Capitanul Apostoloescu intervine

Capitolul I.

INCENDIUL

Era aproape ora trei dimineața și Nicu Aposto lescu mai avea câteva ore de gardă. Se simțea indispus și, mai precis, plictisit de inactivitatea la care era condamnat încă vreo trei ore. Prgluase serviciul de dispecerat al Direcției judiciare la ora zece seara, și până la ora când începe povestirea noastră nu intervenise nimic care săi poată stârni interesul.

Desigur că șeful judiciarului, colonelul Vasile Ghe» rasim, citindui a doua zi raportul în care va fi consemnat: „în timpul serviciului meu nu sa întâmplat nimic“, va constata cu satisfacție sistematica diminuare a criminalității.

în cel privea pe el însă, adesea se gândea că este” un ghinionist. Dacă sar fi născut cu douăzeci de ani mai înainte, ar fi putut lucra la judiciar prin anii ’48 — ’49, când atacurile armate ale bandiților împotriva magazinelor de bijuterii și a băncilor se comiteau în plină zi. Când colete cu femei ciopârțite erau găsite în cele mai frecventate puncte ale Capitalei, iar escrocheriile și falsurile de anvergură nu erau o raritate.

Colegii mai vârstnici aveau cu ce se mândri și, întradevăr, puteau fi mulțumiți de aportul lor, dar el? Cu excepția a două cazuri „mai grase“ (afacerea cu stupefiante de la Constanța și tripla crimă din Pădurea Băneasa), se ocupa numai de „găinării“. Crime pasio nale, cu criminalul cunoscut de la început, pickpockets[1]) de mina a doua, escrocherii și falsuri grosolane, care cereau numai întocmirea dosarelor de trimitere în judecată.

își aprinse o țigară și, sculânduse în picioare, începu să se plimbe îngânaurat prin birou. După ce măsură cu pașii încăperea, aproape zgce minute, se decise să se așeze iar în fotoliu. Trase cu vârful pantofului un scaun din apropiere și, când aprecie că la adus la o distanță convenabilă de fotoliul în care se afla, își puse picioarele pe el. Luă apoi un roman polițist de pe birou, și se adânci în citirea acestuia.

Se părea că acțiunea romanului la captivat. Întradevăr, aproape o oră urmări absorbit anchetarea unui falsificator, care – pentru a scăpa de răspundere – ori de câtg ori era interogat, simula nebunia… Când, deodată, telefonul de pe biroul său începu să sune strident.

Puse cartea pe birou și, ridicând receptorul, își consultă în mod reflex ceasul brățară. Văzând că este trei și patruzeci de minute, se gândi că aceasta era ora când, de obicei, bețivii se taie între ei cu cuțitele.

După ce duse la ureche receptorul telefonic, auzi o voce bărbătească:

— Alo! Miliția judiciară?

— Da!

— Vorbește locotenentul Gheorghe Oltcanu, de Ia secția 3a…

— La telefon căpitanul Nicolae Apostolescu.

— Tovarășe căpitan, în raza secției noastre, pe strada D la numărul 22, a avut loc o explozie urmată de un incendiu…

— Pompierii au fost chemați?

— Au și plecat, tovarășe căpitan!

— Sunt victime?

— Una singură!

— Mai trăiește?

— Nu, a decedat.

— Bine, anunțăl pe procurorul de serviciu, pe medicul legist și trimiteține și nouă o copie după procesulverbal ae consultare! spuse Apostolescu pentru a încheia convorbirea, evident neinteresantă.

— Alo, tovarășe căpitan, mai e ceva…

— Ce anume? îl întrerupse plictisit Apostolescu.

— Sar părea că este vorba de o sinucidere…

— Sinucidere prin foc? Bravo, avem și noi bonzii noștri! exclamă Apostolescu mirat.

— Ce ați spus că avgm, tovarășe căpitan? întrebă intrigat interlocutorul.

— Am întrebat de unde vorbești! zise Apostolescu pentru a scurta convorbirea.

— Sunt la un telefon public, peste drum de locul incendiului.

— Bine, tovarășe locotenent, în zece minute sunt și eu acolo!

După ce așeză receptorul în furcă, apăsă pe butonul unei sonerii, montată sub tăblia biroului, și, sculânduse, se îndreptă sprg cuierul din colțul camerei.

în timp ceși strângea cordonul la fâșfâș, auzi o bătaie ușoară în ușă și, la invitația lui, intră un bărbat tânăr, în uniformă de sublocotenent.

— Să trăiți, tovarășe căpitan, mam prezentat la ord…

— Eu am plecat în strada D la numărul 22, unde sa, semnalat o sinucidere. Te rog să rămâi în biroul meu și să răspunzi la telefon. Dacă apare ceva deosebit, trimite după mine! E clar?

— E foarte clar! Dar mai bine mați lua și pe mine cu dumneavoastră… răspunse cu o voce rugătoare sublocotenentul.

— Și la telefon cine răspunde, dacă suntem căutați…?

în timp ce Apostolescu părăsea birgul, sublocotenentul Mihăilă își spuse resemnat că iar a pierdut ocazia să fie alături de unul dintre cei mai buni anchetatori ai „judiciarului“.

Capitolul II. SINUCIDEREA

După ce intră în strada D, șoferul mașinii – în care se afla căpitanul Apostolescu și doi specialiști de la serviciul tehnicoștiințific – nu mai trebui să caute numărul 22, deoarece atenția îi fusese atrasă de lumea care se adunase în fața clădirii respective, pentru a comenta evenimentul.

La cererea lui Apostolescu, mașina opri la vreo zece metri de mulțime, pe cealaltă parte a străzii.

Coborând din mașină și îndreptânduse spre intrarea imobilului, ochii iscoditori ai lui Apostolescu constatară din mers că imobilul era o construcție recentă, cu opt etaje, și că la una din ferestrele luminate ale etajului patru geamurile erau sparte și giurgiuvelele înnegrite de fum.

Se strecură prin mulțimea de oameni sumar îmbrăcați, care se adunase în fața imobilului. Dar, când să pătrundă înăuntru, un subofițer de miliție îi opri spunândule că accesul străinilor este interzis, până la terminarea anchetării unui incendiu care avusese loc acolo.

Obiecțiunea milițianului fu însă repede înlăturată când Apostolescu rosti trei inițiale: I.G.M.ul.

Deși pe palierul etajului patru erau opt apartamente, se orientară direct spre cel carei interesa, deoarece în fața ușii acestuia se afla postat un milițian în uniformă.

Când ajunseră în fața ușii apartamentului, aceasta tocmai se deschidea pentru a lăsa să iasă doi bărbați, unul civil și celălalt în uniformă de locotenent de miliție.

— Ca întotdeauna, întâi Procuratura și după aceea Miliția… spuse civilul în glumă.

— Scuzați, tovarășe procuror, interveni zâmbind tână rul locotenent de miliție, vă rog sămi permiteți să raportez tovarășului căpitan că atunci când ați sosit (dumneavoastră eu eram aici și că, de altfel, tot eu vam anunțat telefonic că este necesară prezența Procuraturii…

— Adică 1—0 pentru noi, spuse Apostolescu, strângând mina întinsă de procurorul Pastia, cu care colaborase de mai multe ori. Apoi, întorcânduse spre tânărul ofițer, îi întinse mina întrebândul: Locotenentul Olteanu, nu? iar la răspunsul afirmativ al interpelatului, spuse: Bravo! Intervenția dumitale a fost salutară pentru stabilirea unui adevăr istoric. Și, văzând cum chipul tânărului ofițer se îmbojoră de plăcere la auzul complimentului, continuă: în tot cazul, sar părea că nu întâmplător te cheamă „Olteanu“.

— Nu vrei să vezi locul dezastrului? întreba Pastia.

— Bineînțeles, nam vgnit aici, la ora asta, numai pentru a mă întâlni cu un procuror care a încercat so facă pe „olteanu“… Dar lăsând asta, spuse Apostolescu părăsind tonul glumeț, ați ajuns la vreo concluzie?

— Desigur, dar vreau să ascult părerea dumitale. Până sosește medicul legist, eu am să stau aici să fumez o țigară. Între timp, aruncă te rog o privire înăuntru.

— E în ordine! răspunse Apostolescu, intrând în apartament împreună cu locotenentul Oltcanu și cei doi specialiști de la serviciul tehnicoștiințific.

Intrarea se făcea printrun vestibul, în care; erau trei uși. Pe una dintre ele intraseră cei patru ofițeri de miliție, iar, în dreapta, o ușă întredeschisă lăsa să se vadă o cameră de baie. Dintro scurtă privire, Apostolescu se decise să deschidă cea de a treia ușă, care se alia în fața lui.

Sub privirea sa,» apăru o cameră de aproximativ 20 de metri pătrați, unde – în afara dezordinii care domnea acolo – îl întâmpină un miros înecăcios de fum, amestecat cu cel al cepei stricate, caracteristic mercaptanului ce se introduce în inodorul gaz metan, pentru a i se avertiza periculoasa prezență.

Ferestrele garsonierei aveau vederea la stradă și suprafața lor era înjumătățită, pe partea stângă, de o mică bucătărie, a cărei ușă se deschidea în camera de locuit. Mobila și celelaltg lucruri din casă indicau posibilitățile modeste ale locatarului. Divanul studio, care se alia pe stânga, respectiv în alcovul pe carel forma bucătăria, era înnegrit de fum, de altfel ca și celelalte lucruri din cameră.

Apostolescu făcu câțiva pași și se apropie de pat. Privindul mai atent, remarcă – prin negreala rufelor de pat, parțial arse, și a apei ce se scurgea prin toate ungherele –, conturul unei făpturi omgnești. Datorită carbonizării părului și parțial a feței, nu i se putea stabili sexul. Anchetatorul se aplecă și, ridicând cu două degete ceea ce mai rămăsese din plapuma arsă, constată că focul nu pătrunsese corpul. Astfel că partea inferioară a corpului victimei – care fusese protejată de plapumă – nu purta urme de arsuri.

— Când sa petrecut dezastrul?

— La ora trei și cincisprezece minute, un paznic de la șantierul de peste drum de acest imobil a auzit o explozie și, văzâna flăcările care se revărsau prin geamurile sparte, a anunțat portarul imobilului să oprească gazele și a dat telefon la pompieri, iar dispeceratul acestora a anunțat secția de miliție. Deși mam deplasat imediat, pompierii mio luaseră înainte și când am ajuns aici focul era deja stins. De altfgl, era și firesc să ajungă înaintea mea, continuă Olteanu, pe un ton de scuză –, deoarece postul de pompieri se află la cel mult 300 de metri de acest imobil.

— Ușa de la intrare în apartament era încuiată?

— Da, din acest motiv a și fost forțată de pompieri.

— Ai reușit să stabilești cum sa declanșat explozia?

— Scurgerea de gaz metan provine de la mașina de gătit din chicinetă…

— O defecțiune a instalației?

— Nu, tovarășe căpitan, toate robinetele mașinii de gătit erau deschise…

— Acesta este singurul indiciu care ar conduce Ia concluzia că aici sa comis o sinucidere? Oare un accident nar fi fost posibil?

— Nu, această posibilitate este exclusă! Veniți să vă arăt ceva. Și, făcând câțiva pași spre fereastră, Olteanu îi arătă lui Apostolescu giurgiuvelele și tocul ferestrei. Acestea erau lipite cu șuvițe de hârtie de ziar.

— Da, sar părea că întradevăr este vorba de o sinucidere… Dar, nu înțeleg, cum sau aprins gazele? spuse gânditor Apostolescu. Văd o scrumieră răsturnată, lângă noptieră, ceea ce denotă că victima fuma. Să fi fumat în timp ce gazele pătrundeau în cameră…?

— La asta mam gândit și eu, tovarășe căpitan…

— Mă îndoiesc, totuși, că mirosul mercaptanului poate să îmbie pe cineva la fumat. Tovarășe Oltcanu, ai verificat dacă na avut în priză vreun radiator sau vreo mașină de călcat?

— După cum puteți vedea și dumneavoastră, nimic din tot ce ar fi putut declanșa un incendiu nu este racordat la rețeaua electrică.

— Ce părere aveți, „băieți“? spuse Apostolescu, adresânduse celor doi însoțitori de la serviciul tehnicoștiin țific, care se rezumaseră, până atunci, numai la contemplarea încăperii și a dezordinii ce domnea acolo.

— Tovarășe căpitan, răspunse unul dintre ei, dacă posibilitatea unui scurtcircuit poate fi exclusă, datorită faptului că lumina din cameră – după cum se vede – continuă să funcționeze, mai rămân două posibilități: ori a sunat cineva la ușă, ori postul telefonic al victimei a fost apelat din exterior…

În ambele cazuri, seânteile produse de soneriile celor două dispozitive puteau declanșa aprinderea gazului metan, respectiv explozia acestuia…

— Cred că prima ipoteză poate fi înlăturată, îl întrerupse Apostolescu. Cine putea să sune, la ora trei dimineața, la ușa victimei? Admițând că am presupune existența unui act criminal, ar trebui să înlăturăm imediat aegastă bănuială, deoarece numai asasinul putea să sune la ușă… și doar nu era nebun săși riște – în mod sigur – viața în explozia pe care trebuia so declanșeze postul său! Apropo, nu credeți că puterea exploziei a fost nefiresc de redusă?

— Ba da, tovarășe căpitan. E primul lucru care ma frapat! răspunse criminalistul. După ce plecați dumneavoastră, voi examina împreună cu colegul meu și acest aspect.

— Cargți este părerea, căpitane? îl întâmpină procurorul Pastia, când Apostolescu se apropie de el.

— Cred că este o sinucidere. Singurele lucruri care mai trebuiesc stabilite sunt: felul în care sau aprins gazele și ce a determinat victima săși curme viața.

— Te gândești la mobilul acestui gest?

— Evident, chiar și întro sinucidere, cauza – cu implicațiile ei – poate să aibă importanță, nu?

— Sunt de acord! Ce părere aveți, nar fi cazul să ne revedem pe la ora unsprezece, pentru a privi apartamentul sinucigașului și la lumina zilei?

— La ora unsprezece voi fi aici, spuse Apostolescu. Apoi, întorcânduse către locotenentul de miliție, continuă: Tovarășe Olteanu, am să te rog ca, până la revederea noastră, să stabilești – cu ajutorul vecinilor – antecedentele victimei, respectiv comportamentul și relațiile acesteia.

În momentul în care deschise portiera mașinii, pentru a se urca înăuntru, se auzi strigat dg vocea nazală a medicului legist Dumitriu:

— Ce faci, căpitane? Ceți pasă? Pleci și pe mine mă lași singur!

— Ce să vă fac, dacă ați întârziat? în tot cazul, nu veți fi singur; aveți un pacient care vă așteaptă. Și, făcândui un semn amical cu mina, urcă în mașină.

Capitolul III.

O DISCUȚIE DESPRE CRIME PERFECTE

Când autoturismul opri în fața inspectoratului, era ora șase fără un sfert. Întrun sfert de oră, întocmi raportul cu privire la cele petrecute în noaptea precedentă. Apoi, o dată terminată această formalitate, se îmbrăcă și coborî în stradă. Dacă cu un sfert de oră mai înainte, când se înapoiase la IGM, trecătorii erau rari, acum strada trepida de forfota pietonilor grăbiți să prindă un mijloc de locomoție care săi ducă la timp spre treburile lor. Era un spectacol care niciodată nu ia reținut atenția, dar în această dimineață îl amuza. Sg opri săi contemple câteva minute pe întârziați, a căror majoritate o formau reprezentantele sexului mai mult sau mai puțin slab, apoi se decise să pornească spre locuința sa.

Ajunse acasă la ora șase și jumătate. Se dezbrăcă și, cu halatul de casă pe mină, se îndreptă spre baie. Dar se răzgândi: „Dacă fac un duș la ora asta, sa dus dracului bunătatea de somn… mai bine lasă… ts

Tot ceși mai amintea Apostolescu – când a fost trezit din somn de intervenția ceasului deșteptător, la ora nouă și jumătate – era că mai înainte cu trei ore sa băgat în pat și șia pus capul pe pernă. Atât și nimic mai mult! Dacă nar fi avut în fața sa mărturia mută, dar certă, a ceasului carel trezise, ar fi înclinat să creadă, că abia a ațipit. În sfârșit, navea de ales; trebuia să se scoale! își opri pentru o clipă privirile asupra ceasului,. Care continua săl privească candid, îi trase o înjurătură printre dinți și sări fulgerător dintre cearcealuri. Când ieși din baie, cu halatul pe umeri, se duse în bucătărie de unde, după ceși prepară o cafea turcească tare șio puse la fiert pe focul mic al aragazului, intră în casa pentru a se îmbrăca.

Când, după câteva minute reveni în bucătărie, se felicită pentru felul în care a apreciat timpul necesar fierberii cafelei, aceasta tocmai începuse să se ridice în ibric. Închise focul, își umplu o ceașcă mare cu cafea și, după ce își aprinse o țigară, începu să savureze cu o vădită satisfacție licoarea aromată.

Când ajunse la Inspectorat, era ora zece. O jumătate de oră lucră încordat la rezolvarea unor lucrări de rufină, apoi se rezemă de spătarul fotoliului de la masa sa de lucru și își aprinse o nouă țigară, fixând cu o privire absentă tavanul biroului său.

Adevărul era că navea niciun chef să mai treacă pe la sinucigașul din noaptea precedentă, dar apucase săși dpa întâlnire cu procurorul Pastia și nu se făcea să se lase așteptat. În sfârșit, luă o hotărâre eroică și, ridicânduse, se îndreptă către biroul șefului său.

Colonelul Gherasim îl primi imediat șil pofti să ia loc întrun fotoliu din fața biroului său. Apoi, după cel văzu instalat în fotoliu, i se adresă surâzător:

— Ce mai faci, domnule Nicu? Parcă nu ești în apele tale!

— Ce să fac, tovarășe colonel, mor de plictiseală! Nam nimic serios de lucru… De aproape o lună de ’ zile nu anchetez decât coțcării de mâna a treia…

— Dacă am putea reducg la zero activitatea noastră antiinfracționistă, am putea să afirmăm că întradevăr neam adus și noi aportul la munca de educare a cetățenilor noștri. Dar, din păcate, lucrurile nu stau chiar așa. Mai sunt încă mulți indivizi care vor să se căpătuiască pe spinarea oamenilor cinstiți. Dacă te îndoiești de această tristă realitate, discută cu colegii tăi de la „Econo mic“. Tu vrei însă altceva, spuse zâmbind Gherasim, probabil niscaiva crime: perfecte. Nu?

— Exact, tovarășe colonel! exclama Apostolescu cu convingere. Astami doresc»…

— Apropo, Nicule, am citit mai deunăzi o antologie franceză din cei mai buni scriitori de romane polițiste, al cărei autor ajunge la o concluzie deosebit de interesantă, și anume că nu există crime perfecte. Și, fără să țină seama de privirile sceptice ale căpitanului Apostolescu, continuă: Când o crimă perfectă a fost dovedită, își pierde principala caracteristică, și anume perfecțiunea, care presupune, de altfel, tocmai excluderea elucidării. Chiar dacă făptașul scapă de sub rigorile legii, mitul crimei perfecte a fost zdrobit.

— Vreți să spuneți că vinovatul poate scăpa de pedeapsa pe care o merită, numai datorită lipsei de competență a anchetatorului?

— Întocmai! De exemplu, dacă un deces firesc – provocat de o moarte naturală, o sinucidere, un accident etc. — se dovedește a fi până la urmă o crimă premeditată, iar făptașul reușește să scape, totuși, de sub acuzare, cui i se poate imputa faptul că societatea nu poate izola acest pericol social dacă nu anchetatorului?

— Și atunci, care este deosebirea dintre o crimă evidentă și una care – premeditată fiind – tinde să împingă anchetatorii spre concluzia că au dea face cu un deces natural sau accidental?

— Omorul care se evidențiază, ca atare, chiar de la deschiderea anchetei nare nevoie de comentarii, iar cealaltă, categoric, repet, dacă se dovedește a fi o omucidere, poate fi numită cvasiperfectă.

— Înseamnă asta că crimele perfecte sunt numai niște utopii, plecate din fertila imaginație a scriitorilor de romane polițiste?

— Dacă ne referim la literatură, crima perfectă se prezintă, de cele mai multe ori, ca o narațiune a criminalului care a reușit să inducă în eroare polițistul însărcinat cu elucidarea cazului. În fond, este un monolog al romancierului transpus în situația făptașului –, care are grijă ca, până la sfârșitul povestirii, vinovatul să sufere un accident. Astfel, apare aspectul pozitiv și moralizator al intrigii, când fărădelegea nu poate fi sancționată de justiție, imanenta dreptate își spune cu vântul.

— Și, dacă lăsăm literatura de o parte, și ne referim la situații aievea? întrebă Apostolescu, captivat de verva șefului său.

— Din păcate, spre deosebire de divertismentul produs de literatură, în care soluțiile alese de autor nu fac rău nimănui, în viața reală se închid dosarele unor cazuri de omucidere, iar criminalul, astfel încurajat, poate să treacă la făptuirea unei noi crime. Să sperăm că în activitatea noastră nam întâlnit niciodată cazuri de acest fel. Dar, lăsând de o parte teoretizarea crimei, spuse Ghe rasim privinduși ceasul de la mână, ce intenții ai pentru astăzi?

— Pentru că nam nimic presant de făcut, mă gândeam să fac o plimbare prin Piața Unirii, poatemi găsesc vreun client în exercițiul funcțiunii

— Te referi la pickpockets?

— Dă. Dar, în prealabil, va trebui să trec pe la un sinucigaș. Am întâlnire acolo cu procurorul Pastia.

Și Apostolescu își puse șeful la curent cu sinuciderea care avusese loc, în noaptea precedentă, în strada D.

— Foarte bine, treci mai întâi pe la sinucigașul tău și apoi dute prin Piața Unirii, deoarece în ultimele săptămâni sa semnalat atât o recrudescență a furturilor de portmonee și portvizite, cât și un trafic intens de lucruri furate. Mai cu seama, te rog să fii atent la cei care oferă spre vânzare butelii de aragaz.

— Bine, dar specula cu butelii este o afacere de care se ocupă colegii noștri de la Economic…?

— Cu condiția să nu fie furate… înainte de a fi speculate, îl întrerupse Gherasim.

— ^eles! Să trăiți! spuse Apostolescu sculânduse și îndreptânduse spre ușă.

— Apropo de teoria crimei perfecte, vezi cum e sinuciderea de care miai vorbit adineauri! adaugă Gherasim în momentul când Apostolescu deschidea’ ușa pentru a ieși.

— Nam eu norocul sămi cadăn lăbuță o crimă perfectă, tovarășe colonel!

— Vezi să nai cumva ghinionul de a trece pe lângă noroc, replică râzând colonelul Gherasim.

Capitolul IV. OPINII DIFERITE

Evaluarea urmărilor incendiului la lumina zilei, când umbrele nopții erau înlăturate, avu ca rezultat concluzia că pagubele erau de o importanță minoră. Întradevăr, cu excepția perdelelor arse, a ferestrelor sparte, a giurgiuvelelor afumate, precum și a scrumului și a unor resturi carbonizate care sg depuseseră pe așternutul de pat și pe covor, se putea spune că dezordinea a fost provocată mai ales de jetul de apă lansat de pompieri pentru stingerea incendiului.

Procurorul Pastia – care discuta cu locotenentul Ol teanu – se întoarse spre Apostolescu șil urmări cu privirea cum inspecta cu atenție obiectele din cameră.

— Cei, căpitane? E ceva care nu se învârțește rotund? întrebă Pastia când întâlni ochii lui Apostolescu.

— Da, e ceva care mă contrariază… Mă intrigă faptul că această explozie, cu gaz metan, a avut un efect atât de redus…

Vă amintiți urmările pe care lea avut explozia aceea din strada F? La semnul afirmativ făcut de procuror, Apostolescu își îndreptă privirile către locotenentul Ol teanu, carel asculta plin de interes, și continuă: La etajul patru al unui bloc cu șase nivele, a avut loc o explozie de gaz m£tan, datorită unei neglijențe; urmarea a fost că, exceptând parterul, toate celelalte etaje au fost „suflate“, sub formă de cărămizi și moloz, prin toate străzile învecinate.

Locotenentul Olteanu, surprins de spusele lui Apostolescu, se uită spre procuror, pentru a verifica dacă interlocutorul său nu exagera, dar și acesta confirmă spusele căpitanului.

— Sunt de acord cu constatarea dumitale, dar nu înțeleg de ce acorzi atâta importanță acestui aspect? Probabil că în momentul declanșării exploziei gazele înmagazinate în încăpere se aflau întro concentrație minimă.

— Întocmai, asta mă și întrebam! Oare a existat suficient gaz metan în cameră pentru a ucide un om? și, întorcânduse spre locotenentul de miliție, îl întrebă: Sa primit raportul medicolegal?

— Nu, tovarășe căpitan, pot să vă spun că, azi dimineață, după ce ați plecat cu tovarășul procuror, eu am rămas aici și lam asistat pe medicul legist. Astfel, sunt în măsură să vă redau concluziile sale preliminare, pe care dânsul le consideră, însă, ca sigure.

— Te ascultăm, tovarășe locotenent, spuse Pastia.

— Ma asigurat că victima întrunește, în mod aparent, toate caracteristicile generale ale morții cauzate de inhalarea și respectiv intoxicarea cu oxid de carbon.

— Deci temerea tovarășului căpitan că victima nar fi avut suficient oxid de carbon pentru o asfixie poate fi înlăturată, spuse Pastia privind semnificativ spre Apostolescu.

Căpitanul Apostolescu, care ascultase cu atenție relatarea locotenentului Olteanu, își reluă plimbarea prin încăpere fără să facă vreun comentariu. Inspectă baia, chicineta, vestibulul și, revenind în dormitor, închise ușa care ducea la vestibul. Apoi, sub privirile amuzate ale procurorului, se lăsă întrun genunchi și începu să examineze tocul ușii. După ceși strecură degetele în spațiul existent între ușă și parchet, s£ ridică în picioare șil întrebă pe Olteanu:

— Spunemi, te rog, ai găsit în fața ușii ceva care să acopere spațiul dintre ușă și parchet? și, văzând efortul de concentrare al locotenentului, îl ajută: de exemplu, un covor sau un sul făcut din hârtie de ziar?

— Nu, tovarășe căpitan, vă asigur că na existat nimic din toate astea. De altfel, în cameră nu este decât un singur covor, și acesta, după cum se vede, ¡este bine fixat în mijlocul camerei, de masa care se află deasupra sa. În ceea ce privește prezența altor obiecte sub ușă este exclusă, chiar dacă nu leam remarcat azi noapte ar trebui să le vedem acum și nu este cazul!

— În definitiv, ce importanță acorzi acestui fapt? întrebă procurorul Pastia.

— Mă întreb de ce sinucigașul a pierdut, probabil, aproape o oră cu operația de tăiere și lipire a șuvițelor de ziar pe giurgiuvea și tocul ferestrei – pentru a înlătura posibilitatea scurgerii de gaze în exterior, printro fantă de numai câțiva milimetri – și a neglijat astuparea unui orificiu cu mult mai mare? Ma refer la spațiul de aproximativ 20 de milimetri dintre ușă și parchet! adăugă Apostolescu.

— Datorită deformării profesionale sar părea că suspectezi tot ce te înconjură și nu mar surprinde dacă întro zi mai bănui și pe mine de vreo fărădelege! spuse cu ironie Pastia. Dar, lăsând asta de o parte, pentru a te edifica mai bine, te rog să te transpui în situația sinucigașului nostru. Crezi că în situația ta, presupusă, de candidat la moarte, nai putea să fii atât de inhibat încât să încurci ordinea importanței problemelor? Mai precis, să omiți astuparea unui spațiu mare sub ușă, pentru a închide, în’schimb, spațiul dintre fereastră și tocul ei, care este neglijabil? Sau să consideri – în mod logic de altfel – că scurgerea de gaze pe sub ușă nare nicio importanță, deoarece acestea vor fi reținute oricum de a doua ușă, care duce spre palier?

— Ceea ce spuneți dumneavoastră este posibil, întradevăr, victima putea să omită astuparea spațiului de sub ușă… spuse gânditor Apostolescu. Am reținut însă acest amănunt deoarece prezența unui sul – dintrun material oarecarle – sub ușă ar fi exclus orice intervenție exterioară. Așa însă…

— Cred că ai început să exagerezi, căpitane! spuse cu o nuanță de enervare în glas Pastia. Dacă victima a decedat în urma inhalării de oxid de carbon, respectiv gaz metan, de ce vrei să mai pierdem timpul cu un caz atât de banal?

— Tovarășe procuror, îmi este greu să vă răspund, dar flerul meu îmi spune că, aici, ceva nu este în regulă…

— Cje anume consideri suspect? întrebă procurorul cu nerăbdare.

Făcânduse ca nu observă anxietatea procurorului, Apostolescu începu să vorbească pe un ton neutru:

— Tovarășe procuror, constat că în această afacere sunt câteva probleme care, luate izolat, pot primi răspunsuri satisfăcătoare. Astfel, se exclude posibilitatea ca victima să fi putut provoca incendiul, deoarece în momentul declanșării exploziei era decedată, după cum apreciază medicul legist. Deci, trebuie să admitem o intervenție exterioară: cineva a format numărul de telefon al victimei și soneria electrică a aparatului începe să funcționeze întrun mediu inflamabil, ceea ce provoacă incendiul. Cine putea să provoace, prin acest gen de telecomandă, incendiul? Răspunsul poate avea două variante: prima, o minte conștientă de situația existentă în locuința victimei provoacă incendiul și, secundo, un bețiv – care a chefuit până la acea oră – dă telefon unui amic deal său, pentru al invita la un pahar de vin, și, datorită „oboselii“, acționează, cu totul întâmplător, telefonul victimei. Sunt gata să consider acceptabilă ultima ipoteză, deoarece și eu sunt adesea deranjat noaptea de cheflii care vor săși anunțe soțiile, la ora patru dimineața, că în cel mult jumătate de oră ședința se termină și vor pleca spre casă…

— Deci, admiți că explozia putea să se datoreze hazardului? interveni Pastia.

— Desigur! Dar să mergem mai departe. De ce a uitat victima să astupe și spațiul de sub ușă? întradevăr, starea psihologică a unui sinucigaș ar putea explica această omisiune…

— Atunci…? îl întrerupse nerăbdător Pastia.

— Atunci, dacă luăm izolat fiecare din cele două aspecte, totul este în ordine. Privindule însă împreună, am impresia că acest concurs de coincidențe mai trebuie analizat.

— Deci îți menții suspiciunilg anterioare?

— Da, tovarășe procuror, și vă propun să mai așteptăm până la completa clarificare a cauzelor care au determinat moartea victimei. Dacă a fost un act voluntar, ce a împins victima la această decizie? Iar dacă este un act criminal, cine la comis și cu ce scop? De aceea, am săl rog pe colegul meu Olteanu să ne spună ce a stabilit, până acum, despre personalitatea victimei.

Locotenentul Olteanu, care până atunci ascultase în tăcere discuția dintrg Apostolescu și Pastia, își scoase dintrun buzunar al vestonului un carnețel și începu să relateze:

— Victima se numește: Soculescu Andrei, vârsta 43 de ani, lucra ca tehnician la o cooperativă de reparat aparate de radio și televizoare și era despărțit de soția lui de 3 luni. Soția, Soculescu Elena, este încadrată în aceeași cooperativă unde lucra și victima…

— A fost înștiințată de moartea soțului ei? îl întrerupse Apostolescu.

— Am trimis un subofițer so anunțe, dar na găsito la cooperativă. O colegă „binevoitoare“ ia șoptit emisarului nostru că șia făcut un bilet de voie pentru a se duce să verifice o unitate în subordine, dar în realitate a plecat să se coafeze. În această situație, omul meu a lăsat vorbă la colegele ei ca, atunci când aceasta se va înapoia, să i se comunice că este așteptată la locuința soțului ei. Vă raportez, de asemenea, că în urma discuțiilor pe care leam avut cu vecinii victimei a rezultat că Soculescu era un om liniștit și politicos. Discutând în continuare cu vecinii, care locuiesc în imediata apropiere a apartamentului victimei, a rezultat că ieri noapte, înainte de producerea exploziei, din locuința lui Soculescu sau auzit muzică și zvon de glasuri caracteristice unei petreceri.

— Vedeți, spuse Apostolescu adresânduse lui Pastia, miați argumentat mai înainte că victima putea, datorită surescitării provocate de actul pe care îl pregătea, să omită astuparea spațiului de sub ușă. Acum vă rog sămi spuneți, este logic ca un om să se sinucidă după ce a chefuit o noapte întreagă? Putem considera că este firesc ca, sub starea euforică produsă de alcool, un om săși dorească autosuprimarea?

— Să știi, căpitane, răspunse cu multă bunăvoință Pastia, că am întâlnit adesea oameni care, sub influența alcoolului, intrau întro stare depresivă și se considerau cele mai nefericite ființe din lume. De ce nam admite că și victima noastră sa aflat întro astfel de dispoziție?

Considerând contraargumentul procurorului ca suficient de logic, Apostolescu începu să se plimbe gânditor prin încăpere. Când ajunse în dreptul ferestrei, privi în stradă și, stând cu spatele la interlocutorii săi, spuse:

— Tovarășe locotenent, cea mai rezultat din investigațiile întreprinse?

— Unul dintre locatarii imobilului, Marin Ghezzo, sa înapoiat acasă pe la ora unsprezece noaptea și…

Capitolul V. CERTITUDINEA

— Un moment! Veniți să vă arăt ceva interesant! spuse Apostolescu pe un ton victorios.

Olteanu rămase un moment interlocat de întrerupere, apoi, urmat de Pastia, se apropie de locul undei chemase Apostolescu.

— Ge sa mai întâmplat căpitane? întrebă cu un calm stăpânit Pastia.

— Uitațivă aici! spuse Apostolescu, indicândule cu vârful degetului arătător un cui mic, bătut în partea superioară a ramei de lemn a geamului.

— Nu înțeleg! Ce dorești cu acest cui? spuse Pastia pe un ion care nu mai lăsa niciun dubiu că insistențele lui Apostolescu începuseră săl enerveze.

— Dacă am să vă demonstrez că acest cui a fost bătut în ramă ulterior lipirii hârtiei de ziar, o să considerați că avem dea face cu o acțiune firească?

— Cum ați ajuns la concluzia asta, tovarășe căpitan? întrebă Olteanu, deși, la fel ca și Pastia, nu reușea să sesizeze importanța descoperirii făcute de Apostolescu.

— Nu există niciun fel de îndoială că acest cui a fost bătut după lipirea hârtiei. Dacă el ar fi fost fixat în lemnul ferestrei înainte de lipirea hârtiei, atunci aceasta trebuia să fie perforată de floarea cuiului, care evident este mai mare decât tija acestuia. Ei bine, nu sa întâmplat așa. Vă rog să priviți și dumneavoastră, spusg Apostolescu dândui procurorului lupa sa de buzunar.

Procurorul luă lupa oferită de Apostolescu și trăgând un scaun sub fereastră, se urcă pe el și începu să examineze hârtia, respectiv cuiul care o perforase. După ce coborî de pe scaun, Olteanu preluă lupa și începu să examineze și el hârtia lipită pe fereastră.

— Nu înțeleg, de ce dai atâta importanță momentului când a fost bătut acest cui?

— Ca să vă răspund sincer, nici eu nu pricep cu ce scop a fost bătut cuiul în fereastră și de ce atâmă încă o bucățică de ață carbonizată de el? Tot ceea ce pot să vă spun însă este că fixarea acestui cui nare aparent nicio legătură cu sinuciderea și totuși a fost bătut. De ce? Să fi fost o superstiție a victimei? Nu, asta nui o explicație! Dar, atât timp cât constatăm că acest cui a fost fixat în timpul derulării mecanismului de sinucidere, putem considera că na avut niciun rol în evenimentul petrecut?

în timp ceși argumenta punctul de vedere, ochii lui iscoditori continuau să scotocească încăperea. Deodată se întrerupse și se îndreptă către o toaletă cu oglindă, care se afla în imediata apropiere a ferestrei. Scoase o batistă din buzunar și, despăturindo, apucă cu ea o perie de cap de pe măsuța toaletei. Ceru apoi lupa de la locotenentul Olteanu și începu să privească cu ea peria pe care o ținea cu batista. După câteva minute de examinare, ridică privirile către interlocutorii săi, carel urmăreau contrariați, și spuse cu convingere:

— Am dovada că sinuciderea pe care o anchetăm reprezintă în realitate un act exterior voinței victimei, mai exact o crimă premeditată!

Procurorul Pastia, care – în urma discuției purtate în contradictoriu cu Apostolescu – începuse să aibă propriile sale suspiciuni, întrebă pe un ton neutru:

— Cum ai ajuns la această certitudine?

— Dacă priviți dosul periei de cap, veți putea vedea urmele imprimate de floarea cuiului în lemnul acesteia. Deci această ustensilă a fost folosită în loc de ciocan. Tovarășe locotenent, se adresă Apostolescu lui Olteanu, în casa asta există vreun ciocan?

— Da, tovarășe căpitan. În acest sertar – spuse Olteanu arătând servanta – sunt tot felul de scule de mână, inclusiv câteva ciocanș de mărimi diferite.

— Atunci, vă rog sămi spuneți care dintre dumneavoastră șiar strica o perie de cap, atât timp cât are la dispoziție un ciocan? O sămi răspundeți, poate că, dacă tot teai hotărât să mori în următoarea jumătate de oră, ce importanță mai poate avea stricarea unui obiect care și așa nu va mai fi folosit? Am dreptate? Și, văzând tăcerea colegilor săi, continuă: sau, datorită comodității, victima na vrut să mai facă cei doi pași care o despărțeau de servantă, în care se afla ciocanul, și sa folosit de primul obiect pe care la zărit. Așai?

— Întradgvăr, este posibil ca victima, datorită comodității, să fi folosit, în locul unui ciocan, primul obiect care la avut la îndemână, confirmă Pastia, în timp ce se întreba: „în fond, ceo urmări Apostolescu?“

— Deci sunteți de acord că victima a dat dovadă de o stare de comoditate sau chiar indolență excesivă? Bineînțeles, ne referim numai la momentul din care a început să se deruleze sinuciderea sa…

— Ascultă, căpitane, nu ne mai mânca sufletul și spune ce vrei! ¡exclamă exasperat Pastia.

— Să vă conving că, contrar tuturor aparențelor, victima nu era comodă și nici nepăsătoare… spuse cu un aer candid Apostolescu.

— Tovarășe căpitan – interveni Olteanu, în timp ce Pastia privea surprins spre Apostolescu –, neați demonstrat și convins că victima, cu puțin timp înainte de a deceda, a dat dovadă de multă impasibilitate, iar acum vreți să ne argumentați contrariul…?

— Altfel, cum naiba poate fi interpretat faptul că victima, exasperant de comodă, conform comportării pe care presupunem că a avuto, sa apucat săși șteargă amprentele de pe minerul periei…?

— Interesant! Deosebit de interesant! exclamă Pastia.

— Cine folosește o perie incomodă pentru baterea unui cui, când are la dispoziție un ciocan? Cine altul decât cel care nu știe unde se află acest ciocan! Cine era interesat în ștergerea unor amprente dacă nu cel care avea toate motivele să înlăture urmele trecerii sale! în concluzie, continuă Apostolescu, avem dea face cu o omucidere premeditată, în care criminalul a încercat să ne inducă în eroare prin regizarea unei sinucideri. Dovada este că, după lipirea hârtiei, deci când în mod firesc actul așazisei sinucideri era în plină desfășurare, în cameră cu victima mai era cineva. Acel cineva în loc să oprească – cum era normal – gestul victimei, la tolerat. Ba mai mult, sa apucat de un lucru complet ilogic și aparent inutil: să bată un cui inofensiv în rama geamului… Poate careva din dumneavoastră sămi demonstreze că nam dreptate?

— Tovarășe căpitan, spuse Olteanu privindul cu admirație, acum sunt complet convins de veridicitatea observației dumneavoastră, cu o singură remarcă: de ce acordați atâta importanță acestui banal cui? Aveți vreo presupunere asupra utilizării care i sa acordat?

— Dacă aș ști ce funcție a îndeplinit acest cui, probabil că am face un salt important înainte. Deocamdată însă sunt obligat să mă rezum numai la remarcarea lui… Dar pentru a nu mai pierde timpul cu niște presupuneri pur teoretic, te rog să reiei relatarea pe care țiam întrerupto.

— Spuneam, reîncepu Olteanu după ceși consultă din nou carnețelul, că unul dintre locatarii imobilului, Marin Ghezzo, care sa înapoiat acasă pe la ora unsprezece noaptea, sa întâlnit la intrarea în imobil cu tovarășul inginer Traian Gheorghiu, când ultimul pleca. A mai menționat că tovarășul Gheorghiu venea de la Andrei Soculescu…

— De undel cunoștea pe acest Gheorghiu și de unde știa că a fost la Soculescu? îl întrerupse Apostolescu.

— Tovarășul Ghezzo este încadrat la aceeași cooperativă unde lucra victima și unde activează și inginerul Gheorghiu, răspunse Olteanu.

— Și de unde știa că acest Gheorghiu venea de la Soculescu? interveni Pastia.

— Am pus și eu această întrebare martorului, care mia relatat că, oprinduse în holul imobilului ca să dea mâna cu inginerul Gheorghiu, acesta ia spus că a fost în vizită la Soculescu…

— Tovarășe Olteanu, îl întrerupse cu un aer preocupat Apostolescu, spuneai mai înainte că din depoziția vecinilor lui Soculescu rezultă că azinoapte sa chefuit în apartamentul victimei. Țiau putut preciza până la ce oră a ținut petrecerea?

— Din declarațiile lor a reieșit că cheful a început cu puțin înainte de miezul nopții și sa terminat, probabil, în jurul orei unu dimineața.

— Perfect! Asta înseamnă că inginerul Gheorghiu ne va putea spune cine a mai rămas la Soculescu după plecarea sa… Sar putea ca depoziția martorului să fie hotărâtoare pentru prinderea criminalului, spuse convins Pastia.

— Tovarășe procuror, considerați că asasinul făcea parte din grupul celor care au chefuit cu victima? întrebă Olteanu.

— Evident, doar aceștia sunt ultimii oameni care au văzut victima în viață. Nu?

— Ai stat de vorbă cu inginerul Gheorghiu? întrebă Apostolescu.

— Nu, tovarășe căpitan, nam avut când. Discuțiile pe care leam purtat cu vecinii victimei miau luat aproape trei ore. De altfel, am urcat în acest apartament numai cu câteva minute mai înainte de venirea dumneavoastră, răspunse pe un ton de scuză Olteanu.

— Dar nuți fac nicio imputare! spuse Apostolescu bătândul încurajator pe umăr. Din contră, țin să te felicit pentru felul în care ai lucrat până acuma.