Operatiunea „SOARE” (Pe urmele agentului „B-39”)de carti de citit online si descarcat

PARTEA ÎNTÎI

I. Deschidere inedită

1

Dintr-un colț al cabinetului, maiorul Medoiu urmărea cu o vizibilă încordare lăuntrică fiece mișcare a medicului de gardă. Acesta, un bărbat parcă prea tînăr pentru profesiunea lui Esculap, cu o mustață stufoasă și neagră ce nu izbutea să-l arate mai vîrstnic, se aplecă peste ofițerul întins pe canapeaua acoperită cu un cearșaf alb și-i descheie vestonul, cămașa, descoperindu-i pieptul mușchiulos și năpădit de smocuri de păr auriu. Îi puse stetoscopul în dreptul inimii, îi ascultă bătăile. Puțin mai tîrziu, se îndreptă din mijloc, uitîndu-se dezorientat la Medoiu. Maiorul, din pricina încordării, părea gata să se repeadă asupra lui. Medicul însă își văzu mai departe de pacient. După ce-i luă pulsul, murmură ca pentru sine:

— Hm! Ciudat!... Foarte ciudat!

— Ce-i ciudat, domnule doctor? izbucni Medoiu, nemaiputînd să-și stăpînească nervii.

Doctorul îi răspunse numai după ce mai ridică o dată pleoapele ofițerului ce zăcea fără cunoștință:

— Zic ciudat, pentru că un asemenea caz n-am mai întîlnit pînă azi. Nu glumesc cînd afirm că e mort și totuși trăiește.

Zîmbi hîtru și mustața i se duse într-o parte.

— Moarte clinică? întrebă Medoiu în șoaptă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit de cel în cauză.

— A, nu! E căzut într-o stare letargică... Provocată, probabil, de o substanță chimică. Mai putea fi provocată și pe cale hipnotică.

— Bați cîmpii, doctore! se înfurie Medoiu.

— Îmi sînteți superior în grad și puteți să credeți orice, îl înfruntă doctorul cu o liniște și siguranță care-l determinară pe maior să-și regrete izbucnirea. Mort nu e și nici nu cred că o să moară... anumite reflexe răspund, altele nu... Să nu vă faceți griji, se va trezi singur. Îl lăsați la noi?

— Necesită vreo intervenție?

— Trebuie să-l ținem sub observație, preciză doctorul, privindu-și din nou pacientul ca pe o curiozitate muzeistică.

Maiorul se întoarse cu gîndul la misiunea lui Doinaș și la incredibila stratagemă a nemților. „Ce s-o fi petrecut acolo, în vila aia? se întrebă el disperat, fără să-și desprindă ochii de la străinul ce i se substituise lui Doinaș. De ce au avut nemții nevoie de toată tevatura asta, că doar tratativele le erau favorabile? Ce s-a petrecut între Doinaș și Brauner?”

În căutarea unor răspunsuri, maiorul se apropie de necunoscutul întins pe canapea și-i cercetă cu luare-aminte fața cadaverică: substituitul nu semăna deloc cu Doinaș. Chipul „mortului” avea trăsături frumoase, plăcute. Însă părul blond, moale și rar, pieptănat peste cap, îl îndepărta din capul locului de imaginea lui „B-39”.

„Ce fel de substituire o mai fi și asta? De ce, mama dracului, au avut nevoie de ea? Să mi-l ia pe Doinaș și să-mi lase în loc un agent de-al lor în uniformă românească? Doar de noi depindeoperațiunea solicitată de Gehlen!”

Medoiu îi aruncă tînărului în halat alb o căutătură scurtă și aspră, după care se apucă să pipăie, cu buricele degetelor, buzunarele străinului pîndind totodată, cu teamă, somnul neobișnuit de adînc al căpitanului — nu cumva să facă ochi și să-l surprindă scotocindu-i uniforma. Scoase la lumină, pe rînd, o batistă, un pieptene, o tabacheră cu țigări bulgărești, leva în bancnote de o sută. În buzunarul de la căptușeala vestonului dădu peste un portvizit; găsi în el o legitimație ce atesta că necunoscutul întins pe canapea ca pe o năsălie se numea Tudose C. Mitai și făcea parte din efectivele armatei române. O fotografie îl înfățișa în uniformă de căpitan. Din portvizit, maiorul mai scoase un plic și mare-i fu mirarea cînd constată că-i era lui adresat — „Domnului maior Constantin Medoiu. Personal.” Se răsuci și întîlni privirile calme ale doctorului.

— Doriți să vă las singur? nu ezită acesta să-l întrebe.

— Nu, nu, se apără maiorul părînd că i-ar fi frică să rămînă singur cu un mort-viu.

Deschise plicul și dădu peste o scrisoare bătută la mașină, în românește. Citi pe loc, cu respirația tăiată:

Stimate domnule Maior Medoiu,

Vă rog să binevoiți a primi și accepta respectuoasele noastre scuze pentru ceea ce veți socoti a fi, pe bună dreptate, un incident penibil. Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, știu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare. Sper însă să manifestați, în continuare, față de mine o camaraderească înțelegere și indulgență. În momentul în care mesagerul meu, a cărui stare cataleptică nu trebuie să vă alarmeze, va fi din nou apt să vorbească, veți lua cunoștință de punctul nostru de vedere care, nutresc speranța, vă va da depline satisfacții.

Vă asigur de înalta mea stimă și considerație,

Lt.-col. R. Gehlen

Ridicîndu-și ochii de pe scrisoare, Medoiu se lovi iar de medicul de gardă și, fără voie, se încruntă de parcă acesta ar fi jucat un rol ascuns în tot ce se petrecuse și se mai petrecea încă în acea noapte. Mai citi o dată scrisoarea, după care îi aruncă mesagerului lui Gehlen o căutătură rea, furioasă, și-l înjură printre dinți: „Dormi, 'tu-s...! În timp ce noi stăm ca pe jăratec.” Apoi îl liniști pe doctor, prevenindu-l:

— Nu-i un caz... Așa ne asigură scrisoarea. O să se trezească... Nu mi se spune peste cît timp, dar își va reveni.

Ieși deschizînd nervos ușa și locotenentul Nica sări în picioare, ca împins de un resort.

— Îl iei de aici și-l duci la cabinetul de laMesteme, îi ordonă maiorul fără să-și ascundă supărarea. O să-și facă somnul la noi, auzi? Iar tu să nu te miști de lîngă el pînă ce nu mă întorc. Nimeni să nu-și bage nasul în cabinet! Ai înțeles?

— 'nțeles, domnule maior!

— Eu plec.

Se împiedică din nou de figura de adolescent întîrziat a medicului și-i mulțumi scrîșnit. Nu departe de poarta spitalului îl aștepta „Ford”-ul. Se aruncă furios lîngă șofer și-l întrebă:

— Mă, tu mai ții minte unde ai fost cu locotenentul Nica?

— Da, să trăiți! răspunse șoferul. Pe Aviator Zorileanu.

— Ei, acolo să mă duci și pe mine!

— La vilă?

— La vilă...

Maiorul Medoiu își simțea nervozitatea că pe o a doua temperatură a organismului, provocată parcă de un corp străin, stare de care nici unul dintre cei prezenți nu era vinovat, nici măcar curierul lui Gehlen. Nu încerca să se calmeze. Știa, din capul locului, că nu va izbuti. Își aprinse o țigară și, în timp ce automobilul gonea în noapte, retrăi intens cele petrecute în ultimele două ceasuri. Nu pricepea, oricît s-ar fi frămîntat, sensul răpirii lui Doinaș... căci răpire se numea acest act deliberat, întreprins de agenții lui Gehlen. În ce scop l-au făcut? Ce i-a împins? Doar tratativele pe temaOperațiunii doctor Ring intraseră pe făgașul dorit de ei și, în acest scop, Doinaș fusese împuternicit să comunice, odată cu consimțămîntul Biroului 2, și condițiile în care, „căpitanul Robert Iamandi” ar urma să acționeze la Lisabona în sprijinul conspiratorilor germani... La ora asta, Doinaș trebuia să fie de mult „acasă” și să-i raporteze rezultatele acestui prim contact din preliminariileoperațiunii.

Hm! Ciudată stratagemă! își spunea Medoiu, stăpînit de aceeași stare de febrilă nervozitate. Ce l-o fi determinat pe Gehlen s-o inițieze? Neîncrederea în noi? Să fi scăpat Doinaș o vorbă nu prea bine cumpănită?”

Printre multe altele, convorbirile de lucru cu „B-39” luaseră în considerație și ipoteza unei eventuale răpiri. Dar și-o imaginaseră ceva mai tîrziu, avînd loc în Portugalia sau pe teritoriul altui stat și nicidecum pe cel al României. Înaintînd anevoie prin hățișul întrebărilor, maiorului i se păru că începe să descopere cauza excesivei sale iritări.

Șoferul îl smulse însă din strînsoarea gîndurilor.

— Am intrat pe Aviator Zorileanu. Unde să opresc?

— Chiar la poarta vilei.

Strada, ca dealtfel întregul București, era prăbușită în întuneric. Medoiu o scrută fără succes, deși automobilul își micșorase viteza.

— Am ajuns, îl anunță omul de la volan și frînă.

Medoiu coborî, și cît timp cercetă vila, nu se depărtă de portiera „Ford”-ului. În noapte, clădirea cu un etaj, fără nici un licăr de lumină la ferestre, părea părăsită. Numai în momentul acela maiorul înțelese gratuitatea acțiunii sale. Mai mult ca sigur că reprezentantul sau reprezentanții lui Gehlen părăsiseră de mult vila, luîndu-l și pe Doinaș cu ei. Iar dacă mai erau în casă, nu-i vor deschide. Se îndreptă totuși spre poartă; nefiind zăvorită, intră. O potecă din dale îl conduse spre o scară de piatră, urcă patru trepte și se pomeni la ușa imobilului. Ca să poată citi numele locatarului înscris deasupra soneriei, își scoase bricheta. La pîlpîirea flacărei, desluși: „Dr. Richard Steltzer. Consilier al Legației Germane în România”.

„Ah, iată pe ce «teritoriu» s-a produs răpirea lui Doinaș!”, își spuse maiorul, surprins de constatare. Personalitatea consilierului lui von Killinger îi era cunoscută, ceea ce nu-l determină să bată în retragere. Sună. Așa cum se aștepta, nimeni nu veni să-i deschidă. Mai apăsă pe buton de cîteva ori... Vila era și ea... „moartă”. Nu mai avea nici un rost să stăruie. Se întoarse la mașină, înciudat acum pentru modul cum își risipise timpul.

— LaMesteme! ordonă Medoiu, căutîndu-și tabachera.

Prin parbrizul mașinii, mai scrută o dată strada devenită de vreo doi ani un soi de proprietate a diplomaților germani. Și, pe cînd trăgea cu sete din țigară, se apropie iar de cauza reală a enervării sale.

2

La sediul Marelui Stat Major, maiorul Medoiu trecu mai întîi pe la cabinetul medical amenajat în subsolul clădirii. Deși moțăia pe un scaun, lîngă ușă, locotenentul Nica îi auzi pașii, se ridică, îndreptîndu-și ținuta.

— Ce face? întrebă maiorul, arătînd cu capul în direcția ușii.

— Doarme dus... poți să tai și lemne pe el...

Totuși maiorul deschise ușa, dar nu intră, își virî numai capul: în cabinet, la lumina unei lămpi de birou, doctorul Mihăilă citea o carte. În dreapta sa, agentul F.H.O.-ului zăcea în aceeași poziție ca și în camera de gardă a Spitalului militar: cu fața în sus, cu brațele întinse de-a lungul trupului, rigid ca un cadavru. „Doarme!... Fără să-i pese de nimic... 'tu-i...”, îl înjură Medoiu în gînd.

— Intrați, domnule maior! îl pofti doctorul, ridicîndu-se.

Medoiu rămase mai departe în ușă.

— Puteți să-mi explicați prin ce-i cazul ăsta ieșit din comun?

— Cît timp nu știm prin ce mijloace a fost adus în stare cataleptică, nu greșim socotindu-l un caz ieșit din comun, răspunse doctorul în șoaptă. Vreau să vă cer permisiunea să-l mut în camera cealaltă, am dincolo două paturi disponibile.

În semiobscuritatea cabinetului, neamțul părea că pășise de mult în lumea umbrelor. Și nu-i trecuse nimănui prin minte să-i așeze frumușel mîinile pe piept...

— Două paturi?... Foarte bine — încuviință maiorul, o să mai bag pe cineva... să-l supravegheze... Dumneata cînd te schimbi?

— Abia mîine seara, la orele 20.

— Doctore, discreție totală, îi preveni Medoiuși se întoarse spre Nica. Ai auzit și dumneata?

— Da, să trăiți!

— Îl trimit pe Petre să te schimbe, mai zise si închise ușa.

Nici în biroul său nu-și regăsi maiorul Medoiu calmul pe care, în împrejurări mult mai grele, izbutea să și-l impună. Se întorcea mereu la cele cerute de Gehlen în scrisoarea găsită asupra neamțului: să aibă răbdare, să aștepte clipa redeșteptării la viață a curierului. Or, tocmai așteptarea asta îl exaspera... Cum așa, să-i fie răpit Radu Doinaș, iar el să stea în expectativă, cu brațele încrucișate?

Începu să umble iritat prin cabinet, trăgînd cu năduf din țigară, întrebîndu-se cu revoltă: „Unde puteau să-l ducă? Și cum de-au îndrăznit?”

În ușă se ivi ofițerul de serviciu.

— Îmi permiteți, domnule maior? Vă raportez că de pe aerodromurile controlate de noi n-a decolat nici un avion. În schimb, punctul de supraveghere al aerodromului de la Otopeni ne informează că între orele 23 și 24 au decolat trei avioane de transport tip „Junkers”... zboruri neanunțate. Un zbor spre Varșovia... altul spre Budapesta... cel de-al treilea spre Sofia. Vă mai raportez că am transmis ordinul adresat punctelor de frontieră.

Ofițerul de serviciu tăcu, rămînînd mai departe în poziție regulamentară. Medoiu îi mulțumi și se reașeză la birou, copleșit de gînduri. Puțin mai tîrziu, căută scrisoarea lui Gehlen, o reciti, deși o știa de-acum pe de rost: Împrejurările, dar mai ales caracterul delicat al viitoarei noastre colaborări, m-au împins către o manevră, știu, supărătoare, dacă nu chiar jignitoare...

Manevra nu era altceva decît un act de răpire și încă unul săvîrșit pe teritoriul țării, iar victima un ofițer al armatei române. „Paștele și grijania...! se pomeni Medoiu înjurînd, de astă-dată cu glas tare. Operează ca la ei acasă!” Mai gîndi că oricare dintre avioanele care decolaseră între orele 23 și 24 de la Otopeni puteau să aparțină răpitorilor.

Oboseala îl împinse în singurul fotoliu din cabinet, se simți cuprins de moleșeală și își spuse că tare i-ar fi prins bine dacă cineva s-ar fi îndurat să-i scoată cizmele. Căscă și adormi brusc, soldățeștc. Puțin mai tîrziu, avu chiar un vis. Se făcea că Luiza Văitoianu se furișase în birou, ca o umbră. În prima clipă se indignase: agenta „B-40” încălcase cu insolență consemnul conspirativ. Cum de îndrăznise? Stabilise doar ca loc de întîlnire sediul Poliției și nu al Mesteme-ului! Supărarea se transformase însă repede în fericire și, ridicîndu-se să-i dea onorul, descoperi jenat că-i lipsește chipiul. Luiza, înțelegătoare, îl invită să-și reia locul în fotoliu, explicîndu-i că nu intrase decît să-l întrebe ce să-i pregătească de mîncare. „Ce-ai zice, dragule, de o tocană cu mămăliguță?” Întrebarea îl înduioșă. Cînd apucase Luiza să-i afle preferințele? Tocmai întinsese brațele să-i cuprindă mijlocul și s-o tragă drăgăstos la piept, cînd constată nedumerit că nu „Nebuna din Sărindar” îi pusese întrebarea, ci maică-sa, îmbrăcată toată în negru, ca în ziua în care își îngropase bărbatul. „Unde e Luiza? Ce-ai făcut cu ea?” se neliniști Medoiu. „E dincolo, răspunse bătrîna. Mi-a zis să-ți gătesc eu, că-ți place mai mult mîncarea mea.” „Mamă, de ce te amesteci mereu în viața mea intimă?” îi reproșă el bătrînei și se repezidincolo s-o împace pe Luiza. Nimeri într-o tranșee adîncă, deasupra cu un cer de plumb, foarte jos. Luiza dispăruse și Medoiu porni s-o caute... Plouase... tranșeea era băltită... aluneca și, de fiecare dată, cădea în noroi pe același genunchi, cel drept. Auzi, deodată, un rîs sarcastic... îl recunoscu, era al ziaristei. „Nu-i singură... Iarăși și-a călcat cuvîntul... Mi-a promis doar!” Rîsul femeii deveni frivol și el continuă cu disperare s-o caute. Istovit, se lipi de o ușă umedă. „Poate-i mai bine să n-o deschid, șovăi Medoiu cu mîna pe clanță. Mi-am spus de atîtea ori să nu mă încred în fidelitatea ei!” Împinse ușa cu furia răzbunării. Încremeni speriat... în bordeiul acela de pe linia frontului se văzu pe sine. La lumina pîlpîitoare a opaițului, se hîrjonea, pe un „pat” de paie, cu Luiza, încercînd să și-o supună. În zburdălnicia ei echivocă, femeia cînd se lipea de el, cînd, cu mișcări feline, îi scăpa, hohotind ațîțător. Medoiu înregistra cu durere și rușine eșecurile, iar cînd „Nebuna” dădu într-un rîs batjocoritor, se trezi din somn nădușit și cu un gust amar în gură. Privi buimac în jur; își aminti de vis, se ridică tulburat din fotoliu. Simți că se sufocă, stinse lumina și deschise larg fereastra. Dinspre Cișmigiu, răcoarea nopții de toamnă năvăli în încăpere, învăluindu-l ca o binecuvîntare. Își aprinse o țigară, apoi își afundă privirile în oceanul de întuneric în care plutea, noapte de noapte, Bucureștiul. Luiza Văitoianu. „agenta B-40”, i se furișa rareori în vise, dar mereu în același mod; îl ademenea, îl încuraja, iar el, asemenea unui neinițiat, se lăsa atras în joc, trăind intens apropierea clipei cînd, în fine, avea să-i destăinuiască cît de mult o iubea... Pe neașteptate însă, atitudinea Luizei se modifica, se retrăgea nemulțumită din brațele lui, strigîndu-i:„M-am lămurit și cu tine... ești la fel ca ceilalți!...” Se trezea atunci din vis, bucuros totuși că eșecul se consumase într-o lume fără martori. „Mi-e tare dor de ea!” Medoiu recunoscu în sinea sa că aștepta cu nerăbdare să se întoarcă cu bine din misiunea în care tot el o expediase.

Mai aprinse o țigară. Tutunul și răcoarea îi făceau bine. Nopțile deveniseră mai lungi, mai obositoare, prevestind apropierea iernii. Deîndată îi apărură în fața ochilor tranșeele Stalingradului, puternicile ciocane de foc ale artileriei rusești, care, în ultima vreme, se declanșau odată cu ivirea zorilor. Peste puțin timp îi vor parveni sintezele informative și va căuta, în primul rînd, rubricaPierderi.Numărul morților, al răniților și dispăruților fără urmă creștea de la o zi la alta, confirmînd apropierea unui dezastru atît de previzibil pe harta operațiunilor. Încă nu era prea tîrziu pentru a se salva flancurile frontului, dar führerul respingea cu încăpățînare singura soluție realistă — retragerea. „Într-o zi — își spunea Medoiu cu gîndul la Stalingrad —, și ziua asta nu e prea departe, mareșalul va trebui să-i mulțumească lui Șteflea pentru cutezanța de a nu-i fi executat întru totul ordinele... Ce s-ar fi întîmplat acum, dincolo de Don, dacă Șteflea n-ar fi «măsluit cărțile» și ar fi pus la dispoziția neamțului tot ce a pretins — mai toată armata română?”

Din vîrful unui plop, o pasăre de nopte țîșni luîndu-și zborul, și fîlfîitul aripilor îl sperie pe Medoiu întocmai ca în anii copilăriei. Închise cu părere de rău fereastra, trase draperiile de camuflaj și aprinse lumina. Brusc se trezi chinuit de aceleași întrebări: „Unde l-o fi dus pe Doinaș? Să-l fi scos din țară? De ce acest efort cînd cheia misiunii de la Lisabona se afla în mîinile noastre?”

3

Spre seară, unul din cele patru telefoane sună o singură dată și scurt. Fără a-și ridica ochii de pe documentul ce-l citea, maiorul Medoiu întinse mașinal mîna și ridică receptorul.

— Am onoarea, domnule maior... Vă deranjează căpitan doctor Mihăilă...

Maiorul se lumină dintr-o dată la față și-și trase de pe nas ochelarii, ca și cum fără ei i-ar fi venit mai ușor să vorbească la telefon. Zise:

— Vă ascult, domnule doctor.

— Vă raportez că „mortu”-i pe picioare, bine mersi... Îmi cere să-i fac urgent o injecție cu glucoză...

— Păpică nu cere?

— Nu... Apă și glucoză... asta-i tot ce poftește...

— În ce limbă v-ați înțeles? se interesă maiorul.

— Vorbește curent românește.

— După injecție, expediați-mi-l sus, cu locotenentul Nica! Vă mulțumesc și vă reamintesc:discreție totală.

Rămase un timp gînditor, cu privirile în gol: nu și-l imagina pe mesagerul lui Gehlen în picioare, mișcîndu-se, revenindu-și. Mai mult ca sigur, și-a controlat portvizitul. Dispariția plicului trebuie să-l fi bucurat și să-i fi redat încrederea în continuarea cu succes a misiunii...

Îi era clar acum că Gehlen sau Brauner a recurs la această stratagemă pentru a cîștiga timp și a bloca încă din start orice inițiativă de căutare a lui Doinaș. „Să-l fi cărat peste hotare? Da' de ce?”

Simțind că se va enerva din nou, reluă cercetarea unor rapoarte și telegrame expediate de atașații militari de peste hotare; mai toate semnalau ecourile bătăliei din răsărit, comentau rezistența armatei roșii, iar, ca urmare firească a acesteia, prevedeau intensificarea activităților clandestine ale partizanilor comuniști din Grecia, Bulgaria și Iugoslavia.

După o primă lectură a documentelor, se întoarse la raportul atașatului militar de la Ankara: una dintre informații merita să fie exploatată, bineînțeles, dacă, în conexiune cu alte informații, va rezulta această necesitate.

„În seara zilei de 20.10.42, fiind invitat la un cocteil oferit de d-na Monique Pucheu, soția atașatului militar al guvernului de la Vichy, mi s-a oferit prilejul de a sta de vorbă cu dl. Henri Léger, atașatul militar al Elveției. Acesta m-a întrebat, fără ocol, care va fi poziția d-lui mareșal Antonescu și a guvernului său, dacă Hitler nu va cuceri Stalingradul și rușii îi vor condamna trupele la o nouă iarnă rusească. Vor manifesta și pe mai departe încredere în capacitatea militară a aliatului german? După cîte mi-am dat seama, pe dl. Henri Léger nu-l interesau prea mult răspunsurile mele, ci dorea să-mi comunice, ca unui vechi amic ce-i sînt, că s-a întors de curînd de la Berna. Acolo s-a întîlnit cu un ziarist elvețian, acreditat la Berlin, care se bucură de trecere în cercurile conducătoare naziste. De la acest ziarist, dl. Léger a aflat că Himmler și R.S.H.A.-ul mențin un contact permanent cu legionarii din Germania și n-au renunțat la planul lor de a-i aduce la putere.”

Medoiu, cu același gest devenit reflex, își scoase ochelarii și-i abandonă neglijent pe birou. Se gîndi la cocteilurile acelea și le compară cu mici piețe de desfacere guvernate de principiul trocului: —Eu îți dau informația asta, tu ce-mi dai în schimb? Desigur, sevindeau și se cumpărau mai ales informații „toxice”. Altele meritau însă a fi exploatate cu răbdare și inteligență... Cu inteligență și răbdare își dovedeau valoarea.

Cumpăni îndelung informația din Berna — via Ankara — și ajunse la concluzia că numai după înapoierea Luizei Văitoianu din Germania va fi în măsură s-o evalueze cu adevărat și să ia măsurile ce se impuneau. În rest, era de așteptat o reacție violentă a mareșalului. Mai zilele trecute, șeful Marelui Stat Major în persoană îi sugerase conținutul unei scrisori ce urma s-o adreseze führerului, în care să-și exprime nemulțumirea pentru modul cum erau conduse operațiunile de dincolo de Don, precum și pentru atitudinea jignitoare a comandamentelor germane față de trupele române. Dar, după cum aflase chiar și de la generalul Șteflea, deși pe front se adevereau, cuvînt cu cuvînt, previziunile înscrise în memoriul lui Iacobici, mareșalul era încă departe de o hotărîre antigermană.

Maiorul Medoiu nu subestimă totuși valoarea informației de la Ankara și notă în josul paginii: „A se remite o copie S.S.I.-ului”. „Poate că vulpoiul de Cristescu, socoti el, știe în chestiunea asta ceva mai mult decît mine”.

Se ridică, adună în grabă dosarele de pe birou și le închise în seif, intenționînd apoi să-l cheme la telefon pe Cristescu. Apăru însă ofițerul de serviciu și-l informă că locotenentul Nica, însoțit de un domn căpitan, se prezentase la raport.

— Lasă-i să aștepte cinci minute...

În realitate, era nerăbdător să se întîlnească cu mesagerul lui Gehlen, să-i audă, în sfîrșit, explicațiile. Își făcu de lucru la fereastră, o deschise, o acoperi imediat cu storul de camuflaj. Cercetă încăperea ca pe o scenă pe care harul și viclenia a doi actori aveau un cuvînt greu de spus. Se reinstală la birou și împinse la vedere scrisoarea lui Gehlen, actele false ale „oaspetelui”. Apoi așteaptă mohorît să se scurgă restul minutelor. Cînd auzi ușa deschizîndu-se, intră imediat în rol.

Cei doi ofițeri, la fel de înalți și de chipeși, se opriră la doi pași de birou, în poziție de drepți. Medoiu îl măsură pe neamț cu priviri reci, dușmănoase, și trase o primă concluzie: Gehlen își alesese cu pricepere mesagerul.

— Dumneata, locotenent Nica, poți să te retragi!

Ofițerul execută un „la dreapta” ca pe cîmpul de instrucție și se îndreptă cu pas rigid spre ușă. Străinul însă înțelese că trebuie să rămînă mai departe nemișcat, pînă la comanda, „pe loc repaus”. Medoiu nu-și îmbună privirile: dorea ca neamțul să-i rețină fără echivoc atitudinea glacială. Mai lăsă apoi ca și tăcerea îngrămădită pe „scenă” să-i sublinieze adversitatea. În cele din urmă, i se adresă malițios, ca unui oaspete nedorit:

— Vă permit să vă recomandați.

— Sînt căpitanul Lantz Bruno, din Grupul operativ Balcani, de sub comanda directă a domnului locotenent colonel Gehlen.

Limba românească perfectă în care-i răspunsese „musafirul” iscă cea de-a doua întrebare a lui Medoiu:

— Originar din România?

— Nu, domnule maior... Doar bunicii și părinții s-au născut la Sibiu. Am învățat românește de mic, în casa părintească... Apoi am urmat cursurile Universității din Cluj.

„Dacă a studiat la Cluj, își spuse Medoiu, fiind totuși născut în Germania, trebuie să fi intrat de mult în atenția S.S.I.-ului.”

— Sînteți în uniforma armatei române... Cu ce drept?

Cuvintele răsunară așa cum voise: grele, acuzatoare, subliniindu-i nemulțumirea.

— Execut un ordin, se explică Lantz, în cadrul unei misiuni de care dumneavoastră aveți cunoștință. Curînd, după ce vă voi transmite mesajul verbal al comandantului meu, avînd răspunsul și permisiunea dumneavoastră, mă voi retrage și voi părăsi imediat teritoriul României, în uniforma Wehrmacht-ului.

Maiorul Medoiu îl asculta încruntat, cu ochii ațintiți pe actele celui ce își spunea Bruno Lantz. „Au intuit supărarea mea... au intuit-o și l-au pregătit pe dumnealui în acest sens.” Își ridică fruntea, așa încît Lantz să-i rețină încruntarea.

— Unde se află în momentul de față ofițerul meu, căpitanul Robert Iamandi?

Se ridică furios de la birou și după ce descrise prin încăpere un semicerc, se opri, gata parcă să-și ia în pumni interlocutorul.

Căpitanul Lantz rămăsese respectuos, în poziția de drepți, și nu părea îngrijorat de furia maiorului român.

— La ora aceasta, domnul căpitan Robert Iamandi, însoțit de domnul maior Brauner, se află în Bulgaria, la 45 kilometri de Sofia, într-o vilă specială.

— Cum ați îndrăznit? șuieră Medoiu, mînios, printre dinți. Cum ați îndrăznit ca, la adăpostul unei misiuni care nici măcar n-a fost definitivată, să vă introduceți în țară, în uniforma armatei mele, să-mi răpiți un ofițer?!...

Furia „jucată” a maiorului Medoiu se metamorfoză, fără voia sa, într-una reală, înroșindu-i pomeții obrajilor. Știa însă că nu-i era îngăduit să cadă pradă nervilor, „manevră” astfel ca să-și recapete stăpînirea de sine. Se întoarse la birou și, reașezîndu-se, își apropie documentele.

— Cu permisiunea dumneavoastră, o să vă răspund, vorbi neamțul cu o liniște interioară proprie agenților dotați cu o voință puternică.

Maiorul îl străfulgeră din nou cu o privire dușmănoasă, adresîndu-i-se în gînd: “O să te țin în picioare de o să te ia toți dracii! Smirnă să-mi stai! Să rămîi și tu cu o amintire «frumoasă».”

— Vă ascult...

— Domnul locotenent-colonel Reinhard Gehlen, comandantul meu direct, m-a împuternicit ca, în numele său, să vă rog respectuos să-i acceptați scuzele. Domnia-sa recunoaște că a comis față de Biroul 2 al armatei române și față de dumneavoastră personal un act ireverențios. Vă mai roagă ca, în aprecierea acestui act de necuviință, să aveți în vedere particularitățile misiunii mixte în pregătire. Comandantul meu vă mai transmite că măsura sa, care, pe bună dreptate, v-a supărat atît de mult, a fost concepută și aplicată numai din dorința de a menaja Biroul 2, de a asigura misiunii o securitate deplină.

Căpitanul Lantz vorbise fără poticniri, cu o voce egală, foarte controlată, aidoma unui diplomat versat.

— Ce mai aveți să-mi transmiteți? întrebă Medoiu, fără a se lăsa însă ademenit de tonul împăciuitor al celuilalt.

— La vila situată la 45 kilometri de Sofia, maiorul Brauner, gazda domnului căpitan Robert Iamandi, îi face ofițerului dumneavoastră o instruire foarte minuțioasă, în vederea îndeplinirii misiunii în pregătire...

Medoiu interveni scurt și violent:

— Dumneavoastră, domnule căpitan, ce știți despre această misiune?

„Ăsta poate să stea nemișcat ore în șir, își spuse maiorul. E născut parcă să stea drepții.”

— Doar atît, răspunse Bruno Lantz fără să șovăie, că-i vorba de o misiune în Turcia, numită Faro-43.

Maiorul Medoiu își întoarse ochii la mesajul lui Gehlen și se prefăcu că-l citește de la distanță. De fapt, urmărea să cîștige timp. Răspunsul lui Lantz îi dezvăluise că instruirea lui fusese făcută cu scopul evident de a-și „intoxica” adversarii, în cazul că ar fi căzut în vreo capcană a englezilor sau a rușilor, căci operațiunea în pregătire avea un alt indicativ și urma să fie executată nu în Turcia, ci în Portugalia. Dacă socotea răspunsul lui Lantz ca fiind satisfăcător, atunci, implicit, se cuvenea să accepte și ideea că răpirea lui Doinaș reprezenta, într-adevăr, o măsură germană menită să asigure viitoarei operațiuni o securitate deplină. „În fond, cel care risca, gîndea maiorul, inițiind, peste capul comandanților și al conducătorilor naziști, misiuni secrete de contactare a inamicului din Vest, era Gehlen. Iar el este un prea bun profesionist ca să-și permită să fie superficial.”

Își întoarse brusc capul spre Lantz, vorbindu-i repezit:

— Am impresia că partea cea mai importantă a mesajului încă nu mi-ai transmis-o.

— Nu greșiți. Domnul colonel vă roagă ca în ziua în care omul dumneavoastră de la Ankara va fi gata să-l primească pe domnul căpitan Robert Iamandi, să binevoiți a expedia la Sofia o ilustrată. Textul n-are nici o importanță, ci doar semnătura —Clara.

— Clara?!se miră Medoiu.

— Da... Adresa este următoarea : Sofia, Cutia poștală 301, domnului Iorgu Veselinov.

Maiorul luă un creion dintr-un pahar ce străjuia pe birou un dosar voluminos și deschise o agendă. Îngînă:

— Sofia... Cutia poștală 301... Și în timp ce scria, pe chipul maiorului se așternu un surîs, la început neutru, apoi zeflemitor.Clara, ai spus... Și dacă ilustrata mea se pierde... se rătăcește?

— Vă rog să-mi permiteți să continui. O ilustrată, da, aveți dreptate, se mai poate rătăci, dar două din trei ar fi mai dificil.

Medoiu nu respinse explicația, dar ceru să i se precizeze:

— Cum și în ce mod domnulIorgu Veselinov îmi va confirma că a primit ilustrata expediată deClara?

— În această chestiune domnul locotenent-colonel Gehlen vă roagă pe dumneavoastră să binevoiți a stabili modalitatea.

— Îi mulțumesc! izbucni maiorul ironic, îi mulțumesc pentru nobila sa generozitate! Mai întîi mă înghesuie cît poate și pe urmă mă îndeamnă să mă mișc firesc, după bunul său plac. Tonul îi era acum sever și autoritar: Te rog să-i transmiți comandantului dumitale profunda mea indignare... Ne-a solicitat o colaborare delicată pentru ambele părți, nu l-am refuzat, deși nouă, la ora actuală, numai misiunea asta nu ne lipsea. În consecință, tocmai pentru că am fost implicați într-o asemenea misiune, partea germană are obligația, înainte de orice, să discute cu noi toate detaliile viitoarei acțiuni, să ne dăm acordul, nu să fim puși în fața unui fapt împlinit, așa cum s-a întîmplat aseară. Șefii dumitale să ia aminte că, din momentul acesta, partea română face răspunzătoare partea germană pentru orice surpriză neplăcută ce se va ivi pe calea realizării misiunii. Ai înțeles? ridică Medoiu glasul și-l scrută pe solul F.H.O.-ului de jos în sus, amenințător.

— Am înțeles!

„Am să-l țin mai departe în picioare, își spuse Medoiu și își aprinse o țigară. Așa, de-al dracului, n-am să-i ofer și lui una... Să mă țină minte.”

— Iorgu Veselinov?!...izbucni iar, ironic. Sofia?!... Ilustrate?! Cum să subscriu la asemenea procedee puerile? Ce facem, ne jucăm de-a spionajul? Dacă omul de la Ankara, pe care căpitanul Robert Iamandi urmează să-l contacteze nu pentru nevoile noastre, ci ale voastre, propune anumite condiții materiale și tehnice, parole, locuri de întîlnire și așa mai departe?! Iar în cazul ăsta numai eu pot să-mi instruiesc ofițerul, și cum să-l instruiesc dacă mi l-ați răpit?

Țigara din care trăgea cu lăcomie nu-l ajuta să-și stăpânească nervii, furia năvălea slobodă în toată făptura sa șubrezită de nopțile nedormite, ca o viitură ce-i măcina barajele. Făcu un efort să nu sară de pe scaun și să se repeadă la mesagerul lui Gehlen.

Neamțul nu-l lăsă fără răspuns: Domnule maior, după ce o să ne indicați modul cumIorgu Veselinov va confirma primirea ilustratei de la Clara, va avea loc o întîlnire de lucru între maiorul Brauner și dumneavoastră.

— Poftim! bătu Medoiu cu pumnul în birou și se ridică în picioare. După ce mi-ați răpit un ofițer, acum îmi programați și întîlniri de lucru?! Se opri la cîțiva pași de Lantz. Și, mă rog, unde mi-ați programat întîlnirea? În Elveția, în Turcia sau poate în Spania? Și cine ar urma să mi-o organizeze? Nu cumva dumneata?

I se uită în ochi cu o căutătură batjocoritoare.

— Nu greșiți, domnule maior, mie mi-ar reveni această responsabilitate, vorbi respectuos căpitanul Bruno Lantz, păstrînd același calm imperturbabil. Acum, că mă cunoașteți, poate mă veți accepta mai ușor ca ofițer de legătură între Angerburg și București.

— Să te accept? Pe cine? Pe dumneata? îl luă Medoiu la rost. Pe dumneata, domnule, te-aș reține cu plăcere într-un arest și te-aș declara ostatec, condiționîndu-ți eliberarea de cea a căpitanului Robert Iamandi.

— Regret, domnule maior, că misiunea pe care nu eu mi-am ales-o, ci mi-a fost ordonată direct de comandantul meu, ca oricărui soldat, v-a indispus într-atît. Oricum, sînt aici, deci sînt al dumneavoastră, puteți dispune de persoana mea cum veți crede de cuviință.

Răspunsul lui Lantz răsunase demn, militărește, iar Medoiu, obișnuit să analizeze cu o riguroasă obiectivitate situațiile operaționale ale războiului din umbră, nu putu să nu remarce personalitatea trimisului lui Gehlen. Totuși nu renunță la ideea de a-l ține în aceeași poziție rigidă, regulamentară. „Dacă au cutezat să mi-l trimită în uniforma armatei noastre, gîndea maiorul, ceva mai potolit decît înainte, atunci să mi se supună, să-mi simtă gradul.

— Cu ce intenționezi să te înapoiezi la Angerburg?

— Cu avionul.

— Care va decola de unde?

— Nu de pe teritoriul României, preciză diplomatic Lantz.

— Îți amintesc că ești în uniforma armatei române... Unde intenționezi s-o schimbi cu cea a Wehrmachtului?

— Încă pe teritoriul României.

— Nu ți-am pus întrebările de florile mărului... Vocea maiorului era și pe mai departe severă și neprietenoasă, deși mînia îi trecuse de-a binelea. După ce mi l-ați răpit pe căpitanul Robert Iamandi, sînt interesat să-ți asigur securitatea.

— Vă mulțumesc, domnule maior. În privința securității mele, vă mărturisesc că s-au luat toate măsurile posibile, mergîndu-se pînă la capsula cu cianură de potasiu. Am jurat că nu voi ezita s-o folosesc.

Maiorul Medoiu se convinsese mai demult de fanatismul unor agenți naziști, de aceea îl înfioră gîndul că la o adică, lui Lantz i-ar fi trecut prin cap ca printr-un gest imperceptibil, să strivească între dinți capsula cu cianură. Simți deodată nevoia să-l descoasă.

— De aici, încotro ai de gînd s-o iei? Noi te-am luat de pe targa unei ambulanțe. Cumva, tot cu targa trebuie să te transportăm la vila domnului consilier de legație Steltzer?

— Am ieșit într-adevăr dintr-o vilă, dar nu știu a cui e... V-aș ruga să mă ajutați să ajung cu o mașină la „Cercul militar”.

— La „Cercul militar”?! se miră sincer Medoiu.

— Da, de acolo urmează să dispar...

— Nu ți-e teamă că voi fi tentat să-ți iau urma?

— Contez pe cuvîntul dumneavoastră de onoare că nu mă veți supraveghea.

— Și eu m-am bizuit pe cuvîntul de onoare al șefilor dumitale. Cunoști Bucureștiul?

— Ca-n palmă! nu se codi Lantz să recunoască.

Medoiu făcu din nou cîțiva pași prin încăpere, trecu apoi la birou, rămase însă în picioare. Îi vorbi, de astădată, calm, dar la fel de glacial, dîndu-i de înțeles că mai era încă supărat:

— Deci îți datorez un răspuns. Cum șefii dumitale m-au luat prin surprindere, am nevoie de un timp de gîndire, așa că o să mai aștepți cît o să fie necesar

— Am să aștept, domnule maior, se învoi neamțul.

— Dorești să servești cina?

— Nu, mulțumesc.

Medoiu apăsă pe un buton și locotenentul Nica deschise ușa.

— Ordonați, domnule maior!

— Condu-l pe domnul căpitan acolo de unde l-ai adus. Și ține-i de urît... Cînd o să am nevoie de el, te sun...

— 'nțeles!

Bruno Lantz își puse pe cap chipiul, salută aidoma unui ofițer român și părăsi cabinetul.

Un timp maiorul Medoiu nu fu în stare să se concentreze, trăind senzația că toate gîndurile își luaseră brusc zborul. Se așeză ostenit și își lăsă capul în mîini. Zăcu așa, plutind parcă în gol, pînă ce, într-un tîrziu, țîrîitul unuia dintre telefoane îi smulse o tresărire. Recunoscu imediat, în receptor, glasul mereu plin de voioșie al bunului său camarad și prieten, șeful S.S.I.-ului.

— Sînt eu, Jenică... Salve! Ce-i cu tine? Te pomenești că ți-am stricat somnul? Ei, ce se aude, ai vreo noutate?

Maiorul avu certitudinea că datorită telefonului își recăpătase dintr-o dată și capacitatea de lucru.

— Am... Nu pleci nicăieri? Ceva mai încolo, s-ar putea să am nevoie de tine.

— Mă găsești la datorie. Am ordin de la domnul mareșal să nu mă dezlipesc de lîngă telefon. Din zece în zece minute mă sună și mă întreabă dacă sînt la curent cu mișcările lui Maniu, Brătianu, ce mai întreprind comuniștii... Ai zice că problemele interne îl chinuiesc mai rău decît cele de dincolo de Don... Te aștept, frățioare! Salve!

Interesul șeful S.S.I.-ului pentru destinul misiunii lui Robert Iamandi, aflat totuși în fază incipientă, era îndreptățit. Spionul de la Lisabona îi aparținea, se implicase și el în această încă obscură acțiune propusă de cei de la Angerburg. De altfel, fără aportul său, operațiunea ar fi fost imposibil de conceput și executat.

„În fond, se întrebă Medoiu măsurând acum încăperea în lung și-n lat, ce-ar fi de luminat în povestea asta?”

Își scoase tabachera cu mișcări încete și se puse iar pe fumat, fiind convins că fără ajutorul tutunului ar fi fost ca un om mort. Țigara îi descătușa, ca prin minune, baierele gîndirii.

„Răpirea lui Doinaș! Ai prevăzut-o doar, începu el să reanalizeze situația. Ce-i drept, nu în faza asta preliminară... Te așteptai ca Doinaș să se întoarcă cu răspunsul lui Gehlen, dacă acceptă sau nu condițiile Biroului 2? Și uite că nu s-a mai întors... Te-ai enervat peste măsură. De ce?”

După alți cîțiva pași prin birou, după alte cîteva fumuri de țigară trase în piept, își răspunse: „Pentru că nu actul în sine al răpirii m-a scos din sărite, ci subtextul său. Pur și simplu, Gehlen ține să mă avertizeze: «Medoiule, ai grijă, să nu încerci să mă tragi pe sfoară! Vezi, sînt în stare de orice... Pot oricînd să acționez în țara ta ca la mine acasă!»” Plimbîndu-se încoace și încolo cu țigara lipită de colțul gurii, Medoiu recunoscu că avertismentul lui Gehlen nu era lipsit de temei. Și el, și șeful S.S.I.-ului se pregăteau să-l tragă pe sfoară.

„Atunci de ce te mai consumi atît că șeful unui puternic serviciu de spionaj îți intuiește intenția și-și ia, din timp, măsurile de rigoare?”, se întrebă maiorul. Se pomeni, pe nesimțite, în postura lui Gehlen, analizînd debutul „partidei”. Așadar, Gehlen nu mai așteptase „tragerea la sorți” și, considerînd că „albele” îi aparțin din oficiu, își asumase responsabilitatea „deschiderii”; îl răpise pe Doinaș.

„Te-ai cam pripit, domnule Gehlen, impunîndu-mi «deschiderea» asta, i se adresă Medoiu, în gînd, „aliatului” de la Angerburg. Ți-ai complicat inutil viitoarele«mișcări». N-ar fi fost mai logic să fi așteptat, mai întîi, să punem la punct dateleoperațiunii? Nu te-ai gîndit ce reacții poate să trezească în rîndurile noastre răpirea lui Doinaș?”

Strivi mucul de țigară în scrumiera de pe birou și, înainte de a aprinde alta, ridică storul de la fereastră.

Aerul rece de toamnă năvăli în încăpere cu miros de frunze moarte.

„Așadar, domnule Gehlen, prin răpirea lui Doinaș vrei să-mi impui jocul dumitale, reluă Medoiu „dialogul” mut cu șeful F.H.O.-ului, care, speriat de perspectiva războiului din răsărit, devenise subit conspirator antihitlerist. Adică de aici pînă aici am acționat eu. Acum acționezi dumneata, dar de aici și pînă acolo! Nu, stimabile, te înșeli, voi acționa așa cum cer interesele țării mele. Și nu cum vrei mătăluță! E clar?” Trăi intens iluzia că, pus în fața unei asemenea replici categorice, lui Gehlen nu-i mai rămînea altceva de făcut decît să se retragă umil din biroul său în întunericul serii. Stăpînit de un sentiment de ușurare, închise fereastra, se duse la telefon și vorbi cu șeful S.S.I.-ului.

— Ascultă, Jenică, ajută-mă să rezolv o problemă, spuse Medoiu direct. Am nevoie de cîțiva băieți buni pentru un filaj, care, în teren, se poate dovedi a fi complex și subtil, dar și foarte simplu.

— Mă, Costică, eu n-am în subordine decît băieți buni, îl zeflemisi Eugen Cristescu cu glasul său calm și sigur pe rosturile sale. Fii însă drăguț și explică-mi despre ce-i vorba.

— Neamțul meuîmi cere să-i dau un om, să-l conducă pînă la, „Cercul militar” și să-l lase acolo.

— Așa cum e, îmbrăcat în uniforma noastră?

— Exact... Să-l lase la „Cerc”, în voie... că de acolo se descurcă el...

— Să se ducă-n...! Lasă-l...

— Uite însă că eu nu vreau să-l las în București chiar de capul lui...

— Asta-i altceva...

— Păi d-aia am nevoie de băieții tăi... Barem să aflu cum a ieșit din țară, dacă nu știu cum a intrat. Nu sînt prea convins că l-au transportat pe Iamandi în Bulgaria.

— Stai, bre, că povestea cu Bulgaria abia acum o aud.

— Cum, mă, nu ți-am spus? rîse Medoiu în silă. Na, că m-am ramolit! Se grăbi să-l pună la curent cu tot ce aflase de la Lantz și conchise: Cum să cred că l-au cărat la 45 de kilometri de Sofia?

— Măi, Costică, mă Constantine! Nu că aș vrea să te dezamăgesc, dar îți amintesc că în activitatea noastră orice e posibil... E posibil, de pildă, ca într-o bună zi să afli că nevasta... aia cu care te bagi sub plapumă în fiece noapte... e o agentă a unei puteri străine.

— Jenică dragă, sînt burlac, își permise Medoiu să se lungească la vorbă. Iar tu mai ai timp să divorțezi.

Cristescu izbucni într-un rîs sănătos și, după ce se potoli, reluă discuția:

— Auzi, Costică, un băiat de-al meu, plantat la un punct de frontieră cu Bulgaria, mi-a semnalat că în cursul nopții, cam în jurul orei două, au trecut pe celălalt mal trei mașini germane.

Medoiu manifestă interes pentru informație:

— Cu civili, cu militari?

— Amestecați! Iamandi al tău era în uniformă?

— În uniformă... Căpitan!

— Nu era nici un militar de-al nostru printre ei... Altceva i s-a părut băiatului meu suspect: într-una din mașini se afla un civil... în stare euforică. Se hlizea întruna fără să scoată o vorbă. Chestia asta îți spune ceva?

— A reținut vreun semnalment?

— Din păcate, nu... iar nemții, avînd liberă trecere, au șters-o repede.

— Ce mă sfătuiești?

— S-o lași baltă! Nu te mai frămînta... Chiar dacă ți l-au umflat pe Iamandi, fără noi n-au ce să facă cu el. Cheia operațiunii e în mîna noastră.

Auzindu-l oftînd ca o muiere neajutorată, șeful S.S.I.-ului izbucni iarăși în rîs:

— Și mai dă-l pe Lantz ăsta în... mă-sii! Ducă-se, învîrtindu-se!

— Mă, Jenică, îmi dai niște băieți buni? se încăpățînă maiorul să-și susțină cererea.

— Pentru ce, Medoiule, pentru ce, doar ca să-i ia urma?

— Vezi că pricepi?

— Chiar crezi că Gehlen ți-a trimis pe cap un tîmpit care nu bănuiește că tu o să încerci să-l pui sub urmărire?

— De asta ți-am și cerut niște băieți de ispravă. Mașina noastră l-ar duce, așa cum m-a rugat, pînă la „Cercul militar”. Acolo, după ce va coborî, va întreprinde ceva... Deci ar fi indicat ca echipa de filaj să-l ia în primire de la „Cerc”.

— Dar dacă neamțului tău îi vine pe drum ideea să coboare să zicem, la „Național”?

— Ai dreptate, se dădu Medoiu bătut, la ce nu mă pricep, nu mă pricep, ce mai!

— Ascultă-mă pe mine, Costică, din povestea asta cu filajul n-o să iasă nimic. Da' dacă tu insiști...

— Insist..., se învioră maiorul, căundeva tot o să-i ducă pe băieți!... Poate la casacuiva sau poate la poarta unei unități.

— Bine... Să văd ce pot să fac. Pînă atunci, mai trage de timp. Salut!

Medoiu puse receptorul în furcă și dintr-o dată, tăcerea se prăvăli peste el ca o lespede de vată, trezindu-i în suflet ciudata senzație că aluneca într-un vid luminos. Închise ochii și se lăsă purtat pe aripile tăcerii: „Doamne, ce bine e! își spuse. Și fă, Doamne, să țină clipa cît mai mult!”. Printr-un gest involuntar, răsturnă paharul cu creioane de pe birou, trezind un roi de sunete stridente și ascuțite. Se regăsi indispus de propria-i stîngăcie. „Ce dracu, nu l-am răsturnat de cînd mă știu, și acum..., se mustră el în gînd. Barem să mai fi plutit așa, fără aripi, un minut-două!” Își aprinse o țigară și, trecînd iar să analizeze situația, își aminti de cele convenite cu șeful S.S.I.-ului: „Fii sincer și recunoaște că Jenică are dreptate. Ia mai dă-l încolo de neamț... Lasă-l să plece, că fără noi șiIamandi n-are cum să se descurce. Hai, fii cinstit și recunoaște că nu soarta lui Doinaș te preocupă atît de intens... că-i în țară, că-i în Bulgaria... «Culoarul» lui Brauner și Lantz te interesează. Pe unde au intrat în țară, pe unde au ieșit, dacă au ieșit... Cum va ajunge Lantz din nou la ai lui? Blestemații, intră și ies din casa noastră după bunul lor plac!”

Prin norii de fum de țigară îl revăzu pe Lantz în uniforma armatei române, drept și semeț, ca un adevărat militar de carieră. „Cine știe de cînd trăiește dumnealui printre noi!... De cînd ne poartă uniforma... Nu m-ar mira să aflu că-i un obișnuit al restaurantului de la «Cercul militar»... Salutat de chelneri cu respect”. Și iar simți nevoia primară de a-l pedepsi pe Lantz pentru neobrăzare; apoi pe Brauner care avusese tupeul să i-l trimită pe Lantz în uniformă românească. După ce își mai aprinse o țigară, recunoscu cît de puerile îi erau frămîntările. „Ce, parcă tu nu-ți trimiți ofițerii, se luă el la rost, în uniforma lor, prusacă, să-i spioneze?”

Se duse la ușă, o deschise și-i ceru ofițerului de serviciu să i-l aducă pe Lantz.

4

De data asta, maiorul Medoiu se purtă cu solul lui Gehlen ceva mai prietenos, îl invită să ia loc, se interesă dacă se mai resimte după starea cataleptică în care căzuse, îi atrase atenția că n-ar dori să fie înțeles greșit.

— Ca să fiu drept, domnule căpitan Lantz, sănătatea și siguranța dumitale pe teritoriul țării mele mă interesează numai în măsura în care sînt legate de securitatea ofițerului meu răpit de voi...

— Vă mulțumesc pentru sinceritate... și vă informez că mă simt excelent.

— Domnule căpitan, datorez șefilor dumitale două răspunsuri. Primul:Iorgu Veselinov va confirma primirea ilustratelorClara în modul următor: va arunca în cutia poștală a Legației române de la Sofia o scrisoare de amenințare adresată maiorului Vasile Teodorescu, atașat militar. Maiorul meu va primi ordin să-mi raporteze urgent apariția unei astfel de scrisori. Ai reținut?

— Cuvînt cu cuvînt, îl asigură Lantz.

— Atrag atenția, cu acest prilej, atît domnului locotenent-colonel Gehlen, cît și domnului maior Brauner, că la Ankara, contraspionajul inamic este foarte puternic. De aceea avertizez cu toată seriozitatea să nu se întreprindă nimic, în cadrul misiuniiFaro, fără acordul nostru. Este foarte important să reții cu exactitate răspunsul meu.

Lantz privi țintă în ochii maiorului și rosti apăsat:

— Vă rog să nu vă îndoiți de capacitatea memoriei mele... Dacă aș fi fost lipsit de ea, num-aș fi aflat acum aici.

— Asta așa e, îi dădu Medoiu dreptate. Eu însă, în calitatea ce o am, cunosc mai bine memoria căpitanului Iamandi decît pe cea a căpitanului Lantz. În concluzie, repet: partea germană să nu întreprindă nimic pînă ce eu nu voi pregăti bine terenul. Orice abatere de la acest avertisment poate să aducă prejudicii ireparabile ambelor servicii. După ce voi încheia la Ankara pregătirea terenului, voi publica în pagina a patra a ziarului „Timpul” un reportaj semnat de T. Valerian, în al cărui titlu se vor întîlni trei cuvinte:senzaționala, științifică, soartă. Acestea vor însemna că pregătirile în vederea trecerii la îndeplinirea misiuniiFaro s-au încheiat.

Maiorul schiță o mișcare cu mîna, să-și apropie tabachera și bricheta.

— Fumezi?

— Nu, nu, vă mulțumesc!

— E de datoria mea să te întreb din nou, vorbi Medoiu după ce își aprinse țigara, dacă ai reținut ce-am spus mai înainte... căci n-am terminat.

Ultimele cuvinte le rostise cu o satisfacție bine ascunsă. „M-ați fiert voi cu Doinaș, acum mi-a venit mie rîndul să vă fierb... O să-mi jucați cum o să vă cînt...”

Urmărind să-l convingă pe maiorul român că memoria sa nu trebuie pusă sub semnul îndoielii, Lantz, fără să i se ceară, repetă cuvînt cu cuvînt tot ce i se spusese.

— Recunosc, ai o memorie de excepție, îl flată Medoiu. La exact trei zile de la apariția reportajului, cineva din partea serviciului vostru să telefoneze în București la numărul 1 02 36... 1 02 36...

— 1 02 36! repetă Lantz. La ce oră?

— Începînd de la șapte dimineața și pînă la șapte seara. O femeie va răspunde în germană: „Marlene la aparat”, după care omul vostru îi va cere legătura cu locotenentul Schwartz.Marlene va răspunde: „E plecat la Sofia și vă roagă să-l căutați la «Grand Hotel Sofia».” Din momentul acela, trimisul meu îl va aștepta pe al vostru, timp de cinci zile, la cafeneaua hotelului, între orele 17.30 și 18.30. Va fi îmbrăcat civil. Semn de recunoaștere — pe masă revistaSignal. Parolele vor fi spuse în germană: „Pot lua loc la masa dumneavoastră.” „Dacă nu vă deranjează că am guturai, vă rog.” Acest om al nostru va comunica unde și pe ce căi se poate ajunge la celălalt ofițer al meu, împuternicit să intre în contact cu maiorul Brauner și nu cu altcineva... Ai înțeles?

Lantz, cu memoria sa de elefant, repetă fărăgreșcuvintele maiorului.

— Asta ar fi tot, domnule Lantz.

— Domnule maior, vă rog să-mi permiteți să cer cîteva explicații. Voi fi, cu siguranță, întrebat de ce ați ales ca loc de întîlnire tot Bulgaria? Îmi cunosc șefii. Domnul locotenent-colonel Gehlen este partizanul mobilității în etapele de pregătire a unei operații. Dacă, de pildă, domnul căpitan Iamandi se află acum în Bulgaria, comandantul meu ar prefera ca etapa următoare să se desfășoare, eventual, pe teritoriul altei țări.

„Ah, iată-te și diplomat, domnule Lantz! exclamă Medoiu în sinea sa. Ia stai, să-ți arăt eu ție diplomație!” Strivi cu o mînie bine jucată mucul țigării, se ridică nervos în picioare și înjunghind cu privirile sale musafirul care se ridicase și el în picioare, vorbi sentențios:

— Nu mă interesează stilul șefilor dumitale... Domnul locotenent-colonel Gehlen și-a permis prea multe în numele acestui stil. Răpindu-l pe căpitanul Iamandi, m-a pus în fața unui fapt împlinit. Și-a mai permis să calce, fără jenă, cel mai elementar protocol, trimițîndu-te pe dumneata, căpitan, să intri în tratative cu mine într-o chestiune majoră, ce ține de nivelul ambelor conduceri. Așa că domnia-sa să binevoiască să mai țină seamă și de stilul meu operațional.

Dacă ar fi continuat, prin fraza următoare l-ar fi concediat prea repede pe mesagerul lui Gehlen, de aceea maiorul tăcu pentru a determina replica lui Lantz. Acesta vorbi calm și respectuos:

— Desigur, în chestiunea abordată de dumneavoastră, nu sînt eu cel mai în măsură să emit o opinie...

— Nu mă interesează opiniile dumitale, i-o reteză maiorul Medoiu, dornic să-și umilească interlocutorul. E de ajuns că am acceptat să stau de vorbă, în biroul meu, cu un străin carea îndrăznit să mi se înfățișeze în uniforma armatei țării mele. Am terminat, domnule căpitan. Sper să transmiți întocmai mesajul meu. Acum ceasul e opt și un sfert... Cînd vrei să pleci?

— Chiar acum, dacă e posibil...

— „Topolino”-ul meu îți stă la dispoziție, cu locotenentul Nica la volan.

Maiorul apăsă pe buton. În ușă apăru Nica.

— Ordonați, domnule maior!

— Iei mașina mea și-l conduci pe domnul căpitan oriunde dorește.

— Am înțeles!

Medoiu își întoarse privirile severe către Lantz.

— Poți pleca, domnule căpitan. Și ia aminte: pentru orice încurcătură ce-ar rezulta din transmiterea greșită a răspunsului meu, te fac răspunzător.

Maiorul se aștepta ca măcar în clipa aceea să remarce vreo schimbare în expresia impasibilă a agentului neamț; ascultase doar vorbele grele, jignitoare. Lantz însă nici măcar nu roșise: îl învredniciseră Dumnezeu și instructorii cu o excelentă stăpînire de sine. Neamțul pocni din călcîie, își înclină mașinal capul, salutînd ofițerește, și ieși bățos din birou.

descarcati cartea de aici......