Căpitanul Apostolescu și SPIONII

HORIA TECUCEANU

Căpitanul Apostolescu și SPIONII

NOTĂ:

Deși subiectul acestui roman a fost inspirat dintr-un caz judiciar real, autorul – schimbând identitatea personajelor implicate – nu își poate lua răspunderea pentru eventuale asemănări de nume sau persoane care ar rezulta, acestea trebuind a fi considerate drept coincidențe nedorite.

H. T.

Mulțumesc Direcției Poliției Municipiului București – și în mod deosebit domnilor CORNELIU DIAMANDESCU și MANON FLORESCU – precum și doamnei procuror EMILIA GHEORGHE pentru sprijinul acordat la realizarea acestei cărți.

H. T.

— Am nimerit la fix! m-a anunțat Dan, după ce a mai verificat încă o dată dacă adresa consemnată în notesul lui corespunde cu cea a imobilului în fața căruia am ajuns.

Deși ne aflam în mijlocul unei zile toride de vară, vegetația luxuriantă din fața blocului și liniștea ce domnea pe strada Covasna mi-au lăsat pentru o clipă senzația că, după ce am străbătut pustiul Saharei, am ajuns în sfârșit în oaza mult râvnita.

— Mergem? s-a interesat Dan, nerăbdător.

Trezit din scurta-mi reverie, am pășit pe sub bolta de trandafiri sălbatici și m-am îndreptat spre treptele ce duceau în holul blocului.

— Ce etaj? am aruncat peste umăr, pe când începeam să urc scara din beton.

— Doi.

— Sunteți de la poliție? am fost întrebați de un bărbat cu aspect de pensionar, după ce ne-a deschis ușa apartamentului 43.

Eu am dat din cap a confirmare și el ne-a invitat să intrăm.

Urmându-l printr-un vestibul, am pășit într-o cameră mobilată cu o vitrină și o servantă încadrate cu bibelouri, o canapea, două fotolii și un televizor. Lângă masa din mijlocul încăperii, stăteau pe scaune două persoane: o femeie între două vârste, încinsă cu un șorț de bucătărie și cu brațele mânjite cu făină și un bărbat tânăr, îmbrăcat în uniforma Tarom-ului.

Auzindu-ne intrând, femeia și-a întors capul și ne-a privit întrebătoare, în timp ce aviatorul ținându-și tâmplele între palme a continuat să stea cu coatele pe masă, fixând cu apatie scrumiera din fața lui.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, remarcând dezordinea din încăpere.

— A fost omorâtă mama lui Titi – mi-a explicat femeia, arătând cu vârful bărbiei spre ofițerul de aviație.

— Se află în dormitor…— a completat-o bărbatul cave ne invitase în casă.

— Conduceți-ne, vă rog, la victimă – i-am cerut, în timp ce-mi aruncam ochii spre trofeele vânătorești care erau agățate pe toți pereții camere.

Satisfăcut de rolul de ghid pe care i l-am atribuit mi-a făcut un semn de invitație. Urmându-l pe un culoar, am trecut pe lângă două uși închise și ne-am oprit în fața alteia, dată de perete.

— Vă rog să rămâneți pe loc! i-am cerut călăuzei noastre, trecând pragul camerei și oprindu-mă pentru a-i examina interiorul. Lângă peretele din stângă se găsea un șifonier cu patru uși, în față o fereastră, iar în dreapta – un scrin și un studio. Ca și în celelalte încăperi prin care trecusem, am remarcat urmele unei scotociri fără menajamente.

Atenția mi-a fost atrasă din nou de studio, deoarece pe el se aflau, aruncate la întâmplare, un maldăr de perne, așternuturi, o plapumă și, pe deasupra, ca pentru a sublinia și mai mult talmeș-balmeșul, o prepeliță împăiată, trântită cu picioarele în sus.

Făcând câțiva pași spre pat, am văzut pe mocheta portocalie așternută pe dușumea o pată maronie, cu un diametru de vreo treizeci de centimetri. Aplecându-mă și examinând-o, am priceput repede cam ce proveniență ar putea avea. Ridicându-mi ochii spre studio, am zărit, sub boarfe, un picior încălțat cu o șosetă.

— Dumneavoastră ați așezat victima în pat? am întrebat făcându-i semn lui Dan să se apropie pentru a mă ajuta să înlătur lucrurile aruncate pe studio.

— Nu, domnule ofițer. Așa am găsit-o – a protestat de lângă ușă „ghidul” nostru.

Când ne-am terminat treaba, am privit victima. Avea în jur de cincizeci de ani, era îmbrăcată cu un capot și zăcea cu fața în sus. În creștetul capului avea o plagă de vreo zece centimetri.

— Cu ce-o fi lovit-o ? Cu toporul ? s-a întrebat Dan.

— Cum asta e treaba medicului legist, du-te și cheamă-l ! De asemenea, anunță procurorul și criminalistica. Am văzut un telefon în sufragerie – i-am spus, când a dat să iasă din cameră.

— Ce nenorocire…— a spus cu amărăciune bărbatul care ne asistase.

— Cum se numește victima?

— Chiran Elena.

— Cine a descoperit-o?

— Titi… Și, când a văzut-o, a alergat la noi să ne cheme. Știți, noi locuim la 42, adică în apartamentul de alături. Mai întâi am crezut că e beat, dar când m-a adus aici, m-am grăbit să dau telefon la 055…

— La ce oră a venit fiul victimei să vă cheme?

— Cam la o jumătate de oră după ce-a sunat prima dată la noi. Și atunci era unsprezece și un sfert. Deci, pe la douăsprezece fără un sfert…

— Prima oară de ce v-a căutat?

— A venit să ne întrebe dacă știm pe unde se află mama lui, pentru că el și-a uitat cheile la serviciu și n-are cum să între în casă.

— Și până la urmă, cum a descuiat?

Mi-a răspuns printr-o ridicare din umeri.

— Cu cine mai locuia aici? am întrebat, arătând spre patul pe care zăcea victima.

— Cu soțul ei și cu încă un fecior.

— Și ei unde sunt?

— La serviciu.

— Nu i-ați anunțat?

— Nu, pentru că n-am știut ce numere de telefon au, iar Titi a fost atât de tulburat de nenorocirea care l-a lovit, încât n-a fost în stare să-mi spună cum pot să-i găsesc.

— Doamna din sufragerie este soția dumneavoastră?

După ce a confirmat, i-am rugat să se înapoieze amândoi în apartamentul lor, unde îi voi căuta după ce vom termina cercetările în locuința victimei.

Când am intrat în sufragerie, Dan, încheind transmiterea dispozițiilor pe care i le dădusem, tocmai lăsa receptorul în furcă, iar aviatorul lua din mâna femeii un pahar cu apă. Am așteptat până ce vecinul de apartament și-a luat nevasta și apoi m-am adresat ofițerului:

— Regret profund nenorocirea care v-a lovit.

Mai întâi și-a ridicat ochii spre mine și a dat din cap a resemnare, apoi, părând că abia atunci remarca prezența noastră, a început să ne privească intrigat, când pe mine, când pe Dan.

— Suntem căpitanul Apostolescu și locotenentul Simionescu – l-am anunțat.

— Constantin Chiran – s-a dezmeticit el de-a binelea, ridicându-se de pe scaun și prezentându-se. Vă rog să luați loc!

— Deși nu este un moment potrivit, sunt nevoit să vă pun câteva întrebări – l-am anunțat pe un ton de scuză.

— Înțeleg. Vă ascult… a spus, oftând și alunecând din nou pe scaunul de pe care se sculase.

— Pentru început, aș vrea să cunosc împrejurările în care ați descoperit drama din locuința dumneavoastră.

— Abia astăzi m-am întors în București, deoarece am fost de serviciu pe aeroportul Kogălniceanu. După ce am intrat în casă…

— De când lipsiți de acasă? l-a întrerupt Dan, care începuse să ia notițe.

— De lunea trecută. Adică exact de o săptămână.

— La ce oră ați ajuns aici?

— Știu că la zece și jumătate am aterizat la Băneasa… a cugetat el. Cred că în jurul orei unsprezece și un sfert mă aflam în fața ușii apartamentului nostru.

— Perfect. Ce ați făcut din momentul în care ați ajuns acasă?

— Când am vrut să descui ușa, am constatat că mi-am uitat cheile în dulapul pe care îl am la Kogălniceanu și am început să sun. Am insistat mult, știind că mama ar fi trebuit să fie acasă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Atunci m-am dus la familia Vioreanu, care locuiește ușă în ușă cu noi, pentru a mă interesa pe unde ar putea să fie mama. Nereușind însă să aflu nimic de la vecini, m-am înapoiat la ușa noastră și am reînceput să sun… Dar, așa cum am putut constata puțin mai târziu, n-avea cine să-mi răspundă…a șoptit vlăguit, în timp ce-și îngropa fața în palme. Tocmai mă decisesem s-o caut la complexul alimentar sau prin piață…a reluat după câteva clipe, descoperindu-și fața – când, urmare a unui gest reflex, am pus mâna pe clanță și am văzut că ușa nu era încuiată…— a spus, întrerupându-și relatarea printr-un suspin și întinzând mâna după paharul în care mai rămăsese un deget de apă.

Am fost însă mai iute decât el și, luându-l de pe masă, m-am dus să-l umplu la bucătărie.

Am așteptat până ce a băut apa ce i-am adus-o și, văzând că privirea i-a devenit nesigură, m-am grăbit să intervin mai înainte de a-l cuprinde iar deprimarea.

— Când ați intrat, n-ați remarcat dezordinea din casă?

— Bineînțeles că am văzut-o, dar mi-am spus că mama s-o fi apucat să facă curățenie generală – mi-a răspuns el, după ce, pentru o clipă, am avut senzația că nu mă auzise.

— Dacă am înțeles bine, ați cerut sprijinul vecinilor dumneavoastră cam la o jumătate de oră după ce ați intrat în casă. De ce ați întârziat atât de mult? l-am întrebat pentru a elucida un aspect care mă intrigase în timpul discuției avute cu soțul gospodinei.

— Pentru că abia atunci am văzut ce i se întâmplase mamei…— a zis, ștergându-și cu pumnii lacrimile ce îi invadaseră ochii.

Tocmai voiam să fac o pauză pentru a-l lăsa să se liniștească, când s-a auzit zbârnâitul imperios al soneriei.

A fost rândul lui Dan să-și abandoneze scaunul, iar când s-a înapoiat era însoțit de procurorul Marian Gabrielescu.

După ce am făcut prezentările, l-am rugat pe noul venit să mă însoțească în camera unde fusese găsită victima. Apoi, în timp ce el s-a apucat să examineze cadavrul și dezordinea din încăpere; l-am pus la curent cu cete aflate.

— S-ar părea că sunt întrunite toate elementele constitutive ale unei tâlhării - a conchis el cuprinzând printr-o mișcare circulară a degetului arătător patul și răvășeala din încăpere.

— La o astfel de ipoteză m-am gândit și eu – am admis. Să sperăm că fiul victimei ne va ajuta să stabilim și mobilul.

Procurorul m-a aprobat și eu i-am poftit în sufragerie pentru a continua chestionarea ofițerului de aviație.

— Cum se explică faptul că ați descoperit-o pe mama dumneavoastră abia la o jumătate de oră după ce ați intrat în casă? am revenit la întrebarea pe care i-o pusesem fiului victimei în momentul când își făcuse apariția procurorul.

— Așa cum v-am spus, văzând dezordinea din apartament și închipuindu-mi că mama s-a apucat să facă curățenie, m-am dus să fac un duș și să mă bărbieresc… După aceea am intrat în dormitorul meu pentru a-mi schimba uniforma. Ulterior, mai precis chiar în momentul în care terminasem cu îmbrăcatul, am auzit trântindu-se fereastra de la dormitorul părinților mei și mi-am spus că, în timp ce mă aflam în baie, s-a întors mama. Așa că m-am dus s-o întreb dacă mă căutase cineva cât lipsisem. Mai întâi m-a contrariat faptul că pe pat se afla aruncată o pasăre împăiată, apoi, apropiindu-mă, am văzut-o și pe mama…— a zis, ascunzându-și îngrozit ochii.

— Pe fratele și pe tatăl dumneavoastră i-ați anumit despre cele petrecute aici?

— Nu, am și uitat de ei! a zis, lovindu-și fruntea cu palma.

— O să ne ocupăm noi de asta. Vă rog să ne spuneți prenumele lor și locul de muncă unde pot fi găsiți.

— Pe fratele meu, îl cheamă Valy, adică Valentin și este fotoreporter la Centrul 5 al Cooperativei „Fotografia” iar pe tata, Anton și lucrează la unitatea militară 31.215.

M-am uitat spre Dan și a priceput ce are de făcut, ridicându-se de pe scaun și îndreptându-se spre ieșire. Cum aproape imediat și-au făcut apariția în cameră medicul legist Olimp Dobrescu și căpitanul Eugen Maier de la criminalistică, am presupus că asistentul meu, întâlnindu-i în fața ușii, i-a îndemnat să între fără să mai sune.

Procurorul, văzând că vreau să mă ridic, mi-a făcut semn să-mi văd de treabă și i-a poftit pe experți să-l urmeze în dormitorul unde se afla victima.

Mama dumneavoastră se afla în conflict cu cineva? m-am interesat, întorcând capul spre aviator.

— Nu…— s-a mirat el. Era un om pașnic… Probabil că trebuie să fie isprava unor hoți…

— Obișnuia să primească în casă persoane străine ?

— Nu ! Cum să primească necunoscuți în casă ?

— Întrucât broasca de la ușa apartamentului nu prezintă urme de violență, este de presupus că autorul sau autorii omorului n-au pătruns în casă cu forța, ci cu asentimentul mamei dumneavoastră – i-am atras atenția, în timp ce procurorul revenea în dormitor și lua loc pe scaun.

— Mda…—a admis el, părând surprins de corectitudinea raționamentului meu. Cred că aveți dreptate, dar tot nu văd cine ar fi putut comite o astfel de faptă…

— Din câte știți, ținea în casă o sumă mai mare de bani?

— Mama avea niște bani, dar nu prea mulți, deoarece în urmă cu vreo lună de zile mi-a dat treizeci de mii de lei ca să plătesc avansul pentru o garsonieră construită pe credit. Și nu cred să mai fi avut mulți alții...

— Dar, de exemplu, bijuterii sau alte obiecte de valoare? l-a întrebat procurorul.

— N-am cunoștință de așa ceva – a răspuns cel chestionat, pe când sălta din umeri a scepticism.

— Lipseați mult de acasă? m-am interesat, pentru a afla de ce nivelul erudiției sate avea o cotă atât de scăzută.

— Fiind toată vara detașat la aeroportul Kogălniceanu, nu puteam veni pe aici mai des de o dată pe săptămână.

— Totuși, v-aș ruga să vă aruncați o privire prin locuință și să ne spuneți dacă remarcați lipsa vreunui obiect – i-am cerut, abordând un aspect mai practic pentru anchetă.

O jumătate de oră mai târziu, când martorul a terminat de făcut trecerea în revistă a locuinței, am afla că dispăruseră o haină din piele, două carpete de perete, plușate, prima reprezentând o reproducere după „Cina cea de taină”, iar a doua după „Răpirea din Serai. De asemenea, din apartament mai lipseau o cucuvea împăiată, două radiocasetofoanc și o pușcă de vânătoare.

Când fiul victimei a isprăvit cu descrierea obiectelor sustrase, l-am rugat să-mi vorbească despre prietenii și rudele familiei. Apoi, după ce mi-am notat informațiile pe care mi le-a furnizat, i-am adus la cunoștință că, în interesul cercetărilor, ar fi bine dacă și-ar lua cu el hainele și obiectele de care ar putea să aibă nevoie în următoarele două-trei zile.

Cum el m-a asigurat că a înțeles motivele cererii mele, l-am condus în dormitorul lui. Așteptând câteva minute și văzând că nu e prea decis asupra lucrurilor pe care intenționa să le bage într-o valijoară, mi-am vârât capul în camera unde zăcea victima.

— Apare ceva? l-am întrebat pe căpitanul Maier, care, dezlipind o bandă adezivă de pe ușa garderobului, se dusese cu ea spre fereastră și o ridicase pentru a o examina la lumina zilei, cu interesul unui fotograf amator debutant.

— Da! m-a asigurat el cu satisfacție. Amprentele sunt de-o claritate, aș zice, perfectă.

— Și credeți că aparțin autorilor? l-a întrebat procurorul cu interes.

— La o astfel de întrebare se poate răspunde numai după ce vom exclude impresiunile digitale ale persoanelor care, în mod legitim, puteau lăsa urme în această locuință – i-a replicat imperturbabil criminalistul.

— Întrucât fiul victimei va lipsi câteva zile de acasă, înainte să plece, te rog să-l amprentezi – i-am cerut, făcându-i semn cu degetul către celălalt dormitor.

Câteva minute mai târziu, în timp ce-l conduceam spre ieșire, aviatorul s-a interesat cum își va putea contacta fratele și tatăl, din moment ce el va fi plecat când aceștia vor fi anunțați de cele petrecute la ei acasă.

— Chiar voiam să vă rog să-mi spuneți unde veți locui. Atât pentru a vă anunța familia, cât și pentru a discuta cu dumneavoastră, dacă va mai fi necesar.

— Deși garsoniera pe care mi-am făcut-o nu este complet mobilată, voi sta acolo – mi-a răspuns, dându-mi adresa.

Revenind în dormitorul în care se afla victima, l-am văzut pe doctorul Dobrescu strângându-și trusa.

— Ce ne spui, Olimp? l-am întrebat.

— Cauza decesului este evidentă. Multiple fracturi craniene, produse cu un corp dur și greu, parcă cu muchii…

— Topor? s-a interesat procurorul.

— Așa cred. Însă un răspuns mai sigur, după necropsie.

— Când s-a produs decesul?

— Cu aproximativ douăzeci și patru de ore în urmă.

— Atât de mult ! m-am mirat, deoarece eu îmi închipuisem că drama se consumase în cursul dimineții, după plecarea de acasă a soțului și a celuilalt fiu.

— Poate mai puțin, dar, după starea cadaverică, în nici un caz într-un interval mai mic de douăsprezece ore.

— Sigur, Olimp? am insistat, neîncrezător.

— Ce vrei să spui? s-a interesat el, devenind dintr-o dată rigid ca o coajă de pâine uscată.

— Ești convins că omorul nu s-a comis mai curând? Să zicem cu cel mult șase ore în urmă – am zis eu, rămânând la ideea că drama a avut loc în cursul dimineții.

— Dacă crezi că te pricepi mai bine la medicina legală, poftim ! mi-a replicat, dintr-o dată iritat, întinzându-mi trusa lui de serviciu cu un gest care nu mai avea nevoie de alte explicații.

— Te înfurii degeaba, Olimp. Nu e vorba despre competența ta, ci de faptul că victima, în mod logic, nu putea fi răpusă decât după ce a rămas singură în casă. Situație în care se putea afla numai după ora șase sau șapte dimineața, când au plecat la serviciu ceilalți membri ai familiei. Altfel, luând drept bun momentul pe care mi l-ai indicat, ar trebui să admit că omorul a fost comis înainte de miezul nopții, ceea ce m-ar obliga în mod implicit să cred că la uciderea victimei au asistat fiul sau soțul acesteia. Ce părere ai, ți se pare veridică această ipoteză?

A rămas cu ochii pironiți către mine. Apoi, mușcându-și gânditor buza superioară, a ridicat din umeri a indiferența și m-a repezit:

— Dom'le, știi ceva? Fiecare cu meseria lui. Eu ți-am spus că omorul s-a produs cu cel puțin douăsprezece ore în urmă. În rest, te privește! Descurcă-te !

— Ținând seama de divergența de păreri dintre dumneavoastră și domnul căpitan, nu credeți că ar fi mai bine să așteptăm până efectuați necropsia? l-a întrebat procurorul, cu vădită intenție de a pune punct discuției.

Dobrescu a dat din cap a conformare și, strâmbând plictisit din nas, ne-a avertizat:

— În orice caz, este exclus ca omorul să fi fost comis într-un interval mai mic de douăsprezece ore!

Conciliant, procurorul l-a aprobat și s-a declarat de acord cu ridicarea victimei.

— Ar mai exista o ipoteză…— a spus procurorul, după ce i-am condus până la ușă pe Dobrescu și brancardierii săi. Poate că cel de-al doilea fiu și soțul victimei n-au dormit azi-noapte acasă. Situație care ar putea să explice faptul că victima, așa cum susținea medicul legist, a fost ucisă în timpul nopții.

— M-am gândit și eu la o astfel de eventualitate. Iar confirmarea o vom avea curând, deoarece l-am și trimis pe locotenentul Simionescu după ei. În caz pozitiv, înseamnă că agresorul sau agresorii fac parte din anturajul victimei, fie și numai pentru faptul că li s-a permis accesul în locuință la o oră atât de nepotrivită pentru vizite – am conchis.

— Mda… așa s-ar părea – m-a aprobat aruncându-și ochii pe ceas și anunțându-mă: Fiind de serviciu pe Capitală, trebuie să mă întorc la post, așa că vă rog să continuați cercetările și să mă țineți la curent cu mersul lor.

După plecarea procurorului, m-am întors la căpitanul Maier, care lipea de zor benzi adezive pe mobila din sufragerie.

— Cum merge. Eugen? l-am întrebat

— Am ridicat atât de multe impresiuni, încât nu mai am mult și-mi epuizez rezerva de bandă revelatoare. Barem de n-aș munci degeaba…— a replicat a lehamite, pe când își ștergea transpirația de pe frunte cu dosul palmei.

— Cum infractorii, în ciuda faptului că nu sunt străini de metoda identificării prin amprente, continuă să-și semneze trecerea pe la locul faptei cu urme digitale, să sperăm c-au făcut-o și de data asta – l-am încurajat, în timp ce mă duceam spre măsuța pe care era așezat telefonul

După ce am vorbit cu comandantul secției de poliție a arondismentului și i-am cerut să-mi trimită câțiva oameni, care să se ocupe cu depistarea unor eventuali martori prin vecinătate, i-am spus lui Maier că am plecat să cer relații de la locatarii blocului.

*

— V-aș ruga să-mi spuneți când ați văzut-o ultima oară pe Elena Chiran?— i-am întrebat pe cei doi vecini găsiți în compania fiului victimei, de îndată ce m-au poftit să intru în apartamentul lor.

— Eu am văzut-o alaltăieri dimineață, cumpărând lapte. De atunci n-am mai zărit-o – a răspuns bărbatul, ridicând din umeri.

— Ba eu am văzut-o chiar ieri! s-a grăbit femeia să intervină, mândră că este mai bine informată ca soțul et

— La ce oră și în ce împrejurare?

— În jurul orei două după-amiaza. Eu urcam scările, iar ea ducea gunoiul la tobogan.

— Ați discutat ceva?

Da, eu am întrebat-o ce mai face și ea mi-a răspuns că e supărată, pentru că se pregătise să-și petreacă duminica la ștrand cu familia și niște fini, iar ploaia le-a stricat toate socotelile.

— În noaptea care a trecut sau în cursul acestei dimineți ați auzit zgomote care ar putea fi puse în legătură cu fapta petrecută în apartamentul alăturat?

Ambii mi-au răspuns cu gesturi de infirmare.

— Dar persoane străine, care să fi intrat în locuința familiei Chiran, ați remarcat?

Cum răspunsul lor a fost din nou negativ, am vrut să mai știu dacă au zărit necunoscuți prin imobil, dar, văzându-i că ridică iar din umeri, am abandonat fără prea mult regret scaunul pe care mă invitaseră să iau loc.

*

În apartamentul care se afla deasupra celui în care fusese ucisă victima, locatarii erau plecați în concediu de mai multe zile și n-am avut cui să cer relații. Iar în cel situat dedesubt am găsit o pereche de bătrâni care nu-și mai văzuseră vecina de o săptămână, deoarece, fiind bolnavi de gripă, nu mai ieșiseră din casă. Tot ce știau s-a rezumat la faptul că, în ziua precedentă, unul din ei, ar fi auzit radioul cântând în apartamentul victimei.

— Cam cât putea fi ora? am întrebat-o într-o doară.

— În jurul orei două după-amiaza.

— Altceva ați mai auzit?

Ambii au clătinat din cap, apoi femeia a zis ezitând:

— Parcă am auzit totuși ceva…

— Vă rog – am încurajat-o.

— Ieri, pe la cinci după-amiaza, când am închis televizorul, am avut impresia că bocăne cineva în apartamentul familiei Chiran…

— Adică un zgomot asemănător celui produs prin baterea unui cui? am încercat eu să stabilesc ce însemna bocăneala la care s-a referit.

— Ah, nu! Mai degrabă aș spune că s-a auzit o țopăială ca la dansurile tineretului din ziua de astăzi – a răspuns ea, strâmbând din nas cu dispreț.

— S-a dansat mult? am vrut să știu, spunându-mi că, întrucât petrecerea a avut loc înainte de comiterea omorului, va trebui să-i identific pe toți participanții la ea, deoarece nu era exclus ca autorul sau autorii crimei să fi făcut parte din cercul acestora.

— Nu știu… În orice caz, cât timp a funcționat televizorul, n-am auzit nimic, pentru că soțul meu n-aude prea bine și-l punem să meargă la maximum. Dar, după ce l-am închis, țopăiala de care v-am spus a mai durat câteva clipe și s-a făcut liniște.

Una peste alta, din ultima afirmație a martorei, reieșea că posibilitatea ca în locuința victimei să se fi dansat cu câteva ore înainte de comiterea omorului se dovedea a fi fără temei. Pentru că, în definitiv, tot ce auzise ea se limitase la un zgomot care durase prea puțin pentru a putea trage concluzia că în apartamentul de deasupra se dăduse o petrecere.

descarcati cartea de aici.........