Semnul celor patru

Semnul celor patru de Arthur Conan Doyle

ȘTIINȚA DEDUCȚIEI

Sherlock Holmes luă sticluța de pe colțul șemineului și scoase din eleganta cutiuță de marochin seringa pentru injecții subcutanate. Cu degetele sale lungi, albe, nervoase, pregăti acul fin și-și suflecă manșeta de la mâneca stângă a cămășii.

Câteva clipe rămase pe gânduri, privindu-și antebrațul viguros și încheietura mâinii pe care se vedeau urmele a nenumărate înțepături. Apoi introduse vârful ascuțit, apăsă pe piston și, oftând lung și mulțumit, se lăsă pe spate, în fotoliul îmbrăcat în catifea.

De luni de zile eram de câte trei ori pe zi martor la această scenă cu care, totuși, nu puteam să mă împac. Ba dimpotrivă, din zi în zi mă scotea și mai rău din fire, iar noaptea conștiința mă dojenea că nu aveam curajul să protestez. Jurasem de nenumărate ori, în sinea mea, că-mi voi descărca odată și-odată sufletul; dar aerul rece și nepăsător al tovarășului meu făcea din el ultimul om față de care ți-ai fi putut permite cea mai mică îndrăzneală. Forța lui de pătrundere, atitudinea impunătoare, însușirile lui neobișnuite, de care avusesem prilejul să mă conving, toate acestea mă împiedicau să-l înfrunt. Totuși, în după-amiaza aceea, fie datorită sticlei de Beaune pe care o băusem la dejun, fie din cauza atitudinii sale trufașe care mă exasperase la culme, am simțit deodată că nu mai pot să tac.

— Astăzi ce mai e? am întrebat. Morfină sau cocaină?

Și-a ridicat încet ochii din cartea veche pe care o deschisese.

— Cocaină, a spus. Soluție concentrată șapte la sută. Vrei să încerci?

— În nici un caz, am răspuns imediat. Încă nu mi-am revenit după campania din Afganistan. Nu-mi permit să-mi pun și mai mult constituția la încercare.

A râs de vehemența mea.

— Probabil ai dreptate, Watson, a zis el. Presupun că are o influență proastă asupra fizicului. Totuși, mi se pare că stimulează și clarifică gândurile într-atât, încât efectele secundare sunt neglijabile.

— Dar bine, omule, gândește-te! am izbucnit sincer. Fă socoteala! S-ar putea, așa cum afirmi, ca în creierul dumitale să se producă o excitație, o efervescență; ea reprezintă însă un proces patologic și morbid, care implică o modificare accelerată a țesuturilor și care poate, în cele din urmă, să ducă la o slăbire permanentă a lor. Și apoi, știi doar că depresia care urmează te doboară. Merită oare? De ce riști să-ți pierzi harurile neprețuite cu care te-a înzestrat natura, doar de dragul unei plăceri ucigătoare? Nu uita că-ți vorbesc nu numai ca un prieten, ci și ca un medic care se adresează pacientului de a cărui sănătate este într-o oarecare măsură răspunzător.

Nu părea deloc jignit. Dimpotrivă, își împreună vârfurile degetelor și-și lipi coatele pe brațele fotoliului, ca un om care are chef de vorbă.

— Spiritul meu, spuse el, se răzvrătește împotriva stagnării. Dă-mi probleme, dă-mi să muncesc, dă-mi cea mai dificilă criptogramă sau cea mai complicată analiză, și atunci mă voi simți în elementul meu. Atunci voi putea să renunț la stimulentele artificiale. Dar rutina plicticoasă mă îngrozește. Tânjesc după exaltări mintale. De altfel, acesta este și motivul pentru care mi-am ales o profesiune atât de bizară, sau mai bine zis mi-am creat-o, căci sunt singurul din lume.

— Singurul detectiv neoficial? am întrebat mirat.

— Singurul detectiv consultant neoficial, mi-a răspuns. Eu sunt ultimul și cel mai înalt for judecătoresc în materie. Când Gregson sau Lestrade, sau Athelney Jones ajung la un punct mort – ceea ce, în treacăt fie spus, este un lucru normal pentru ei – îmi supun mie problema. Examinez datele ca expert și-mi dau părerea, ca specialist. În asemenea cazuri nu pretind nici o recunoaștere oficială a meritelor mele. Numele meu nu apare în nici un ziar, dar munca și plăcerea de a găsi un teren care să-mi îngăduie să-mi desfășor posibilitățile neobișnuite constituie pentru mine cea mai mare răsplată. De altfel, dumneata te-ai putut convinge singur, în cazul lui Jefferson Hope, de metodele mele de lucru.

— Da, într-adevăr, i-am spus pe un ton cordial, în viața mea n-am fost atât de impresionat. De altminteri, am scris despre asta și o cărticică, cu titlul Un studiu în roșu.

Dădu trist din cap.

— M-am uitat prin ea, spuse el. Ca să fiu sincer, nu pot să te felicit. Detectivistica este, sau s-ar cuveni să fie, o știință exactă, și ca atare trebuie tratată în aceeași manieră rece, lipsită de emoție. Or dumneata ai încercat să-i dai o tentă de romantism, ceea ce produce același efect pe care l-am obține dacă am introduce o poveste de dragoste sau o răpire în cea de-a cincea teoremă a lui Euclid.

— Dar elementul romantic există în însăși povestea aceea, am protestat. Nu puteam să mistific faptele.

— Trebuia ca unele fapte să fie suprimate sau, în orice caz, era necesar să se fi păstrat un just simț al proporțiilor în ceea ce privește tratarea lor. Singurul lucru ce merita să fie menționat, din toată această afacere, era raționamentul analitic neobișnuit, de la efect la cauză, prin care am izbutit să lămuresc misterul.

Mărturisesc că mă cam plictisea această critică la adresa unei lucrări pe care mă străduisem s-o fac cât mai măgulitoare pentru el. Mărturisesc de asemenea că mă cam irita egocentrismul lui Holmes, care, pare-se, ar fi vrut ca fiecare rând al cărții să fie consacrat acțiunilor și realizărilor sale extraordinare. În anii petrecuți împreună în Baker Street, observasem de multe ori că atitudinea liniștită și didactică a tovarășului meu izvora dintr-o oarecare vanitate. Totuși, nu i-am răspuns nimic și m-am apucat să-mi oblojesc piciorul suferind. Un glonte jezail trecuse prin el cu câtva timp în urmă și, deși nu mă împiedica să umblu, îmi provoca dureri ori de câte ori se schimba vremea.

— Clientela mea a sporit de curând pe continent, spuse Holmes după un timp, umplându-și vechea pipă din rădăcină de măceș. Săptămâna trecută am fost consultat de Francois le Villard care, după cum probabil știi, se numără de câtva timp printre detectivii francezi de frunte. Este înzestrat cu intuiția fină a celticului, dar mai are lacune la vastul capitol al cunoștințelor exacte, care sunt esențiale pentru a atinge culmile în arta sa. Era vorba despre un testament și cazul prezenta unele aspecte interesante. Am fost în măsură să-i indic două cazuri similare,unul petrecut la Riga, în 1857, celălalt la St. Louis, în 1871 și, datorită lor, a descoperit soluția potrivită. Iată scrisoarea lui, în care-și exprimă recunoștința pentru ajutorul dat; am primit-o azi dimineață.

Îmi azvârli o scrisoare mototolită. În timp ce-mi aruncam ochii peste ea, am fost izbit de mulțimea superlativelor, ca „magnific”, „coup de maitre”[1] și „tour de force”[2], care mărturiseau admirația entuziastă a francezului.

— Parcă ar fi un elev care se adresează profesorului său, spusei.

— O, îmi cam supraestimează ajutorul pe care i l-am dat, spuse Sherlock Holmes, amuzat. El însuși este un tip foarte înzestrat. Posedă două din cele trei calități necesare detectivului ideal. Are spirit de observație și spirit de deducție. Îi lipsesc doar cunoștințele, dar acestea pot veni cu timpul. Acum lucrează la tălmăcirea în limba franceză a modestelor mele lucrări.

— Lucrările dumitale?

— A, nu știai? exclamă el râzând. Da, am pe conștiință câteva monografii. Toate tratează subiecte tehnice. Iată, de pildă, Despre deosebirea dintre scrumurile de tutun. Înșir aici o sută patruzeci de sorturi de țigări, trabucuri și tutunuri de pipă, cu planșe colorate care ilustrează deosebirile dintre scrumuri. Este o problemă care revine, întruna, în procesele criminale și care uneori are o importanță covârșitoare pentru descoperirea adevărului. De pildă, dacă poți spune cu certitudine că o crimă a fost săvârșită de un om care fuma o țigară din India, detaliul acesta îți limitează câmpul de cercetare. Pentru un ochi experimentat, între scrumul negai al unei Trichinopoly și praful alb al unei Bird’s Eye este o deosebire tot atât de mare ca între o varză și un cartof.

— Într-adevăr, ai o înclinație extraordinară pentru particularități.

— Știu să le prețuiesc însemnătatea. Iată monografia mea despre detectarea urmelor de pași, cu câteva observații privind folosirea ghipsului pentru păstrarea amprentelor. Iată, aici, o interesantă lucrare despre influența profesiunii asupra formei mâinilor; gravurile înfățișează mâinile unor lucrători care se ocupă cu fabricarea plăcilor de ardezie, mâini de marinari, tăietori de dopuri, tipografi, țesători și șlefuitori de diamante. Este de un mare interes practic pentru detectivul care folosește metode științifice – îndeosebi în cazul când are de-a face cu cadavre neidentificate sau când trebuie să descopere antecedentele criminalilor. Dar am impresia că te plictisesc cu hobby-ul meu...

— Nu, deloc, i-am răspuns convins. Mă interesează în cel mai înalt grad, mai ales de când am avut prilejul să văd cum aplici toate acestea în practică. Vorbeai adineauri despre observație și despre deducție. Desigur că, într-o anumită măsură, una o implică pe cealaltă.

— Nu, nu prea, răspunse el și se întinse cu voluptate în fotoliu, scoțând din pipă rotocoale albastre și groase. De pildă, spiritul de observație îmi arată că azi-dimineață ai fost la oficiul poștal de pe strada Wigmore, în vreme ce spiritul de deducție mă informează că, o dată ajuns acolo, ai expediat o telegramă.

— Exact! am răspuns. Corect, în ambele privințe. Dar mărturisesc că nu pricep cum ai ajuns la această constatare. A fost o acțiune spontană și n-am vorbit cu nimeni despre ea.

— Este simplitatea însăși! remarcă el, râzând de uimirea mea. E atât de absurd de simplu, încât o explicație mi se pare de prisos; și totuși, ea ar putea sluji la definirea limitelor observației și ale deducției. Observația mi-a spus că ai urme de pământ roșiatic pe pantofi. Or, exact în fața oficiului poștal de pe strada Wigmore, a fost scos pavajul și s-a răscolit și împrăștiat pământul, încât nu poți să intri în oficiu fără să calci pe el. Pământul are nuanța aceea roșiatică pe care, după câte știu eu, prin preajma locului n-o afli nicăieri într-altă parte. Asta ține de observație. Restul este deducție.

— Dar telegrama? Cum ai dedus că am expediat o telegramă?

— O, desigur, am știut că n-ai scris nici o scrisoare, de vreme ce am fost toată dimineața împreună. De asemenea, am văzut pe biroul dumitale o coală de mărci și un pachet gros de cărți poștale. De ce te-ai fi dus la oficiul poștal, dacă nu ca să expediezi o telegramă? Elimină toți ceilalți factori, și cel care rămâne trebuie să fie cel adevărat.

— În cazul meu, e adevărat, i-am replicat după o clipă de gândire. Da, așa cum spui, problema era extrem de simplă. M-ai socoti impertinent dacă aș îndrăzni să-ți supun teoriile la un test mai dificil?

— Dimpotrivă, răspunse el. M-ar împiedica să iau o a doua doză de cocaină. Aș fi încântat să studiez orice problemă pe care mi-ai da-o.

— Te-am auzit cândva spunând că este greu ca o persoană să folosească zilnic un obiect fără să lase asupra lui amprenta propriei sale individualități, ușor de descifrat pentru un observator încercat. Ei bine, am aici un ceas care a intrat de curând în posesia mea. Vrei să ai amabilitatea de a-mi împărtăși părerea dumitale în legătură cu caracterul sau cu obiceiurile fostului proprietar?

I-am întins ceasul, și-n sinea mea mă bucuram puțin, căci examenul era, gândeam eu, de netrecut, și prin el urmăream să-i dau o lecție pentru tonul oarecum dogmatic pe care-l folosea uneori. Cântări ceasul în mână, se uită atent la cadran, deschise capacul și examină mecanismul, mai întâi cu ochiul liber, apoi cu o lupă convexă puternică. Abia mă stăpâneam să nu pufnesc în râs, atât era de dezamăgit, când, în cele din urmă, îl închise la loc și mi-l înapoie.

— Cam puține indicii, observă el. Ceasul a fost curățat de curând și acest fapt m-a privat de detaliile cele mai sugestive.

— Într-adevăr, am răspuns. A fost curățat înainte de a-mi fi trimis. În gândul meu îmi învinuiam tovarășul pentru că încerca să-și ascundă neputința folosindu-se de un argument care cam șchiopăta și nu putea convinge. Ce indiciu ar fi putut să-i ofere un ceas necurățat?

— Deși nesatisfăcătoare, investigațiile mele n-au fost cu totul zadarnice, observă el holbându-se în tavan cu o privire visătoare, ștearsă. Dacă nu mă-nșel, acest ceas a aparținut fratelui dumitale mai mare, care l-a moștenit de la tatăl lui.

— Fără îndoială, asta ai aflat-o prin inițialele H. W. de pe spate?

— Întocmai. W. indică numele dumitale. Ceasul este datat cu cincizeci de ani în urmă, iar inițialele au aceeași vechime; deci, a fost fabricat pentru ultima generație. În general, bijuteriile sunt moștenite de fiul cel mai mare, care, de obicei, poartă aceeași nume ca și tatăl său. Dacă-mi aduc bine aminte, tatăl dumitale a murit cu mulți ani în urmă. De aceea, ceasul s-a aflat în mâinile fratelui dumitale mai mare.

— Până aici, e-n regulă, i-am spus. Altceva?

— Era un om neglijent, foarte neglijent și nepăsător. La început a avut perspective frumoase, dar și-a bătut joc de ele; a trăit un timp în sărăcie, cu scurte perioade de prosperitate și, în cele din urmă, a căzut în patima băuturii și a murit. Asta e tot ce am putut să aflu.

Am sărit de pe scaun și am început să mă agit prin cameră, copleșit de amărăciune.

— E nedemn de dumneata, Holmes, i-am spus. Nu te-aș fi crezut în stare să te cobori într-atât. Ai iscodit în viața nefericitului meu frate și acum vrei să susții că ai dedus toate acestea prin nu știu ce mijloace fanteziste. Să nu te aștepți de la mine să cred că tot ce mi-ai spus ai citit în ceasul lui! Este un procedeu josnic și, ca să vorbesc deschis, ține oarecum de șarlatanism.

— Dragă doctore, spuse el pe un ton blând, te rog să primești scuzele mele. Privind lucrurile ca pe-o problemă abstractă, am uitat că pentru dumneata ele reprezintă o chestiune personală și dureroasă. Totuși, te asigur că, înainte de a-mi fi dat ceasul, habar n-am avut de existența acestui frate al dumitale.

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, cum de-ai descoperit toate aceste fapte? Sunt absolut corecte, până în cele mai mici amănunte.

— O, înseamnă că am avut noroc. Aș putea să-ți spun numai care a fost calculul probabilităților. Nu mă așteptam să fie atât de precis.

— Dar nu cumva a fost mai mult un joc al întâmplării, un joc de-a ghicitul?

— Nu, categoric nu; eu nu ghicesc niciodată. Este un procedeu dăunător; distruge facultatea de a raționa logic. Ți se pare ciudat fiindcă nu urmărești șirul gândurilor mele și nici nu observi detaliile neînsemnate de care depind uneori concluziile hotărâtoare. De pildă, am început prin a trage concluzia că fratele dumitale era neglijent. Dacă te uiți la partea de jos a capacului, ai să observi nu numai că e lovit în două locuri, dar și că e tăiat și zgâriat peste tot, datorită obiceiului de a ține în același buzunar alte obiecte tari, ca de pildă monede sau chei. Desigur, nu e mare scofală să deduci că un om care procedează astfel cu un ceas de cincizeci de guinee trebuie să fie un om neglijent. De asemenea, nu e cine știe ce să afirmi că un om care moștenește un obiect de o asemenea valoare trebuie să fi avut alte lucruri de preț.

Am dat din cap, în semn că-i urmăream raționamentul.

— Este un lucru foarte obișnuit pentru cămătarii din Anglia, când iau în gaj un ceas, să scrijelească numărul tichetului, cu un vârf de ac, în interiorul ceasului. Este mai la îndemână decât o etichetă și nu există nici un risc ca numărul să se piardă sau să fie mutat pe un alt obiect. Când m-am uitat cu lupa, am văzut nu mai puțin de patru asemenea numere în interior. O primă deducție: fratele dumitale era adesea la ananghie. A doua deducție: avea, din când în când, perioade de prosperitate, căci altminteri n-ar fi putut să-și răscumpere amanetul. În sfârșit, te rog să privești capacul dinăuntru, care conține orificiul unde se introduce cheița. Un om cumpătat nu l-ar fi zgâriat astfel. Dar n-ai să vezi niciodată un ceas aparținând unui alcoolic care să nu aibă astfel de zgârieturi. Ei îl învârtesc, de obicei, noaptea, și mâna lor nesigură lasă aceste urme. Ce găsești misterios în tot ce ți-am spus?

— E clar ca lumina zilei, i-am răspuns. Îmi pare rău că am fost nedrept cu dumneata. Ar fi trebuit să am mai multă încredere în facultățile minunate pe care le posezi. Pot să te întreb dacă, în momentul de față, ai vreo anchetă profesională în curs?

— Nici una. Vino aici, la fereastră. A mai existat vreodată o lume atât de tristă, de nenorocită și de inutilă? Privește ceața gălbuie care se învolburează de-a lungul străzilor și se năpustește asupra acestor case mohorâte. Poate exista ceva mai deznădăjduit, mai prozaic, mai puțin înălțător? La ce bun să ai forțe, doctore, dacă nu ți se oferă prilejul să le folosești? Crima este banală, viața este banală și numai calitățile banale își găsesc o utilizare în această lume.

Tocmai deschisesem gura ca să răspund acestei tirade, când proprietăreasa noastră, după ce bătu tare în ușă, intră aducând o carte de vizită pe o tavă de aramă.

— Vă caută o tânără, domnule, spuse ea adresându-se tovarășului meu.

— Domnișoara Mary Morstan, citi el. Hm! Nu-mi amintesc de acest nume. Spuneți-i, vă rog, să poftească, doamnă Hudson. Nu pleca, doctore. Aș prefera să fii de față.