Grivei

Grivei de Emil Garleanu

E batran. înțelege ca-i batran, ca-i netrebnic, ca cele cateva zile ce i-au mai ramas sunt o povara pe capul tuturor. De cand s-a și îmbolnavit nu-l mai striga nimeni, nu-l mai mangaie nici o mana, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credința. Douazeci de ani, vara și iarna, în curtea aceasta a trait, și-a pazit-o. In nopțile de toamna, cu ploile repezi și patrunzatoare, în nopțile de iarna, cu vifornițele naprasnice, el nu statea în cușca lui; sufland cu greu, încordandu-și mușchii, caci era vanos, taia troianul, cutreiera toate colțurile gradinii și, latrand, dadea de știre ca nu e chip sa te poți apropia de casa stapanului… Dar în seara aceea, cand prinsese de pulpa piciorului pe hoțul care furase mere din pomul de langa gard! Ani de-a randul simțise durerile loviturii de ciomag pe care i-o daduse atunci în creștetul capului. Și alta data… Dar cate nu facuse, cate nu suferise Grivei, dulaul credincios al curții!
Insa vremea trece, viața cu ea. Și-acuma îmbatranise! Nu se mai putea duce nici pana la ușa bucatariei, sa capete un ciolan, sa-l linga.

Ramanea uneori zile întregi, fara sa înghita nimic, fiindca nu se putea mișca. Și-acum, în urma, avea niște dureri grozave. Urla. Și mai ales noaptea, cand nu avea cu ce sa se mai ia, cand nu mai vedea pe ceilalți caini, cand ramanea singur, numai el și suferința lui – mai ales nopțile îl chinuia boala. Și urla. Mai întai gemea, înabușit, cu gura închisa, cu limba zgarcita, gemea adanc, ca și cum i se desfacea inima din piept.

Apoi îl apuca fiorii; spasmele îi descleștau falcile și gemetele îi ieșeau mai tari, mai ascuțite. Apoi plangea, plangea cum plang oamenii, cu lacrimi fierbinți care îi lunecau pe bot, și parca-l ardeau. Si-n urma înnebunit de durere, nu mai putea rabda, în urma urla, urla groaznic, din toata puterea maruntaielor lui, cu toata încordarea glasului, urla înspaimantator, de rasuna pana în departari de unde-i raspundea ecoul ca un alt caine care îi plangea de mila. Și dimineața, cand zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcușul lui de paie.

Și toți ai casei care treceau pe langa el îl blestemau. Toți. Urletele lui le tulbura liniștea nopții, le curma somnul și-i facea sa tresara speriați, în pat. Iar unii credeau ca prevestește ceva rau, ca prevestește moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea și-i înțelegea. Cu ochii blanzi,,șterși de boala, îi urmarea pana ce se faceau nevazuți.
înțelegea și aștepta sa-i vina ceasul.

Într-o dimineața și-a zarit stapanul de departe venind spre el, cu mainile la spate, ținand ceva ce sclipi la o întorsatura, în bataia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parca a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozava, o jale adanca pentru stapanul pe care-l vazuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe camp, la picioarele caruia se culcase de atatea ori sa primeasca, supus, vergile ce i se cuveneau. Și jalea aceasta parca-i dadu puteri; se scula și, scheunand, plangand, se tarî catre stapanul lui, se tarî și, cand ajunse, îi linse picioarele ca și cum și-ar fi luat ramas bun. Apoi închise ochii și, încolacit, aștepta. Aștepta mult. I se facuse mila stapanului?… Bubuitura nu curma liniștea ograzii.

Și astazi simți ca nu mai are mult. Și parca-i parea rau sa închida ochii în curtea în care traise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodata sa se desparta, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Și, deodata, o groaza, o frica de locul acela în care suferise atata îl cuprinse. își aduna toate puterile, apoi ca și cum cineva l-ar fi gonit din urma, se departa cat putu mai repede, ieși din curte și o lua pe drum, înspre padure.

Cand ajunse în marginea ei, intra în cel dintai stufiș și, acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, își facu culcușul. Și aștepta. Spre seara un fior îi zvarcoli trupul, apoi altul. Și-nca unul – cel de pe urma. Și-n clipa în care-și dete sufletul se ridica pe picioarele de dinainte și, cu capul întors spre curte, urla, ca și cum și-ar fi luat un ramas bun.
Și urletului lui, scurt, de moarte, îi raspunse ecoul, pentru cea din urma oara, ca un alt caine care-l chema din departari.