Musculita

Musculita de Emil Garleanu

In odaie e tacere. Prin fereastra deschisa soarele scoate sclipiri din sticlaria de pe poliți. In fața iconostasului clipocește candela. Pe masa din mijloc, sta deschis, uitat acolo de catre copiii sfinției sale, un ceaslov vechi, scorojit și unsuros. O musculița, cat o gamalie, stralucitoare ca un licurici, intra bazaind sa caute ceva dulce de gustat. Zboara încolo și-ncoace. Se uita prin strachini, se așaza pe marginea unui pahar, se plimba pe la icoane, ca și cum s-ar închina, ba intra pana și-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl așezasera pe pat cu fundul în jos și-l prefacusera într-un cuibar de oua roșii – caci e Pastele. Nimic…
In sfarșit, da Dumnezeu și ajunge și la masuța, drept deasupra ceaslovului. Se lasa ușoara, zbarnaind mulțumita, pe foaia unsuroasa, pe ale carei colțuri de sus picaturile de ceara stau ca niște peceți. E doar obișnuita cu carțile bisericești; nu o data ieșise satula din biserica de peste drum. E atata hrana pe foile îngroșate parca de urmele degetelor tavalite prin graul dulce al colivilor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce cauta: o pata, zaharisita proaspat, arata ca degețelul ce-și lasase urma avusese grija sa se înmoaie dintru-ntai în dulceața. Musculița se pune pe ospatat; prapadenie de lacoma ce-i! Numai din cand în cand prinde, cu ochișorul, roșul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu maiestrie, ca și cum ar fi fost țesut la începutul randului: „Slava ție”. Atunci își aduse aminte cum necajise mai zilele trecute, la o leturghie, pe un dascal, caruia îi ramasese pe barba, langa buze, un fir de grau uris cu miere. Pana ce n-a gustat din miere nu s-a lasat; dar bietului om i-a ieșit sufletul alungand-o.
Acum s-a saturat; se suie binișor pana-n mijlocul slovei roșii care o atrage. își scutura aripioarele, își întinde piciorușele de dinapoi, și le freaca unul de altul ca și cum ar ascuți doua cuțite; apoi leneșa, ațipește.
In clipa aceasta ușa se deschide dintr-o data. Sfinția sa, popa Gheorghe, intra suparat, aprins la fața, rasufland din greu. A facut slujba la biserica, pe urma s-a abatut pe la Petru bacalul, așa în treacat, a luat un pelinaș, și s-a întors acasa. Și poftim ce gasește: preoteasa nicairi — dusa prin vecini; copiii la hoinarit, dupa ce sparsesera mai întai toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceți, de pe fereastra din sala.
– Poftim!… ei poftim! striga parintele înfuriat. Apoi își arunca ochii pe masa și se supara și mai rau;
– Pana și carțile mi le-au vrafuit!
Repede, cu o mișcare iute, sfinția sa închide ceaslovul, și-l arunca, la loc, în dulap.
Iar în mijlocul slovei roșii, musculița, strivita, se facu una cu hartia, tocmai în clipa cand, mai adormita, izbutise sa-și statorniceasca în capușorul ei un gand: „Ce bine e sa traiești și sa mori satula!”.