omul cu lucrul cela ce-l ținea în mîini, cît ai clipi, prinse drept îna­inte zborul unei prepelițe. În vremea aceasta, o bubuitură groaznica răsună și-un nor de fum învălui furnica în ceață, în mirosul lui pipărat și acru. Vînătorul alergă și, mai din colo, ridică prepelița moarta și-o puse în tolbă. Furnica, îngrozită, o luă la fugă pe mînecă în sus, apoi, de cealaltă parte pe care se urcase, se scoborî pe haină. Ca să ajungă jos, trebuia să treacă peste tolbă. Păși iute peste geanta de la șoldul vînătorului și, la marginea ei, îi mai veni sufletul la loc. Tocmai atunci ochii furnicii zăriră o bucățică de pîine ce rămăsese prinsă în rețea. Ori cît era de grăbită, lucrul găsit știa că nu se lasă-n drum; mai ales me­rindele. „Bine că m-am ales măcar cu ceva”, își spuse în gînd și se grăbi să culeagă fărămi­tura. Dar cum o apucă, îndată o și lăsă la loc: fărămitura era udă de sîngele paserii. „Brrr! va să zică ăsta e omul!” gîndi furnica și repede-repede-repede o luă pe cizmă în jos. Se scoborî pe-un fir de iarbă și își scăldă, cu mulțumire, trupul într-o picătură de rouă.

(1910)

CÎNTĂREȚUL

E de neam! Între toate lighioanele lumii, gîndește el, nu era alta care să aibă strămoși mai aleși și mai de viță. Pămîntul era o ni­mica toată, un boț de humă ce orbecăia făr’ de nici un căpătîi prin văzduh, cînd neamul lor grie­resc își ridica osanale lui însuși, supt frunzele uriașe din cari astăzi nici măcar urme n-au rămas. Ei biruiseră vremea, dăinuiau stăpîni în lung și-n lat, ca și pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cîntăreț în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. Și astea nu erau vorbe de ici, de colo, ci le povesteau bătrîni în toate mințile lor, și ei, firește, de la alți bătrîni pricepuți le auziseră. Căci doar așa rămîn poveștile pe lume.

Toate gîndurile acestea năvăliseră grieru­lui în cap într-o seară, cînd nu putea ațipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cîntecele ei, de sus, din copacul supt care dînsul se odihnea. „Mă rog, n-aș putea-o vedea și eu pe dihania asta? Ce neam așa de obraznic să fie?” se întrebă grierul. Și cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle și-un răspuns, își puse în minte să isco­dească pe o lăcustă, deși numai la gîndul că avea să vorbească unei obrăznicături care în­drăznise să se întreacă din sărit cu el îl apucau furiile. O căută totuși și n-o găsi. „Firește, gîndi grierul, lăcustă și să stea acasă, dracul a mai văzut?!” Și cum luna se ascunsese într- un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Și, așa, se întoarse.

Toată nopticica nu închise ochii. Privighe­toarea își făcuse de cap. Îl mai mîngîie însă pe grier iubirea și laudele pe care o mulțime de vaca-Domnului — gîngăniile cele roșii stro­pite cu negru — i-o arătau. Lasă că-l căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor gri­erul înțelese că și ele erau mirate de îndrăz­neala unei paseri venetice care turbura liniș­tea băștinașilor de neam. Grierului i se umfla inima în piept de mîndrie și, în zori de zi li se închină cu plecăciune, poftindu-le în juru-i, să-l asculte. Și, cu toată oboseala, grierul le cîntă, în cinstea lor, un imn al dimineții. Iar vacile-Domnului îl rugau să nu mai con­tenească, fiindcă ele altceva n-aveau de făcut decît să-l asculte.

Și le-a cîntat grierul pînă ce soarele s-a ridi­cat de cîteva suliți pe cer. Iar încălzindu-se grozav, cîntărețul se rugă de iertare, să ați­pească puțin. Și se adăposti supt frunza unei rochița-rîndunicii. Iar vacile-Domnului se sfă- tuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dim- prejurul culcușului cinstitului cîntăreț, și, le­gănîndu-se ușor, începură să-i facă vînt, să doarmă în răcoare, cum se și cuvenea unui mîndru crai ce era.

(1910)

HOINAR

O clipă ținu noaptea, cit țin nopțile de vară, cînd întunericul e numai o strîngere de aripi a luminii. Și totuși, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineții, i se păru că dormise de cînd lumea; de aceea zise în sine, bănuind:

„Ce Dumnezeu răsare soarele atît de tlrziu!”

Dar ca și cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe voie, deodată se resfiră din înalt mănunchiul strălucitor al razelor de soare, și peste cîmpie năvăli un văl de aur. Fluturul își pîlpîi de cîteva ori aripile și, din vîrful galben al tul­pinei de lumînărică, unde poposise de cu seară, își luă, zglobiu, zborul. Fiindcă nu fusese de mult pe la tîrg, o luă într-acolo.

Curînd zări o grădină cu fel de fel de flori. Trecu pîrleazul, și, mehenghi, se furișă întîi pe la ferestrele casei. Perdelele erau încă lăsate. Ce să vadă? Nimic! În schimb, de jur împre­jurul privazurilor, cununi de zorele se împle­teau, cu florile deschise, fragede, lili­achii bătînd în albastru, sinilii bătînd în roz, acope­rite de rouă ca de niște nestimate. „Fra­gede flori”, gîndi fluturașul și, bătîndu-și ari­pile albastre stropite cu aur, le sărută pe rînd. „Aici o să stau astăzi pe vremea arșiții”, gîndea ștrengarul. Dar tot privind la ele, găsi zorelelor o scădere; prea își schimbau fața: dimineața într-un fel, la amiază într-alt fel, iar seara se-nchideau morocănoase. „Nu-s statornice”, adaogă craiul și plecă mai departe. Cum zbura, așa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se scoborî de se așeză pe o tulpină de rozetă. Și cum rămăsese pierdut, răsuflînd mireasma îmbă­tătoare, se gîndea: „Nu e floare mai ferme­cătoare ca rozeta, degeaba! În mireasma ei să mori, și mori fericit”. Gîndind astfel, privi mai bine tulpina floarei. Cine-l pusese! Mîhnit, își mai schimbă din păreri: „Într-adevăr, îmbătător miros; dar de ce oare firea nu îm­bină niciodată toate însușirile la un loc? Poftim, privește, cine împrăștie o asemenea mireasmă! Ce flori mărunțele, pipernicite, aproape verzi, ca și frunzele”. Și fiindcă în clipa aceea veni pînă la el adierea unor crini, urmă: „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma lapte­lui!” Fără să stea în cum­pănă, își făcu vînt spre lugerul înalt, subțire și mîndru al unui crin întîrziat. Așezîndu-se în potirul parfumat, alb ca zăpada, berban­tul își destinse aripile puțin, să se odihnească, dar băgă de seamă că se umpluse de praful galben al floarei și se necăji: „Foarte mul­țumesc de gazdă, dacă e vorba să ies mînjit!... Și unde mai pui că aici stai ca într-o mînăstire”. Se înălță în aer. Se încălzise grozav. „Parcă e mai cald ca la cîmp”, gîndi sprin­țarul. În vremea aceasta ochii lui zăriră, așa, ca o șuviță de sînge. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo”; întinse aripile, lovi de cîteva ori aerul și se lăsă, ușor ca un fulg, deasupra unei garoafe bătute, creață și îmbălsămată. „Uite-o floare care nu-i năzuroasă, își zise; o găsești pretutindeni; și, cu toate astea, ar avea dreptul să fie mîndră cu fața ei îmbujo­rată. Da, garoafa într-adevăr mi-i dragă.” Și stătea, hoinarul, tolănit pe frunzișoarele moi ca un pașă, cînd parcă îl ameți ceva. „Ce să fie? A! mirosul garoafei. Uite asta, cugetă craiul, asta nu-mi place la garoafă. Nu putea, adică, să aibă un miros al ei, numai al ei? Trebuia să împrumute mirosul pipărat de cuișoare? Pfui!” Zglobiul, își văzu de drum, aiurea, strănutînd... Și ziua trecea, și rătă­citorul zbura mereu, mereu, fără astîmpăr. „Uite colo un lăvicer de nu-mă-uita. Fiindcă-s albastre ca și mine, s-or fi crezînd, mă rog, lucru mare”; atingîndu-le, disprețuitor, cu vîrful arpii, le lăsă în urmă. Ce mai straturi de ochiul-boului! „Sînt prea din topor, băgă de seamă curtezanul. Ce e floare trebuie să aibă ceva care să se înrudească de aproape cu cerul, cu aerul... sau cu mine”. Îngîmfat, se împie­dică de o gura-leului: „Mersi, de-alde dum­neata găsesc și-n cîmp, la țară”. „Ei, cu micșunica se schimbă vorba, adeveri șiretul, asta, da”. Și se lăsă, elegant, în roate, deasu­pra floarei cuminți. Își strînse aripile una, își ră­suci mustața, făcu ochii mici; micșunica rămase liniștită; gazdă bună, dar nu sprințară. Flăcăul se necăji: „Ho! băbătie, prea te crezi! Eu n-am venit să dorm.” Și fugi, rîzînd. Mărgăritărelele nu le putea suferi, zbură pe deasupra lor, numai să le facă în necaz; întrucît privește barba-împăratului, îi venea rău numai cînd se gîndea la numele ei... Ziua trecea, soarele scăpăta; se mai răcorise. O luă înspre gherghine. Co­coțate sus, pe tulpinile lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „Înalte și proaste”, zise pierde-vară și, înălțîndu-se sus, căuta cu ochii trandafirii. Îi zări. Se scoborî încet, curteni­tor, se închină în fața fiecăruia. „Flori de paradis, flori măiestre, flori...”, dar cum se întorcea în dreapta și-n stînga, complimentînd, aripa i se zgîrie de-un ghimpe. Craidonul o șterse repede, fără să se mai uite înapoi... Trecu pe lîngă lalele fără să le privească; dar în drum făcu cu ochiul rochiții-rîndunicii, o veche prietenă, și spuse o vorbă proastă unui stînjenel scuturat, îmbă­trînit, ce i se ținea în cale. Zarnacadelelor le rămăsese doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fură o sărutare unei cicori, rătăcită pe acolo cine știe cum. Și ci­coarea îi aduse aminte de cîmp. „Tot mai fru­mos e cîmpul... Dar nu-i vorbă, și-n grădină!... Și parcă departe, într-un colț, zări o floare învoaltă, necunoscută. Grăbi, dar, deodată, începu să orbecăiască. Nici nu băgase de sea­mă că se întunecase. Nu mai vedea nimic. Îl apucase noaptea în drum. Neputînd să mai zboare, se lăsă, la întîmplare, pe-un spin uscat, să aștepte zorii, suspinînd nemul­țumit: „Ce Dumnezeu se-nnoptează așa de­vreme!”...

(1909)

ÎN CURTEA MEA

Curtea mea e la țară, pe malul unei ape. De jur împrejurul curții se încinge un gard de cătină, iar pe cătina în care vrăbiile stau împănate ca albinele în roi, se țese, de cu pri­măvară pînă-n toamnă, tulpina de rochița-rîn- dunicii. Pe de margini, din loc în loc, ca la o zvîrlitură de piatră unul de altul, se înalță plopi bătrîni, fuse uriașe pe care se deapănă vîntul; pe vîrfurile lor țin acoperămîntul — cerul. Tu­fe de pomușoară și de agrișe dau, înăuntrul curții, adăpost paserilor mele.

Căci am paseri multe și felurite. De ici, din portița încununată cu iederă; hai să le privim. Ai auzit cucurigul? Răsare soarele. Cucoșul acela negru e ceasornicul curții mele. Iată-l pe culme, țanțoș, cu pintenii arcuiți, cu platoșa penelor oțelii, gata ca de luptă.!Parcă vrea să-și arate bărbăția cîrdului ce­luia de claponi din fața lui, — găini care nu se ouă, ale căror pene lungi și moi îi prefac într-un fel de sălcii plîngătoare printre paseri.

A, uite-o: harnica ogrăzii! Repede-repede, sfîrîindu-i piciorușele în ghetele galbene pe nisip de iute ce aleargă, cu bonețica albă tivită cu arnici, de gospodină, pe cap, cu cer­celușii de mărgean la ureche, strînsă în fus­ta ei cu picățele, bibilica — picherea — alear­gă din­tr-un colț într-altul, să puie toate la locul lor. Numai să-i auzi gurița cînd vreo leneșe se întoarce mai mult cu dedeochiul somnului!

Albe, linse, sau zburlite ca de vînt, legă- nîndu-se, sîsîind, îndemnînd la tăcere, le vezi? cîrdul de gîște se înșiră, una după alta, ca și cînd cea din capăt ar fi înghițit un mosor de sfoară al cărei capăt l-ar fi hăpăit, pe rînd, toate celelalte.

Dincolo, lîngă teuca de apă, sînt rațele; parcă-s totdeauna văduve, așa-s de hursuze.

Mișcînd mereu din ciotul cozii, la dreapta și la stînga, ca și cînd dînsa le-ar îndemna și în­drepta trupul încotro s-apuce, știu numai să-și desfacă lopățelele pliscului, să se lincereas- că-n apă.

Dar bate soarele tare. Pune-ți mîna la ochi, să poți privi mai bine.

Colo, supt tufișul cela de agrișe, sînt cloș- tele. Înfoiate, gata să sară în capul oricui s-ar apropia, ele scurmă mereu, ca și cînd ar căuta o comoară. Își hrănesc puișorii. Gîgîlicii! boțuri de aur, cu două picături de rubin drept ochi. Uite-i cum se frămîntă, cum se strîng, roi, și se desfac pe urmă, cum se ciupesc de la un viermișor. Unul a sărit pe spatele mamei și, cu piciorușele lui subțiri și fragede ca paiul, i se cocoață după gît. De acolo urmărește cu ochișorii lui vioi ce fac ceilalți: prinde clipa, sare și apucă viermușorul. Apoi fugind supt aripa caldă și ocrotitoare a cloștei, ospătează. Ceilalți rămîn locului prostiți, sărăcuții! pînă ce zăresc o altă pradă.

Dar ce-i? Găinele se strîng să privească is­coditoare. Doi cucoși tineri s-au apucat la luptă. Penele zbor ca luate de vînt. Stai puțin și-o să vezi! Grămăticul curții mele e doar curcanul! Iată-l: i-a și zărit. Uite-l cum se repede, cum se pune mijlocitor între ei, cum îi desparte; pe cel mai vajnic îl ciupește și-l urmărește pînă în celălalt colț al curții. Iar dacă a făcut pace, e și dreptul lui: se-nrotește, își atîrnă șiragurile de hurmuz și mărgele la gît și, ca un drept judecător ce este, primește închinăciunile tuturor.

Numai fantele, craiul curții mele, priveș- te-l, nici nu vrea să se uite la el. Tot necazul lui e că grămăticul își poate înroti la fel coada.

Auzi un lătrat? E Dudaș, Dudașache, dulăul, păzitorul. Acuma cercetează gardul dacă n-are vreo gaură prin care să se poată strecura lighioanele înăuntrul curții. Cînd găsește o deschizătură, se oprește și latră, — dă de ve­ste.

Aha! Vezi? s-au oprit toate paserile, cu capul întors spre cer. Gîgîlicii de aur au năvă­lit supt aripile cloștilor, să se ascundă. O să­geată străbate prin aer. E un vultan. N-avea nici o grijă! Grămăticul l-a zărit cel dintîi.

Și-a strîns mugurul nasului, și-a scos gușa în afară și-l urmărește cu ochii, să sară. Glu- guind, parcă-i zice: „Poftim, dacă-ți dă mî­na!” Dar vultanul e priceput; știe cu cine are de-a face. Un ocol, și se șterge prin zare, să caute aiurea o pradă mai puțin păzită.

Și-n urma lui paserile își văd de hrană, gîgî- licii răsar iarăși la lumină, și liniștea și pacea se lăsă peste curtea mea.

Hai de ne-om duce și noi!

(1910)

CIOC! CIOC! CIOC!

Și paserile se-nțeleg între ele. Dumneavoas­tră poate nu mă veți crede. Atîta pagubă! Dar eu știu multe asupra lucrului ăstuia de la gaița mea, de la gaița mea care, fiindcă am învățat-o să vorbească omenește, mi-a descoperit cîteva taine ale graiului păseresc. D-ta, spre pildă, auzi ciripind o rîndunică, crezi că i-a venit, așa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dînsa dă povețe puișorilor ei: „Nu ieșiți la marginea cuibului!” „Nu strigați cînd nu sînt eu cu voi!” „Tst! pisica!” O vrabie ciripește pe gard. D-tale puțin îți pasă. Și ei, biata! i-a sărit inima din loc: „Uliul!” în nopțile cu lună asculți privighetoarea — te încîntă; ajungi să crezi că pentru tine își revarsă în gîlgîiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuiești că-și plînge numai dragostea ei.

Așa, mulțumită gaiței mele, am ascultat, dăunăzi, o convorbire între un măcăleandru și-un scatiu. Să v-o spun.

„Cioc! cioc! cioct” se aude de departe. Mă- căleandrul zice:

— E ciocănitoarea!

— Ciocănitoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu?

— Caută veverița, îl deslușește măcălean- drul

— Veverița? De ce?

— Urîți îmi sînteti voi, scatiii, că nu știți nimic. Nu-i cunoști povestea? Să ți-o spun!

(Mărturisesc că vreo cîteva ciripiri nu le-am înțeles, dar le-am ținut însă minte. Acasă i le-am spus gaiței, și gaița mi le-a tălmăcit. Așa, vă pot spune întocmai, după zisele măcă­leandrului, povestea ciocănitoarei):

— Demult, m-asculți, scatiule? începe mă- căleandrul, demult tare, la-nceput, pe cînd oamenii erau puțini de tot, și poamele și mai puține, veverița a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu roada rotundă, tare, dar cu miezul dulce și gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut alunele și, vezi, ființă pre­văzătoare, să nu mai pățească cum o pățise cînd rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, să se hrănească, ce i-a venit în gînd? Să strîngă alune. Și și-a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dîn- sa, făcea planuri mari, să nu se miște toată iarna din căsuța ei, nici cu vîrful botului să nu miroase vifornița, cînd, într-o bună dimi- neață, se zgîrie la un picior într-o coajă. Ca­ută — coajă de alună! De unde? că ea nici nu se atinsese încă de merindele strînse. Cerce­tează: un sfert de alune mîncate! S-a mîhnit veverița, dar s-a și mîniat. S-a pus la pîndă, să prindă pe hoț. S-a ghemuit în fundul scor­burii, una cu copacul, și-a așteptat. Ce era? Cicănitoarea, cum o vezi: sai ici, vîră-te colea, dă de scor­bură, în scorbură de alune, și, cum e iscusită, a înțeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă Domnului! Craț! iacă și miezul. Bun! Craț-craț-craț, s-a pus pe mîncat. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-și ia prînzul. În dimineața cînd o pîndea ve­verița, a sosit tot așa zglobie, dar de-abia in­tră în scorbură, că veverița se repezi. Ciocănitoarea vroi s-o zbughească afară, dar ve­verița o prinsese de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca șopîrla, în laba veveriței, și pe ici ți-i drumul. Mai tîrziu, cînd i-a venit inima la loc și s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriță să se roage de dînsa. N-a mai intrat în scorbură și, smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veverița își mutase culcușul! De atunci mereu ciocănește la fiecare copac, dar nici că dă de răspuns.

— Zi, de atunci, întreabă scatiul, n-are ciocănitoarea coadă?...

— Vezi bine... Ssst! Uite-o...

Mă uit și eu. O fulgerare roșie străbate lu­minișul. Ciocănitoarea se cațără cu ghearele de trunchiul unui mesteacăn și-l ciocănește de jos pînă sus. Apoi trece la alt copac, și la altul. Fagul sună mai tare, frasinul mai înă­bușit. Un stejar găunos răsună ca un hîrb. Și ciocănașul bate mereu, se duce, se șterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe:

Cioc! cioc! Cioc!

Scatiul piruie iar:

— Știi una, frate măcălendre? Eu cred că tot ce mi-ai spus sînt numai niște vorbe. Ea cio­cănește fiindcă suge din mustul copacilor, i-o fi plăcînd hrana asta.

Măcăleandrul se supără:

— Se cunoaște că ești pasere neisprăvită. S-o fi hrănind ea cu mustul copacilor, dar ce și-o fi zis: „Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu, cel puțin să trag din asta un folos, să mă hră­nesc

— Așa-i! încheie scatiul.

Acestea le-am auzit mai dăunăzi povestite de către un măcăleandru unui scatiu. Un lu­cru însă: dacă veniți cineva pe la mine, să nu spuneți cumva gaiței mele cele ce v-am destăi­nuit. Mă asurzește cu ocările. Vă rog!

(1910)

MAI SUS!

S-a trezit ciocîrlia în chemarea prepeliței: „Pitpalac!”

Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; lucea­fărul tot făcea din ochi pămîntului.

Dar peste puțin deodată adîncul scăpără. Cea dintîi rază străpunse văzduhul și se topi în ochiul ciocîrliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul paserei de o mai mare fericire. Căci și fericirea nu-și alege totdeauna clipa nimerită în care să-și verse prinosul.

Scuturîndu-și penele, un tril de mulțumire izvorî din gușa ciocîrliei. Apoi se dezlipi de țărînă și, pîlpîind din aripi, se înălță.

Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pămîntul. Încă o bătaie de aripi.

Mai sus!

Slab de tot i se părea ciocîrliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gîdi- litor ca al unei grindine de mărgăritare.

Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cîntecul ei, paserea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, și-ncă una.

Mai sus!

Îmbătată, paserea se asculta singură; pen­tru ea și pentru soare cînta.

I se părea că tremurările cîntecului ei um­pleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de țărîna pămîntului — ea și raza, în singurătatea amețitoare a înălțimilor...

Își avîntă din ce în ce cîntecul; își încor­dează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănțuie glasul, i-l ține închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, ușoară ca aerul, străvezie ca el.

Mai sus! mai sus!

Și trupul mereu o trage înapoi către pă­mînt, și raza mereu o cheamă către înălțimi.

Într-un avînt își pune cea din urmă putere și, deodată, se simte, în sfîrșit, slobodă, des­făcută de greutatea netrebnică a cărnii.

Și-n vreme ce, smulgîndu-se, nebun de feri­cire, glasul se-nalță, trupul cade ca un bul­găre de țărînă spre pămînt.

(1910)

NEDESPĂRȚITE !...

Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Paserile se rotesc în înalt, se deșiră, iar se strîng și iar se răresc, apoi își aleg călăuzele, le pun în frunte, și-n vîrf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, și lin, ca împinse de un dor tainic, vîslesc, se șterg din zarea plaiu­rilor noastre. Se duc!

Încotro?

În nopțile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde fiin­ță supt stele; noiane de frunze desprinse pare că sînt purtate de vînturi; umbre se strecoară rătăcite; țipete răsar și se stîng; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sînt paserile călătoare. Și cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură soarele, pe aripile lor parcă duc primăvara.

Un stol de turturele a întîrziat. Grăbite s-au strîns în dimineața aceasta, și-n fîlfîirile lor, cari se aud ca niște sunete supte ușor dintr-un flaut, pornesc. Întîi o iau pe-aproape de pă­mînt, peste lunci, deasupra rariștilor, prin­tre plopii înalți, ca și cum ar vrea să mai vadă locurile aceste o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul păduricii, în vreme ce o rază de soare împunge pînza norilor și tivește pe cer o dungă de lumină. Bucuroase, paserile bat din aripi și se hotărăsc. Patru, două pere­chi, o iau mai înainte, o pereche rămîne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra rîului; un țipet năbușit, din gușă — un semn al călăuzei — vrea să le strîngă pe toate la un loc. Și-n clipa aceea un bubuit de pușcă cloco­tește aerul cuprinsurilor. Cele două perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă, o turturică își curmă zborul, își adu­nă apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieții, se rotește în două cercuri, se înalță drept, ca o săgeată în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele rîului, care o fură și o poartă mai departe.

Stingherul, soțul, urmărește puțin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat și, pe apa tur­bure, își vede tovarășa. O putere îl ține atun­ci deasupra vîltoarei, cu ochii nedesprinși de la trupul plăpînd și pătat de sînge ce lunecă la vale, de la trupul pe care, în cercuri strînse, îl urmărește mereu.

Și supt cerul în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se șterge în zare ca un rămas bun, paserea moartă mînată de va­luri, și porumbelul care se rotește mereu, ur- mîndu-și soția, ca un simbol al veșnicei iu­biri!...

Și-n urma lor toamna cade mai grea!

(1910)

VULTURUL

S-a ridicat, deodată, din prăpastia întu­necoasă, umedă, a munților falnici. Și doritor de lumină, în această dimineață scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrîni. S-a înălțat mai întîi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul ră­coros, apoi a rămas acolo, ș-a legănat în aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălțime uriașă; a plecat capul și a privit în jos. Pe cîmpiile lucii, satele împrăștiate, ca grăun­țele, scoteau sclipiri repezi ca a prundișului spălat de ape. Oamenii nu se zăreau; deasupra, dedesuptul lui, primprejur, nici o vietate. I se păru că lumea aceasta frumoasă, încîntătoare, peste care primăverile se aștern cu spuză de flori, e a lui, a lui singur. Și scuturîndu-și aripile, făcu un ocol larg, suind și scoborînd prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat pentru ca să îndrăz­nească să se suie pînă la el: se repezi, și, în ciocul gata să frîngă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dînsa, sus, sus, apoi îi dădu drumul și urmări cu ochi stră­lucitori lunecarea ușoară, ca pe o apă, a penei care cîndva îl ajutase să se ridice.

Luă munții în lung. Nici o boare de vînt, nici un murmur de ape care să străbată atît de sus.

Și așa a mers pînă după-amiază, cu ciocul deschis, înghițind aerul în gîlgîiri puternice, privind în toate părțile cu ochii lui ca două scîntei.

Obosi. Se scoborî ușor și se așeză pe vîrful unei stînci ce țîșnea în sus, goală, din stratul gros de mușchi al muntelui. Cum sta nemișcat, părea și el de piatră, părea că-i colțul ascuțit al stîncii încremenite acolo de veacuri.

Pe urmă își plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adînci, tăiată ca de pala unui zmeu, șerpuia, sclipind ca argintul, izvo­rul. Și i se făcu dor de răcoarea dulce a undei șerpuitoare. Săltă și se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca niște pietre scumpe, și, întinzînd gîtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi își luă iarăși zborul pînă pe stîncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare și închise ochii. Ațipi...

Adieri de vînt îl înfășoară în vălul lor. Aproape se trezește; prin pleoapa închisă încă părcă zărește un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sînge, soarele apune. Munții parcă-s aprinși, cerul arde.

Își ia zborul, grăbind spre cuib.

Se apropie, se lasă tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pădurii de brazi. Aceeași liniște în tot cuprinsul firii. Mai are puțin; zărește prăpastia spre care avea să se scoboare, cînd, deodată, în tăcerea neclintită, răzbubuie, pînă-n depărtări adînci, un tunet, și aripa, amorțită, îi cade în jos. Se rostogolește de

cîteva ori prin aer, simte fierbințeala glon­țului, ca a unui cărbune ce-i arde carnea, își încor­dează puterile, caută să mai plutească sus, dar dedesuptul lui munții parcă se pră­bușesc. Aripa îi mai stă puțin întinsă, apoi i se frînge lîngă trup, udă de sînge. Lunecă printre brazi. Răcoarea îl mai înviorează o clipă; iarăși caută să-și întindă aripile; se anină de o ramură. Se uită în jos. Drept dedesupt, la rădăcina bra­dului, un căprior stă liniștit, privind înainte.

Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl părăsesc. O ură strașnică îl cuprinde; parcă ar dori să se stingă toată lumea o dată cu dînsul. Se lasă să pice drept peste căprior și, cu cea din urmă putere, îi înfige gheara în ochiul curat și umed.

În vreme ce căpriorul se scutură și fuge, năuc de spaimă și durere, paserea cade moar­tă, cu ghearele strînse, cu ochii deschiși.

(1907)

CUCOȘUL

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găi- nele, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul supt aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cucoșul — pașa, cum îi zic toți ai casei — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ștrengărește, pe-o ureche. Cu gîtul întins, cu ochii încă cețoși de somn, privește. E poet. Sufletul lui, deși războinic, e mai avîntat spre frumos decît al curcanilor, care se umflă într-atît de par niște burdufuri, cînd sînt seci ca niște gogoși; decît al tuturor gînsacilor, cari se plimbă pe apă și fac pe visăto­rii, dar în cap n-au minte nici măcar cît un grăunte; ori decît al rățoilor, cari, cu cît sînt mai fuduli, cu atît umblă mai legănați; și chiar de cît al păunilor mîndri în port, dar cu glasul, între paseri, ca al măgarului între dobitoace. El e poiet! E cel dintîi care se minu­nează de frumusețile firii, și fără părere de rău își rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dînsul acum privește, pe cînd toți ai casei dorm.

Mijește de ziuă. Departe, în zare, se deslu­șește, ușoară, dunga de lumină a zorilor; întîi e ca o dîră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă care-și înalță o margine tot mai sus, prelingîndu-se pe cer, ca sorbită de-o putere a văz­duhului. Pe urmă, oglinda aburită de pînă acum pare că răsfrînge un foc depărtat, se face lucie, poala cerului prinde ființă parcă, și lumina începe să se cearnă peste pămînt, ușoară, ca un colb de argint. Departe, cine știe unde, se văd dea­lurile, mai încoace cîmpul, aproape satul și, chiar în față, își desface stîlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se înfioară; cucoșul răsuflă fericit, apoi își udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Lumina încremenește o clipă.

Cucoșul își caută cu ochii tovarășele, le ză­rește, și în gîndul lui le judecă pe toate. La stînga, ici, doarme Sura, nadoleanca; băbătia, tot lîngă el, și numai lîngă el; a scos cinci rînduri de pui pînă acum, și mai face pe tine­rica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Țiganca, sora Surei; ceva mai tînără, dar tot o poamă; amîndouă gîlcevitoare foc. În dreap­ta, la rînd, pe crengi deosebite: Roșcata, Bo- gheta și Cucuieta; bune fete, dar prea își sco­teau ochii de la el și prea i se țineau de urmă. Cel puțin Berca, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro și-l lăsa în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puțin mai răsărită decît un ou și cu un cucui mai mare decît ea întreagă; îi place cum mer­ge înfiptă, cu capul țanțoș, tremurîndu-și uneori moțul, ca și cum iar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foșnet ușor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept dea­supra lui, Puica, șireata, întinsese gîtul și, pe cînd celelalte visau încă, ștrengăriță, îl săruta de „bună dimineață”.

Și-n aceeași vreme, într-o scăpărare orbitoa­re, din fundul zării, cele dintîi două raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndră­gostiți. Cucoșul își înfoie penele și rămase așa, minu­nat, în fața răsăritului care ardea în pară. Pes­te cîteva clipe, privi spre găinele care dormeau și zise Puicei: „Ce frumusețe dum­nezeiască, dragă! Și proastele astea dorm.” Apoi plănui o ghidușie: făcu Puicii cu ochiul dîndu-i să în­țeleagă că le-o pregătește el. Se ridică în pi­cioare, bătu din pinteni, își fîlfîi aripile ca două steaguri și, întinzîndu-și gîtul — cu gîndul într-adins să le facă să tresară, buimace, din somn — trîmbiță din gușă, voi­nicește:

— Cu-cu-ri-guuu!...

(1909)

LUPTĂTORII

Soarta se vede că-i menise așa: să fie ve­cini și să fie dușmani. Și-amîndoi cucoși fru­moși.

Unul, negru — cu toate lucirile pe care ne­gru le poate da în mîngîierea luminii. Gule­rul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atîrnau de pe spate spre pinteni, băteau în ver­de ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mlădioase și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochi neliniștiți ca niște gîze, creasta ple­cată, ștrengărește, roșie, aprinsă ca para fo­cului.

Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curînd căzut; alb gu­lerul, cu vîrfurile penelor puțin-puțin găl­bui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, ușoară, răsfirată. Și, deasupra capului cu cu ochi galbeni, plutitori în mărgeanul pleoa­pelor, o creastă cărnoasă, bătută și roșie ca o garoafă.

Nu se puteau suferi; își aruncau priviri tă­ioase printre spărturile gardului; fiecare se si­lea să trîmbițeze mai înainte zorii zilei. Și to­tuși prilejul nu-i adusese încă față-n față, să se măsoare. Astăzi însă clipa dorită de amîndoi sosise pe neașteptate.

Cucoșul alb, cu găinile lui, ieșise pe tăp­șanul din dosul casei, la scurmat. Era o zi fru­moasă de primăvară, pămîntul era jilav, plin de mustul din care se și hrănea cea dintîi urzeală a lăvicerului ierbii.

Cum scurma așa cucosul, își auzi tovarășele șoptind. Ridică semeț capul, și drept înainte, de partea cealaltă, vrăjmașul negru se prop­tise, gata de luptă. Găinile se opriră; înțeleseseră că aveau ceva de privit.

O scăpărare, și s-au repezit. S-au oprit față-n față, cu gîturile întinse, cu penele gulerelor zbîrlite, cu aripile puțin desfăcute și date-n- apoi. Cel negru bătu o dată din pinteni, și se loviră piept în piept; apoi se dezlipiră re­pede și, cu capetele pe spate, se avîntară din nou, prinzîndu-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse.

Erau grozav de voinici amîndoi; cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat.

Și iarăși se deteră-napoi, cu gîturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca și cum i-ar fi suflat o dată vîntul, asa s-au ridicat de la pămînt. Se îndesară pene-n pene, căutînd să se apuce cu pliscul, să se sfîșie cu ghearele. Se feriră pe urmă în lături, săriră unul deasupra celuilalt, ca și cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh; și-n sfîrșit se țintuiră locu­lui. Cel negru prinse creasta dușmanului în ascuțișul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gît. Plini amîndoi de sînge, tremurînd, stătură așa pînă cînd durerea îi învinse; atunci se smu- ciră-napoi, pîndind clipa cînd să se răpuie.

Sîngele clocoti deodată în trupul amîndoro- ra; ochii le vedeau roșu; turbați, se năpustiră, de astă dată pe viață și pe moarte.

Strînși în gheare ca-n niște clește, cu plis­curile împlîntate unul în carnea celuilalt, se rostogoliră la pămînt și iar se înălțară, aprigi, în picioare. Săpară pămîntul cu pintenii, și ță­rîna sărea împrăștiată. Penele, negre și albe, zbîrlite, smulse, răsfirate, se amestecaseră-n lupta abrașă, că trupurile lor se contopiseră, alcătuind parcă o floare ciudată, o floare chi­nuită de furtuna ce-i împrăștia petalele-n vînt.

Dar puterile li se sleiră. Nici unul nu birui­se. Se mai încordară o dată și se descleștară dobor­îți, însîngerați, răsuflînd cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picături de sînge. Pe pieptul celui negru se așternuse o dun­gă roșie, de care se lipise o pană albă din hai­na potriv­nicului.

Și cum stăteau așa, găinile se apropiară, mulțumite și mîndre parcă fiecare de stăpînul lor; îi înconjurară. Iar luptătorii, după ce se mai priviră o dată, ca și cum și-ar fi zis: „Pe mîine!”, se depărtară țanțoși, fiecare în mij­locul alaiului său.

(1910)

MĂRINIMIE

În revărsat de zori, pe baltă, lumina face mi­nuni. Pe fața apei, sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oțel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n niște potire plu­titoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărișului. Peste tot liniște ne­clintită, de rai.

Cocostîrcul s-a sculat cunoaptea-ncap. A in­trat în baltă. Pe picioarele lungi, subțiri ca niște lugere, trupul lui se leagănă agale. Din cînd în cînd își udă pliscul; uneori se oprește de se uită, ispititor, în fundul apei, ca și cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoa­re, și răcoarea îl încîntă. Nu simte nici o al­tă dorință decît să-și scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori pînă supt aripi.

Deodată se oprește; încordează gîtul și pri­vește. Pe frunza unui nufăr, o broscuță se bu­cură și ea de frumusețea și răcoarea dimineții. Cînd l-a văzut, biata broscuță a încremenit pe piciorușele de dinapoi; cu ochii mari deschiși, cată la cumplitul dușman. În spaima ei, îl ve­de uriaș, cu capul atingînd cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta, și, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.

Își așteaptă sfîrșitul.

Cocostîrcul o vede și înțelege. Dar diminea­ța e mărinimos. Ș-apoi i se pare atît de mică, atît de neînsemnată această vietate a bălții, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fun­dul apei, și nici n-o mai zărește. Ridică picio­rul, o pășește disprețuitor și trece, măreț, mai departe.

Broscuței nu-i vine să creadă. Mai stă așa cîteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o al­tă fruză; si-ntr-un avînt de recunoștintă, ea, cea dintîi, taie tăcerea dimineții:

— Oaac!

(1910)

SINGURATECII

Pe lacul luciu din grădina cu florile neclin­tite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foșnet, pe lacul adormit că pare o uriașă lespede de cristal ce acoperă o altă gră­dină fermecată, lebăda — bărbatul rămas sin­gur — trece ca o închipuire, alb ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gîtul lăsat între ele, subțire, ondulat ca toarta unei am­fore. Paserea plutește lin, și în ea parcă poar­tă, rătăcit, sufletul unei ființi duse de pe lume.

Sus, pe bolta adîncă, stelele au pălit; în hao­sul albastru, luceafărul sclipește tainic, stră­lucitor, purtînd parcă în văpaia lui viața tutu­ror lumilor cerești, a lumilor veșnic călătoare în necuprinsul firii.

Și cum, jos, lebăda sidefează fața apei, sus; luceafărul luminează întinsul tăriei. Numai ei doi sînt pîlpîirile nopții acesteia, în care lumea pare adîncită într-un somn de moarte. Amîn- doi rătăcesc singuri, amîndoi străjuiesc singu­rătatea, mistuindu-se în tăcere, mîndri, deo­potrivă de reci, deși unul, bulgăre de gheață, celălalt, pară de foc. Și se cunosc, se văd în fiecare seară, merg unul către altul și se-ntîl- nesc: din înalt, luceafărul își scoboară raza jos, în adîncul apei, unde răsare ca un mugur de aur.

Iar paserea se apropie de scînteia picurată din cer și plutește ușor împrejurul ei, mai în- tîi în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strîn- se, tot mai strînse, pînă ce se oprește drept deasupra răsfrîngerii stelei; și-atunci din mu­gurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare, plutitoare, o floare măiastră de argint.

Și astfel stau de se privesc: sus, lebăda, de aur a cerului, jos, luceafărul de argint al a- pelor.

(1910)

CÎND STĂPÎNUL NU-I ACASĂ!

În odaie, liniște. Liniște și-un miros! Pe po­lița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brînză proas­pătă a străbătut pînă în cel mai îngust col­țișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu-și mai găsește locul. Parcă-l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astîmpere. Să se as- tîmpere, ușor de zis; dar cașcavalul? Vezi, as- ta-i asta: cașcavalul. Să-nchidă ochii. La în­chis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Și brînza-i proaspătă. Mai mîncase așa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într- atîta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face cîțiva pași mărunți pînă-n marginea ascunză­toarei lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atîta stăruință la dînsa? A! Uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întîi pe lîngă perete pînă la divan. Așa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lîngă dulap? Nu. Pe după jilțul cela? Nici așa. A- tunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, și de-acolo să treacă pe mar­ginea lăvicerului din perete pînă la poliță. Și-o dată la cașcaval, lasă, n-are el nevoie să-l învețe alții ce să facă cu dînsul. Dar motanul? E-hei! la dînsul nu se prea gîndise. Și, Doam­ne, mulți fiori i-a mai vîrît în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orișicum, — să mai aștepte puțin, să vază nu se mișcă nimeni, nu-l pîndește cineva?

Cum să nu-l pîndească! Dar de cînd așteap­tă motanul prilejul să puie laba pe bietul șori­cuț. Dacă nu mîncase el cașcavalul, căci mirosul cela îi zbîrlise și lui mustățile, păi nu-l mîn­case tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecînd, cu ochii galbeni și lucioși ca sticla, cu mustățile întoarse, subțiri și ascuțite ca oasele de pește, stă neclintit după perna de pe divan și-așteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; așa, încă un pas, încă unul, doi, așaa!

Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.

Bietul șoricuț n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puțin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strînge, de drag ce-i, îl răsucește în aer și-l lasă amețit pe podele. Și-l privește, gîndind: „Cașcaval ți-a trebuit? Poftim cașcaval! Doam­ne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănțăi!” Dar mai întîi să se mai joace puțin cu dînsul.

Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeti­cească, să-ncerce să fugă, și iar vrea să-l prin­dă în cleștele labelor. Dar ce s-aude? Un du- păit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, cînele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, mota­nul e în ocnița sobei, iar șoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o șterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna; în mij­locul odăii se oprește, adulmecă, lacom, mi­rosul de cașcaval, apoi, zărind motanul, se repede și latră cu înverșunare. Ar sări în ocniță, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniștit ce-i, mîrîie și latră. Apoi tace, și, cu ochii ațintiți la motan, așteaptă să se scoboare. Numai une­ori întoarce capul spre polița de unde brînza parcă-l ade­menește. Și astfel, cîteșitrei dușmanii — șoa­recele în gaură, motanul în ocniță și cîinele în mijlocul odăii — se pîndesc, munciți de același gînd.

Dar pași apăsați cutremură sala. Ce! Stă- pînul! Repede atunci: motanul se-nghesuiește și mai în fund, iar cînele o șterge supt divan; numai șoarecele, mic cum era, rămîne la lo­cul lui. Stăpînul intră; obosit de muncă, își aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliță, ia fe­lia de cașcaval, taie o bucată de pîine și, mușcînd cînd dintr-una, cînd dintr-alta, mănîncă din plin, cu poftă.

Și din trei părți, trei perechi de ochi îl ur­măresc cu pizmă.

(1910)

GRIVEI

E bătrîn. înțelege că-i bătrîn, că-i netreb­nic, că cele cîteva zile ce i-au mai rămas sînt o povară pe capul tuturora. De cînd s-a și îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mîngîie nici o mînă, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credință. Douăzeci de ani, vară si iarnă, în curtea aceasta a trăit și a păzit-o. În nopțile de toamnă, cu ploile repezi și pătrunzătoare, în nopțile de iarnă, cu vifornițele năprasnice, el nu stătea în cușca lui; suflînd cu greu, încordîndu-și mușchii, căci era vînos, tăia troianul, cutreiera toate colțurile grădinii și, lătrînd, dădea de știre că nu e chip să te poți apropia de casa stăpînului... Dar în seara aceea, cînd prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de lîngă grad! Ani de-a rîndul simțise durerile lovi­turii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creștetul capului. Și altă dată... Dar cîte nu făcuse, cîte nu suferise Grivei, dulăul credin­cios al curții!

Însă vremea trece; viața, cu ea. Și-acuma îmbătrînise! Nu se mai putea duce nici pînă la ușa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămînea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mișca. Și-acum, în urmă, avea niște dureri grozave. Urla. Și mai ales noaptea, cînd nu avea cu ce să se mai ia, cînd nu mai vedea pe ceilalți cîni, cînd rămî­nea singur, numai el și sufe­rința lui, mai ales nopțile îl chinuia boala. Și urla. Mai întîi gemea, înăbușit, cu gura închisă, cu limba zgîrcită, gemea adînc, ca și cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spas­murile îi descleștau fălcile, și gemetele îi ieșeau mai tari, mai ascuțite. Apoi plîngea, plîngea cum plîng oamenii, cu lacrimi fier­binți, cari îi lunecau pe bot și parcă-l ardeau. Și-n urmă, înnebunit de du­rere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toata încordarea glasului, urla înspăimîntător, de răsuna pînă la depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt cîne care îi plîngea de milă. Și dimineața, cînd zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcușul lui de paie.

Și toți ai casei cari treceau pe lîngă el îl blestemau. Toți. Urletele lui le tulbura li­niștea nopții, le curma somnul și-i făcea să tresară speriați în pat. Iar unii credeau că prevestește ceva rău, că prevestește moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea și-i în­țelegea. Cu ochii blînzi, șterși de boală, îi urmărea pînă ce se făceau nevăzuți.

Înțelegea și aștepta să-i vie ceasul.

Într-o dimineață și-a zărit stăpînul de departe venind spre el, cu mînile la spate, ținînd ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adîncă pentru stăpînul pe care-l văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe cîmp, la picioarele căruia se culcase de atîtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuve­neau. Și jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă și, scheunînd, plîngînd, se tîrî către stă­pînul lui, se tîrî și, cînd ajunse, îi linse picioa­rele, ca și cum și-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii și, încolătăcit, așteptă. Așteptă mult. I se făcuse milă stăpînului?... Bubuitura nu curmă li­niștea ogrăzii.

Și astăzi simți că nu mai are mult. Și par­că-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de cari n-ar fi vrut niciodată să se despartă, supt privirile cari nu se mai îndreptau spre el prie­tenoase. Și, deo­dată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atîta îl cuprinse. Își adună toate pute­rile, apoi, ca și cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărtă cît putu mai repede, ieși din curte și o luă pe drum, înspre pădure. Cînd ajunse în marginea ei, intră în cel dintîi tufiș, și acolo, între cren­gile cari îi ascundeau vederea, își făcu culcușul. Și așteptă. Spre seară, un fior îi zvîrcoli trupul, apoi altul. Și-ncă unul, cel de pe urmă. Și-n clipa în care-și dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte și, cu capul întors spre curte, urlă, ca și cum și-ar fi luat un rămas bun.

Și urletului lui, scurt, de moarte, îi răs­punse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt cîne care-l chema din depărtări.

(1910)

FRICOSUL

Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveș­ti: copaci de zahăr, cîmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n cuprinsul larg, uriașul polican- dru al cerului își aprinde, una cîte una, lumi­nile, ca într-o nemăsurată sală de danț. Vie­țuitoarele pustietății sînt îmbătate de far­mecul acesta: paserile zbor ca ziua; lupul poposește pe labe, în hățișuri, și privește nemișcat; vulpea stă lîngă vizuină și nu se-ndură să-meargă la vînat; veverița pleacă creangă lîngă creangă și hoinărește, ca o de­șucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbu­ghit-o la jucat. Încet, ascultînd, ispitind, a ieșit tiptil-tiptil din curătură, și cînd a ajuns la margine și-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:

„Poate mai întîlnesc un prieten”, își zise iepurașul.

Și gîndul îi răspunse:

„Poate mai întîlnești un prieten...”

Și iar țupai-țupai, iepurele sare vesel:

„Poate dau și peste o prietenă”.

Și gîndul:

„Poate dai și peste o prietenă”.

Și mergînd așa, iepurașul cu gîndul își vorbesc:

„Ce lumină, și totuși luna încă nu a răsărit”.

„...Și totuși luna încă nu a răsărit”.

„Dar o să răsară”.

„...O să răsară”.

Și cum mergea pe marginea unei vîlcele, iepurașul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă și ea, ca de gheață, luna. Stelele păliră; pădurea, co­pacii, tufele își dezbrăcară deodată umbra. Iar iepurașul împietri de groază: chiar de lîngă el, se întinse pș pămînt o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepurașul se destinse ca o coardă și o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă și iar se rostogoli pînă jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind cîmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Aco­lo, de-abia suflînd, se ghemui cu ochii în­chiși... să nu-și mai vază umbra!

(1910)

CĂPRIOARA

Pe mușchiul groș, cald ca o blană a pămîn- tului, căprioara stă jos, lîngă iedul ei. Aces­ta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un sim- țimînt stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțercatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochi îndure­rați, din pieptul căprioarei scapă ca un mu­get înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancuriîe de stîncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vînătorului, căci pe muchiile prăpastiilor ace­lora numai ele, caprele, puteau a se în­cumeta. Acolo l-ar fi știut ca lîngă dînsa. Dar pînă la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara își azvîrle picioarele în fugă fulge­rătoare, în salturi îndrăznețe, să încerce pute­rile iedului. Și iedul i se ține voinicește de urmă; doar la săriturile ame­țitoare se oprește cîte o clipă, ca și cum ar mirosi genuna, apoi se avîntă ca o săgeată și, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioa­rele subțiri ca niște lugere.

Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri. Că­prioara contenește fuga; pășește încet, prevă­zătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi supt bolți de frunze, pe urmă prin hrube adînci de verdeață, pînă ce pătrunde în ini­ma întu­necată, ca un iad, a pădurii.

Și-au mers mult așa, pînă ce au dat în sfîrșit de luminiș. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecînd. În fața ei, de supt o cetină, ochii lupului stră­luceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfîșiat. Atunci căprioara dă un zbieret adînc, sfîșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lu­pul, văzînd prada mai mare, uită iedul și se repede la ea...

Prăbușită în sînge, la pămînt, supt colții fiarei, căprioara rămîne cu capul întors spre iedul ei. Și numai cînd acesta, înspăimîntat, se topește în adîncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se turbură de apa morții.

(1910)

GÎZA

Calul suia din greu dealul. Nădușise. Mu- știle îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dîrlogii; pînă ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pămînt, cu coama împrăștiată în tot lungul gîtului, cu buza de jos spînzurînd, cu mijlocul frînt. De sus cădeau într-una razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sîn, iar marginile lui se pră­văleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, cîte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mînios parcă, dar vîrful lui rămînea mai jos de înălțimea șoselei, albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vînt. Calul se opri cîteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frîului îl sili iar să pornească. În sfîrșit, mai făcu cei cîțiva pași de ajunse pînă la vîrful dealului. Calul ridică puțin ca­pul. Drumul se întindea neted, scoborînd prin mijlocul pădurii, care începea să se arate mai deasă, mai bătrînă. Tocmai în fund, tîrgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pîlpîie și dînsa ca o flacără. Un vîn­tuleț răcoros îi înfășură gîtul și crupa ca într-o pînză udă. Își încordă mușchii și o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pămînt, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. Calul de-abia putu să prindă scînteierea ținte­lor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu și mai mare putere. Apoi tîrgul se arătă din ce în ce, și calul, care mai venise o dată, în­trezări parcă grajdul mic unde îl așteptase, atuncea, ieslele cu fînul proaspăt. Era răcoa­re, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cît de cît. Și-n fața lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănîncă strașnic din iarba coaptă, și că pentru dînsul e un locușor mic deoparte. O să încapă tocmai bine.

Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Pînă la tîrg nu mai era mult. Vîntul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă; la dreapta și la stînga, cîmpul, acoperit mai tot de lumînărică, se întindea departe, pînă la poalele munților întunecați. O smuncitură a dîrlogului din dreapta îl îndemnă să ocolească fără întîr­ziere, trecu șanțul pe o podișcă ce se îndoi supt greutatea lui; poticni, simți călă­rețul prăvălin­du-i-se pînă peste gît; o ploaie de lovituri îl făcu să-și ia seama la mers. Cîm­pul parcă îl mai învioră. Tîrgul rămăsese în urmă, la stînga: mergeau aiurea. Vedenia cu ieslea se șterse, cele dintîi căsuțe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăștiau printre îngrăditurile de nuiele. Cîțiva purcei fugiră, guițînd, din drum; un cîne se luă după el lătrînd amarnic; o femeie se întorcea de la fîntînă cu o tivgă plină cu apă pe umăr. La poarta țarinei stătură. Stăpînul său se scoborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încălecă, îi aruncă dîrlogii peste oblîncul șăii de-i încordă gîtul, și porni pe jos. În mijlocul satului, lîngă biserică, se opri. Ajun­sese la crîșmă. Pe lavițe, femei, moșnegi și cîțiva copilandri stau cu pieptul peste masă, cu capul sprijinit de mină, cu ulcelele dina­inte.

Stăpînul îl duse din dos, lîngă un gard, și-i legă dîrlogii de un par.

Calul rămase singur. Întoarse capul după stăpînul care plecase grăbit. Primprejur nici un fir de iarbă, de fîn, nimic; nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulțime de polo­boace pline cu huștile borșului vărsat din ele. Din altă parte venea miros de oțet. Spre crîșmă se auzeau glasurile celor ce beau. În cătina de alături vrăbiile îl asurzeau.

Frînt de drum, înecat de colb, plecă în jos capul.

Deodată un zumzet ușor îi lovi auzul, și în aceeași vreme un fior îl furnică în tot trupul.

O gîză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de cîmp, de flori i se împrăștie pînă în suflet și-l răcori ca un izvor. Gîza își scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lăsă, o simți cum iese și por­nește, sprintenă, cu piciorușele mărunte, în susul frunții. Cu coada ochilor de-abia o zări, și strălucirea ei îi aduse aminte de sclipirea țintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o văzu cum o ia de-a curmezișul pe lîngă ochiul lui; o simți cum merge dea­supra pleoapei, înfiorîndu-l ușor, cum i se ridică pe gît, pe supt coamă, cum se suie pînă sus, lîngă ureche, și rămîne acolo, la umbră...

Mulțumit, calul își apropie genele și dor­mitează.

(1907)

TOVARĂȘII

E încă întuneric. Pămîntul e jilav de rouă, și brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văz­duh, o rață sălbatecă zboară, furișîndu-se, măcăind spe­riată, ca alungată de glonț. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în cîmp, doarme învelit cu niște saci și mai încolo, boulenii treji, Duman și Joian, stau cuminți, cu gîturile întinse, așteptînd jugul. Dar departe, în sat, încep să cînte cucoșii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, și-n vreme ce cununa cerului se lumi­nează, pe pămînt se deslușesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene, unul după altul, ca pe o scară.

Și-n cea dintîi-clipă de revărsare a luminii, grija, care țîrîie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, își freacă ochii cu dosul mîini stîngi și cu dreapta își îndreaptă șalele. Apoi pornește spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca niște arcuri supt piele, boii își încoardă mușchii, își potrivesc bine cerbicea în jug și pornesc, împlîntîndu-și picioa­rele ca niște țăruși de oțel. Și cum merg așa aud din urmă fîșîitul cuțitului cum intră în pămînt ca într-un miez de pîne, iar, une­ori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă și-i îndreaptă părintește:

— Cea, Duman, tată!

Ei îl ascultă ca niște copii; și, mereu, dîra neagră a brazdei se deapănă de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor.

Se luminează încet, încet, în pas cu bou­lenii parcă. E liniște. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. Razele soarelui își scu­tură, tremurînd, praful de aur în aer. Și boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpînului au mai slăbit:

— Hăis, Joian, tată!

Iar la glasul lui, răspunde, ca din niște dum­brăvi înflorite în adîncuri, ciripitul gîdilitor al ciocîrliei...

E cald. Pămîntul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Și din urmă glasul mai mîniat al stăpînului îl zorește:

— Hai, Duman, hai!

Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet; căci cunosc ei cuvîntul nerăbdător și necăjit al stă­pînului. Pășesc liniștiți, înțelepțește, și în ochii lor cuminți și negri parcă se răsfrînge și mai tare fața neagră a pămîntului scormonit de plug...

S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă-și simte picioarele tremurînd, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron mai acum cîtăva vreme. Îi e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stă­pînului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins, mai așteaptă încă ceva; și nu întîrzie mult: o vargă i se așterne pe spate, lăsînd o dungă peste pielea udă. Omul țipă:

— Sireace, sireace! Mînca-te-ar lupchii!

O albină, rătăcită, se ține morțiș de plugar, și el o alungă, înfuriat, cu mîna. Un graur s-a desprins din stol și s-a lăsat pe spetele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe-un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vornicel ce arată calea, un cocostîrc pășește agale, privind cînd cu un ochi, cînd cu altul spre pămînt, înfigîndu-și uneori ciocul.

— O-ahoo!

Soarele s-a înfipt în creștetul cerului, și de acolo dogorește văzduhul. Țarina e încropită, ca și cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă.

Boulenii răsuflă din greu. Împrejurul gî- tului simt ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mînă de coceni, din cari ei de-abia aleg cîte unul. Un prichindel de copil i-a adus și omului de mîncare; o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decît mîncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol și-l pune supt cap.

Boulenii nu mai mănîncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă, în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămîn așa, cu puterile sleite, supt arșița soarelui. Graurii, cocostîrcul au zburat. Au rămas ei singuri în cîmp.

În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu fața arsă, bătut de razele fierbinți ale soare­lui, ale căror împunsături îi scot broboane de su­doare. Duman se uită la dînsul, și de la dînsul își poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pămînt, la umbra care parcă se topise din el, de i se așternuse, moale ca o ceață, la picioare.

Și parcă înțelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omeneas­că: pornește cu pași grei, se apropie de stăpîn, pînă cînd îl învelește în umbra trupului lui trudit, ca într-o pînză răcoroasă. Apoi, cu ochii închiși, bouleanul rămîne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăși plugul pe braz­dă.

(1909)

FRUNZA

Lui Cristinel

S-a desfăcut din mugur, într-o dimineață caldă a începutului de primăvară. Cea dintîi rază de soare s-a împletit pe dînsa ca o sîrmă de aur, făcînd-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întîi i s-a părut scurtă, și apropierea nopții o mîhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vîre între celelalte și să aștepte, ațipind, pînă a doua zi, venirea soarelui.

Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăp­înitorul lumii pînă sus, pe cer! Raza se scoborî din nou, și toată ziua, încălzită, frun­za se scăldă în albastrul văzduhului.

În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decît cele­lalte, tocmai în vîrf. De deasupra îi cădea lumină, dedesupt se ridica, pînă la ea, mi­reasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.

Un ciripit străin o miră. Și cea dintîi rîn- dunică, venită de departe, tăie albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de cîteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se așeză pe streașina casei, cîntînd mereu...

Dar într-o dimineață raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintîi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Cîteva zile a plouat. Nici rîndunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se îm­prăștia pu­ternic, umed: o amețea.

După zilele acestea, lipsite de scînteiere, soarele răsări, într-o dimineață înfocat, văr- sînd parcă flăcări, încălzind totul în cîteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi și galbene, un scatiu, veni, moleșit de căldură, de se furișă supt dînsa, la umbră, la adăpost. Și frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întîi înăbușită, din gușă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cîntec.

Și în fiecare zi paserea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, și seara cîntecul se împrăștia vesel.

Cît n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniți de vînturile din înălțimi; cerul de sticlă, înflăcărat, us­case to­tul. Crinii nu mai miroseau; cînd și cînd, rozeta, care își scutura sămînța coaptă, îm­prăștia mi­reasma ei în zorii unora din dimi­neți. Prea multă lumină, prea multă căldură.

Nopțile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veșnic noapte...

Paserea venea mereu, cîteodată și noaptea rămînea acolo, ațipind, cu căpușorul supt aripă.

Și trecu mult pînă ce, odată, vîntul de toam­nă începu să bată. Zilele erau mai răco­roase, nopțile mai reci; cerul arareori curat. Puternic suflă vîntul tomnatic! Apusurile erau ca sîngele și parcă înroșeau și pămîntul. Frunza își simți puterile slăbite; cu greu putea să ție piept vîntului, care o clătina în toate părțile; cîteva tovarășe, smulse, flu­turară prin aer, apoi fuseseră duse departe.

Paserea îi venea mai rar, nu mai cînta, și asta o mîhnea cumplit.

Frunza tînjea, se îngălbenea; celelalte, de pe același copac, parcă se îngălbeniseră și mai repede. Începură să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vîrf, foșnetul cobitor al tovară­șelor ce o părăseau, strecurîndu-se ușor, ca o șoaptă, ca o rugăciune, așternîndu-se jos, într-un lăvicer pe deasupra căruia vîntul alerga grăbit.

De dimineață pînă seara, și noaptea, frun­zele cădeau într-una. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănîndu-se în aer ca o aripă de fluture, aninîndu-se de ramuri ca cerînd ajutor; numai într-un tîrziu, dîndu-se învinse, cădeau, îngropîndu-se între cele­lalte.

Într-o dimineață se sperie. In tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurîndca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de paseri plecau în șir; atunci băgă de seamă că și cuiburile rîndunelelor rămăseseră goale.

Un fior o străbătu și se gîndi la paserea care nu o văzuse de cîteva zile. În clipele acestea, cînd parcă se cutremura la gîndul că poate și dînsa va trebui să se desprindă, să moară, ca și celelalte, vederea prietenei pe care o adăpos­tise atîta i-ar fi fost de ajutor.

Și paserea parcă auzi chemarea tovarășei de altădată; veni, dar se opri puțin pe o altă ramură ca și cînd n-ar fi cunoscut locul obișnuit în care cîntase; apoi își luă zborul și, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vîrful aripei frunza care, de-abia mai ținîndu-se, căzu la rîndul ei.

Și lăvicerul de jos nu se mai îngroșă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

(1907)

O RAZĂ

S-a desprins raza din ghemul ei de aur și a rătăcit prin senin. Și-n întîia zi, tremură­toare, caută pe ce să se oprească.

Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiș, se repezi, sorbi apa, turbură ce mai rămase, apoi se prăbuși în cealaltă margine a pădurii, după o căprioară care tocmai trecea. Raza călători mai departe. Munti, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume cînd te-ai așternut la drum.

Pe-un cîmp, o grămadă de oameni prăfuiți, osteniți, aduși de șale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia își duc puștile cu spăngile as­cuțite. Raza îi urmărește; ar vrea să se în­fășoare ca o sîrmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate pînă în adîncuri. Călătorii se opresc, își îndreaptă trupurile, privesc, iscoditori și crunți, îna­inte, scot puștile, și-ntr-o clipă, dimpotrivă lor alți oameni se arată. O clipire: dușmanii se aruncă unii spre alții, puștile răzbubuie, spăngile se-nroșesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineoarea poate ca și lupul din pădure, acum e și el o fiară. Pe lu­ciul de oțel al puștii lui se prelinge sîngele.

Înfiorată, raza călătorește mai departe. Cînd vrei să rătăcești, ai unde. Așa, raza ajunge deasupra unui tîrg.

Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulțime de femei și de bărbați sorb ceaiul aromat. Rîs, vorbă; și-un vals molatec se desprinde de pe clapele pianului, supt degetele subțiri și albe ale cîntăreței. Ce mîini frumoase! Iar la degetul cel mic, o piatră prețioasă, un diamant, parcă atrăgea raza: din înalt, ea se scoboară, și-n clipa ceea degetul fetei pare că fulgeră de focuri. Ui­mită, mîndră, cîntăreața se oprește, frînge cîntecul și se uită cu îngîmfare împrejur:

— Uitati-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.

Dar raza se furișează, și ochii tuturor pri­vesc răutăcioși.

Mai departe. Un colț curat, senin și lini­știt nu e pe lumea aceasta?

Într-alt tîrg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lîngă fereastră, mama, cu fața suptă de neodihnă, își leagănă copilașul bolnav pe genunchi. Micuțul stă cu ochișorii verzi deschiși, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe nu se pot mișca. Se gîndește mama: cîte necazuri, cîte nădejdi, și acum! Și cum gîndea astfel, o lacrimă, cu­rată ca un mărgăritar, îi izvorăște din ochi, mamei, și i se anină de geană. Și-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă și-o polei.

Iar copilașul, care de mult nu se mai în­viorase, o zări, întinse mînușița spre obrazul mamei și zîmbi ușor.

(1910)