Capitanul Apostolescu si Piromanul

Capitanul Apostolescu si Piromanul de Horia Tecuceanu

Capitolul I

INCENDIUL

Priveam apatic defilarea pietonilor și vehiculelor de-a lungul străzilor pe care le străbăteam. Indispoziția care mă cuprinsese nu se stârnise din senin, ca un moft, ci avea o bază serioasă. Iar fusesem catapultat din scaun înainte de a-mi fi terminat cafeaua. Desigur că tot am băut-o, dar cum? În picioare și opărindu-mi gura! Băutul cafelei e o treabă serioasă, cu tipic. Nu se răstoarnă pe gât ca o halbă de bere într-o după-amiază de iulie, ci trebuie savurată ușor, în compania a două țigări Super sau trei King Size, după inventarul buzunarului.

Am vrut să cobor geamul portierei pentru a arunca ce mai rămăsese din prima țigară aprinsă astăzi, dar am renunțat. Mi-am amintit la timp că numai interiorul mașinii e încălzit. În consecință, am tras scrumiera de la bord și am strivit cu dușmănie filtrul țigării. Astfel mi-a alunecat privirea pe kilometraj și am văzut indicatorul străduindu-se să atingă cifra 120. Până să mă mir, am realizat că și sirena îmi spărgea timpanele.

— Vartunian, ți-am spus eu că mergem la un hold-up[1]?! m-am răstit.

Șoferul s-a grăbit să reducă viteza, în timp ce, mai mult ca sigur, gândea că orice ai face nu e chip să le intri în voie șefilor.

— Apropo! De fapt, unde mergem? se interesă taciturnul căpitan Maier, de la criminalistică, stând tolănit pe bancheta din spate, alături de locotenentul Dan Simionescu.

— Să ne aerisim - am replicat răutăcios peste umăr, în timp ce mașina vira la dreapta, spre bulevardul Dacia.

— Frumoasă aerisire! Mă obligi să respir în atmosfera asta viciată de fumul țigărilor tale!

L-am văzut pe Dan cum devine atent și zâmbește ușor. Lunganul se pregătea să se amuze cu disputa ce sconta că se va declanșa între mine și Maier, care, lăsându-se de fumatul a trei pachete de Mărășești pe zi, devenise mai puritan decât cel mai puritan puritan. Dar l-am deziluzionat. N-am replicat.

Mașina viră la stânga și se angajă cu viteză redusă pe strada Drobeta. Câțiva zeci de metri mai departe, am remarcat, fără să mă mir, că strada era blocată de trei tulumbe roșii printre care alergau servanții acestora.

Am oprit pe dreapta, la vreo patruzeci de metri de centrul agitației, și ne-am extras din mașină. În timp ce ne îndreptam spre casa din care ieșea fum, mi-am încheiat haina de piele, deoarece luna ianuarie se străduia să compenseze lipsa zăpezii cu un ger de minus cincisprezece grade.

Când ne-am apropiat de clădirea incendiată, unul din subofițerii de miliție, care blocaseră strada pentru a împiedica apropierea curioșilor, ne-a oprit pentru a ne explica că am face mai bine dacă ne-am vedea de drum și i-am lăsa pe pompieri să-și facă meseria. Tocmai mă pregăteam să-i explic că de n-ar fi fost vorba de meserie, în acel moment m-aș fi aflat, bucuros, într-o încăpere călduroasă și mi-aș fi sorbit liniștit și visător cafeluța. Dar n-am mai avut când să-l prelucrez, deoarece Dan i-a și fluturat pe sub nas legitimația, iar cerberul a renunțat la intransigența sa.

Mai aveam câțiva metri până la clădirea ce captase atenția celor adunați în jurul ei, când ne-a răsărit în față un ofițer de la secția de miliție. Era locotenentul Tănăsache, care se grăbi să ne anunțe că el ne-a invitat acolo. Deși i-am strâns mâna, nu m-am grăbit să-i mulțumesc pentru copleșitoarea lui amabilitate.

— Despre ce-i vorba? m-am interesat.

— În timpul muncii de izolare a dezastrului, pompierii au descoperit un cadavru omenesc - zise el, arătând cu mâna spre acoperișul casei.

Am privit clădirea. Era un gen de vilă, cu demisol, hochparter și un etaj. Fiecare palier își expunea câte o fereastră spre stradă. Casa, fiind încadrată la stânga de un teren viran, și la dreapta de un bloc cu trei etaje, care delimita curtea de acces la vilă.

— Decesul a fost cauzat de carbonizare sau de intoxicație cu oxid de carbon? vru să afle Maier.

— Nu știu. N-am văzut victima. Comandantul pompierilor, după ce mi-a anunțat evenimentul, m-a poftit să-i îndepărtez pe gură-cască, deoarece până la localizarea incendiului tot nu-mi permite accesul în casă. Toate insistențele mele au fost zadarnice. E un tip repezit și scorțos. În această situație, m-am grăbit să anunț Brigada omucideri.

Având în vedere faptul că decesele provocate de cauze violente, chiar dacă apar din culpa victimelor înseși, privesc în mod direct brigada noastră, m-am hotărât să nu-mi pierd timpul. Prea aveam multe belele de rezolvat la birou pentru a-mi permite luxul de a întârzia mai mult decât era necesar să stabilesc că un aiurit s-a apucat să-și aprindă soba sau mașina de gătit, după ce, în prealabil, a lăsat gazele să se scurgă câteva ore într-o încăpere neaerisită; drept care s-a transformat în îngeraș. Am mai văzut eu o chestie de asta, acum vreo două zile.

Am intrat deci repede în curtea imobilului și, orientându-mă după furtunurile de apă, m-am îndreptat spre o scară din beton, pe care, într-un du-te-vino amețitor, alergau servanții tulumbelor.

— Degeaba, tovarășe căpitan... N-o să vă lase să intrați - mă avertiză Tănăsache.

M-am făcut că nu-l aud și am pus piciorul pe prima treaptă, apoi, dând cu ochii de un maior de pompieri, care apăruse în capul scării, mi l-am retras, dar nu mai înainte de a-i face respectivului semn cu degetul să descindă lângă noi.

— Ei bine, iar dau de tine?! se miră el, după ce, aproape rostogolindu-se, ajunse lângă mine. Oare cu ce-am păcătuit de trebuie să te văd din nou?

— Parol! Și eu aș vrea să știu cine m-a blestemat de sunt obligat să te privesc pentru a doua oară într-un interval de nici 48 de ore - i-am replicat pe același ton, în timp ce ne scuturam mâinile.

Maiorul Aurel Tache era un bărbat scund, până în 40 de ani, cu ochii vioi și un nas frapant de bine dezvoltat.

— Apropo - zise el flegmatic, în timp ce-și scotea casca de oțel pentru a-și șterge cu batista transpirația și funinginea de pe frunte și obraji -, o să te umfle râsul când ți-oi spune că chestia de acum două zile era floare la ureche.....

— Ce vrei să spui?

A continuat să-și plimbe batista și mai sus de frunte, până la ceafă, dar fără să-și deranjeze freza. Podoaba sa capilară era tot atât de bogată ca și cea a unui glob de sticlă.

— Nu-i vorba de un accident, ci de un omor - catadicsi el să precizeze.

— Aurele, arată-ne drumul! i-am cerut.

— Nicule, nu ține! Așteaptă până-mi termin eu treaba... E periculos. Dacă vă transformați în fripturi arse, eu răspund!

— Îmi asum răspunderea!

— Fii serios! De unde o să rezulte că ai intrat pe barba ta când te-oi scoate dinăuntru pe făraș, în chip de cenușă?!

— Șefu, ne pierdem timpul parlamentând degeaba. Hai să intrăm! își pierdu răbdarea Dan.

— Tinere... - încercă Tache să-l admonesteze.

— Aurele, intrăm oricum - l-am întrerupt.

Îl cunoșteam de ani de zile și știam că atunci când se înfurie i se congestionează fața, dar, de data asta, datorită funinginii ce-i acoperea obrajii, nu mi-am putut da seama care-i era dispoziția.

— Bine, așteptați-mă aici! cedă el, după ce mă observă câteva clipe gânditor.

L-am urmărit cu privirea până a ieșit în stradă și s-a îndreptat spre o tulumbă.

— Ăsta e în stare să aducă o companie de pompieri și să ne lege - comentă Maier.

Supoziția lui Maier se dovedi exagerată. Tache reveni numai cu doi ostași.

— Îmbrăcați astea! ne ordonă, arătând spre brațele însoțitorilor săi, încărcate cu căști din oțel, măști de gaze și mantale din azbest.

După ce ne-am executat, devenisem tot atât de șarmanți ca și băștinașii de pe „Planeta maimuțelor”. Când deghizarea a fost efectuată și m-am uitat prin vizoarele din sticlă la Tache, am remarcat că se distra copios. Atât de copios, încât puteam fi sigur că mi-a jucat un renghi. O secundă mai târziu, adică mai exact în momentul în care vream să-mi scot masca de pe cap pentru a-i putea spune câteva cuvinte, fără ocolișuri, mi-a făcut semn să-l urmez.

Am început să urcăm scările de ciment. Pe timpul ascensiunii celor opt-zece trepte, am fost atent să nu mă împiedic de furtunurile care șerpuiau la picioarele mele. Când am ajuns în vârful scării și am pășit pe o terasă care se răsucea spre stânga, cu vreo 45 de grade, am văzut o ușă prin care se evacua fum și, câțiva metri mai departe, spre dreapta, o fereastră pe unde ieșea o pălălaie de să juri că în dosul ei funcționează, în plin regim, o jumătate de duzină de lansatoare de flăcări antitanc.

Tache s-a oprit în fața ușii și ne-a explicat - prin semne, deoarece măștile ne astupau urechile - că va trebui să ne ținem înlănțuiți de mâini. Mi-am înclinat capul aprobator și i-am întins mâna stângă. Dreapta i-am oferit-o lui Dan, care a făcut aceeași operație cu locotenentul Tănăsache, și acesta cu Maier.

De îndată ce s-a convins că lanțul mâinilor era format, mi-a strâns încheietura mâinii cu gingășie - aproximativ, cam așa cum le înșfăcăm noi pe ale hoților de buzunare când îi prindem la „treabă” - și m-a tras prin cadrul înnegrit al ușii. M-am trezit într-o pâclă de fum, apoi am distins contururile estompate ale câtorva pompieri care deșertau conținutul a două furtunuri prin cadrul unei uși - situate pe dreapta, la vreo doi metri de intrare - de unde răzbăteau cu furie limbi mari de flăcări. Am simțit că Tache mă trage spre stânga și l-am urmat, alunecând de-a lungul peretelui respectiv. Apoi, prin pâcla de fum, am văzut treptele unei scări interioare. Tache mi-a arătat-o și am început ascensiunea. Dacă datorită echipamentului oferit de amicul meu n-am simțit dogoarea căldurii decât la mâini, în schimb cu respirația nu stăteam prea bine. Probabil unde nu eram obișnuit cu masca de gaze, respiram tot atât de voios ca și un pește zvârlit pe uscat. În momentul când am pus piciorul pe palierul primului etaj, suflam de parcă aș fi urcat, fără lift și contra cronometru, până la etajul 24 al Hotelului Intercontinental. Dar supliciul era abia la început. Tache mi-a zâmbit sardonic și a continuat să urce spre mansardă. La jumătatea celui de-al doilea nivel, tâmplele mă dureau, urechile-mi vâjâiau, și scara se învârtea cu mine. Am făcut un efort supraomenesc și am continuat ascensiunea. Odată ajuns pe palierul mansardei, mi-am scos casca și am smuls masca. Am făcut treaba asta cu atâta viteză și furie, încât sunt sigur că, de n-aș fi avut ceafa bine înnodată de trunchi, mi-aș fi pierdut și capul, la propriu.

— Nu prea ești obișnuit cu d-astea - a constatat Tache, apoi, luându-mi masca și examinându-i orificiul de admisie, a extras un dop de cauciuc. Mă Nicule, da’ fraier mai ești! Ai avut masca blocată...

A afișat un aer atât de dezolat, încât n-am mai avut nici o îndoială că nu era străin de chinul prin care mă trecuse. N-am vrut să-i dau nici o satisfacție și mi-am ridicat umerii într-un gest ce trebuia să-l asigure că incidentul e fără importanță, deși mi-am notat, în memorie, că nu trebuie să-l nedreptățesc, omițându-mi revanșa.

— Măștile sunt destinate, probabil, numai musafirilor? remarca Dan, care, urmându-mi exemplul, își recăpătase și el chipul de pământean.

— Într-adevăr. Noi suntem foarte modești - replică Tache, pe când, demonstrativ, își băga în buzunar batista ce o ținuse mai înainte în dreptul gurii și nasului.

— Unde-i victima? am vrut să știu, privind pe rând cele două uși ale palierului mansardei.

— Aici! a spus, pornind spre ușa din stânga și deschizând-o.