Luptatorii

Luptatorii de Emil Garleanu

Soarta se vede ca-i menise așa: sa fie vecini și sa fie dușmani. Și amandoi cucoși frumoși.
Unul negru, cu toate lucirile pe care negru le poate da în mangaierea luminei. Gulerul și penele subțiri, moi ca matasea, ce-i atarnau de pe spate spre pinteni, bateau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape taioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mladioase și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albastrii ce se stingeau îndata. Numai deasupra capului cu ochi neliniștiți ca niște gaze, creasta plecata, ștrengarește, roșie, aprinsa ca para focului.

Celalalt alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripele, un alb moale, ca al omatului de curand cazut; alb gulerul, cu varfurile penelor puțin-puțin galbui ca suflate cu aur; alba coada bogata-n pene, ușoara, rasfirata. Și, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în margeanul pleoapelor, o creasta carnoasa, batuta și roșie ca o garoafa.

Nu se puteau suferi; își aruncau priviri taioase printre sparturile gardului; fiecare se silea sa trambițeze mai înainte zorii zilei. Și totuși prilejul nu-i adusese înca fața-n fața, sa se masoare. Astazi însa, clipa dorita de amandoi sosise pe neașteptate.
Cucoșul alb, cu gainile lui, ieșise pe tapșanul de dindosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasa de primavara, pamantul era jilav, plin de mustul din care se și hranea cea dintai urzeala a lavicerului ierbii.
Cum scurma așa, cucoșul își auzi tovarașele șoptind. Ridica semeț capul, și drept înainte, din partea cealalta, vrajmașul negru se proptise gata de lupta. Gainile se oprira; înțelesesera ca aveau ceva de privit.

O scaparare și s-au repezit. S-au oprit fața-n fața, cu gaturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripele puțin desfacute și date-napoi. Cel negru batu o data din pinteni și se lovira piept în piept; apoi se dezlipira repede și, cu capetele pe spate, se avantara din nou, prinzandu-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripele-n coapse.
Erau grozav de voinici amandoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpatat.
Și iara și se detera-napoi, cu gaturile întinse de mai sa se desprinda din trup. Ca și cum i-ar fi suflat odata vantul așa s-au ridicat de la pamant.

Se îndesara pene-n pene, cautand sa se apuce cu pliscul, sa se sfașie cu ghearele. Se ferira pe urma în laturi, sarira unul deasupra celuilalt, ca și cum ar fi vrut sa se rapeasca-n vazduh; și-n sfarșit se țintuira locului. Cel negru prinse creasta dușmanului în ascuțitul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gat. Plini amandoi de sange, tremurand, statura așa pana cand durerea îi învinse; atunci se smucira-napoi, pandind clipa cand sa se rapuie.

Sangele clocoti deodata în trupul amandurora; ochii le vedeau roșu; turbați, se napustira, de asta data pe viața și pe moarte.
Stranși în gheare ca-n niște clești, cu pliscurile împlantate unul în carnea celuilalt, se rostogolira la pamant și iar se înalțara, aprigi, în picioare. Sapara pamantul cu pintenii, și țarana sarea împraștiata. Penele, negre și albe, zbarlite, smulse, rasfirate, se amestecara-n lupta abrașa, ca trupurile lor se contopisera, alcatuind parca o floare ciudata, o floare chinuita de furtuna ce-i împraștia petalele-n vant.

Dar puterile li se sleira. Nici unul nu biruise. Se mai încordara o data și se descleștara doborați, însangerați, rasufland cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picaturi de sange. Pe pieptul celui negru se așternuse o dunga roșie, de care se lipise o pana alba din haina potrivnicului.
Și cum stateau așa, gainile se apropiara mulțumite și mandre parca fiecare de stapanul lor, îi înconjurara. Iar luptatorii, dupa ce se mai privira o data ca și cum și-ar fi zis: „pe maine!” se departara, țanțoși, fiecare în mijlocul alaiului sau.