O Lume Disparuta

O lume disparuta de Arthur Conan Doyle

CAPITOLUL I
ÎN JURUL NOSTRU NU LIPSESC OCAZIILE DE A DEVENI EROU…

DL. HUNGERTON, tatăl lui Gladys, în realitate ființa cea mai lipsită de tact din câte ar putea să existe pe lume un soi de cacatoes veșnic zbârlit, înfoiat și neîngrijit rămânea totuși un suflet excelent, însă preocupat exclusiv de persoana sa neghioabă. Dacă m-ar fi putut îndepărta ceva de Gladys, n-ar fi fost decât gândul de a avea un asemenea socru. Sunt convins că în sufletul lui mă credea în stare să vin la Chestnuts de trei ori pe săptămână, numai și numai ca să mă bucur de prezența sa și, mai ales, să-l ascult expunându-și vederile sale asupra bimetalismului, problemă în care își câștigase oarecare autoritate.

În seara aceea am suportat timp de o oră sau două pălăvrăgeala lui anostă cu privire la înlocuirea monedei bune prin una proastă, la valoarea reprezentativă a argintului, la deprecierea rupiei și la adevăratele etaloane de schimb.

— Închipuiți-vă striga el, ușor înfuriat că toate datoriile lumii ar avea scadența la aceeași dată și că li s-ar pretinde debitanților să le achite imediat; ce s-ar întâmpla, oare, în condițiile de astăzi?

Am răspuns că, evident, lucrul acesta m-ar ruina. Atunci el a sărit de pe scaun, m-a dojenit pentru obișnuita mea superficialitate, care făcea imposibilă orice discuție serioasă cu mine și a fugit să se îmbrace în vederea unei ședințe.

În sfârșit, am rămas singur cu Gladys. Sunase, pentru mine, ora destinului. Toată seara mă simțisem în situația soldatului așteptând semnalul care urma să-i hotărască soarta nesigură și încercasem pe rând atât nădejdea victoriei, cât și frica înfrângerii.

Cât era de frumoasă așa cum o vedeam stând jos, cu silueta desprinzându-i-se mândră și delicată pe fondul roșu al draperiei! Și cu toate acestea, cât era de rezervată!

Ne lega o frumoasă, o foarte frumoasă prietenie, care însă nu depășea limitele uneia dintre acele camaraderii cum ar fi putut exista la „Gazette”, unde eram reporter, între unul dintre confrații mei și mine; perfect sinceră, perfect cordială – complet lipsită de preocuparea diferenței de sex. Îmi displace profund când o femeie se arată față de mine prea sinceră și prea liberă. Lucrul acesta nu măgulește nici odată pe un bărbat. Acolo unde începe atracția, începe și timiditatea și neîncrederea moștenire din zilele vitrege când dragostea mergea adesea mână în mână cu brutalitatea. Capul care se apleacă, ochii care-ți ocolesc privirea, glasul care tremură, ființa întreagă care se apără, iată semnele prin care recunoști pasiunea și nicidecum privirea fățișă sau răspunsul fără ocol. Deși eram tânăr, avusesem timp să învăț acest lucru sau să-l regăsesc în acea amintire a speciei, care se numește instinct.

Gladys întrunea toate calitățile femeii. Unii o socoteau rece și aspră, dar un asemenea gând ar fi fost o trădare. Pielea ușor pârguită. De un colorit aproape oriental, părul negru ca pana corbului, ochii mari și catifelați, buzele cărnoase dar delicate, totul dovedea la ea pasiunea ascunsă. Dar această pasiune, aveam trista impresie că nu știusem s-o scot la lumină. În astă-seară însă trebuia cu orice preț să grăbesc lucrurile și să ies din nesiguranță. Poate că mă îndreptam spre o înfrângere. Dar mai bine respins ca pretendent decât acceptat ca frate.

Ajuns la această fază a gândurilor mele, eram gata să întrerup o lungă și apăsătoare tăcere, când Gladys și-a ațintit asupra mea ochii negri și pătrunzători, clătinându-și capul mândru, cu un surâs plin de mustrare.

— Presimt că ai de gând să-mi faci declarații, Ned. Păcat. Prietenia noastră era așa de frumoasă!

Mi-am tras puțin scaunul spre ea.

— Cum de-ai știut că aveam intenția asta? Am întrebat-o, într-adevăr surprins.

— Crezi că femeile se înșelă? Crezi că i s-a întâmplat vreodată vreuneia să fie luată pe neașteptate? Ned, prietenia noastră era atât de serioasă și de frumoasă… Ce păcat ar fi s-o stricăm! Nu înțelegi oare cât e de minunat ca un băiat tânăr și o fată tânără să poată sta de vorbă singuri, cum stăm noi, fără gânduri ascunse?

— Nu știu, Gladys. Dar, vezi, cred că tot atât de bine și de fără gânduri ascunse poate să stea de vorbă și cu… cu șeful gării, de pildă!

Nu-mi dau bine seama cum am aruncat în timpul discuției numele acestui funcționar. Dar, oricum, am făcut-o și am izbucnit amândoi într-un hohot de râs.

— Nu. Ceea ce-mi oferi nu mi-e de-ajuns, Gladys. Aș vrea să te strâng în brațe, aș vrea să-ți simt capul pe pieptul meu, aș vrea…

Îndată ce băgă de seamă că aș fi fost gata să pun în aplicare o parte din gândurile mele, sări de pe scaun.

— Ai stricat totul, Ned, zise ea. Totul se petrece așa de normal până în clipa când intervin lucruri care n-au nici un rost! Ce păcat! Cum se face că n-ai mai multă stăpânire?

— Dar nu-i ceva născocit de mine, am susținut. Natura e de vină. Dragostea.

— Dragostea… Da, poate când e reciprocă, fără îndoială că schimbă multe. Dar eu nu știu ce-i dragostea.

— Și totuși, cu frumusețea dumitale, cu sufletul dumitale, Gladys, ești făcută pentru dragoste! Trebuie să iubești!

— Trebuie, mai întâi, să-ți aștepți ceasul.

— Dar de ce oare nu mă poți iubi, Gladys? Din pricina înfățișării mele, sau din altă pricină?

Ea s-a aplecat puțin, a întins mâna, mi-a răsturnat capul… Și cât era de grațioasă când mă privea așa, de sus, zâmbitoare și gânditoare!

— Nu, nu-i așa, zise ea, în sfârșit. Nu ești un închipuit, prin urmare pot să ți-o spun fără ocol. Dar e altceva, ceva mai serios…

— Caracterul?

A încuviințat cu capul, severă.

— Dar ce-ar trebui să fac ca să mi-l schimb?… Ia-ți un scaun și să discutăm. Însă nu-s dispus să spun nimic până nu te așezi.

M-a privit cu un aer mirat, de neîncredere, mai puțin plăcut decât deplina ei încredere de până atunci. Cât de primitive și de bestiale par sentimentele omului când le privești în toată goliciunea lor! Dar poate că nu este decât o impresie de-a mea, personală. Gladys și-a luat un scaun și s-a așezat.

— Să vedem, ce nu-ți place la mine?

— Iubesc pe altul, mi-a răspuns ea.

De data asta am sărit eu de pe scaun.

— Nu, mi-a explicat, râzând de mutra mea. Nu o ființă anumită, ci un ideal. Bărbatul pe care-l visez, nu l-am întâlnit încă.

— Descrie-mi-l. Cum ți-l închipui?

— În multe privințe ar putea să-ți semene.

— Îți mulțumesc pentru vorbele astea. Dar ce face el și n-aș putea face și eu? Ce poate fi omul acela: membru al unei societăți de temperanță, vegetarian, aeronaut, teozof, supraom? Nu există nici un lucru pe lume, Gladys, pe care să nu fiu gata să-l încerc, numai pe simpla bănuială că ți-ar fi pe plac!

A început să râdă, constatând cât eram de adaptabil:

— În primul rând, cred că idealul meu n-ar vorbi așa. Mi-l închipui mai dârz, mai puțin dispus să se supună capriciilor unei fete prostuțe. Mai întâi de toate, el n-ar putea fi decât un om activ, un om care știe să privească moartea în față, fără să se teamă de ea, un bărbat care iubește riscul și performanța. Nu mi-ar fi dragă persoana lui, ci gloria lui, care s-ar răsfrânge asupra mea. Gândește te la Richard Burton: povestea vieții lui, scrisă de soția lui, mă face să înțeleg dragostea pe care i-o purta! Dar lady Stanley? Ai citit vreodată acel admirabil capitol final al cărții pe care l-a consacrat-o soțului ei? Iată genul de om pe care o femeie îl poate adora din tot sufletul, pentru că ea nu apare în ochii lumii deloc micșorată, ci înălțată, ca inspiratoare a faptelor lui nobile!

Entuziasmul o făcea să pară atât de frumoasă, încât eram gata să renunț de a-i mai răspunde. Mi-am adunat însă tot sângele rece și i-am spus:

— Nu putem fi cu toții Stanley sau Burton. Mai ales că ne lipsește și ocazia. Mie, cel puțin, mi-a lipsit totdeauna. Dacă mi s-ar prezenta, aș fi gata s-o folosesc.

— Dimpotrivă, ocaziile nu lipsesc, ci ne înconjoară de aproape. Caracteristica bărbatului pe care ți-l descriu e că el își creează ocazia. Nimic nu-l oprește. Cu toate că nu l-am întâlnit nici odată, îl cunosc așa de bine! În jurul nostru nu lipsesc ocaziile de a deveni erou. Bărbaților le revine sarcina de a realiza aceste posibilități, iar femeilor de a-i iubi pe acești bărbați, ca o răsplată a acestor realizări. Ai văzut pe tânărul francez care-a plecat cu balonul săptămâna trecută. Deși se dezlănțuise furtuna, nu și-a amânat plecarea hotărâtă. Măturat de vânt vreme de 24 de ore, a căzut la depărtare de 1500 de mile, drept în mijlocul Rusiei! Acesta e genul de bărbat care mă interesează. Gândește-te la gelozia celorlalte femei față de femeia iubită de el! Să mă simt invidiată din pricina unui bărbat, iată visul meu!

— Din dragoste pentru dumneata, aș face și eu, bucuros, același lucru.

— N-ar trebui să-l faci din dragoste pentru mine, ci pentru că nu te-ai putea împiedica, pentru că o poruncă lăuntrică te-ar sili să-l faci, pentru că, în dumneata, eroul ar stăpâni omul! Când, luna trecută, ai povestit în gazetă explozia aceea de gaze din mina „Wigan” , de ce nu te-ai coborât ca să-i salvezi pe oamenii de-acolo, disprețuind primejdia de-a fi asfixiat?

— Dar m-am coborât.

— Nu mi-ai spus-o nici odată.

— Nu credeam că aș fi avut, prin asta, vreun merit.

— Eu n-am știut nimic.

Un oarecare interes părea că se aprinde în ochii fetei.

— Ai fost viteaz.

— Nu se putea altfel. Nu faci un bun reportaj decât dacă te documentezi singur.

— Ce argument stupid! Asta răpește acțiunii dumitale orice poezie. Dar, indiferent de motivele pe care le-ai avut, sunt fericită că ai coborât în mină.

Mi-a întins mâna, cu un gest de o fermecătoare demnitate, iar eu, aplecând-mă, i-am sărutat degetele.

— Da, recunosc, sunt pur și simplu o femeie romanțioasă, cu visuri de fetiță. Dar aceste visuri îmbracă o formă atât de reală, atât de mult fac parte din mine, încât nu mă pot împiedica să nu mă port în consecință. Dacă o să mă căsătoresc, n-o să iau decât un bărbat celebru.

— De ce nu? am strigat. Femeile de felul dumitale sunt inspiratoarele bărbaților. Oferă-mi o ocazie și ai să vezi dacă n-o folosesc la moment! Sau, mai bine, nu… Bărbații, așa cum prea bine ai spus, trebuie să-și găsească singuri ocaziile, fără să le aștepte de la alții. Pe cinstea mea! Am pretenția să fiu și eu de vreun folos oarecare pe pământul ăsta!

Ea a râs de neașteptatul meu entuziasm irlandez.

— De ce nu? a zis. Ai tot ce poate dori un bărbat: tinerețe, sănătate, putere, educație, energie. Acum câteva clipe m-ai mâhnit. Dar acum mă bucur, o, cât mă bucur! Că discuția noastră a trezit în dumneata toate aceste gânduri.

— Și dacă eu? …

Mâna ei caldă și catifelată s-a lipit de buzele mele.

— Nici un cuvânt mai mult. Iată o jumătate de oră de când serviciul dumitale de noapte te reclamă. N-aveam curajul să-ți amintesc lucrul acesta. O să mai vorbim poate într-o zi, după ce-ți vei fi găsit adevărata menire…

Și iată cum s-a întâmplat că, într-o seară cețoasă de noiembrie, m-am trezit la Camberwell alergând după tramvai. Inima îmi zvâcnea în piept, în dorința arzătoare ca ziua de mâine să nu se încheie fără a-mi fi sugerat o performanță vrednică de stăpâna inimii mele! Dar cine, pe lumea asta, și-ar fi închipuit că o să fie atât de neverosimilă și determinată de niște împrejurări atât de ciudate?

N-aș vrea ca acest capitol introductiv să fie socotit de către cititor ca neavând nimic comun cu povestirea mea.

El, acest capitol, e acela care o declanșează. Pentru că numai atunci când un bărbat pășește în viață cu credința că în jurul lui nu lipsesc ocaziile de a deveni erou și în inima lui se naște dorința aprigă de a se folosi de una din ele – indiferent care i-o ieși în cale – numai atunci el rupe, ca mine, cu mersul banal al vieții, ca să intre în ținutul misterios dar minunat, unde îl așteaptă marea aventură și marea răsplată. Când am intrat în birourile ziarului „Daily Gazette” , în al cărui angrenaj nu eram decât o mică rotilă, purtam în mine, puternic înrădăcinată, hotărârea de a găsi, de preferință chiar în noaptea aceea, o ocazie demnă de dorințele frumoasei Gladys. Că, cerându-mi să-mi risc viața pentru asta, însemna din parte-i egoism și asprime sufletească iată amănunte de care nu ții seama decât cu vârsta și nicidecum în entuziasmul celor 23 de ani ai mei și în patima celei dintâi dragoste.

CAPITOLUL II
„ÎNCEARCĂ-ȚI NOROCUL CU PROFESORUL CHALLENGER! …”

AM AVUT ÎNTOTDEAUNA, la ziar, o simpatie pentru șeful serviciului de știri, Mc Ardle, un bătrânel roșcovan, ursuz și adus de spate. La rândul meu, speram că nu-i eram antipatic. Bineînțeles, adevăratul meu șef era Beaumont. Dar acesta trăia în atmosfera eterată a unui soi de înălțime olimpică, până unde nimic nu reușea să se ridice decât dacă nu era cel puțin de importanța unei crize internaționale sau a unei remanieri de guvern. Îl vedeam din când în când pătrunzând în întunericul sanctuarului său: trecea singuratic și maiestuos, cu ochii pierduți, cu gândul la Balcani sau la Golful Persic. Plutea deasupra noastră, departe de noi. Noi nu-l cunoșteam decât pe Mc Ardle, care îl reprezenta în fața noastră. Când am intrat în biroul lui, bătrânelul mi-a făcut un semn ușor cu capul, ridicându-și ochelarii până în creștetul său chel.

— Din câte-am auzit, mi se pare că te descurci destul de bine, domnule Malone, a zis cu un accent scoțian, plin de bunăvoință.

I-am mulțumit.

— Reportajul dumitale privitor la explozia gazului de mină a fost foarte bun. Tot așa de bun a fost și acela cu privire la incendiul de la Southwark. Ai găsit nota justă. Dar vrei să-mi vorbești, mi se pare?

— Vreau să vă cer o favoare.

Ochii lui îngrijorați mi-au ocolit privirea:

— Zău? Și despre ce-i vorba?

— Nu credeți, domnule, că ar exista vreo misiune pe care să mi-o încredințați în numele jurnalului nostru? Aș face totul ca s-o duc la bun sfârșit și v-aș trimite un reportaj interesant.

— Despre ce fel de misiune vorbești, domnule Malone?

— Indiferent ce fel, numai să fie plină de aventuri și de primejdii. Vă asigur că o să-mi dau toată silința. Mi-ar conveni cu atât mai mult cu cât ar fi mai grea.

— Pari destul de dispus să-și riști viața.

— Ca să am un scop în viață.

— Bravo! Iată ce se cheamă entuziasm, domnule Malone! Din păcate, mă tem să nu fie cam târziu pentru acest soi de performanțe. O misiune specială dă rareori rezultate în raport cu cheltuielile pe care le cere. Și, în orice caz, nu se încredințează decât unui om experimentat, al cărui nume inspiră încredere marelui public. Întinsele spații virgine de pe harta lumii dispar de la o zi la alta și nicăieri nu mai este loc pentru spiritele întreprinzătoare. Dar, ia stai! A zis și obrazul i s-a luminat de un zâmbet. Vorbind de întinsele spații virgine de pe hartă, mi-a venit o idee. Ce-ai zice dacă te-aș însărcina să demaști un impostor, un Munchhausen modern și să-l acoperi de ridicol? Va trebui să-i demaști minciunile. Ei, dragul meu prieten, ar fi grozav. Ce părere ai?

— Tot ce doriți, unde și când doriți.

Mc Ardle s-a gândit o clipă.

— Întrebarea care se pune a zis în sfârșit este să știm dacă ai să te poți înțelege sau măcar să stai, pur și simplu, de vorbă cu omul nostru. Dar dumneata pari a avea un fel de talent de a te impune oamenilor: te faci simpatic și ai o putere magnetică, asta desigur ca efect al vitalității tinerești sau a ceva analog, bănuiesc, în ce mă privește, sunt ferm convins că lucrurile stau așa.

— Sunteți prea binevoitor față de mine, Mc Ardle.

— Încearcă-ți dar norocul cu profesorul Challenger, din Enmore Park.

Nu mi-am putut ascunde mirarea.

— Challenger? Am strigat. Profesorul Challenger, faimosul zoolog? Nu-i acela care i-a spart capul lui Blundell, de la „Telegraph” ?

Șeful a schițat un zâmbet:

— Asta te îngrijorează? Parcă-mi spuneai că ești în căutarea aventurii…

— Iată una, într-adevăr, domnule, i-am răspuns.

— Întocmai. De altfel nu cred să meargă totdeauna atât de departe cu violența. Fără îndoială că Blundell a căzut la un moment nepotrivit sau a avut un fel greșit de a se comporta cu el. Poate că dumneata o să ai mai mult noroc sau mai multă dibăcie. Desigur că aici ar fi ceva de făcut în sensul dorințelor dumitale, iar gazeta ți-ar da mână liberă.

— Dar nu știu nimic despre Challenger, i-am spus. Mi-a amintesc doar că i-am văzut numele pomenit la „Fapte diverse”, în legătură cu bătaia lui Blundell.

— Am oarecare informații care te-ar putea îndruma, domnule Malone. Profesorul mă interesează de mai mult timp și îl țin sub observație.

Scoase o hârtie dintr-un sertar:

— Iată fișa lui. Ți-o spun în rezumat:

„Challenger George Eduard. Născut la Largs (Anglia de Nord), în 1863. Elev al Academiei din Largs, Universitatea din Edinburgh. Adjunct la British Museum, 1892. Conservator adjunct al serviciului de antropologie comparată, 1893. Renunță la aceste funcțiuni în același an, în urma unor scrisori insultătoare. Titular al medaliei Crayston pentru cercetări în domeniul zoologiei. Membru corespondent la… (urmează o sumedenie de nume… mai multe rânduri scrise cu caractere mici: Societatea Belgiană, Academia Americană de Științe din La Plata etc., etc.). Fost Președinte al Societății de Paleontologie, Secția H din Asociația britanică și așa mai departe… A publicat: „câteva observații asupra unei serii de cranii „omenești”, „încercări asupra evoluției vertebratelor” și numeroase articole, dintre care unul, „Ce se ascunde sub teoria weissmannismului”, a provocat o discuție aprinsă la Congresul Zoologilor de la Viena. Distracțiile preferate: plimbări în aer liber, excursii în munți. Adresa: Enmore Park, Kensington, W” .

— Iată, ia-o cu dumneata. Cred că în seara asta nu mai avem ce ne spune.

Am băgat hârtia în buzunar.

— O clipă, domnule – am stăruit, văzând că nu mai aveam în fața mea un chip îmbujorat, ci o scăfârlie roșcată. Nu sunt încă lămurit de ce trebuie să iau un interviu acestui profesor. Ce-a făcut?

Capul s-a ridicat și fața a apărut imediat:

— Plecat singur în explorare, acum doi ani, în America de Sud. Întors anul trecut. Refuză să precizeze regiunea explorată, care cu siguranță se află prin America de Sud. Începe o vagă poveste a călătoriei lui, când, din pricina unei obiecții ridicate, se închide în el însuși ca o stridie. Pare a fi fost eroul unei aventuri neobișnuite sau poate ceea ce apare mai probabil nu e decât un mincinos de prima clasă. A adus cu el câteva fotografii stricate, dar care au fost socotite ca fiind trucate. A devenit atât de irascibil, încât e în stare să sară asupra oricui l-ar întrerupe și să arunce pe scări în jos pe gazetari. După părerea mea, nu-i decât un megaloman omucid cu înclinații științifice. Ești destul de mare ca să te descurci singur. În orice caz, vei fi în siguranță: legea cu privire la responsabilitatea patronului în materie de accidente te ocrotește…

Un cap acoperit cu fire de păr roșcat s-a substituit iarăși feței roșcovane, care rânjea. Întrevederea se sfârșise.

M-am îndreptat spre Savage Club, dar în loc să intru, m-am rezemat de balustrada terasei Adelphi și am rămas pe gânduri, uitându-mă la cursul uleios și cafeniu al Tamisei. În aer liber, ideile îmi apăreau mai netede și mai limpezi. Am scos fișa profesorului Challenger și am citit-o la lumina unui glob electric. Și am simțit ceva, ceva ce n-aș putea considera decât ca o inspirație. Ca să ajung până la fiorosul profesor, știam că nu trebuie să contez pe calitatea mea de gazetar. Pe de altă parte, violențele despre care pomenea în două locuri biografia lui sumară puteau fi datorate doar unui fanatism de savant. Oare nu exista în acest domeniu un loc pe unde ar fi fost accesibil? Trebuia să încerc.

Am intrat în club. Bătea ora 11 și sala cea mare începea să se umple, cu toate că nu era încă îmbulzeală. Intr-un fotoliu în apropierea căminului am observat un bărbat înalt, subțire și ciolănos. Acesta și-a întors capul chiar în clipa când îmi trăgeam scaunul lângă el. Era exact omul pe care aș fi dorit să-l întâlnesc – Tarp Henry, din redacția revistei „Natura”: uscat, slab, numai piele și oase și plin de bunăvoință față de cei pe care-i cunoștea. Am intrat de-a dreptul în subiect.

— Ce știi despre profesorul Challenger?

— Challenger?

Și-a încruntat sprâncenele nemulțumit:

— Challenger e individul acela care, plecat în America de Suci, s-a întors de-acolo cu o poveste nemaipomenită.

— Ce poveste?

— Descoperise, zicea el, niște animale extrem de ciudate. Dar între timp cred că s-a lăsat păgubaș. Sau, cel puțin, trece totul sub tăcere. Întrebat de agenția Reuter, a provocat prin declarațiile lui o zarvă atât de mare, încât agenția a găsit că e inutil să persevereze. Era, de altfel, o chestiune care-l putea discredita în ochii tuturor confraților lui. Pe cele câteva persoane care s-au arătat dispuse să-l ia în serios, le-a descurajat repede.

— Cum asta?

— Cauza e grosolănia lui nesuferită, purtarea lui imposibilă. O să-ți citez, printre alții, pe bătrânul Wadley, de la Institutul de Zoologie. Wadley i-a trimis următorul mesaj: „Președintele Institutului de Zoologie prezintă omagii profesorului Challenger și ar considera ca o favoare personală dacă domnia sa ar binevoi să le facă, atât lui, cât și colegilor lui, onoarea de a asista la viitoarea lor ședință.” Ei bine, răspunsul lui Challenger nu poate fi exprimat în termeni decenți.

— Totuși mi-l poți spune?

— Redat într-o formă acceptabilă, ar suna cam așa: „Profesorul Challenger prezintă omagii președintelui Institutului de Zoologie și ar considera ca o favoare personală dacă ar binevoi să se ducă dracului!”

— Doamne Dumnezeule!

— Da, cam așa a zis și Wadley. Îmi amintesc de bietul Wadley gemând la începutul ședinței: „…după 50 de ani de colaborări științifice…” Nu și-a mai venit nici odată în fire.

— Mai știi și alte amănunte despre Challenger?

— Eu sunt, după cum știi, bacteriolog. Mai exact, raza mea de activitate e microscopul. Abia dacă mă uit la cele ce se văd cu ochiul liber. Sunt un cercetător situat la limitele cunoașterii și mă simt foarte stingherit când ies din laboratorul meu și-mi întâlnesc semenii, aceste vietăți neînchipuit de mari și grosolane. Spiritul meu e prea dezlegat de cele lumești, ca să bârfesc. Totuși, am auzit vorbindu-se de Challenger în lumea savanților: e un om pe care n-ai dreptul să nu-l iei în seamă. E cât se poate de inteligent, plin de viață și de energie, dar în același timp intransigent, sclavul ideilor fixe și fără nici un fel de scrupul. În chestiunea aceea sud-americană, nu a mers el oare până la a truca fotografiile?

— Mi-l descrii ca fiind sclavul unor idei fixe. Un exemplu?

— Exemple sunt cu miile, dintre care cel mai recent, referitor la Weissmann și la evoluționism, a fost cauza dezlănțuirii unui adevărat scandal la Viena.

— În ce împrejurări?

— Nu-mi amintesc bine. Dar avem la gazetă un text englezesc al procesului verbal de ședință. Binevoiești să vii cu mine?

— Cu multă plăcere. Trebuie să iau un interviu profesorului și caut un mijloc de a ajunge până la el. Îți mulțumesc pentru bunăvoință. Te-aș însoți chiar acum, dacă nu crezi că e prea târziu.

O jumătate de oră după aceea, în birourile „Naturii” stăteam așezat în fața unui impresionant volum. Articolul pe care îl cercetam, „Weissmann împotriva lui Darwin”, avea ca subtitlu: „Vii proteste la Viena. O ședință furtunoasă”. Chiar dacă insuficiența culturii mele științifice mă împiedica să urmăresc discuțiile, totuși puteam să-mi dau seama că profesorul englez, prin atitudinea lui arțăgoasă, provocase indignarea confraților de pe continent. „Proteste”, „Rumoare”, „Strigăte unanime” – iată primele trei subtitluri care mi-au sărit în ochi. Pentru rest, dacă articolul ar fi fost scris în limba chineză, nu l-aș fi înțeles mai puțin.

— Te-aș ruga să mi-l traduci în englezește, i-am spus confratelui meu, cu voce gravă.

— Bine, dar e în englezește!

— Mi-aș încerca mai curând norocul cu textul original.

— Într-adevăr, pentru un profan e cam lipsit de claritate.

— Mi-ar trebui să găsesc mai mult decât o singură propoziție pe înțelesul meu, din care să se desprindă o cât de vagă idee. Dar… iată una, cred… una aproape limpede. Am să mi-o transcriu. Îmi dă ocazia să iau contact cu fiorosul profesor.

— Asta e tot ce pot face pentru dumneata?

— O clipă, te rog! Aș vrea să-i scriu. Dacă-mi dai voie să-mi redactez chiar aici scrisoarea, pe o hârtie cu en-tete-ul revistei dumitale, poate că aș câștiga oarecare autoritate în ochii lui.

— Și după asta, Challenger ar veni să facă aici un scandal, de să-i meargă vestea!

— Ba, deloc. Ai să vezi scrisoarea. Te asigur că n-o să cuprindă nimic supărător.

— În cazul acesta, iată scaunul și biroul meu. Găsești acolo hârtie. Aș dori numai să arunc și eu o privire pe scrisoarea dumitale când o fi gata.

Nu mi-am precupețit timpul. Și îndrăznesc să spun că scrisoarea aceea avea o întorsătură fericită, așa că i-am citit-o bacteriologului meu, nu fără oarecare mândrie de autor.

«Iubite domnule profesor Challenger,

Nu sunt decât un modest doritor de a cunoaște legile naturii. Am manifestat totdeauna cel mai viu interes în ce privește speculațiile dv. asupra lui Darwin și Weissmann. De curând am avut ocazia să-mi reîmprospătez cunoștințele recitind…

— Afurisit mincinos! A șoptit Tarp Henry.

— …recitind magistrala dv. comunicare de la Viena. Acest document, de o admirabilă claritate, pare a lămuri problema definitiv. Îngăduiți-mi totuși să vă atrag atenția asupra uneia din frazele dv. Spuneți: „Protestez din toate puterile mele împotriva acelei aserțiuni exorbitante și în întregime dogmatice, că fiecare „id” este un microcosm posesor al unei arhitecturi istorice lent elaborate de-a lungul seriei de generații”. Nu credeți că sunt în ea unii termeni prea categorici? Nu credeți că ar trebui reluați și verificați? Dacă mi-ați îngădui, v-aș cere favoarea unei întrevederi, deoarece subiectul mă interesează și aș dori să vă prezint prin viu grai unele idei personale. Cu asentimentul dv., sper să am cinstea de a vă vizita poimâine, miercuri, la ora 11 dimineața.

Al dv., domnule, cu deosebit respect și sinceritate.

EDUARD D. MALONE»

— Ei? am întrebat, triumfător.

— Bine, dacă conștiința dumitale se simte împăcată…

— Nu m-a mustrat nici odată cu nimic.

— Și ce-ai de gând să faci?

— Să-l vizitez pe Challenger. Odată ajuns acolo, o să găsesc eu vreun pretext să încep discuția. La nevoie, i-aș dezvălui chiar subterfugiul de care m-am folosit. Dacă Challenger are cât de cât spirit sportiv, orgoliul lui o să fie măgulit.

— Crezi? Ia seama ca, în loc să-i mângâi dumneata orgoliul, să nu te mângâie el pe dumneata! Ai grijă să te îmbraci în echipament american de fotbal sau cu o cămașă de zale. La revedere. O să-ți țin răspunsul lui la dispoziție miercuri dimineața, dacă binevoiește să-ți răspundă. E un om violent, țâfnos, primejdios și nesuferit pentru toți cei care se apropie de el și nu e combătut de savanți decât în măsura în care își pot permite vreo îndrăzneală la adresa lui. Poate că ar fi fost mai bine pentru dumneata să nu fi auzit nici odată vorbindu-se de el…