AVENTURILE LUI SHERLOCK HOLMES VOLUMUL I carti de citit online carti de descarcat pdf gratuit la timp

AVENTURA I.
UN SCANDAL ÎN BOEMIA

I.

Pentru Sherlock Holmes, ea va fi întotdeauna FEMEIA. Rareori l-am auzit numind-o altfel. În ochii săi, ea le eclipsează și le întrece pe toate reprezentantele sexului frumos. Nu este vorba de faptul că ar fi simțit vreo emoție asemănătoare iubirii pentru Irene Adler. Toate emoțiile – iar aceea, în mod special – erau în opoziție cu mintea sa rece, precisă, dar impresionant de echilibrată. Era, trebuie să spun, cea mai perfectă mașină de raționare și de observare care a existat vreodată, dar ca iubit, s-ar fi pus într-o poziție falsă. Nu vorbea niciodată despre chestiuni de suflet, le înlocuia cu o glumă răutăcioasă și cu un surâs disprețuitor. Erau chestiuni admirabile pentru un observator – excelente pentru a acoperi motivele și acțiunile bărbaților. Însă un argumentator antrenat ca el să admită asemenea intruziuni în propriul tempe­rament, delicat și fin ajustat, ar fi însemnat să permită unui factor perturbator să arunce un văl de îndoială asupra tuturor rezultatelor minții sale. Și totuși, pentru el exista o singură femeie, iar aceea era regretata Irene Adler, o amintire îndoielnică, discutabilă.

În ultima vreme, l-am văzut mai rar pe Holmes. Căsătoria mea a avut ca rezultat o îndepărtare a noastră. Fericirea mea totală și interesul pentru familie, firești atunci când cineva se stabilește la casa lui, au avut darul să-mi capteze întreaga atenție, în timp ce Holmes, care evita orice formă de socializare, cu sufletul său bonom, a rămas în locuința noastră din strada Baker, îngropat printre cărțile sale vechi, oscilând săptămânal între cocaină și propria ambiție, între moleșeala drogului și energia activă a firii sale aspre. Încă era, ca întotdeauna, captivat de studierea crimelor, folosindu-și capacitățile extraordinare și excepționala putere de observație ca să urmărească indicii și să rezolve cazurile misterioase pe care poliția, nereușind să le dea de capăt, le abandona. Din când în când, primeam vești despre activitățile sale: fusese chemat la Odessa ca să elucideze crima din cazul Trepoff, clarificase tragedia fraților Atkinson de la Trincomalee și, în sfârșit, îndeplinise cu multă delicatețe o misiune încredințată de familia regală din Olanda.

În afara acestor semne ale activității sale, pe care oricum le împărtășeam cu toți ceilalți cititori ai cotidienelor, știam foarte puține despre fostul meu prieten și camarad.

Într-o noapte – era 20 martie – mă întorceam dintr-o vizită la un pacient (căci reîncepusem să practic medicina), când drumul m-a dus pe strada Baker. Pe când treceam prin fața ușii bine cunoscute, care va fi asociată mereu în mintea mea cu pețitul și cu incidentele neplăcute din cazul Scarlet, am simțit nevoia să-l văd din nou pe Holmes și să aflu cum își mai folosea extraordinarele sale puteri.

Odaia sa era puternic luminată și, chiar în clipa în care am privit în sus, i-am văzut silueta întunecată trecând încoace și-ncolo, dincolo de draperii. Se plimba prin încăpere cu pas vioi, preocupat, cu bărbia în piept și mâinile împreunate la spate. Cum îi știam ca nimeni altul fiecare stare și fiecare nărav, acea atitudine a lui îmi spunea multe. Începuse din nou să lucreze. Renunțase la iluziile create de droguri și acum adulmeca mireasma unei noi provocări. Am apăsat butonul soneriei și am fost condus în camera care, odată, fusese și a mea.

Nu a fost prea entuziasmat. De altfel, rareori se întâmpla să fie; însă era bucuros, cred, să mă vadă. Fără prea multe cuvinte, dar privindu-mă cu blândețe, mi-a făcut semn să mă așez pe un fotoliu, mi-a întins cutia cu țigări și mi-a arătat chibriturile și sticla cu sifon plasate pe un colț al mesei. Apoi a rămas nemișcat în fața focului, privindu-mă cu expresia lui introspectivă, unică.

— Îți priește căsătoria, a remarcat. Cred, Watson, că te-ai îngrășat cu vreo șapte livre și jumătate de când nu te-am mai văzut.

— Cu șapte! am precizat.

— Într-adevăr, ar fi trebuit să mă gândesc ceva mai mult. O nimica toată, îmi imaginez, Watson. Și ai reînceput să lucrezi, observ. Nu mi-ai spus că intenționai să conduci un atelaj.

— Atunci, de unde știi?

— Văd, deduc. Altminteri, cum aș putea ști, de exemplu, că de curând te-ai udat foarte tare și că ai o menajeră nepricepută și foarte neîndemânatică?

— Dragul meu Holmes – am spus eu –, e mult prea mult. Cu siguranță că ai fi fost ars pe rug dacă ai fi trăit cu câteva secole în urmă. Este adevărat că am făcut joi o plimbare la țară și că m-am întors de acolo foarte murdar, însă de vreme ce mi-am schimbat hainele, nu-mi pot închipui cum de ai tras concluzia aceasta. Cât de­spre Mary Jane, menajera, este pur și simplu incorijibilă; soția mea a avertizat-o în repetate rânduri, dar cu toate acestea nu înțeleg cum de ți-ai dat seama câte parale face.

A chicotit și și-a frecat palmele.

— O, mai simplu de atât nici că se poate, a spus. Ochii îmi spun că pielea de pe interiorul pantofului stâng prezintă șase zgârieturi aproape paralele. În mod evident, au fost făcute de o persoană neglijentă, care a râcâit marginile pentru a îndepărta pământul uscat. De aici, dubla mea deducție că ai avut parte de vreme urâtă și că ai în subordine un exemplar foarte nepriceput la curățatul încălțărilor. Cât despre întoar­cerea ta la lucru, dacă un domn intră la mine în odaie mirosind a iod, cu un semn negru de nitrat de argint pe degetul mare de la mâna dreaptă și cu o umflătură pe partea dreaptă a jobenului care arată unde și-a dosit stetoscopul, ar trebui să fiu într-adevăr încet la minte dacă nu mi-aș da seama că este un practicant activ al medicinii.

Nu m-am putut abține să nu râd de ușurința cu care explica procesul propriei deducții.

— Când îți aud argumentele – am remarcat eu –, lucrurile îmi par ridicol de simple și mă gândesc că le-aș putea remarca și eu cu aceeași ușurință; cu toate acestea, fiecare deducție a ta mă derutează și o înțeleg abia când mi-o explici. Și totuși, cred că ochii mei sunt la fel de buni ca ai tăi.

— Ai dreptate, a răspuns, aprinzându-și o țigară și lăsându-se se cadă într-un fotoliu. Vezi, dar nu observi. Distincția este clară. De exemplu, ai văzut treptele care duc din hol către această odaie?

— Deseori.

— Cât de des?

— De sute de ori.

— În cazul acesta, ți-e ușor să-mi spui câte sunt, nu-i așa?

— Câte sunt? Nu știu.

— Exact ce spuneam! Nu le-ai observat. Și cu toate acestea, le-ai văzut. Asta am vrut să demonstrez. Acum, eu știu că sunt șaptesprezece trepte, deoarece am văzut, dar am și observat. Apropo, din moment ce ești interesat de aceste lucruri, și din moment ce ai fost suficient de bun ca să-mi înregistrezi una sau două din experiențele mele mărunte, s-ar putea să te intereseze asta.

Mi-a aruncat o foaie de hârtie groasă, roz-fumurie, care stătuse până atunci pe masă.

— A venit cu ultima poștă, a spus el. Citește cu voce tare.

Scrisoarea nu era datată și nu purta nicio semnătură sau adresă a expeditorului.

— Vă va căuta diseară, la opt fără un sfert – scria –, un domn care dorește să vă consulte într-o problemă foarte gravă. Serviciile recente pe care le-ați adus uneia dintre casele regale din Europa au arătat că sunteți un om căruia i se pot încredința secrete de o importanță majoră. Această recomandare în privința dumneavoastră am primit-o de la foarte multe persoane. Să fiți în odaia dumneavoastră la ora stabilită și să nu luați în nume de rău faptul că vizitatorul va purta o mască.

— Misterios, nimic de zis, am remarcat. Ce crezi că înseamnă?

— Nu am alte date deocamdată. Ar fi o greșeală capitală să trag concluzii înainte să am mai multe detalii. Persoanele superficiale încep să modifice faptele în așa fel încât să se potrivească propriilor presupuneri, în loc să tragă concluzii pe baza teoriilor. Însă scrisoarea... Ce poți deduce din ea?

Am examinat cu atenție scrisul și hârtia.

— Cel care a scris-o este, probabil, înstărit, am remarcat, străduindu-mă să imit raționamentele companionului meu. O asemenea hârtie nu costă mai puțin de jumătate de coroană pachetul. Este deosebit de tare, rigidă.

— Deosebit – acesta este cuvântul potrivit, a spus Holmes. Nu este hârtie englezească. Ține-o în lumină.

Am procedat întocmai și am zărit mai multe litere imprimate în textura hârtiei: un „E“ și un „g“, urmate de un „P“, un „G“ și un „t“.

— Ce crezi că înseamnă? a întrebat Holmes.

— Este numele manufacturierului, fără îndoială; sau mai degrabă monograma sa.

— Nici pe departe. Literele „G“ și „t“ vin de la „Gesellschaft“ – cuvântul german pentru „Companie“. Este prescurtare uzuală, similară termenului „Co.“ folosit de noi. Litera „P“, desigur, vine de la „Papier“. Cât despre grupul de litere „Eg“, hai să aruncăm o privire pe indexul denumirilor geografice.

A luat un volum maro gros de pe un raft.

— Eglow, Eglonitz... Iată-l: Egria. Se află într-o țară vorbitoare de limba germană – în Boemia, nu departe de Carlsbad. „Cunoscut atât ca scenă a morții lui Wallenstein, cât și pentru numeroasele fabrici de sticlă și de hârtie.“ Așadar, dragul meu, ce înțelegi din asta?

Ochii i-au sclipit, în timp ce din țigară ieșea triumfător un nor albăstrui.

— Hârtia a fost făcută în Boemia, am spus.

— Exact. Iar cel care a scris-o este neamț. Ai observat probabil construcția diferită a propoziției... „Această recomandare în privința dumneavoastră am primit-o de la toată lumea.“ Un francez sau un rus nu ar fi scris astfel. Doar un neamț poate fi atât de necuviincios cu verbele. Mai rămâne, așadar, să aflu ce dorește acest neamț care scrie pe o hârtie din Boemia și preferă să poarte o mască în loc să-și arate chipul. Aha, iată-l că vine, dacă nu mă înșel, așa că ne va lămuri imediat dubiile.

În timp ce vorbea, s-a auzit un zgomot răsunător de copite și roți pe pavaj, urmate de zbârnâitul hotărât al soneriei de la intrare. Holmes a scos o fluierătură.

— O pereche, după cum sună, a spus. Da – a continuat, privind pe fereastră –, un cupeu drăguț și două exemplare arătoase. O sută cincizeci de guinee fiecare. Este vorba despre bani în acest caz, Watson, dacă nu cumva și de altceva.

— Cred că-i mai bine să plec, Holmes.

— Nicidecum, doctore. Rămâi pe loc. Mă simt pierdut fără al meu Boswell. Pe urmă, se pare că avem ceva interesant aici. Ar fi păcat să pierzi asta.

— Dar clientul tău...

— Lasă-l pe el. S-ar putea să am nevoie de ajutorul tău, și el la fel. Iată-l că vine. Stai în fotoliul tău, doctore, și încordează-ți atenția.

Pași grei și apăsați s-au auzit pe scări, apoi pe hol, oprindu-se în cele din urmă în fața ușii. A urmat o bătaie puternică și hotărâtă.

— Intră! a spus Holmes.

Bărbatul care a intrat, cu pieptul și membrele herculeene, nu părea să măsoare mai puțin de un metru nouăzeci. Veșmintele sale erau de o opulență care, în Anglia, este de obicei asimilată prostului gust. Benzi grele de astrahan erau cusute de-a lungul mânecilor și pe pieptarele hainei la două rânduri, în timp ce pelerina albastru-închis aruncată peste umeri era căptușită cu mătase de culoarea focului, fiind prinsă la gât cu o broșă cu un smarald. Încălțările îi ajungeau până la jumătatea gambei, fiind garnisite în partea de sus cu o blană maronie bogată și completând astfel imaginea de opulență barbară pe care o sugera întreaga înfățișare a bărbatului. Ținea în mână o pălărie cu boruri largi, în vreme ce partea superioară a feței, inclusiv obrajii, îi era acoperită cu o mască neagră de vrăjitor, pe care se pare că tocmai și-o potrivise, căci îi observasem mâna ridicată când a intrat. Judecând după jumătatea descoperită a feței, părea un om cu caracter puternic: avea buze groase, iar bărbia sa alungită, dreaptă, sugera tenacitate.

— Ați primit scrisoarea mea? a întrebat el cu voce aspră și cu un puternic accent german. V-am spus că voi veni.

Ne privea pe rând, neștiind cui să i se adreseze.

— Vă rog să luați un loc, a spus Holmes. Acesta este colegul și prietenul meu, doctorul Watson, care din când în când este atât de amabil încât să mă asiste în rezolvarea cazurilor. Cu cine am onoarea?

— Puteți să vă adresați cu apelativul „contele Von Kramm“, nobil din Boemia. Înțeleg că acest domn, prietenul dumneavoastră, este un om de onoare și discret, căruia pot să-i încredințez o chestiune de maximă importanță. Dacă nu, așprefera să purtăm discuția noastră între patru ochi.

M-am ridicat să ies, însă Holmes m-a prins de încheietură și m-a forțat să mă așez înapoi.

— Ori amândoi, ori niciunul, a spus el. Puteți spune în fața acestui domn tot ceea ce mi-ați spune mie.

Contele a ridicat din umerii săi lați.

— Atunci ar trebui să încep – a spus el –, prin a cere amândurora să jurați căveți păstra tăcere absolută vreme de doi ani cu privire la subiect; la sfârșitul acestei pe­rioade, problema nu va mai prezenta importanță. Nu există acum nimic mai important, o problemă de o asemenea greutate, care să influențeze mai mult istoria Europei.

— Aveți cuvântul meu, a spus Holmes.

— Și al meu.

— Mă veți scuza pentru această mască, a continuat ciudatul nostru vizitator. Persoana augustă care m-a angajat dorește ca agentul său să vă fie necunoscut, și trebuie să vă mărturisesc că titlul cu care m-am recomandat nu este chiar al meu.

— Știu asta, a spus Holmes sec.

— Împrejurările sunt foarte delicate, luându-se toate măsurile de precauție pentru a împiedica un eventual scandal imens care ar compromite serios una dintre familiile regale ale Europei. Ca să vorbim deschis, această chestiune privește Casa regală de Ormstein, a regilor moștenitori din Boemia.

— Și asta știu, a murmurat Holmes, așezându-se într-un fotoliu și închizând ochii.

Vizitatorul nostru a privit cu aparentă surprindere silueta lipsită de vlagă a bărbatului care fără îndoială îi fusese descris ca fiind unul dintre cei mai incisivi și energici gânditori din Europa.

Holmes a întredeschis ochii și l-a fixat cu un aer nerăbdător pe importantul său client.

— Dacă dumneavoastră, maiestate, ați binevoi să vă prezentați cazul – a spus –, v-aș putea sfătui mai bine.

Bărbatul a sărit de pe scaun și a început să străbată odaia în lung și-n lat, cuprins de om stare de agitație aproape incontrolabilă. Apoi, cu un gest deznădăjduit, și-a smuls masca de pe față și a aruncat-o pe podea.

— Ai dreptate, a strigat. Eu sunt regele. De ce să încerc să ascund acest lucru?

— Chiar așa, de ce? a murmurat Holmes. Știam, înainte ca maiestatea voastră să înceapă să vorbească, că în fața mea se află însuși Wilhelm Gottsreich Sigismond von Ormstein, Mare Duce de Cassel-Felstein și rege ereditar de Boemia.

— Vă rog să înțelegeți – a spus ciudatul nostru vizitator, așezându-se din nou și trecându-și mâna peste fruntea sa înaltă și albă – că nu sunt obișnuit să rezolv asemenea afaceri în nume personal. Și totuși, problema este atât de delicată, încât nu am putut avea încredere în nimeni. Am venit incognito de la Praga doar ca să vă cer o consultație.

— Atunci, vă rog, cereți-mi-o, a spus Holmes, închizând din nou ochii.

— Pe scurt, faptele sunt următoarele: cu cinci ani în urmă, în timpul unei vizite îndelungate la Varșovia, am făcut cunoștință cu o bine cunoscută aventurieră, Irene Adler. Numele, fără îndoială, vă este cunoscut.

— Fii amabil și caută numele în indexul meu, doctore, a murmurat Holmes fără să deschidă ochii.

Adoptase de mulți ani un sistem de arhivare a datelor despre cazurile cu care venise în contact, astfel că era greu să găsești un subiect sau persoană despre care să nu poată da informații. Acum, de exemplu, am găsit biografia lui Irene Adler făcută sandviș între cea a unui rabin evreu și aceea a unui comandant de vas care scrisese o monografie despre peștii de mare adâncime.

— Lasă-mă să văd! a spus Holmes. Hm! Născută în New Jersey, în anul 1858. Contralto... hm! La Scala, hm! Primadonă a Operei Imperiale din Varșovia... da! Retrasă din activitatea artistică... aha! Locuiește în Londra... chiar așa! Din câte înțeleg, Maiestatea voastră s-a încurcat cu această tânără, i-ați scris câteva scrisori compro­mițătoare, iar acum vă doriți aceste scrisori înapoi.

— Exact. Dar cum...

— A existat o căsătorie secretă?

— Nu.

— Hârtii legale sau certificate?

— Niciunul.

— Atunci, nu reușesc să înțeleg, maiestate. Dacă această tânără ar dori să folosească aceste scrisori pentru a vă șantaja, cum le poate dovedi autenticitatea?

— Sunt scrise de mână.

— Bleah! Un fals.

— Pe hârtia cu monograma mea.

— Furată.

— Sigiliul meu.

— Imitație.

— Fotografia mea.

— Cumpărată.

— Apărem amândoi în ea.

— Of, Doamne! Asta este foarte rău! Maiestatea voastră a comis într-adevăr o indiscreție.

— Am fost nebun de legat.

— V-ați compromis destul de serios.

— Eram doar prinț moștenitor pe atunci. Eram tânăr. Acum am treizeci de ani.

— Fotografia trebuie recuperată.

— Am încercat, dar am dat greș.

— Maiestatea voastră trebuie să plătească. Va trebui s-o răscumpărați.

— Nu o vinde.

— Atunci, să fie furată.

— Au fost făcute cinci încercări. De două ori, spărgătorii plătiți de mine i-au răscolit casa. O dată i-am făcut pierdut bagajul cu care călătorea. De două ori i s-a întins o cursă. Fără niciun rezultat.

— Nici urmă de scrisori?

— Absolut niciuna.

Holmes a râs.

— Este o problemă simpatică, a spus el.

— Însă una foarte serioasă pentru mine, a venit răspunsul încărcat de reproș al regelui.

— Foarte, într-adevăr. Și ce intenționează să facă cu fotografia?

— Să mă ruineze.

— Cum poate face asta?

— Urmează să mă căsătoresc.

— Așa am auzit și eu.

— Cu Clotilde Lothman von Saxe-Meningen, a doua fiică a regelui din Scandinavia. Probabil că sunteți la curent cu principiile stricte ale familiei sale. Ea însăși este delicatețea întruchipată. O umbră de îndoială asupra purtării mele va pune capăt acestei căsătorii.

— Și Irene Adler?

— Amenință să le trimită fotografia. Și o va face. Știu că o va face. Nu o cunoașteți, dar are o inimă de piatră. Este o femeie cu cel mai frumos chip din lume, însă are mintea celui mai decis bărbat. Ca să nu mă căsătoresc cu o altă femeie, ar merge oricât de departe.

— Sunteți sigur că nu a trimis-o încă?

— Sunt sigur.

— Cum așa?

— A spus că o va trimite în ziua în care va fi anunțată logodna. Ceea ce se va întâmpla lunea viitoare.

— Ah, în cazul acesta, mai avem încă trei zile, a spus Holmes căscând. Este un noroc, căci am doar una sau două chestiuni importante de care trebuie să mă mai ocup. Maiestatea voastră va rămâne la Londra deocamdată, nu-i așa?

— Cu siguranță. Mă veți găsi la Langham, sub numele de contele Von Kramm.

— Vă voi trimite acolo o notă prin care vă voi anunța progresele în acest caz.

— Vă rog, chiar. Aștept cu nerăbdare.

— Și în privința banilor?

— Aveți la dispoziție un cec în alb.

— Chiar așa?

— Credeți-mă pe cuvânt, aș renunța la una dintre provinciile regatului meu ca să obțin această fotografie.

— Cum procedăm cu cheltuielile?

Regele a scos de sub pelerină o geantă grea de piele de căprioară, depunând-o pe masă.

— Aici sunt trei sute de lire sterline în monede de aur și șapte sute în bancnote, a spus.

Pe una din filele din carnetul său, Holmes a completat o chitanță și i-a dat-o.

— Și adresa domnișoarei? a întrebat el.

— Este reședința Briony, bulevardul Serpentine, St. John’s Wood.

Holmes a notat-o.

— Încă o întrebare, a spus el. Fotografia avea un format mare?

— Da.

— Atunci, noapte bună, Maiestate, și trag speranța că în curând vom avea vești bune. Și noapte bună, Watson, a adăugat, în timp ce roțile caleștii regale se auzeau îndepărtându-se. Dacă vei fi atât de amabil să treci pe aici mâine după-amiază, pe la ora trei, mi-ar plăcea să discutăm acest caz împreună.

II.

La ora trei fix, am ajuns în strada Baker, însă Holmes nu se întorsese încă. Menajera m-a informat că plecase de acasă pe la ora opt dimineața. M-am așezat lângă foc, hotărât să-l aștept, oricât ar fi durat. Eram foarte curios să aflu cum decurgea ancheta în acest caz, care, deși nu era atât de sumbru și straniu precum cele două crime rezolvate anterior, avea un aer aparte, amplificat de starea exaltată a clientului lui Holmes.

Într-adevăr, pe lângă natura investigației ce îl aștepta pe prietenul meu, felul său magistral de a înțelege situațiile și raționamentul său incisiv mă fascinau, stimulându-mă să-i studiez sistemul de lucru și să-i urmăresc metodele subtile și rapide prin care descifra cele mai încurcate mistere. Eram atât de obișnuit cu succesul său invariabil, încât posibilitatea eșecului îmi ieșise cu totul din minte.

Se făcuse aproape ora patru când ușa s-a deschis și în cameră a intrat un bărbat cu aspect de bețiv, bolnăvicios, cu favoriți, roșu la față și îmbrăcat ponosit. Obișnuit cu tehnicile uimitoare de deghizare ale prietenului meu, a trebuit să verific de trei ori până să fiu sigur că era chiar el. M-a salutat cu o înclinare scurtă din cap și a dispărut în dormitor, de unde a revenit peste cinci minute îmbrăcat cu un costum de stofă respectabil, asemenea lui însuși. Și-a vârât mâinile în buzunare și întinzându-și picioa­rele până în apropierea focului din șemineu, s-a pus pe un râs sănătos vreme de câteva minute.

— Ei bine, într-adevăr! a strigat, apoi s-a înecat și a început din nou să râdă, până când s-a văzut obligat să se întindă pe scaun, vlăguit și neajutorat.

— Ce este?

— E mult prea nostim. Sunt sigur că nu ai putea ghici niciodată cum mi-am petrecut dimineața și ce am făcut până la urmă.

— Nu-mi pot imagina. Presupun că ai supravegheat obiceiurile, sau poate casa domnișoarei Irene Adler.

— Exact, însă urmarea este destul de neobișnuită. Totuși, îți voi povesti. Am plecat de acasă azi-dimineață, puțin după opt, deghizat într-un grăjdar fără chef de muncă. Grăjdarii se ajută și se înțeleg minunat între ei. Fii unul dintre ei și vei afla tot ce e de aflat. Am ajuns destul de repede la reședința Briony. Este o bijuterie de vilă cu două etaje, construită chiar la drum, având o grădină în spate. Ușa închisă cu o yală. O cameră mare de zi pe partea dreaptă, bine mobilată, cu ferestre până aproape de podea, cu acele stranii încuietori englezești pe care și un copil le poate deschide.

Dincolo de ele nu era nimic demn de menționat, cu excepția faptului că la pasajul de trecere se putea ajunge de pe acoperișul depozitului. Am înconjurat casa și am examinat-o îndeaproape, fără să observ însă nimic interesant.

Am trecut apoi pe stradă și am descoperit, după cum mă așteptam, mai multe grajduri înșirate până la zidul dinspre grădină. I-am ajutat pe grăjdari să-și țesale caii, primind în schimb două pence, un pahar de băutură plin pe jumătate, două porții de tutun și toate informațiile de care am avut nevoie despre domnișoara Adler, ca să nu mai vorbesc despre ceilalți locuitori ai cartierului, de care nu eram deloc interesat, dar ale căror biografii am fost obligat să le ascult.

— Și despre Irene Adler? am întrebat.

— Ah, ea le-a sucit mințile tuturor bărbaților din zonă. Este cea mai drăgălașă creatură de pe Pământ. Trăiește retrasă, cântă în concerte, pleacă în fiecare zi la ora cinci și revine la șapte fix, la cină. Rareori pleacă la alte ore, cu excepția zilelor când are concert.

Are un singur vizitator, un bărbat, unul și bun. Este brunet, arătos și elegant, trece pe la ea zilnic, uneori de două ori pe zi. Este un anume domn Godfrey Norton, de la Școala de Avocatură. Acestea sunt avantajele de a avea un birjar pe post de confident. De acolo, din bulevardul Serpentine, l-au dus acasă de nenumărate ori și știu totul despre el. După ce am ascultat tot ce au avut de spus, m-am plimbat din nou prin împrejurimile reședinței Briony, meditând la planul meu.

Acest Godfrey Norton este, evident, un element important al cazului nostru. Este avocat. Asta pare de rău augur. Care este relația dintre ei și de ce o vizitează atât de des? Îi este clientă, prietenă sau amantă? Dacă este valabilă prima variantă, probabil că fotografia a ajuns în posesia lui. Dacă este ultima, e puțin probabil. De acest amă­nunt depinde dacă îmi voi continua munca la reședința Briony sau îmi voi îndrepta atenția asupra biroului acestui domn de la Școala de Avocatură. Era un amănunt important, care mi-a lărgit aria investigației. Mă tem că te plictisesc cu aceste detalii, dar trebuie să afli cu ce situații mă confrunt, ca să poți înțelege situația.

— Te urmăresc cu atenție, i-am răspuns.

— Tocmai cugetam la această problemă, când la reședința Briony a sosit o birjă, din care a coborât un domn. Era un bărbat extrem de prezentabil – păr negru, nas acvilin și cu mustață... evident, bărbatul despre care auzisem atâtea mai devreme. Părea că se grăbește, a strigat la birjar să-l aștepte, apoi a trecut de menajera care i-a deschis ușa cu aerul unui bărbat care se simte ca acasă.

A rămas în casă circa o jumătate de oră, iar eu l-am putut zări pe fereastra camerei de zi cum se plimba agitat, vorbind cu aprindere și gesticulând. Pe ea nu am văzut-o deloc. Apoi, bărbatul a ieșit, părând și mai nervos ca înainte. Pe când se urca în birjă, a scos din buzunar un ceas de aur și l-a privit cu o mină serioasă. „Mergi ca vântul – i-a strigat birjarului –, mai întâi la Gross & Hankey, pe strada Regent, apoi la biserica St. Monica de pe șoseaua Edgeware. Ai de la mine o jumătate de guinee dacă ajungi în douăzeci de minute!“

Au plecat, și tocmai mă întrebam dacă ar trebui să-i urmăresc, când pe drum a apărut un landou luxos, al cărui vizitiu avea haina pe jumătate descheiată și cravata desfăcută, în timp ce harnașamentele atelajului atârnau neglijent. Nu a tras la intrare până când ea nu și-a făcut apariția în pragul ușii. Am zărit-o doar pentru câteva clipe, însă pot spune că este o femeie încântătoare, cu un chip pentru care orice bărbat și-ar da viața.

„Biserica St. Monica, John – a strigat –, și primești jumătate de sovereign[1] dacă ajungi în douăzeci de minute.“

Era o ocazie prea bună ca să o pierd, Watson. Tocmai mă gândeam dacă să rămân pe loc sau dacă să pornesc în urmărirea landoului, când o birjă a trecut pe stradă. Birjarul părea să practice un tarif dublu decât în mod normal, însă am urcat înainte să apuce să spună ceva. „Biserica St. Monica – i-am zis –, și primești jumătate de sovereign dacă ajungi în douăzeci de minute.“ Era douăsprezece fără douăzeci și cinci, și era destul de limpede ce va urma.

Birja mea a mers foarte repede. Nu cred că am circulat vreodată cu o viteză mai mare, dar cu toate acestea ceilalți ajunseseră înaintea noastră. Prima birjă și landoul, cu caii înfierbântați, se aflau în fața intrării când am ajuns. Am plătit și m-am grăbit să intru în biserică. Nu era nici țipenie, cu excepția celor doi pe care îi urmărisem și a unui preot cu anteriu, care părea să-i dojenească. Toți trei stăteau în fața altarului. Am mers pe un culoar lateral, ca orice alt trecător care intră să se reculeagă într-o biserică.

Deodată, spre surprinderea mea, cei trei s-au întors spre mine, iar Godfrey Norton s-a năpustit în fugă către mine.

„Slavă Domnului, a strigat. Ai picat la țanc. Vino! Vino!“

— Și ce a urmat? am întrebat.

— „Vino, omule, vino, doar trei minute, altminteri nu va fi legal“, a mai spus el. Am fost pur și simplu târât spre altar și, înainte să îmi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit mormăind răspunsuri care îmi erau șoptite la ureche, depunând mărturie de­spre lucruri în privința cărora nu știam nimic și, cu alte cuvinte, asistând la legalizarea căsătoriei lui Irene Adler, celibatară, cu Godfrey Norton, burlac. Totul s-a terminat foarte repede, după care am fost înconjurat de cei trei; domnul îmi mulțumea dintr-o parte, doamna din cealaltă, în timp ce preotul s-a plasat drept în fața mea. A fost cea mai absurdă postură în care m-am aflat vreodată în viața mea, și amintindu-mi acum întreaga tărășenie, nu m-am putut abține să râd în hohote. Se pare că s-a ivit o pro­blemă din cauza căreia preotul a refuzat categoric să oficieze căsătoria fără un martor, iar apariția mea norocoasă i-a scutit pe însurăței de situația stânjenitoare de ieși în stradă în căutarea unui cavaler de onoare. Mireasa mi-a dat un sovereign, pe care intenționez să-l port agățat de lanțul de la ceas, în amintirea acestui moment.

— Ce turnură neașteptată au luat lucrurile, am spus eu. Și ce s-a mai întâmplat pe urmă?

— Ei bine, mi-am simțit planurile serios primejduite. Se părea că proaspătul cuplu urma să plece imediat, așa că trebuia să iau repede măsuri. În fața bisericii s-au despărțit, el întorcându-se la Școala de Avocatură, iar ea, acasă. „Ne vedem în parc, la cinci, ca de obicei“, a spus ea înainte de a pleca. Mai mult nu am auzit. Au plecat în direcții diferite, iar eu am plecat să mă ocup de propriile aranjamente.

— Și anume?

— Friptură rece de vită și un pahar de bere, a răspuns, sunând din clopoțel. Am fost prea ocupat ca să mă gândesc la mâncare, iar diseară și voi fi și mai prins cu treburi. Apropo, doctore, am nevoie de ajutorul tău.

— Cu plăcere.

— Nu te deranjează să încalci legea?

— Deloc.

— Nici să fii în pericol de a fi arestat?

— Nu, dacă la mijloc este o cauză dreaptă.

— Ah, cauza este una excelentă!

— Atunci, sunt omul tău.

— Eram sigur că mă pot baza pe tine.

— Dar care ți-e dorința?

— După ce domnișoara Turner va aduce tava, îți voi explica. Acum – a spus el, întorcându-se înfometat către mâncarea simplă adusă de menajeră –, trebuie să vorbim în timp ce mănânc, căci nu am prea mult timp la dispoziție. S-a făcut aproape ora cinci. Peste numai două ore trebuie să fim la locul acțiunii. Domnișoara Irene – sau mai degrabă doamna – se întoarce acasă la ora șapte. Trebuie să ajungem la reședința Briony și să ne întâlnim cu ea.

— Și pe urmă?

— O lași în seama mea. Am aranjat deja totul. Este un singur lucru asupra căruia trebuie să insist. Nu trebuie să intervii, orice s-ar întâmpla. Înțelegi?

— Voi sta deoparte.

— Nu faci nimic, orice ar fi. Probabil că se vor întâmpla mici neplăceri. Să nu te amesteci. Voi face în așa fel încât să fiu invitat în casă. După patru sau cinci minute, se va deschide fereastra de la camera de zi. Va trebui să stai lângă acea fereastră deschisă.

— Da.

— Mă vei urmări, căci voi sta în așa fel încât să mă vezi.

— Da.

— Iar când voi ridica mâna – uite, așa –, vei arunca în cameră ce îți voi da eu să arunci, și în același timp vei striga că a izbucnit un incendiu. Mă urmărești?

— Pe de-a-ntregul.

— Nu-i nimic ieșit din comun, a spus el, scoțând din buzunar un obiect de forma unui trabuc. Este o fumigenă, cu câte un capac la ambele extremități, în așa fel încât să se aprindă singură. Asta este sarcina ta. Când vei da alarma de incendiu, se va crea agitație, amplificată de numărul mare de oameni care-și vor face apariția. Atunci, te vei putea strecura către capătul străzii, iar eu te voi ajunge din urmă zece minute mai târziu. Sper că m-am făcut înțeles.

— Voi sta deoparte, voi veni lângă fereastră, te voi urmări și la semnalul tău voi arunca acest obiect, apoi voi da alarma de incendiu și te voi aștepta la capătul străzii.

— Exact.

— Te poți bizui pe mine.

— Excelent. Cred că a venit momentul să mă pregătesc pentru noul meu rol.

A dispărut în dormitor și s-a întors peste câteva minute costumat ca un preot amabil și nătâng, nonconformist. Pălăria neagră cu boruri largi, pantalonii lăbărțați, cravata albă, zâmbetul înduioșător și expresia de curiozitate prietenească și binevoi­toare de pe chip erau atât de sugestive, încât doar domnul John Hare le-ar fi putut egala. Holmes nu-și schimbase doar costumul. Mimica, felul de a se purta, chiar și sufletul păreau să i se schimbe în funcție de rolul pe care îl juca. Scena a pierdut un actor bun, la fel cum știința a pierdut un mare gânditor, atunci când Holmes s-a hotărât să se specializeze în investigarea crimelor.

Era ora șase și un sfert când am plecat din strada Baker și mai aveam încă zece minute la dispoziție atunci când am ajuns pe bulevardul Serpentine. Se înserase, iar felinarele tocmai se aprindeau în timp ce ne plimbam prin fața reședinței Briony, așteptând sosirea locatarului. Casa era întocmai cum mi-o imaginasem din descrierea succintă a lui Sherlock Holmes, însă zona părea mai puțin retrasă decât mă așteptam. Dimpotrivă, pentru o stradă micuță dintr-un cartier tăcut, era foarte animată. Am zărit un grup de oameni îmbrăcați ponosit care fumau și râdeau într-un ungher, un tocilar cu roata sa, doi ofițeri care flirtau cu o dădacă și câțiva tineri bine îmbrăcați care se plimbau cu trabucul în gură.

— Vezi tu – a spus Holmes în timp ce ne plimbam încoace și încolo prin fața casei –, această căsătorie simplifică lucrurile. Dintr-odată, fotografia a devenit o armă cu două tăișuri. Sunt șanse mari ca femeia să vream s-o ferească de ochii domnului Godfrey Norton, la fel cum clientul nostru nu dorește să fie văzută de prințesă. Acum, întrebarea este: unde dăm de fotografie?

— Într-adevăr, unde?

— Este puțin probabil să o poarte cu ea. Are format mare și nu poate fi ascunsă în veșmintele unei femei. Știe că regele are puterea să-i întindă o cursă și s-o percheziționeze. Au făcut deja două asemenea încercări. De unde deducem, nu-i așa, că nu o ține asupra sa.

— Atunci, unde?

— La bancherul sau la avocatul ei. Ambele posibilități sunt viabile. Însă nu înclin către niciuna dintre ele. Femeile sunt secretoase din fire și le place să păstreze propriile secrete doar pentru ele. De ce ar încredința fotografia altei persoane? Ea poate fi foarte bine propriul său paznic, în vreme ce un om de afaceri ar putea-o folosi pentru a-și crea, direct sau nu, influență. În plus, să nu uităm că s-a hotărât să se folosească de fotografie foarte repede, în doar câteva zile. Ar trebui, așadar, s-o aibă la îndemână. Trebuie să fie în casă.

— Bine, dar i-au spart-o de două ori.

— Ei na! N-au știut unde să caute.

— Și tu unde o vei căuta?

— Nu o voi căuta.

— Atunci, cum vei proceda?

— O voi face pe ea să-mi arate.

— Va refuza.

— Nu va putea face una ca asta. Dar aud uruitul roților. Este trăsura ei. Acum, urmează-mi instrucțiunile pas cu pas.

În clipa următoare, de după un cot al bulevardului s-a zărit licărul luminilor laterale ale unei trăsuri. Era un cupeu micuț, care a tras chiar în fața reședinței Briony. În timp ce oprea, unul dintre derbedeii strânși în ungherul întunecos al străzii s-a repezit să deschidă ușa în speranța că vă primi un bănuț, însă a fost îmbrâncit de un altul, care se repezise spre trăsură cu aceeași intenție. A izbucnit o ceartă aprigă, care a fost intensificată de apariția a doi ofițeri, care i-au luat partea unuia dintre cei doi pierde-vară, și de tocilar, la fel de pornit să-i ia apărarea celuilalt. Au început să se îmbrâncească și, o clipă mai târziu, doamna, care coborâse din trăsură, s-a regăsit în mijlocul unei cete de oameni furioși ce se luptau, lovindu-se sălbatic cu pumnii și bastoanele. Holmes s-a amestecat în mulțime ca să o protejeze pe femeie, însă nici n-a ajuns bine lângă ea, că a scos un strigăt și a căzut la pământ, cu sângele șiroindu-i pe față. În clipa aceea, ofițerii au făcut stânga-mprejur, îndepărtându-se spre unul din capetele bulevardului, iar cei doi pierde-vară au luat-o în cealaltă parte; între timp, câțiva trecători ceva mai bine îmbrăcați, care priviseră încăierarea fără să se amestece, s-au repezit să o ajute pe doamnă și să-i dea primele îngrijiri rănitului. Irene Adler, după cum încă o numesc, urcase în grabă scările, oprindu-se în fața ușii de la intrare, cu silueta sa superbă conturată de luminile din antreu.

— Este rănit, sărmanul domn? a întrebat, întorcându-se către cei de pe stradă.

— E mort, au strigat câteva voci.

— Nu, nu, este viu! a strigat un altul. Însă cu siguranță va muri dacă nu este dus la spital.

— E un bărbat curajos, a intervenit o femeie. Tâlharii ar fi furat geanta și ceasul doamnei dacă n-ar fi fost el. Era o bandă de hoți, și încă una dură. Ah, iată că respiră.

— Nu-l putem lăsa să zacă în stradă. Ne permiteți să-l ducem înăuntru, coniță?

— Bineînțeles. Să-l ducem în camera de zi. Am acolo o canapea confortabilă. Pe aici, vă rog!

Încet, cu pas solemn, Holmes a fost purtat pe brațe în reședința Briony și întins pe canapeaua din camera principală, în timp ce eu urmăream scena de la postul meu de lângă fereastră. Lămpile fuseseră aprinse, însă jaluzelele nu fuseseră trase, așa că îl puteam vedea zăcând pe canapea. Nu știu să spun dacă în acel moment a fost cuprins de remușcare pentru rolul pe care îl juca, dar știu că niciodată în viața mea nu m-am simțit mai rușinat de mine însumi ca atunci când am văzut cu câtă grație și bunătate îl trata pe rănit frumoasa creatură împotriva căreia complotam. Și totuși, ar fi fost cea mai cumplită trădare față de Holmes să mă retrag atunci din misiunea pe care mi-o încredințase. Mi-am împietrit inima și am scos fumigena de sub manta. În definitiv, m-am gândit, nu exista pericolul s-o rănim. Pur și simplu o împiedicam pe ea să ră­nească pe cineva.

Deodată, Holmes s-a ridicat de pe canapea și l-am văzut gesticulând asemenea cuiva care simte nevoia de aer proaspăt. O menajeră s-a grăbit să deschidă fereastra. În clipa aceea, l-am văzut ridicându-și mâna și, la semnalul său, am aruncat fumigena în cameră, strigând: „Foc!“ N-am apucat să termin bine, că întreaga masă de spec­ta­tori, bine sau prost îmbrăcați – gentlemani, grăjdari și servitoare – mi s-a alăturat, stri­gând cu toții într-un glas: „Foc!“ Nori groși de fum se rotit prin cameră, năvălind apoi afară, pe fereastră. Am apucat să mai văd în treacăt siluetele oamenilor care se agitau de colo-colo, și să-l aud pe Holmes, care-i asigura că fusese o alarmă falsă. M-am strecurat prin mulțimea care continua să strige, croindu-mi drum spre capătul străzii; zece minute mai târziu, prietenul meu m-a apucat de braț și am plecat din acel loc.

A mers grăbit și fără să scoată o vorbă vreme de câteva minute, până când am intrat pe una dintre străduțele liniștite care ne-a scos apoi la șoseaua Edgeware.

— Te-ai descurcat bine, doctore, mi-a spus. Nu putea ieși mai bine de atât.

— Ai fotografia?

— Știu unde este.

— Și cum ai aflat?

— Ea mi-a arătat, așa cum ți-am spus că va face.

— Nu prea înțeleg.

— Nu doresc să fac un mister din atâta lucru, a râs el. A fost foarte simplu. Ai observat, desigur, că toți cei de pe stradă mi-au fost complici. Cu toții au fost implicați în întâmplarea din această seară.

— Am ghicit asta.

— Când a izbucnit cearta, aveam puțină vopsea udă în palmă. M-am repezit în față, am căzut, mi-am frecat palma de obraz și am devenit brusc un personaj demn de milă. E un truc vechi.

— Și de asta mi-am dat seama.

— Apoi m-au dus înăuntru. S-a simțit obligată să mă primească. Ce altceva ar fi putut face? M-a dus în camera sa de zi, exact camera în care bănuiam că se află ce căutăm noi. S-a postat între camera de zi și dormitor, iar eu eram hotărât să văd în care dintre cele două odăi păstra fotografia. M-au așezat pe o canapea, iar eu am mimat că am nevoie de aer; au fost obligați să deschidă fereastra și atunci ai avut ocazia să intervii.

— Și cu ce te-a ajutat asta?

— A fost extrem de important. Când o femeie crede că îi ia foc casa, se repede din instinct să salveze lucrul cel mai de preț. Este un impuls de nestăvilit, și nu o dată am profitat de el. Mi-a fost de folos în cazul Darlington – scandalul legat de o sub­stituire – și, de asemenea, în afacerea Arnsworth. O femeie căsătorită se repede să-și salveze copilul; una necăsătorită, cutia cu bijuterii. Acum, îmi era limpede că doamna noastră nu avea nimic mai prețios în casă decât fotografia căutată de noi. Așa că s-a grăbit s-o salveze.

Alarma de foc a fost dată admirabil. Fumul și strigătele ar fi fost suficiente să zdruncine chiar și o persoană cu nervi de oțel. Ea a reacționat exact cum mă așteptam. Fotografia se află într-o nișă din spatele unui panou glisant, chiar deasupra mânerului clopoțelului. A ajuns acolo într-o clipită și am putut arunca o privire rapidă când a des­coperit pe jumătate ascunzătoarea. Când am strigat că era o alarmă falsă, a aco­perit-o la loc, a privit fumigena, a ieșit în grabă din cameră și nu am mai apucat s-o văd. M-am ridicat și, scuzându-mă, am părăsit casa. Am fost tentat să iau fotografia imediat, însă cum vizitiul intrase în cameră și mă privea acum cu atenție, am găsit de cuviință că e mai bine să aștept. O acțiune pripităar fi putut strica totul.

— Și acum? am întrebat.

— Căutarea noastră a ajuns la final. Voi merge acolo cu regele, dar, dacă do­rești, poți veni cu noi. Vom fi conduși în camera de zi să o așteptăm pe doamna, dar este posibil ca atunci când va sosi să nu ne găsească nici pe noi, nici fotografia. Maiestatea sa va fi peste măsură de mulțumit săo țină din nou în mână.

— Și când veți merge acolo?

— La ora opt dimineața. Ea nu se va fi trezit, astfel că vom avea cale liberă. În plus, trebuie să acționăm cât mai repede, căci această căsătorie ar putea însemna o schim­bare totală în viața și în obiceiurile sale. Trebuie să-i telegrafiez fără întârziere regelui.

Am ajuns în strada Baker și ne-am oprit în fața intrării. Prietenul meu se sco­tocea prin buzunare după chei, când am auzit vocea unui trecător spunând:

— Noapte bună, domnule Sherlock Holmes.

În acel moment, se aflau câțiva oameni pe trotuar, însă salutul părea să vină dintr-o birjă care trecuse în viteză.

— Am mai auzit vocea asta, a spus Holmes, privind de-a lungul străzii slab luminate. Mă întreb cine naiba ar fi putut fi.

III.

În noaptea aceea am dormit în locuința din strada Baker; dimineața, în timp ce serveam micul dejun, cu cafea și pâine prăjită, regele Boemiei s-a năpustit în încăpere.

— Chiar ai luat-o! a strigat, prinzându-l pe Sherlock Holmes pe după umeri și privindu-l nerăbdător drept în ochi.

— Încă nu.

— Dar ai speranțe?

— Am speranțe.

— Atunci, vino. Sunt nerăbdător să mergem.

— Trebuie să comandăm o trăsură.

— Nu, cupeul meu ne așteaptă.

— În cazul acesta, problema se simplifică.

Am coborât și am pornit din nou spre reședința Briony.

— Irene Adler s-a căsătorit, a spus Holmes.

— S-a căsătorit! Când?

— Ieri.

— Cu cine?

— Cu un avocat englez pe nume Norton.

— Dar nu-l iubește.

— Eu trag însă nădejde că da.

— De ce speri una ca asta?

— Pentru că astfel, Maiestatea voastră ar fi scutită pe de alte probleme viitoare. Dacă doamna își iubește soțul, n-o mai iubește pe Maiestatea voastră. Dacă nu vă mai iubește, nu are niciun motiv să mai stea în calea planului Maiestății voastre.

— Este adevărat. Și totuși... Ei bine! Mi-aș fi dorit ca trenul ei să oprească în gara mea! Ah, ce regină ar fi fost!

A căzut pe gânduri, iar tăcerea nu a fost întreruptă de nimeni până când am ajuns în bulevardul Serpentine.

Ușa reședinței Briony era deschisă, iar pe trepte stătea o femeie în vârstă, care părea să ne aștepte. Ne-a aruncat o privire sardonică în timp ce coboram din cupeu.

— Domnul Sherlock Holmes, presupun? a spus ea.

— Eu sunt domnul Holmes, a răspuns companionul meu, privind-o întrebător și ușor neliniștit.

— Aha! Doamna mi-a spus că ar fi posibil să vii. A plecat azi-dimineață îm­preună cu soțul. Au luat trenul de 5.15 de la Charing Cross spre Continent.

—Poftim? a exclamat Sherlock Holmes, făcând un pas înapoi, alb la față de mâhnire. Vrei să spui că a plecat din Anglia?

— Și nu se va mai întoarce niciodată.

— Și documentele? a întrebat regele gâtuit. Ah, totul este pierdut!

— Vom vedea.

A trecut de servitor și s-a năpustit spre camera de zi, urmat de rege și de mine. Mobila era răvășită, rafturile scoase și sertarele deschise, de parcă doamna și-ar fi strâns lucrurile în grabă înainte de a se face nevăzută. Holmes s-a repezit la mânerul clopoțelului, a smuls panoul și, vârând mâna înăuntru, a scos o fotografie și o scri­soare. Fotografia o înfățișa pe Irene Adler, îmbrăcată în rochie de seară, iar scrisoarea era adresată „domnului Sherlock Holmes, confidențial“. Prietenul meu a desigilat-o și am citit-o toți trei deodată. Era datată la miezul nopții trecute și spunea astfel:

„DRAGUL MEU DOMN SHERLOCK HOLMES,

Te-ai descurcat foarte bine. M-ai înșelat pe deplin. Înainte de alarma de in­cen­diu, nu am bănuit absolut nimic. Apoi, când mi-am dat seama că m-am dat de gol, am căzut pe gânduri. Fusesem avertizată asupra dumitale cu luni în urmă. Mi se spu­sese că dacă regele va angaja un detectiv, acela vei fi cu siguranță dumneata. Am făcut rost chiar și de adresa dumitale. Cu toate acestea, iată că ai făcut în așa fel încât să-ți dezvălui ceea ce nu doream să afli. Însă chiar și atunci când m-au încercat îndoielile în privința dumitale, mi-a fost greu să gândesc de rău la adresa unui preot bătrân și blând. Însă, vezi dumneata, pe vremuri am fost și eu actriță. Costumația băr­bătească nu reprezintă o necunoscută pentru mine și profit adesea de libertatea de mișcare pe care mi-o oferă. L-am trimis pe John, vizitiul, să te supravegheze, iar eu am dat fuga la etaj, mi-am pus hainele de drum, cum le spun eu, și am coborât exact în clipa în care te pregăteai să pleci.

Ei bine, te-am urmărit până în fața casei, asigurându-mă astfel că eram într-adevăr obiectul interesului celebrului domn Sherlock Holmes. Apoi, destul de impru­dent, ți-am urat noapte bună și m-am îndreptat spre Școala de Avocatură ca să mă întâlnesc cu soțul meu.

Și eu, și el am considerat că soluția cea mai bunăar fi să plecăm, având în ve­dere că suntem urmăriți de un rival atât de puternic; prin urmare, mâine, când vei veni, vei găsi cuibul gol. Cât despre fotografie, clientul dumitale să fie pe pace. Iubesc și sunt iubită de un om mai bun decât el. Regele poate face ce dorește, fără nicio opreliște din partea celei fațăde care a greșit atât de rău. Mai păstrez fotografia doar ca să mă știu în siguranță, ferindu-mă astfel de viitoarele lui acțiuni. Las în schimb o fotografie pe care ar putea dori să o aibă. Rămân, dragă domnule Sherlock Holmes,

Cu sinceritate, a dumitale

IRENE NORTON, născută ADLER.“

— Ce femeie... ah, ce femeie! a strigat regele Boemiei după ce am citit toți trei scrisoarea. Te-am avertizat că este foarte inteligentă și hotărâtă, nu-i așa? Acum înțelegi de ce spun întruna că ar fi fost o regină admirabilă? Mare păcat că nu era la nivelul meu, nu crezi?

— Din câte am văzut, doamna pare într-adevăr să fie la un alt nivel față de Maiestatea voastră, a spus Holmes cu răceală. Îmi pare rău că nu am fost în stare să rezolv problema așa cum dorea Maiestatea voastră.

— Dimpotrivă, domnul meu – a strigat regele –, lucrurile s-au aranjat cum nu se poate mai bine. Știu că promisiunea sa este sfântă. Fotografia este acum mai în siguranță decât dacă i-aș fi dat foc.

— Mă bucur că Maiestatea voastră are această convingere.