Un Studiu in Rosu

Capitolul 1
Domnul Sherlock Holmes

În anul 1878 am absolvit Facultatea de Medicină a Universității din Londra, devenind doctor, și m-am înscris la Netley, ca să audiez cursurile cerute chirurgilor militari. După ce mi-am terminat studiile acolo, am fost numit chirurg asistent în regimentul al V-lea de pușcași din Northumberland. Regimentul se afla la acea vreme în India și înainte de a i mă alătura a izbucnit cel de-al doilea război afgan. Când am debarcat în Bombay, am aflat că regimentul înaintase prin trecători și se afla deja în inima țării dușmane. L-am urmat, cu toate acestea, împreună cu mulți alți militari care se aflau într-o situație similară, și am reușit să ajung în siguranță la Candahar, unde mi-am găsit regimentul și mi-am început imediat campania le-a adus onoruri și înaintări în grad multora, însă mie nu mi-a adus decât nenorocire și dezastru. Am fost mutat din brigada mea în cea din Berkshire, alături de care am luptat în fatala bătălie de la Maiwand. Acolo am fost lovit în umăr de un glonte, ce mi-a distrus osul și mi-a atins artera subclaviculară. Aș fi căzut în mâinile ucigașe ale luptătorilor musulmani fără devotamentul și curajul arătat cu acest prilej de Murray, infirmierul meu, care m-a aruncat pe un cal de samar și a reușit să mă aducă cu bine în liniile britanice.

Terminat de durere și slăbit de greutățile îndelungate prin care am trecut, am fost mutat cu mai mulți răniți la spitalul de la Peșawar. Aici mi-am revenit, și starea mea s-a ameliorat într-atât încât să fiu capabil să mă plimb prin saloane și chiar să stau puțin la soare pe verandă, când am fost lovit de un acces de febră tifoidă, binecunoscutul blestem al coloniei noastre indiene. Timp de luni am fost ca și mort și, când în cele din urmă mi-am revenit și am intrat în convalescență, eram atât de slăbit și împuținat încât comisia medicală a hotărât să fiu trimis înapoi în Anglia. Am fost pus ca atare pe picioare și o lună mai târziu, am debarcat pe cheiul din Portsmouth, cu sănătatea iremediabil distrusă, însă având permisiunea unui guvern grijuliu să-mi petrec următoarele nouă luni încercând să mi-o ameliorez.

N-aveam nici prieteni nici rude în Anglia, și eram prin urmare, liber ca pasărea cerului, sau, mai precis, pe cât de liber îmi permitea să fiu cu un venit de unsprezece șilingi și șase pence pe zi. În aceste circumstanțe, am fost firește atras de Londra, acea imensă hazna spre care se îndreaptă irezistibil toți leneșii și cei care-și irosesc vremea din imperiul nostru. Acolo, am locuit un timp într-un han din Ștrand, ducând o existență lipsită de confort și de sens, și cheltuind banii pe care-i aveam mult mai liberal decât s-ar fi cuvenit. Starea mea financiară a devenit atât de alarmantă încât am realizat în curând că trebuia fie să părăsesc metropola și să mă așez undeva la țară, fie să-mi schimb radical stilul de viață. Alegând cea de-a doua opțiune, am început prin a hotărî să părăsesc hanul, și să-mi stabilesc domiciliul într-un loc mai puțin pretențios și scump.

Exact în ziua în care am ajuns la această concluzie, stăteam în birtul Criterion, când cineva m-a bătut pe umăr. Întorcându-mă, l-am recunoscut pe tânărul Stamford, care mă ajuta la operații la Bart. Pentru un om singur, vederea unei fețe prietenoase în imensa aglomerație din Londra este, realmente, un lucru plăcut. Pe vremuri, Stamford nu mi-a fost niciodată un prieten apropiat, însă acum l-am întâmpinat cu entuziasm, iar el, la rândul lui, a părut să fie încântat să mă vadă. În bucuria mea exuberantă, l-am invitat să ia prânzul cu mine la Holborn, și am pornit într-acolo cu o birjă.

— Ce ți s-a întâmplat, Watson?, m-a întrebat el fără să-și ascundă uimirea, în timp ce birja huruia pe drumurile aglomerate ale Londrei. Ești subțire ca un far și negru ca smoala.

I-am relatat pe scurt aventurile mele și de abia ce mi-am terminat povestea, că am și ajuns la destinație.

— Bietul de tine, a spus el, după ce mi-a ascultat nenorocirile, arătându-și compasiunea. Ce faci acum?

— Caut un loc pe care să-l închiriez, i-am răspuns. Încerc să văd dacă este posibil să fac rost de o locuință confortabilă, la un preț rezonabil.

— Ce lucru ciudat, a remarcat însoțitorul meu. Ești al doilea om astăzi care îmi spune așa ceva.

— Și cine a fost primul?, am întrebat eu.

— Un individ care lucrează la laboratorul de chimie de la spital. Se plângea în această dimineață că nu putea găsi pe cineva cu care să împartă chiria pentru o locuință drăguță pe care a găsit-o, și care este prea scumpă pentru buzunarul lui.

— Pe Joe!, am strigat, dacă chiar vrea pe cineva cu care să împartă locuința și cheltuielile, sunt exact persoana potrivită. Prefer să am un coleg decât să fiu singur.

Tânărul Stamford mi-a aruncat o privire mai degrabă ciudată pe deasupra paharului său cu vin.

— Nu-l cunoști încă pe Sherlock Holmes, a spus el. Poate nu ți l-ai dori coleg.

— De ce, ce ai împotriva lui?

— O, n-am spus că aș avea ceva împotriva lui. Are idei puțin cam ciudate – este un entuziast în privința unor științe. Pe câte știu eu, este un individ decent.

— Este student la medicină, presupun?, am spus eu.

— Nu – n-am nici cea mai mică idee ce carieră o să aleagă. Cred că știe bine anatomie și este un chimist de primă clasă; însă, după cate știu, n-a urmat niciodată în mod sistematic cursuri medicale. Studiile lui sunt nesistematice și excentrice, însă a strâns o mulțime de cunoștințe neobișnuite, care i-ar uimi pe profesorii săi.

— Nu l-ai întrebat vreodată ce carieră are în gând să urmeze?

— Nu, nu este omul pe care să-l faci ușor să vorbească, deși poate deveni destul de comunicativ, atunci când are chef.

— Mi-ar plăcea să-l cunosc, am spus. Dacă e să-mi împart locuința cu cineva, prefer un om studios și liniștit. Nu sunt încă suficient de refăcut să rezist la zgomot sau senzații tari. Am avut suficient din ambele în Afganistan ca să-mi ajungă pentru tot restul vieții. Unde pot sa-l întâlnesc pe acest prieten al tău?

— Este cu siguranță la laborator, mi-a răspuns însoțitorul meu. Fie evită locul cu săptămânile, fie lucrează acolo de dimineața până seara. Dacă dorești, mergem acolo împreună după prânz.

— Firește, am răspuns, iar conversația a alunecat spre alte subiecte.

După ce am plecat de la Holborn, pe drumul spre spital, Stamford mi-a dat mai multe informații despre persoana cu care îmi propusesem să împart locuința.

— Să nu mă învinuiești pe mine dacă n-o să te înțelegi cu el, mi-a spus. Nu știu mai multe despre el decât am aflat întâlnindu-l din când în când la laborator. Acest aranjament este ideea ta, deci nu-mi asum nici o responsabilitate.

— Dacă nu ne înțelegem, o să fie ușor să ne separăm, am răspuns. Mi se pare, Stamford, am adăugat, uitându-mă atent la el, că îmi ascunzi ceva. Are cumva o fire atât de teribilă, sau despre ce este vorba? Spune-mi pe șleau.

— Nu este ușor să exprimi ceea ce nu poate fi pus în cuvinte, a răspuns el, râzând. Holmes este un pic prea științific pentru gustul meu – este aproape crud. Mi-l pot imagina dându-i unui prieten un grăunte din cel mai recent alcaloid vegetal nu din răutate, să ne înțelegem, ci pur și simplu din curiozitate, ca să-și facă o idee precisă în privința efectelor acestuia. Ca să nu-l nedreptățesc, cred că ar fi gata să înghită el însuși așa ceva. Pare a nutri o pasiune pentru cunoașterea exactă și clară.

— Și are dreptate.

— Da, dar poate s-o împingă prea departe. Când ajunge să lovească cu bățul cadavrele din sala de disecție, pasiunea lui ia, firește, o formă cam bizară.

— Lovește cadavrele!

— Da, pentru a afla pentru cât timp după moarte apar vânătăi pe corp. L-am văzut făcând așa ceva cu proprii mei ochi.

— Și, totuși, spui că nu este student la medicină?

— Nu. Numai Dumnezeu știe care este obiectul studiilor sale. Dar iată-ne ajunși, și-ți poți face tu însuți o părere.

În timp ce rostea aceste cuvinte, am luat-o pe o alee îngustă, și am trecut printr-o mică ușă laterală, ce ducea într-o aripă a marelui spital. Totul îmi părea familiar, și n-am avut nevoie de nici o îndrumare, când am coborât scările mohorâte din piatră, și am luat-o pe coridorul lung cu pereți văruiți și nenumărate uși cenușii. Aproape de capătul acestuia, se despărțea un pasaj arcuit și scund ce ducea la laboratorul de chimie, cu nenumărate sticle. Niște mese late și joase erau dispuse la întâmplare, fiind încărcate cu retorte, eprubete și mici lămpi Bunsen, cu flăcările lor albastre pâlpâitoare. În cameră se afla numai un singur student, aplecat asupra unei mese mai îndepărtate, absorbit de munca sa. La sunetul pașilor noștri, s-a întors și a sărit în picioare, cu un strigăt.

— L-am descoperit! L-am descoperit!, a strigat el către însoțitorul meu, alergând spre noi cu o eprubetă în mână. Am găsit un reactiv care este precipitat numai de hemoglobină și de nimic altceva. Dacă ar fi descoperit o mină de aur, încântarea ce i se zugrăvea pe față n-ar fi fost la fel de mare.

— Domnul Watson, domnul Sherlock Holmes, a spus Stamford, prezentându-ne.

— Încântat, a zis el prietenos, prinzându-mi mâna cu o putere de care cu greu l-aș fi bănuit capabil. Ai fost în Afganistan, după câte văd.

— Pentru Dumnezeu, cum de știi asta?, l-am întrebat.

— Nu contează, a spus el, chicotind în barbă. Problema la momentul de față se referă la hemoglobină. Fără îndoială, înțelegi importanța descoperirii pe care am făcut-o?

— Este interesantă, cu certitudine, din punct de vedere chimic, am răspuns, însă din punct de vedere practic…

— Dar, domnule, este cea mai practică descoperire medico-legală făcută de ani buni încoace. Nu vezi că ne oferă posibilitatea de a face o analiză infailibilă a urmelor de sânge? Ia vino încoace! În entuziasmul său, m-a înșfăcat de mâneca hainei, și m-a tras spre masa unde lucra. Hai să facem rost de niște sânge proaspăt, a spus, înțepându-se cu un ac lung în deget, și colectând picătura cu o pipetă. Acum, adaug această cantitate mică de sânge într-un litru de apă. Observă că amestecul ce rezultă pare a fi apă curată. Proporția sângelui nu poate fi mai mult de unu la un milion. Nu am nici o îndoială, însă, că vom putea să obținem reacția caracteristică. În timp ce vorbea, a aruncat în vas câteva cristale albe. iar apoi a adăugat niște picături de lichid transparent. Într-o clipă, conținutul vasului a luat o culoare întunecată de mahon, iar un praf maroniu s-a lăsat pe fundul borcanului de sticlă.

— Ha! ha!, a strigat el, bătând din palme, și părând la fel de încântat ca un copil în fata unei jucării noi. Ce v-am spus?

— Pare a fi o probă de îndemânare, am remarcat.

— Frumos! Frumos! Vechiul experiment cu rășină de guaiac era foarte stângace și nesigur. La fel ca examinarea microscopică a globulelor de sânge. Aceasta devine complet lipsită de valoare, dacă urmele de sânge sunt vechi de câteva ore. Pe când analiza mea este la fel de eficientă fie că sângele este vechi sau proaspăt. Dacă această analiză ar fi fost descoperită până acum, sute de oameni și-ar fi ispășit de multă vreme pedeapsa pentru crimele înfăptuite.

— Într-adevăr, am murmurat.

— Cazurile criminale depind încă de acest unic aspect. Un om este suspectat de crimă la luni de zile după ce a comis-o. Lenjeria sau hainele acestuia sunt examinate, și pe ele sunt descoperite pete cafenii. Sunt acestea pete de sânge, de noroi, de rugind, de fructe, ori ce sunt? Această întrebare a încurcat mulți specialiști, și de ce? Pentru că nu există nici o analiză de încredere. Acum avem experimentul lui Sherlock Holmes, și nu va mai exista nici o dificultate.

Ochii săi realmente scânteiau în timp ce vorbea, și și-a pus mâna pe inimă, aplecându-se ca și cum s-ar fi aflat în fața unei mulțimi care-l aplauda, invocată în imaginație.

— Se cuvine să fii felicitat, am remarcat, destul de surprins de entuziasmul lui.

— Să luăm de pildă cazul lui Von Bischoff din Frankfurt, de anul trecut. Ar fi fost cu siguranță spânzurat, dacă analiza aceasta ar fi fost posibilă. Apoi Mason din Bradford și faimosul Muller și Lefevre din Montpellier și Samson din New Orleans. Aș putea aminti douăzeci de cazuri pentru care aceasta s-ar fi dovedit hotărâtoare.

— Pari a fi o istorie vie a crimelor, a spus Stamford râzând. Poți începe un articol astfel. Numește-l „Informații criminale din trecut”.

— Ar putea constitui o lectură foarte interesantă, a remarcat Sherlock Holmes, aplicându-și o bucățică de plasture peste înțepătura din deget. Trebuie să fiu atent, a continuat el, întorcându-se spre mine cu un zâmbet, pentru că mă stropesc cu otrăvuri destul de des. Spunând aceasta, a întins mâna, și am observat că era toată împestrițată cu bucăți similare de plasture și decolorată din pricina acizilor puternici.

— Am venit aici pentru o afacere, a spus Stamford, așezându-se pe un taburet micuț și împingând cu piciorul un altul spre mine. Prietenul meu vrea să închirieze o locuință, și, știind că te plângeai că nu poți găsi pe cineva cu care să împarți locuința, m-am gândit să vă fac cunoștință.

Sherlock Holmes a părut încântat de ideea de a împărți locuința cu mine.

— Am în vedere un apartament pe strada Baker, a spus, care ni s-ar potrivi perfect. Nu te deranjează mirosul de tutun puternic, sper?

— Fumez întotdeauna așa ceva, am răspuns.

— Asta-i bine. În general, țin substanțe chimice, și, din când în când, fac experimente. Te-ar deranja așa ceva?

— Deloc.

— Hai să vedem – ce alte defecte am? Sunt deprimat uneori, și nu deschid gura zile în șir. Nu trebuie să presupui că sunt îmbufnat, când mă comport astfel. Pur și simplu, lasă-mă în pace și în curând, voi fi din nou cum trebuie. Tu ce ai de mărturisit? Îi bine ca două persoane să-și știe defectele înainte de a începe să conviețuiască.

Am râs de acest interogatoriu.

— Țin un pui de buldog, am spus, nu-mi place zgomotul pentru că am nervii zdruncinați, mă trezesc la ore imposibile, și sunt extrem de leneș. Mai am un set de defecte când sunt sănătos, dar nu în momentul de față.

— Incluzi cântatul la categoria zgomotului?, m-a întrebat neliniștit.

— Depinde de interpret, am răspuns. O interpretare bună este ceva divin – una rea însă...

— O, atunci e în regulă, a exclamat, cu un râs vesel. Cred că putem considera înțelegerea ca și făcută – dacă îți vor plăcea camerele.

— Când le putem vedea?

— Caută-mă aici mâine după-amiază, și vom merge acolo împreună și vom aranja totul, a răspuns.

— Bine – exact la prânz, am spus eu, dându-i mâna.

L-am lăsat lucrând printre substanțele chimice, și ne-am îndreptat pe jos spre hanul meu.

— Apropo, am întrebat brusc, oprindu-mă și întorcându-mă spre Stamford, cum naiba a știut că am fost în Afganistan?

Tovarășul meu a zâmbit enigmatic.

— Aceasta-i mica lui ciudățenie, a spus el. Mulți oameni au vrut să știe cum descoperă unele lucruri.

— Oh! un mister, deci, am exclamat, frecându-mi mâinile. Asta este foarte interesant. Obiectul potrivit pentru studiul omenirii este omul, știai?

— Trebuie să-l studiezi atunci, a spus Stamford, în timp ce-și lua rămas bun. Vei găsi totuși că este dificil. Pariez că va afla mai multe despre tine decât tu despre el. La revedere.

— La revedere, am răspuns, și am luat-o spre han, foarte interesat de noua mea cunoștință.

Capitolul 2
Știința deducției

Ne-am întâlnit în ziua următoare, așa cum am stabilit, și am vizitat locuința de pe strada Baker, nr. 221B, despre care a vorbit când ne-am întâlnit. Avea două dormitoare confortabile și un salon mare și aerisit, mobilat într-un stil vioi, și luminat de două ferestre mari. Dat fiind că locuința corespundea în toate privințele, iar chiria devenea acceptabilă când era împărțită la doi, ne-am hotărât pe loc, și am devenit imediat noii chiriași. În seara respectivă, mi-am mutat lucrurile de la han, iar în dimineața următoare s-a mutat și Sherlock Holmes, cu câteva cutii și geamantane. O zi sau două am fost foarte ocupați cu despachetatul și aranjarea cât mai potrivită a lucrurilor. Acestea fiind făcute, am început treptat să ne liniștim și să ne obișnuim cu noul mediu.

Holmes nu era cu siguranță un om dificil cu care să conviețuiești. Era liniștit, iar obiceiurile lui erau neschimbătoare. Rareori stătea treaz după zece seara, și întotdeauna își lua dejunul și pleca înainte ca eu să mă fi trezit. Uneori își petrecea ziua la laboratorul de chimie, alteori în sala de disecție, și din când în când în plimbări lungi, ce păreau să-l poarte în cartierele mărginașe ale orașului. Când era în dispoziția de a munci, energia lui nu cunoștea limite: însă câteodată o stare contrară punea stăpânire pe el, și rămânea întins pe sofaua din camera comună zile întregi, de abia scoțând câte un cuvânt sau mișcându-se cât era ziua de lungă. Cu acest prilej, am observat că ochii săi priveau în gol cu o expresie visătoare, și aș fi presupus că era dependent de vreun narcotic, dacă cumpătarea și igiena întregii sale existențe nu ar fi făcut imposibil așa ceva.

Pe măsură ce săptămânile treceau, interesul și curiozitatea mea privind scopul său în viață creșteau tot mai mult. Persoana și înfățișarea sa erau de natură să atragă atenția celui mai superficial observator. Avea peste un metru optzeci înălțime, și era atât de slab încât părea mult mai înalt.

Privirea lui era ascuțită și pătrunzătoare, cu excepția acelor perioade de toropeală pe care le-am menționat; iar nasul său îngust și coroiat îi dădea o expresie atentă și hotărâtă. Bărbia îi era și ea proeminentă și ascuțită ca a unui om hotărât. Mâinile îi erau în permanență mânjite cu cerneală și pătate de substanțe chimice; totuși, am observat că erau extrem de agile atunci când manipulau fragilele sale instrumente.

Cititorul m-ar putea cataloga ca fiind o persoană care-și bagă nasul unde nu-i fierbe oala, dacă mărturisesc cât de mult îmi incita curiozitatea acest individ, și cât de des am încercat să străpung rezerva pe care o arăta în privința chestiunilor personale. Totuși, înainte de a mă considera astfel, nu uitați cât de lipsită de obiect era viața mea, și cât de puține lucruri care să-mi solicite atenția existau în ea. Sănătatea precară nu-mi permitea să mă aventurez afară, dacă vremea nu era extrem de caldă, și nu aveam nici un prieten care să mă viziteze și să schimbe ceva în monotonia existenței mele cotidiene. În aceste împrejurări, am salutat cu mult interes misterul ce-l învăluia pe colegul meu, și am petrecut mult timp încercând să-i dau de capăt.

Nu studia medicina. El însuși, răspunzându-mi la o întrebare, a confirmat opinia lui Stamford în această privință. Nici nu părea să fi urmat niște lecturi ce l-ar fi putut pregăti pentru obținerea unei licențe în știință sau în orice altă cale recunoscută de acces la lumea educată. Totuși, zelul pe care-l avea pentru anumite studii era remarcabil și în anumite limite excentrice – cunoașterea lui era atât de vastă și detaliată încât observațiile sale mă uimeau teribil. Cu siguranță, nici o persoană n-ar fi lucrat atât de serios, sau nu și-ar fi însușit informații atât de precise, dacă n-ar fi avut în vedere un anume scop. Cititorii nesistematici se remarcă rareori prin exactitatea a ceea ce învață. Nici un om nu-și împovărează mintea cu detalii, dacă nu are un motiv serios s-o facă.

Ignoranța lui era la fel de remarcabilă ca și cunoștințele lui. Nu știa aproape nimic despre literatura, filozofia și politica contemporană. Odată când l-am citat pe Thomas Carlyle, m-a întrebat cu naivitate cine era și ce anume a făcut. Surprinderea mea n-a mai cunoscut însă margini, când am descoperit întâmplător că nu știa nimic despre teoria lui Copernic și despre structura sistemului solar. Faptul că o ființă civilizată din secolul XIX nu știa că pământul se învârte în jurul soarelui îmi părea a fi un lucru extraordinar, de domeniul imposibilului.

— Pari a fi uimit, a spus el, zâmbind la surprinderea mea. Acum c-o știu, o să fac tot ce-mi stă în putință s-o uit.

— S-o uiți!

— Vezi, mi-a explicat el, cred despre creierul uman că este inițial ca o mică mansardă goală pe care trebuie s-o umpli cu mobila pe care o dorești. Cine e nebun, o umple cu toată mobila greoaie ce-i iese în cale, astfel încât cunoștințele care îi pot fi de folos nu mai au loc înăuntru, sau, în cel mai bun caz, sunt amestecate cu o mulțime de alte lucruri, astfel încât îi este dificil să le găsească atunci când are nevoie de ele. Însă muncitorul îndemânatic este realmente foarte atent în privința a ceea ce introduce în mansarda creierului său. Nu va ține acolo nimic altceva decât instrumentele ce-i pot fi de folos în munca sa, dar dintr-acestea are o colecție vastă, și toate sunt ținute într-o ordine perfectă. Este o greșeală să credem că acea cămăruță are pereți elastici ce se pot întinde oricât dorim. Putem fi siguri că va veni o vreme când, pentru fiecare cunoștință nouă, o să uităm ceva ce am știut înainte. Prin urmare, este de cea mai mare importanță să nu ținem acolo cunoștințe inutile, care să le împingă afară pe cele folositoare.

— Dar sistemul solar!, am protestat eu.

— Ce semnificație are acesta pentru mine?, m-a întrerupt nerăbdător. Spui că ne învârtim în jurul soarelui. Dacă ne-am învârti în jurul lunii, pentru mine sau munca mea ar fi exact același lucru.

Eram pe punctul de a-l întreba în ce consta munca lui, dar ceva în felul lui de a se comporta mi-a dat de înțeles că întrebarea n-ar fi fost binevenită. Totuși, am reflectat asupra scurtei noastre conversații, și am încercat să deduc unele lucruri. A spus că nu ar asimila cunoștințe care să nu fie relevante pentru obiectul său de studiu. Prin urmare, toate cunoștințele pe care le poseda erau strict folositoare. Am enumerat toate diversele subiecte în privința cărora mi-a demonstrat că era extrem de bine informat. Am luat chiar un creion și le-am notat. N-am putut să mă abțin să nu zâmbesc văzând ce-am scris. Arăta precum urmează:

Sherlock Holmes – limitele lui

1. Cunoștințe de literatură – deloc.

2. Cunoștințe de filozofie – deloc.

3. Cunoștințe de astronomie – deloc.

4. Cunoștințe de politică – câteva.

5. Cunoștințe de botanică – variabile. Foarte informat despre belladona, opium și otrăvuri, în general. Nu știe nimic despre grădinărit.

6. Cunoștințe de geologie – practice, dar limitate. Recunoaște dintr-o privire diferitele tipuri de pământ. După plimbări, mi-a arătat stropii de pe pantaloni, indicându-mi, în funcție de culoarea și consistența lor, din ce parte a Londrei erau.

7. Cunoștințe de chimie – profunde.

8. Cunoștințe de anatomie – precise, dar ne sistematice.

9. Cunoștințe de literatură polițistă – imense. Pare a cunoaște în cel mai mic detaliu toate crimele comise în acest secol.

10. Cântă bine la vioară.

11. Este foarte bun la scrima cu bățul, la box, și este un excelent spadasin.

12. Cunoaște bine legile britanice.

Când am ajuns cu lista până aici, am aruncat-o disperat în foc. Dacă este posibil să descopăr ce urmărește acest individ numai prin găsirea unui numitor comun al acestor talente și aflarea unei profesii care să le presupună pe toate, mi-am spus, pot renunța să încerc chiar de acum.

Văd că am menționat înainte talentul lui la vioară. Acesta era de excepție, dar la fel de excentric ca toate celelalte aptitudini ale sale. Știam bine că putea interpreta piese dificile, pentru că, la cererea mea, mi-a cântat unele din liedurile lui Mendelssohn și alte piese favorite. Dacă nu era solicitat, însă, rareori improviza sau încerca vreo melodie cunoscută. Seara, lăsându-se pe spate în fotoliu, își închidea ochii și scârțâia neatent la vioara pe care o ținea pe genunchi. Uneori acordurile erau adânci și melancolice. Din când în când erau fantastice și vioaie. În mod vădit, ele reflectau gândurile care-l preocupau, însă nu puteam să-mi dau seama dacă muzica ajuta acele gânduri, sau cântatul era, pur și simplu, rezultatul unui capriciu sau fantezii. M-aș fi revoltat împotriva acestor solo-uri exasperante, dacă acesta nu le-ar fi încheiat în mod obișnuit interpretând într-o succesiune rapidă o serie din melodiile mele favorite, ca un fel de compensație pentru felul în care îmi încerca răbdarea.

În timpul primei săptămâni, nu am avut vizitatori, și am început să cred că tovarășul meu era la fel de lipsit de prieteni ca și mine. Apoi, am descoperit însă că avea multe cunoștințe din cele mai variate clase sociale. Un individ gălbejit, cu fața de șobolan și ochi închiși la culoare, care mi-a fost prezentat drept domnul Lestrade, a venit de trei sau patru ori într-o singură săptămână. Într-o dimineață, a venit o fată, îmbrăcată la modă, care a stat o jumătate de oră sau mai mult. În aceeași după-amiază, a apărut un vizitator cărunt, ponosit, care arăta ca un negustor ambulant și părea foarte tulburat, urmat de o femeie în vârstă neîngrijită. Cu altă ocazie, un bătrân cu părul alb a avut o conversație cu tovarășul meu; altădată, un hamal din gară, în uniforma lui de catifea. Când vreunul din acești indivizi comuni își făcea apariția, Sherlock Holmes obișnuia să mă roage să folosească salonul, și mă retrăgeam în camera mea. Întotdeauna își cerea scuze pentru acest inconvenient.

— Trebuie să folosesc această cameră pentru afaceri, spunea el, iar aceste persoane sunt clienții mei.

Din nou am avut ocazia să-i pun întrebarea decisivă, și din nou delicatețea m-a împiedicat să oblig o altă persoană să-mi încredințeze secretele sale. La vremea respectivă, mi-am închipuit că avea vreun motiv puternic să nu menționeze ocupația sa, dar el însuși mi-a destrămat în curând această presupoziție, atingând voit subiectul.

Era 4 martie, am un motiv serios să-mi amintesc data. M-am trezit ceva mai devreme decât de obicei, și am văzut că Sherlock Holmes nu-și terminase încă micul-dejun. Gazda noastră s-a obișnuit atât de mult cu faptul că mă trezeam târziu că nu-mi pusese încă masa, și nici nu-mi făcuse cafeaua. Cu o nerăbdare ce nu prea rezonabilă, am sunat din clopoțel, și i-am sugerat abrupt că eram gata. Apoi am luat un ziar de pe masă, încercând să-mi trec timpul cu el, în timp ce colegul meu mesteca tăcut pâinea prăjită. Unul din articole era subliniat cu creionul, și, în mod firesc, am început să-l parcurg.

Titlul întrucâtva ambițios era „Cartea vieții”, iar autorul încerca să arate cât de multe putea afla un om cu spirit de observație prin examinarea precisă și sistematică a tuturor faptelor pe care le întâlnea. M-a surprins amestecul ciudat de perspicacitate și absurditate. Raționamentul era riguros și plin de forță, dar deducțiile îmi păreau a fi trase de păr și exagerate. Autorul pretindea că, în urma unei expresii momentane, a unei contracții musculare sau a unei priviri, putea pătrunde gândurile cele mai ascunse ale unui om. Potrivit lui, era imposibil să înșeli pe cineva obișnuit cu observația și analiza. Concluziile lui erau la fel de infailibile ca teoremele lui Euclid. Rezultatele la care ajungea puteau să pară atât de șocante celor neinițiați, încât până aflau procesele prin care acesta le obținea, puteau foarte bine să-l ia drept magician.

„Dintr-o picătură de apă, spunea autorul, un logician poate infera posibilitatea Atlanticului sau a Niagarei, fără să le fi văzut sau să fi auzit, de ele. Prin urmare, întreaga viață formează un lanț imens, a cărui natură o descoperim ori de câte ori ni se arată o singură verigă din el. Ca toate celelalte științe, știința deducției și analizei poate fi deprinsă numai în urma unui studiu îndelungat și răbdător, iar viața nu este suficient de lungă pentru a-i permite vreunui muritor să atingă perfecțiunea absolută în ea. Înainte de a se ocupa de aspectele morale și mentale ale problemei, care prezintă cea mai mare dificultate, cel care cercetează ar trebui să înceapă cu stăpânirea unor aspecte elementare. De exemplu, când întâlnește un om, trebuie să învețe să determine dintr-o singură privire trecutul aceluia și meseria sau profesia lui. Oricât de pueril ar părea un asemenea exercițiu, acesta ascute facultatea de observație și te învață unde să privești și ce să cauți. Unghiile unei persoane, mâneca hainei, cizmele, genunchii pantalonilor, bătăturile de pe degetul mare și arătător, expresia feței, manșetele – fiecare din acestea dezvăluie clar ocupația unei persoane. Faptul că toate acestea împreună n-ar putea să lămurească un investigator competent este, oricum, aproape de neconceput.”

— Ce imensă absurditate, am spus, indicând articolul cu lingurița, în timp ce mi-am început micul dejun. Văd că ai citit-o, din moment ce ai însemnat-o cu creionul. Nu neg că este scrisă inteligent. Mă irită totuși. Este evident teoria vreunui șoarece de bibliotecă care dezvoltă toate aceste paradoxuri curățele în izolarea propriului birou. Nu este ceva practic. Mi-ar plăcea să-l văd înghesuit într-un vagon de clasa treia, și să-i cer să descopere ocupațiile tuturor călătorilor. Pariez că ar fi incapabil.

— Ți-ai pierde banii, a remarcat calm, Holmes. În ceea ce privește articolul, eu l-am scris.

— Tu!

— Da, am o înclinație atât spre observație cât și spre deducție. Teoriile pe care le-am exprimat acolo și care-ți par atât de himerice, sunt în realitate extrem de practice – într-atât de practice încât îmi câștig pâinea folosindu-mă de ele.

— În ce fel?, am întrebat fără să vreau.

— Păi, am propria meserie. Presupun că sunt singurul din lume cu o astfel de ocupație. Sunt detectiv consultant, dacă poți înțelege ce vrea să spună. Aici în Londra avem o mulțime de detectivi guvernamentali și privați. Când acești indivizi dau greș, vin la mine, și reușesc să-i pun pe pista cea bună. Îmi arată toate probele, și sunt, în general, capabil să-i lămuresc, cu ajutorul cunoștințelor pe care le dețin despre istoria crimei. Există o puternică asemănare de familie între crime, iar dacă ai în degetul mic toate detaliile a o mie de astfel de crime, ar fi ciudat să nu o poți rezolva pe a o mie una. Lestrade este un detectiv binecunoscut. S-a împotmolit recent într-un caz de falsificare, și asta l-a adus aici.

— Și celelalte persoane?

— Majoritatea sunt trimise de agenții private de investigații. Toți au vreo problemă și vor puțină clarificare. Le ascult povestea, ei îmi ascultă comentariile, iar apoi îmi dau banii.

— Vrei să spui, am zis, că, fără să-ți părăsești un moment camera, poți descurca o încâlceală pe care alții nu pot s-o descurce, deși au văzut în persoană toate detaliile?

— Exact. Am un fel de intuiție în această direcție. Apare din când în când câte un caz puțin mai complex. Atunci trebuie să mă mișc într-acolo, ca să văd lucrurile cu proprii ochi. Vezi, dispun de o mulțime de cunoștințe speciale pe care le aplic cazului, și care îmi facilitează extrem de mult rezolvarea lui. Acele reguli ale deducției pe care le-am expus în articolul ce ți-a stârnit disprețul sunt, din punct de vedere practic, de neprețuit pentru mine. Observația este a doua mea natură. Ai părut a fi surprins când ți-am spus la prima noastră întâlnire că ai venit din Afganistan.

— Ți-a spus cineva, fără îndoială.

— Nimic de acest fel. Am știut că te-ai întors din Afganistan. Datorită unei obișnuințe îndelungate, șirul gândurilor mele s-a derulat atât de rapid că am ajuns la această concluzie fără să fiu conștient de pașii intermediari. Au existat totuși asemenea pași. Raționamentul s-a desfășurat astfel: „Iată un individ genul medic, dar având aerul unui militar. Clar, un doctor militar, atunci. Tocmai ce s-a întors de la tropice, pentru că fața îi este închisă la culoare, iar aceasta nu este culoarea naturală a pielii lui, deoarece la încheieturi pielea este deschisă. A trecut prin privațiuni și boală, lucru clar indicat de fața sa scofâlcită. S-a rănit la brațul stâng. Îl ține într-un fel țeapăn și nefiresc. Oare unde la tropice putea un doctor englez să treacă prin asemenea greutăți și să-și rănească brațul? Clar în Afganistan.” Întregul raționament nu mi-a luat o secundă. Apoi am remarcat că te-ai întors din Afganistan și ai fost uimit.

— Pare simplu așa cum o explici, am spus, zâmbind. Îmi amintești de personajul Dupin al lui Edgar Alan Poe. N-am crezut că asemenea personaje există altundeva decât în povestiri.

Sherlock Holmes s-a ridicat și și-a aprins pipa.

— Fără îndoială, crezi că îmi faci un compliment comparându-mă cu Dupin, a observat el. În opinia mea, Dupin era un individ inferior. Trucul prin care își întrerupea prietenii din gândit cu câte un apropo, după un sfert de oră de tăcere, este realmente de prost gust și superficial. Avea un geniu analitic, cu certitudine; dar nu era nicidecum un astfel de fenomen pe cât părea să-și imagineze Poe.

— Ai citit operele lui Gaboriau?, am întrebat. Răspunde Lecoq ideii tale de detectiv?

Sherlock Holmes a pufnit disprețuitor.

— Lecoq era un cârpaci nenorocit, a spus pe un ton mânios; avea numai un singur lucru bun, și acesta era energia sa. Acea carte pur și simplu m-a îmbolnăvit. Problema era cum să identifici un deținut necunoscut. Puteam s-o rezolv în douăzeci și patru de ore. Lui Lecoq i-a luat șase luni. Ar putea fi un manual pentru detectivi care să-i învețe ce să evite.

M-am simțit cam jignit să văd cele două personaje pe care le admiram tratate cu o asemenea lipsă de respect. M-am îndreptat spre fereastră, și am început să privesc strada aglomerată. Poate că acest individ este foarte inteligent, mi-am spus, dar cu siguranță este foarte înfumurat.

— Nu există crime și criminali în zilele noastre, a spus el, iritat. Ce folos să ai creier în profesia noastră? Știu bine că pot să devin faimos. Nu există și n-a existat vreodată un om care să aibă tot atât de multe cunoștințe și un talent înnăscut pentru detectarea unei crime ca și mine. Și care este rezultatul? Nu există nici o crimă de detectat, sau, în cel mai bun caz, e crima vreunui ageamiu, cu un motiv atât de clar încât chiar și unul de la Scotland Yard o poate rezolva.

Eram încă deranjat de stilul încrezut în care conversa. Mi s-a părut că e cel mai bine să schimb subiectul.

— Mă întreb ce caută individul acela?, am spus, arătând cu mâna spre un bărbat robust, îmbrăcat simplu, care mergea încet pe cealaltă parte a străzii, uitându-se cu atenție la numerele caselor. Ținea un plic mare albastru în mână și era, evident, un mesager.

— Vrei să spui sergentul acela din marină, în retragere, a spus Sherlock Holmes.

„Grozăvește-te și bucură-te!” am gândit eu. Știe că nu pot să verific corectitudinea ipotezei sale. De abia mi-a trecut acest gând prin minte, când omul pe care-l priveam a zărit numărul de pe ușa noastră, și a traversat rapid strada. Am auzit o bătaie puternică în ușă, o voce adâncă jos și niște pași apăsați urcând scara.

— Pentru domnul Sherlock Holmes, a spus el, intrând în cameră, și înmânându-i prietenului meu o scrisoare.

Iată ocazia de a-i destrăma înfumurarea. Nu i-a trecut prin minte așa ceva, când a făcut acea afirmație arbitrară.

— Pot să te întreb, dragul meu, am spus cu cea mai afabilă voce posibil, cu ce te ocupi?

— Sunt comisionar, domnule, a spus el, arțăgos. Uniforma mi-e la reparat.

— Și ai fost?, am întrebat, cu o privire ușor malițioasă spre colegul meu.

— Sergent, domnule, de infanterie ușoară în marina regală, spuse el, apoi continuă întorcându-se către Holmes: Nu răspundeți? Bine, domnule.

A bătut din călcâie, a făcut un salut cu mâna, și a plecat.

descarcati direct de aici....