Soarele a murit în zori

PARTEA ÎNTÂI

I. Sumbră zi de toamnă

1

Povestea a început într-o seară de toamnă, urâtă și ploioasă. Scriitorul Corneliu Cara^[1], instalat la masa de lucru, se oprea când și când din scris pentru a se văita, abia auzit, de o durere stăruitoare la încheieturi. În ultimii ani, ploile de noiembrie, reci și cenușii, îi răscoleau un reumatism mai vechi, contractat în timpul războiului, prin noroaie și tranșee. Iar dacă durerile nu izbuteau să-l doboare și să-l țintuiască la pat, în schimb îl aruncau în brațele unei crunte indispoziții: scria greu, chinuit, ceea ce-l enerva, făcându-l irascibil și nesuferit. La toate acestea se mai adăuga, i se părea lui, prezența cicălitoare a nevesti-si și a celor două fete. „De le-aș vedea odată măritate și la casele lor! Of! Cum îmi mai tulbură liniștea lăuntrică, de care un creator are atâta nevoie!”

Deodată, își aminti cum la masa de prânz, Camelia, nevastă-sa, fără ca el să-i fi cerut, îi pusese puțin piper în ciorbă... Aruncase stiloul cât colo și se ridicase furios de la birou. „De ce mi-ai pus piper? reluă el în gând cearta cu supusa-i soție. Ți-am cerut eu? Păi dacă nu ți-am cerut, de ce-mi piperezi ciorba?” Tot certându-se cu ea, se opri lângă fereastră, fără însă a îndrăzni să-și arunce privirea afară, la spectacolul dezolant al ploii... I-ar fi convenit de minune ca în clipa aceea Camelia să fie în încăpere, să-i răspundă, să bată cu pumnul în masă și să-și afirme cu îndrăzneală punctul de vedere: „Condimentele sunt necesare organismului, iar eu știu că organismul tău cere piper!” Camelia însă prefera tactica tăcerii sau a replierilor, nu avea curajul să intre în arenă. „Unde-mi ești, nevastă?” Scriitorul se uită iscoditor prin încăperea luminată doar de lampa de birou. Pe unul din pereți se răsfrângea, înfricoșătoare, umbra unui bibelou.

Înfășurat în halatul său verde, de casă, cu motive turcești, prinse a se învârti prin încăpere ca un leu în cușcă, certându-se cu un interlocutor nevăzut. Se opri din nou la fereastră. De data asta, cuteză să tragă draperia de catifea și să se uite în curte – se întunecase, deși ceasul înserării încă nu bătuse; ploua pieziș și des, iar în răstimpuri rafale de vânt se străduiau inutil să sfâșie pânza ploii: castanii, desfrunziți și spălați de apele cerului, închipuiau niște ființe umile și resemnate în fața unui anotimp vrăjmaș. Strada era pustie. Streșinile casei plângeau. Plânsul ăsta îl înfioră; după un timp, îi trezi în suflet o senzație ciudată și neplăcută, o senzație nedorită: i se părea că întunericul ce se pregătea să subjuge definitiv orașul îi punea în primejdie propria existență, că alunecă, puțin câte puțin, într-un hău fără fund, de unde întoarcerile nu erau cu putință. Gândul morții îl cutremură și deveni conștient că trebuie să se opună fatalității, să întreprindă neapărat ceva... ceva menit să împiedice ireparabilul. Se răsuci cu spatele către fereastră: ochii săi mai mult speriați decât triști se îndreptară automat spre masa de lucru – zări manuscrisul. De curând, începuse o nouă carte polițistă – câteva împușcături, un cadavru greu de identificat, un criminalist versat, un altul, mai tânăr, deci mai puțin versat și de aceea supărător de naiv. „Fleacuri! bombăni Cara cu glas tare. Mereu aceeași poveste, aceeași schemă... Prostii! Așa nu mai merge!” Se desprinse de lângă fereastră cu o hotărâre clară în minte: să rupă paginile scrise, iar a doua zi să comunice editurii că a încheiat pentru totdeauna cu capitolul „romane polițiste și de spionaj” și că are de gând să se consacre eseului sau criticii literare. „Iată, tovarăși, un sector unde trebuie făcută ordine!... Gata, kaput, m-am săturat de polițisme, de spioni, nu mai vreau să tot hoinăresc cu imaginația în lumea hoților, a agenților, în general, a răufăcătorilor.” Fără îndoială că, auzindu-i decizia, șeful secției beletristice a Editurii Militare, un colonel frumușel, cu un prematur început de burtă, autor și el a numeroase romane, îl va întreba persiflându-l: „Cum așa, maestre?! Să încheiați dintr-odată socotelile cuspionii fantomă?! Sepoate?! Și ce o să scrieți de acum încolo, maestre?” Foarte bine, să-l întrebe, căci el, Corneliu Cara, își pregătise răspunsul: „Oamenii au nevoie de dragoste... (Uitase de hotărârea sa anterioară de a se consacra criticii) Am să scriu un roman de dragoste. Un bărbat necăsătorit se îndrăgostește de o femeie căsătorită cu un bărbat bun, „pâinea lui Dumnezeu”. Femeia, ademenită de asaltul celui necăsătorit, se îndrăgostește și ea...”. „Maestre, îl va înfrunta interlocutorul, cunosc un scriitor care v-a luat-o puțin înainte... Unul, de-i spune Lev Tolstoi...”

Discuția cu reprezentantul invizibil al Editurii Militare ar fi continuat, dar câteva ciocănituri în ușă îl făcură să tresară – prea se lăsase absorbit de gânduri. Ușa se deschise timid și Camelia își arătă capul.

— Mami, te deranjez? Nu îndrăzni să treacă de ușă.

— Mami?! Mami?! izbucni el furios. Te-am rugat de atâtea ori să nu-mi mai spui „mami”.

Femeia, obișnuită cu toanele soțului, nu se lăsă provocată – „Oho, dumnealui atât așteaptă, să-i răspund!” – se mulțumi doar să-i comunice că era căutat.

Noutatea se dovedi a fi pentru Cara de-a dreptul copleșitoare – încremeni nedumerit, cu mâinile înfundate în buzunarele halatului. Exclamă:

— Mă caută cineva?!... Pe o vreme ca asta?

— De l-ai vedea cum arată!... Ți se face...

Bărbatul n-o lăsă să termine.

— Ce vrei să zici?

— ... că ți se face groază... Dar și milă... Și e ud... închipuiește-ți, a mers prin ploaie fără umbrelă...

— Unde-i?

— La intrare! Mi-era teamă să-l las înăuntru, se justifică ea cu o sinceritate dezarmantă. Numai cu tine vrea să vorbească...

— E și normal! Poftește-l! porunci și imediat își bombă pieptul, asemenea unui comandant mândru că, în sfârșit, a luat marea hotărâre de a trece la ofensivă.

— Mi-e frică, mami!

— Frică, zici?! Păi să nu-ți fie! Că de ani de zile ești soția unui autor de cărți polițiste... Frică?! Hm, ce-i aia frică?

Îmbărbătată astfel, femeia se duse să îndeplinească ordinul stăpânului.

În așteptarea vizitatorului, Corneliu Cara aprinse luminile. În schimb stinse lampa de pe birou, apoi trecu la masa de lucru; nu se așeză, ci rămase în picioare, cu capul îndreptat semeț spre ușă. Știa că în clipele acelea ieșise din propria sa piele, pentru a intra într-alta – a unui cabotin... Metamorfoza nu-i displăcea... Iar față de vizitatorul său, îl încerca de pe acum un soi de recunoștință. Surprinzătoarea sa apariție îl smulsese dintr-o atmosferă sumbră, transplantându-l în alta. Deocamdată mai luminoasă... avea în vedere cele opt becuri ale lămpii.

Vizitatorul, un bărbat trecut de șaizeci de ani, se oprise în ușa întredeschisă, neîndrăznind să pășească cu ghetele sale scâlciate și noroite în sanctuarul scriitorului. De cum îl văzu, Corneliu Cara îi dădu dreptate nevestei: înfățișarea omului te speria. Costumul vechi și pe alocuri cârpit grosolan era ud, iar din pricina asta i se lipise de trupu-i uscat, dar nu și vlăguit... Din gulerul cămășii, ude și ea, se înălța un gât sfrijit hărăzit să susțină un cap mare, cu o față suptă și brăzdată de cute aspre. Numai în jurul gurii care, în încleștarea sa, trăda voință sau încăpățânare, se adânciseră trei cute. Necunoscutul își scosese de pe cap pălăria veche și ponosită, strângând-o în mâini ca pe o rufă. Părul cărunt și rar, tuns anapoda, probabil nu de mâna unui frizer, îi accentua neglijența. Lui Corneliu Cara i se păru că dintr-o secundă într-alta vizitatorul va întinde pălăria pentru a cerși niște bănuți, deși intuia clar că nu ăsta era scopul pentru care-i bătuse la ușă.

— Intră, omule, apropie-te! îl îndemnă Cara, regăsindu-și subit tonul cald, prietenos, care în complicatele sale procese de documentare și investigare avea calitatea de a cuceri încredereasubiectului, de a grăbi apropierea acestuia de scopul investigației.

Privirile musafirului coborâră, vrând parcă să atragă atenția că se găsea într-o situație nenorocită: sub ghetele-i scâlciate apa scursă de pe hainele în zdrențe se lățise într-o pată cenușie.

— Intră, omule, nu-ți fie milă de covor!

În fine, bătrânul îndrăzni câțiva pași: părea de-a dreptul ușurat – covorul gros absorbea instantaneu apa. Decis să-și însuflețească musafirul, Cara ieși de după masa de lucru, îndreptându-se către barul mascat între două biblioteci. Nu trecea printre scriitori drept un băutor de anvergură. Însă primea destul de des vizita unor redactori. Aceștia așteptau cu o vădită nerăbdare momentul în care Cara avea să umble la bar să-i întrebe cu amabilitate: „Un whisky? Un Martini sau unMartell?” De data asta, nu ținu să afle preferințele musafirului. Le bănuia, așa că luă sticla de coniac și umplu în tăcere două păhărele de cristal. Unul îl întinse vizitatorului.

— Bea, omule! Nu te cunosc dar îți mulțumesc că ai venit, cu ocazia asta mai trag și eu o dușcă... Bea, că o să-ți facă bine!

Bătrânul lăsă pălăria răsucită în seama mâinii stângi, iar pe cea dreaptă o întinse în direcția paharului servit. Ochii lui Corneliu Cara sesizară vinele groase, albăstrui, ce-i străbăteau sinuos mâna.

— Noroc! ură scriitorul.

— Bogdaproste! murmură celălalt și duse paharul la gură, golindu-l dintr-o suflare: se citea clar că-i plăcea alcoolul, în licărul de recunoștință ce i se aprinsese în priviri. Corneliu Cara însă nu se atinse de băutură. Dornic să-și arate în continuare ospitalitatea, se repezi din nou la sticla de coniac și reveni lângă bătrân. Acesta, fără să șovăie, întinse paharul; se așteptase, pesemne, la gestul scriitorului.

— Dumneavoastră nu beți?

— Cum să nu! Scriitorul ciocni bucuros paharul său de cel din mâna necunoscutului. Sorbi apoi o gură de coniac și constată iar, cu satisfacție, că de când soția îl anunțase că era căutat, neliniștea care-l stăpânise până atunci i se risipise. Uitase de ploaie, de durerile reumatice, de cele două fiice care nu se mai măritau odată. Pentru a nu știu câta oară, hazardul îi scosese în cale acel ceva tainic ce urma să-l smulgă din monotonia cotidianului. Ca și în alte dăți, intuia în apariția necunoscutului un destin uman, o fișă, dacă nu chiar o viitoare carte.

— Dumneavoastră sunteți scriitorul Corneliu Cara? Alcoolul îl încălzise, îi urcase în pomeții obrajilor o ușoară roșeață.

— Eu...

— Domnule scriitor... Avea o voce răgușită, de băutor încercat.

— Șezi!

Bătrânul iscodi fotoliul indicat de scriitor, îi cântări din priviri adâncimea și moliciunea și zâmbi ca la vederea unui obiect caraghios.

— Nu, nu, mulțumesc... Mai bine rămân în picioare! Fața-i scofâlcită deveni deosebit de moale: ai fi fost înclinat să crezi că ridurile și cutele se bucurau de o viață a lor, independentă de cea a stăpânului.

— ...Am fost trimis la dumneavoastră de Vasile Chihaia, zise el, amintindu-și brusc de rostul său acolo.

Corneliu Cara nu mai auzise de acest nume. Își exprimă uimirea:

— Vasile Chihaia?! Nu cred să-l fi cunoscut vreodată... Stătea în dreptul vizitatorului, ținând într-o mână paharul, în cealaltă, sticla. Dădu să umple paharul celuilalt.

— Nu, nu, se împotrivi acesta cu evidentă demnitate. Beau, da’ știu să mă și opresc. Așa e... Nu-l cunoașteți... De unde să-l cunoașteți?... Apoi, cu un glas sumbru, sublinie: Vasile Chihaia e pe moarte...

Surprins, Corneliu Cara se strădui să descopere cam ce legătură ar putea să existe între el și omul care trăgea să moară, nu reuși. Nici nu se grăbi să-i pună celuilalt vreo întrebare ajutătoare; experiența îl sfătuia să nu se grăbească, să nu insiste, să rămână în așteptare.

— El, Vasile Chihaia, m-a trimis... cu rugămintea... Bătrânul căută ochii scriitorului – voia să afle cât de atent era ascultat... Vă roagă... vă roagă de pe patul de moarte, să binevoiți să veniți până la dânsul... până la dânsul acasă... Că are să vă mărturisească ceva... ceva foarte important...

Vizitatorul tăcu, dând de înțeles că a spus totul. Cumpănind, scriitorul socoti invitația cam bizară, dacă nu chiar suspectă. Nu cunoscuse nicicând un ins cu numele de Vasile Chihaia, și apoi de unde până unde să-și permită dumnealui – ce dacă-i muribund? – să-l invite la căpătâiul său, și încă imediat, și încă pe o vreme ca asta?! Totuși nu-și trădă simțămintele. Se mulțumi să-și iscodească mai departe musafirul: acesta se exprimase curgător și cu o vădită tulburare în glasu-i răgușit, ceea ce-l impresionase plăcut.

— Ce ziceți, veniți? întrebă el rugător; pe frunte îi răsăriră broboane de sudoare.

Corneliu Cara auzi iarăși streșinile curgând fără contenire și ripostă cu naivitate:

— Chiar acum?

Bătrânul încuviință cu o vădită părere de rău.

— Cred că’n noaptea asta își dă sufletul... Cancer!

Cuvântul răsună ca un groaznic verdict și Corneliu Cara murmură impresionat:

— Cancer?!

Privirea vizitatorului alunecă într-o parte.

— Părerea mea, vorbi el îndurerat, e că până ce n-o să veniți la căpătâiul său, Vasile n-o să-și poată da sufletul... Rostise numele celui în agonie pe un ton intim, ca și când și Corneliu Cara l-ar fi cunoscut foarte bine și era de datoria sa ca vestea să-l întristeze și să-l alerteze.

— Barem îl cunosc? își repetă scriitorul întrebarea.

— Dumneavoastră, nu... Dânsul, da... De unde, să nu mă întrebați, că nu știu... Nici de ce vă roagă să veniți nu știu... Veniți?

Deși nu mai avea nici o îndoială că-l va însoți pe bătrân, căzut ca din cer în universul său literar, Corneliu Cara nu răspunse deîndată. Undeva, prin ascunzișurile sufletului, i se făcu milă de propria sa făptură: să abandoneze așa, tam-nesam, confortul și căldura încăperii, pentru a se azvârli în ploaia și vântul de afară! Și de dragul cui? Al unui ins de care nici măcar nu auzise:

— De fapt, dumneata cine ești?

— Eu?! Solul lui Vasile Chihaia, se recomandă bătrânul, surprins de dorința subită a scriitorului de a-i afla identitatea. Zâmbi sceptic, de parcă ar fi vrut să-l întrebe: „Chiar vă interesează să știți cine sunt?” Mă cheamă Diță Marin zisTelectualu... și sunt prietenul lui Chihaia... am făcut pârnaie împreună, mărturisi el un amănunt din biografia sa.

Corneliu Cara se aștepta la orice, dar în nici un caz la un răspuns care să-i fixeze pe cei doi prieteni în fișierele penitenciarelor.

— Ei, ce ziceți? Veniți?

— La ce spital zace?

— La nici un spital. Răspunsul exprima totodată și mirarea acestuia față de naivitatea întrebării, adică: „Unde ai văzut dumneata spital să țină un muribund? Îl expediază acasă, să moară în patul lui!” Zace acasă, pe Intrarea Clopotarilor... Undeva, în cartierul Pantelimon, domnule scriitor.

Ca și cum o mână nevăzută ar fi conectat o bandă sonoră anume pentru scriitor, Cara auzi din nou răpăitul ploii, vântul de toamnă vuind amenințător la fereastră și, instinctiv, se strânse înfrigurat în halatul său de casă.

— Veniți?

— Lasă-mi adresa!

— Intrarea Clopotarilor, 9... Da’ singur să știți că n-o să nimeriți, preciză Marin Diță scoțând din buzunar o batistă udă și murdară. Își suflă nasul, iar efortul său răsună ca o explozie în liniștea odăii.Certamente n-o să nimeriți, precizăTelectualu ceva mai ușurat.

Fără să scoată o vorbă, Corneliu Cara trecu la masa de lucru, luă un pix și, urmărit de ochii curioși ai bătrânului, scrise pe o filă de blocnotes:

„Dragă Camelia, dacă nu mă întorc în maximum două-trei ceasuri, anunță Miliția la222222, laEvenimente... Roagă și din partea mea să trimită un echipaj pe Intrarea Clopotarilor numărul 9, (Cartierul Pantelimon), la domiciliul lui Chihaia Vasile. Nu intra în panică... Testamentul meu se află de mai multă vreme în seiful directorului Fondului literar. Al tău iubițel...”

Când termină și își ridică fruntea, îl redescoperi pe Marin Diță într-o încremenire evlavioasă, ca și când ar fi stat în dreptul unui altar. Acum, chipu-i gălbejit era ceva mai spiritualizat și Cara își aminti de porecla ce-l înnobila.

— Veniți?

— Mă îmbrac și mergem, îi comunică scriitorul hotărârea luată.

— Vă aștept afară, vorbi Diță înviorat.

— Șezi, omule, aicea! îi porunci scriitorul. Părăsi masa de lucru, îi puse la îndemâna sticla de coniac. Cât timp mă îmbrac, mata mai trage-i un pahar, îl sfătui gazda.

— Nu, nu, mulțumesc...

— Țigări n-am... că nu-s fumător și nici altora nu le permit să fumeze aici... Scriitorul desfăcu brațele, ca două aripi, arătându-i astfel musafirului vasta sa bibliotecă. În cinci minute sunt gata, mai zise. Din ușă se mai uită o dată laTelectualu. Fostul client al poliției și al pârnaielor părea măgulit de încrederea ce i se arăta.

2

Ploua fără contenire. Apa așternea pe parbriz o pânză deasă, iar ștergătoarele, în mișcarea lor mecanică, încercau să vină în ajutorul lui Corneliu Cara. Acesta ședea încordat la volanul „Fiat”-ului său. Noroc că străzile, bântuite de toamnă, erau pustii. Scriitorul auzea aievea vorbele de ocară ale nevesti-si. „Tu ești nebun, îl luase Camelia la rost aflându-i intențiile. Unde te aventurezi? Te-au înnebunit cărțile tale polițiste... Unde te duci, omul lui Dumnezeu, pe ploaia asta?” Apoi, trecuse la amenințări: „Ei bine, să știu că-ți dai sufletu’ și tot n-o să te mai fricționez cu Carmol.” El surâse strâmb și o liniștise, asigurând-o că dacă i se va întâmpla ceva grav, ceva ireparabil, să nu fie chiar atât de îndurerată, căci îi lăsase pe birou un bilețel... că există un testament... că pe baza economiilor lăsate o s-o ducă binișor, și ea, și fetele. „O să fii o văduvă tânără, zău așa, i-a mai spus. Nu prea veselă, dar încă tânără, da...” Se purtase cam cinic, iar acum, orbecăind prin noaptea asta sumbră, se gândea, nu fără spaimă că, într-adevăr, Camelia ar putea să rămână văduvă. „Încotro am pornit-o? De ce am dat curs, cu atâta ușurință, invitației unor necunoscuți? Uf, pornirile astea spontane, într-o bună zi, dacă nu chiar în noaptea asta, or să mă ducă la pierzanie!” Mai că uitase de Diță. Îl auzi însă suflându-și nasul și-l iscodi cu coada ochiului.

— De ce ai stat la „pârnaie”? sparse Corneliu Cara tăcerea care-i încătușase încă de la pornire.

— Eu? sări el, părând nedumerit că tocmai lui i se pune o asemenea întrebare. Păi, articolul...

— Dă-l încolo de articol, că nu mă pricep la articole și paragrafe!

Marin Diță râse scurt, fără convingere. Conduita lui Cara îl derutase. Își închipuise că scriitorii sunt un soi de oameni fuduli, care umblă cât e ziulica de mare cu nasu’ pe sus, că mai ușor te lipești de o casă de fier, ca s-o deschizi, decât de dumnealor... Ăsta însă, de lângă dânsul, s-a desferecat de la sine: l-a primit în casă, i-a dat și de băut, l-a ascultat și unde mai pui că s-a și pornit la drum cu mașina... Îi plăcea să creadă că scriitorul fusese cândva unulde-al lor.

— Păi, ciordeli, spargeri, tâlharii, domnu’ scriitor, toate cu recidivă, se destăinui el cu oarecare bucurie.

— Și Chihaia tot cu ciordeli?

Veselia primară a fostului pușcăriaș se stinse brusc. Ar fi dorit să călătorească în lumea amintirilor, dar întrebarea scriitorului îl readuse la realitatea prietenului său ce trăgea să moară.

— A tâlhărit la drumu’ mare... Tâlhar, tâlhar, da’ gândesc că nu mie, ci lui i s-ar fi potrivit mai bine porecla deTelectualu... Ce să fac, sunt mai bătrân și i-am luat-o înainte...

— Da’ ție de ce-ți ziceTelectualu? trecu Corneliu Cara la un ton intim și prietenos.

— În tinerețe, am umblat în lume... și am învățat o vorbă franțuzească, una italienească... Umblam îmbrăcat elegant, ca un domn, și aveam succes la cucoanele din înalta societate...

— Bijuterii?

— Și bijuterii... suspină el.C’est la vie! Am îmbătrânit și altceva n-am mai învățat să fac.

— Nu cumva Chihaia afost politic?

— Politic? Nu că mă faci să râd... Am fost amândoi deținuți de drept comun.

— Da’ de ce dintre toți scriitorii din țara asta a căzut măgăreața pe mine?...

— O să-ți zică el totu’...

— N-are pe nimeni?

— Pe nimeni, oftă iarăși Diță. Viață de câine, ca și a mea. După o scurtă pauză, urmă: Acum, că moare, rămân iarăși pe drumuri... Sunt bătrân... Mâna asta, pe vremuri, de artist – bineînțeles, în spargerea caselor de bani – nu mai e bună la nimic...

Corneliu Cara crezu că Diță a pornit pe panta destăinuirilor; se înșelă însă și de data asta. Ba mai mult, socotind că-l luase gura pe dinainte,Telectualu se retrase în el ca într-o carapace.

După un timp, scriitorul se pomeni undeva la marginea Bucureștiului, manevrând „Fiat”-ul pe niște străzi înguste, prost pietruite sau pur și simplu desfundate. Mașina sălta când în sus, când într-o parte... „Unde te bagi, omule? se mustră el. Ce-ți trebuia? Ce cauți tu pe aici? Mare minune dacă n-o să rămâi și în pană!” La gândul că „Fiat”-ul ar putea încremeni în beznă și ploaie simți cum îl trec sudorile. Uitase de Diță, când auzi:

— Ei, nu mai avem mult!

Cara explodă ironic:

— Ce vorbești, dom’le?! Și chiar zici că nu mai avem mult?... Ei bravo, m-ai liniștit!

Pe Diță nu-l supără ironia scriitorului, o socotea îndreptățită. Dorința pătimașă a prietenului său de a sta de vorbă cu Corneliu Cara în ultimele clipe ale vieții l-a surprins mai puțin decât hotărârea scriitorului de a răspunde chemării. „Cineva îmi povestea că scriitorii nu sunt întregi la minte, își amintea fostul borfaș. Așa e!... Să vină de acolo de la el, până în fundătura asta!” În bătaia farurilor răsări deodată un colț de stradă și Diță interveni:

— Pe aici, dom’le scriitor, la dreapta...

Când Corneliu Cara coborî din mașină, simți sub tălpile subțiri ale pantofilor noroiul gros în care se afundase și, prin asociație, se gândi la Camelia și la pretențiile ei exagerate față de curățenia locuinței.

— Țineți-vă de mine, propuse Diță. Luați-o pe urmele mele...

Nimeriseră într-o fundătură cum mai sunt în București, mai ales la marginea orașului. Domnea un întuneric dens, umed și friguros. Cara se uită în jur, încercând să se orienteze sau să găsească vreun reper. Desluși cu greu câteva lumini chioare la ferestrele unor căsuțe îndepărtate și răzlețe. Senzația că se înfundase într-un loc inexistent pe harta capitalei îl cuprinse fulgerător și simți fiori de gheață pe șira spinării.

Diță împinse o poartă și păși într-o curte; Cara îl urmă. La vreo douăzeci de metri înaintea lor se zărea un pătrat de lumină. Prietenul de pârnaie al lui Chihaia își vârâse mâinile în buzunarele pantalonilor și pășea prin noroi puțin aplecat. Mers specific de vagabond hăituit... „Numai eu sunt în stare de asemenea gesturi! se certă Cara în gând. Să mă iau după niște necunoscuți... Camelia are dreptate, întrec măsura, zău așa!”

Diță se opri în fața unei uși și, după ce-l văzu pe scriitor lângă dânsul, zise apăsând clanța:

— Uite că am ajuns... Să intrăm!

Instinctiv, Corneliu Cara dădu să se șteargă pe picioare, „ghidul” însă îl lămuri că nu era cazul.

— Lăsați, că n-avem persane în casă!

Scriitorul găsi că „solul” lui Chihaia făcuse aluzie la covorul din camera lui de lucru și din nou se dojeni: „Așa-ți trebuie! Dacă te bagi ca prostu’, ce să-ți fac?!”

Pătrunseră într-un antreu întunecos, stăpânit de un miros pătrunzător de igrasie. Din odaia învecinată răsună un glas stins, tremurat și nervii lui Cara se încordară.

— Tu ești, Marine?

— Eu... eu... Nu sunt singur, am venit cu domnu’ scriitor, îl informă Diță, cu o blândețe nebănuită în glas.

Intrară în cealaltă încăpere și Corneliu Cara fu deîndată izbit de aerul greu și stătut al odăii. Fitilul unei lămpi de petrol lumina palid și pâlpâitor camera. La câțiva pași, în stângă sa, îl descoperi deodată pe muribund: zăcea pe o canapea îngustă, veche și scundă, lipită de perete; o pernă înălța o față suptă, galbenă ca o mască funerară. Doar ochii, abia mai sclipind în adâncul găvanelor, mărturiseau că trupul de sub pătura aspră, cenușie, ce-l acoperea până sub bărbie, mai trăia încă. Lângă un alt perete se afla un pat de campanie, cu așternutul murdar și răvășit. „Acolo doarmeTelectualu”, înregistră Cara.

— Vă rog să vă apropiați, domnule Cara, murmură Chihaia... Sunt atât de fericit că ați binevoit să veniți... Diță, adu aici taburetul...

Telectualuse repezi la scaunul aflat într-un ungher și-l aduse lângă patul muribundului. Cara făcu un efort să înainteze spre acesta. Se așeză și, în clipa aceea, văzu și stropul de lumină al unei candele; în pâlpâirea ei, apărea și dispărea o icoană afumată...

— Dumnezeu să binecuvânteze fapta dumneavoastră! îngână suferindul răsuflând anevoie. Făcu o pauză, apoi întrebă: Marine, mai ești aici?

— Mai sunt, Vasile, n-am plecat, răspunseTelectualu.

— Lasă-ne singuri!

— Bine, Vasile, vă las... încuviință Diță și părăsi încăperea.

Rămași singuri, cei doi se priviră câteva minute într-o tăcere grea, dureroasă.

— Domnule Cara, vorbi, în sfârșit, Chihaia, precum vedeți... nu mai am mult... Domnul Dumnezeul nostru o să se milostivească de mine și o să mă cheme la el... Poate chiar în noaptea asta...! Mi-am binemeritat pedeapsa. Chipul gălbejit și osos i se crispă, gura i se încleștă. Pe sub pătură brațele se mișcară și Corneliu Cara își dădu seama că mâinile bolnavului se opriseră în dreptul stomacului...

— Aveți dureri?

— Groaznice! mărturisi bolnavul.

— De ce nu chemați doctorul?

— Nu vreau, Chihaia își clătină capul. Durerile mi se cuvin și nu vreau să scap de ele decât cu vrerea Domnului... fie-i numele lăudat!... Gata, s-au potolit.

Cara îi urmărea stingherit și dezorientat suferința: îi văzu fruntea galbenă acoperindu-se de sudorile morții.

— Numele meu adevărat nu e Chihaia Vasile, ci Vanghele Ovidiu, i se spovedi bolnavul. Ovidiu Vanghele... Ați auzit de mine?

Scriitorul răspunse, nici el nu știa de ce, cam stânjenit:

— Mărturisesc că nu...

— Domnule Cara, eu o să mor... presimt că încă în noaptea asta o să mor... Muribundul își îndreptă ochii stinși spre musafir. Desigur că vă întrebați de ce v-am chemat la căpătâiul meu? Cu ce scop?

— Așa e, încuviință Cara stăpânit de o tulburare de care încerca, fără succes, să scape. Da, și de ce tocmai pe mine?

— La spital, după operație, sora mi-a adus câteva cărți... Printre ele și una de război, scrisă de dumneavoastră. Cartea cu luptele de la Budapesta... Tăcu. Sub pătură, coșul pieptului prinse să i se zbată în ritmul respirației. Bolnavul își reluă povestirea cu ceva mai multă vigoare, dar pentru scurt timp. Am mai cerut și alte cărți ale dumneavoastră... Sora mi-a satisfăcut dorința – erau cărți polițiste și de spionaj. Domnule Cara, o povară grea, insuportabil de grea, îmi apasă sufletul... Ca să pot trece pe lumea cealaltă, trebuie să mă despovărez... Mă urmăriți?

Cara nu-l auzea prea bine, de aceea își trase scaunul mai aproape de căpătâiul bolnavului.

— Da, vă urmăresc!

— Am ajuns la concluzia că sunteți singurul om care poate să mă ajute să mor liniștit... Cartea dumneavoastră despre luptele de la Budapesta e o carte document, nu-i așa?

Cara confirmă printr-un gest de clătinare a capului.

— În cazul ăsta vă întreb, ați auzit de agentul român «B-39»? Deși Cara nu formulase nici un răspuns, bolnavul se grăbi să precizeze: Nu, ah, să nu cumva să credeți că eu sunt «B-39»... N-ar fi fost rău să fi fost... De maiorul Doinaș Radu din Biroul 2 al Secției a II-a Informații a Marelui Stat Major ați auzit?

— Nu, recunoscu Cara, rușinat de faptul că nu auzise nici de agentul «B-39», nici de maiorul Radu Doinaș.

— Nici n-ați avut cum. «B-39» a fost dat dispărut fără urmă... Respirația i se îngreuie pe sub pătură, brațele bolnavului se mișcară ca doi șerpi ce căutau o ieșire din ascunzătoare. Gura lui Chihaia scăpă un geamăt surd, apoi se potoli. «B-39» a dispărut fără urmă la Budapesta, în ianuarie 1945... exact în zilele când eroii cărții dumneavoastră își desfășurau operațiile de stradă. Dar «B-39» n-a dispărut, ci a fost ucis... prins și ucis. Prins de nemți și ucis.

Multe văzuse și trăise la viața sa Corneliu Cara; situațiile limită nu-i erau necunoscute, însă muribundul, atmosfera încăperii, fostul borfaș care patrula în fața casei, istoria care-i era dat s-o asculte îi stârneau simțăminte confuze. Îl stăpânea senzația că nu părăsise nici o clipă camera de lucru, că ședea la birou și scria, iar scrisul, cu ajutorul imaginației, îi adusese, în lumea albă a filelor de hârtie, un om ce trăgea să moară și care mai avea ceva de împărtășit semenilor.

— Cred că maiorul Doinaș Radu și faptele sale de ofițer de informații, relată bolnavul în continuare, trebuie să ocupe un loc de onoare în cartea dumneavoastră consacrată luptelor de la Budapesta.

Corneliu Cara nu-și desprindea privirile de pe chipul de ceară al muribundului, se gândea: „S-a agățat de mine în ultimele clipe ale existenței sale... Ciudat! Parcă ar vrea să mă tragă și pe mine undeva... Unde? S-a agățat de mine ca de un colac de salvare și mă trage...”

— După ce o să mor, se spovedea fără vlagă Chihaia, v-aș ruga să treceți pe la Biroul obiectelor găsite de la Gara de Nord. Să întrebați acolo de „tovarășul Vlaicu” Băgați de seamă, dacă are o cicatrice pe obraz etovarășul Vlaicu. Îi spuneți doar atât: „Vin din partea lui Ovidiu” O să vă predea o servietă... Muribundul își scoase un braț uscat de sub pătură și, cu prețul unui efort fizic dureros, trase din buzunarul pijamalei un plic. Aici o să găsiți cheița de la servietă.

Cara luă plicul nu fără a se înfiora.

— Făgăduiți-mi că o să-mi îndepliniți ruga... îi ceru muribundul.

— Înainte de a vă făgădui, trebuie să știu ce conține servieta.

„Masca” încercă un zâmbet; nu-i izbuti.

— Aveți dreptate... În servietă o să găsiți un manuscris și o scrisoare. Cândva, pe băncile unui liceu din Transilvania, am visat să devin scriitor... E un manuscris neterminat... El însă o să vă dezvăluie taina agentului «B-39», a morții sale, taina mea... Totul este adevărat... Nimic nu este inventat... Făgăduiți-mi că o să includeți într-o nouă ediție a cărții dumneavoastră – „Operația Budapesta” – portretul maiorului Doinaș Radu... Făgăduiți-mi!

— Vă făgăduiesc! murmură Corneliu Cara, gâtuit de o tulburare nemărginită. Ar fi vrut să-l întrebe ce legătură existase între Chihaia și agentul «B-39».

— Dumnezeu să vă ajute! murmură muribundul. Acum o să vă rog să plecați. Chihaia se strâmba de durere și-și întoarse capul spre perete. Își lua astfel rămas bun de la oaspetele său.

Cara se ridică încet, stingherit, cu sentimentul că nu va mai găsi drumul spre ieșire. Ascunse plicul în buzunar și, un timp, încremeni în picioare, buimăcit. Își roti privirile: fitilul tremurat al lămpii de gaz, aruncând fără contenire pe pereți tot felul de umbre sinistre, scotea la iveală un șifonier vechi, căzut într-o rână; într-un ungher, un vraf de cărți; o masă, și aceea parcă putredă... Zări deodată ușa și se îndreptă spre ea, în vârful picioarelor. Însă podeaua, sub greutatea trupului său, scârțâi zgomotos. Diță îl aștepta sub streașina casei, zgribulit ca un câine de pripas. Întrebă:

— Gata?... Să vă conduc?

Înainte de a-i răspunde, Corneliu Cara scoase din portofel o carte de vizită:

— Nu-i nevoie... Uite, ai aici numărul meu de telefon... Să mă suni.

— În noaptea asta moare, murmurăTelectualu ca pentru sine. Presimt eu că moare.

— Nu uita să-mi telefonezi, repetă scriitorul tot în șoaptă. Cine-l îngrijește?

— Eu...

— Cum, nici o femeie? se miră Cara. Nici o gospodină?

— Suflet de femeie n-a trecut prin casa noastră! Și, sătul parcă de cât vorbise, conchise: Vă mulțumesc și eu... Sincer vorbind nu credeam că o să vă deranjați până aici... Noapte bună!

descarcati cartea de aici....