Vulturul

Vulturul de Emil Garleanu

S-a ridicat, deodata, din prapastia întunecoasa, umeda a munților falnici. Și doritor de lumina, în aceasta dimineața scaldata de soare, a întins aripele, ca o flamura, deasupra brazilor batrani. S-a înalțat mai întai drept în sus, ca o sageata; a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat în aer, îmbatat de placerea sa fluture la înalțimea uriașa; a plecat capul și-a privit în jos. Pe campiile lucii, satele împraștiate, ca graunțele, scoteau sclipiri repezi ca a prundișului spalat de ape. Oamenii nu se zareau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur — nici o vietate.

I se paru ca lumea aceasta frumoasa, încantatoare, peste care primaverile se aștern cu spuza de flori, e a lui, a lui singur. Și, scuturandu-și aripele, facu un ocol larg, suind și scoborand prin aer. Apoi i se paru ca ceva flutura mai jos, ceva mic, prea neînsemnat, pentru ca sa îndrazneasca sa se suie pana la el: se repezi, și, în ciocul gata sa franga, prinse o pana cazuta chiar din aripa lui. Zbura cu dansa, sus, sus, apoi îi dadu drumul și urmari cu ochi stralucitori lunecarea ușoara, ca pe o apa, a penei, care candva îi ajutase sa se ridice.
Lua munții în lung. Nici o boare de vant, nici un murmur de ape care sa strabata atat de sus.

Și așa a mers pana dupa-amiaza, cu ciocul deschis, înghițind aerul în galgairi puternice, privind în toate parțile cu ochii lui ca doua scantei.
Obosi. Se scoborî ușor și se așeza pe varful unei stanci ce țașnea în sus, goala, din stratul gros de mușchi al muntelui. Cum sta nemișcat, parea și el de piatra, parea ca-i colțul ascuțit al stancii încremenite acolo de veacuri.

Pe urma își pleca în jos capul; în fund, în noaptea deschizaturii adanci, taiata ca de pala unui zmeu, șerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Și i se facu dor de racoarea dulce a undei șerpuitoare. Salta și se repezi în fund; se lasa în voie sa cada în apa; stropii reci îl acoperira deodata, ca niște pietre scumpe, și, întinzand gatul gol, bau îndelung, însetat. Apoi își lua iarași zborul pana pe stanca, sus, se lasa pe o coasta, întinse aripele la soare și închise ochii. Ațipi…

Adieri de vant îl înfașoara în valul lor. Aproape se trezește; prin pleoapa închisa înca, parca zarește un foc grozav, a carui flacara încinge tot cuprinsul zarii. Se ridica. Departe, în nori de sange, soarele apune. Munții parca-s aprinși, cerul arde.
își ia zborul grabind spre cuib.

Se apropie, se lasa tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra padurii de brazi. Aceeași liniște în tot cuprinsul firii. Mai are puțin; zarește prapastia spre care avea sa se scoboare, cand, deodata, în tacerea neclintita, razbubuie, pana-n departari adanci, un tunet, și aripa amorțita îi cade în jos. Se rostogolește de cateva ori prin aer, simte fierbințeala glonțului, ca a unui carbune, ce-i arde carnea, își încordeaza puterile, cauta sa mai pluteasca sus, dar dedesubtul lui munții parca se prabușesc. Aripa îi mai sta puțin întinsa, apoi i se frînge langa trup, uda de sange. Luneca printre brazi. Racoarea îl mai învioreaza o clipa; iarași cauta sa-și întinda aripele; se anina de o ramura. Se uita în jos. Drept dedesubt, la radacina bradului, un caprior sta liniștit, privind înainte.

Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile îl parasesc. O ura strașnica îl cuprinde; parca ar dori sa se stinga toata lumea odata cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior, și, cu cea din urma putere, îi înfige gheara în ochiul curat și umed.
In vreme ce capriorul se scutura și fuge, nauc de spaima și durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii deschiși.