Câinele din Baskerville

Capitolul 1
DOMNUL SHERLOCK HOLMES

Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu dimineața, în afară de acele împrejurări destul de dese când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de dimineață. Eu mă aflam pe covorul din fața căminului și ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din noaptea trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn masiv, cu mânerul în formă de bulb, unul din acelea cunoscute sub numele de „Panang lawyer”^[1]. Chiar sub bulb avea un inel mare, de argint, lat de doi centimetri și ceva. Pe el era gravat: „Lui James Mortimer M.R.C.S.^[2], de la prietenii săi din S.C.C.” și data „1884”. Era în totul unul din acele bastoane, pline de prestanță, solide, de nădejde și pe care obișnuiau să le poarte doar medicii de casă, de modă veche.

— Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el? Holmes ședea cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate cu ce mă îndeletniceam.

— De unde știi ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi și la ceafă.

— Am însă în fața mea o cană de cafea strălucitoare pe o tavă de argint, îmi răspunse el. Dar, spune-mi, Watson, ce crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut norocul să dăm de el și nu avem habar de scopul vizitei lui, această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. Ia să te văd cum reconstituiești tu omul, cercetând acest baston.

— Cred, – i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de metodele colegului meu, – că doctorul Mortimer este un medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece cei ce-l cunosc i-au dăruit acest semn de prețuire.

— Bine, făcu Holmes. Minunat!

— Mai cred că sunt toate probabilitățile ca el să fie un medic de țară, care își face o mare parte din vizitele la bolnavi, mergând pe jos.

— Cum așa?

— Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu greu mi-aș putea închipui un medic de oraș care să umble cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârșire, deci e limpede că posesorul lui a umblat mult cu el.

— Perfect logic! făcu Holmes.

— Și apoi mai e și chestiunea cu prietenii din S.C.C. Aș înclina să cred că e vorba de vreo asociație de vânătoare, o asociație locală, pe ai cărei membri este cu putință să-i fi îngrijit cândva și în schimb ea i-a dăruit o mică atenție.

— Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuți, zise Holmes, împingându-și scaunul îndărăt și aprinzându-și o țigară. Mă văd silit să-ți spun că în toate dările de seamă pe care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, de obicei ți-ai subapreciat propria ta iscusință. E cu putință să nu fii tu însuți un izvor de lumină, dar ești, de sigur, un îndrumător de lumină. Unii oameni, neavând geniu, au totuși o putere vădită de a-l stimula.

— Mărturisesc, iubite coleg, că îți sunt foarte îndatorat.

Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe și trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că adesea am fost necăjit de nepăsarea lui față de admirația ce i-o arătam și de încercările pe care le făcusem ca să popularizez metodele lui de lucru. De asemenea mă mândream, gândindu-mă că-mi însușisem atât de desăvârșit metoda lui, încât s-o pot aplica în așa fel, încât să merit încuviințarea lui. Îmi luă apoi bastonul din mână și îl cercetă câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu interes, puse jos țigara și, ducându-se cu bastonul la fereastră, începu iarăși să se uite la el cu o lupă.

— Interesant, deși prea puțin grăitor, zise el întorcându-se în colțul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că bastonul ne oferă una sau două indicații. Ele ne slujesc ca bază pentru mai multe deducții.

— Mi-a scăpat ceva? întrebai eu dându-mi oarecare importanță. Cred că n-am pierdut din vedere nimic din care s-ar putea deduce ceva.

— Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile tale au fost greșite. Când ți-am mărturisit că mă stimulezi, am înțeles prin aceasta, ca să fiu sincer, că dându-mi seama de greșelile tale, întâmplător mă îndrept eu spre adevăr. Nu zic că în această problemă greșești în întregime. Cu siguranță că cel în cauză e medic de țară și merge mult pe jos.

— Atunci am avut dreptate.

— Numai în această privință.

— Dar asta este tot.

— Nu, nu dragul meu Watson, asta nu-i tot, în niciun caz nu e tot. Eu, de pildă, cred că un dar pentru un medic e mai firesc să vină din partea unui spital decât a unei asociații de vânătoare și astfel când literele C.C. sunt puse după aceea a spitalului, atunci îți vin în minte, în chip firesc, cuvintele Charing Cross.

— Poate că ai dreptate.

— Pe această cale sunt probabilități de a dezlega problema. Și dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, avem o bază nouă pe care să începem reconstituirea necunoscutului nostru vizitator.

— Bine, atunci, presupunând că S.C.C. înseamnă „Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage?

— Nu apare niciuna de la sine? Îmi cunoști procedeele. Aplică-le!

— Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că respectivul și-a practicat profesia la oraș înainte de a fi plecat la țară.

— Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. Privește lucrurile prin această prismă. În ce împrejurare ți se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea o mărturie a prețuirii lor? Fără îndoială, în clipa în care doctorul Mortimer s-a retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să profeseze pe cont propriu. Știm că e vorba de un dar și bănuim că el a fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital de oraș la profesarea meseriei la țară. Înseamnă oare a împinge presupunerile prea departe, spunând că darul a fost făcut cu prilejul acestei schimbări?

— Desigur, lucrul pare cu putință.

— Acum ai să-ți dai seama că el nu putea să facă parte din conducerea spitalului, pentru că numai un om care și-a făcut un renume la Londra putea să dețină un asemenea post și un astfel de om nu s-ar înfunda la țară. Atunci ce era omul cu pricina? Dacă lucra la spital și totuși nu făcea parte din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau la serviciul medical, ceva mai mult decât un doctorand. Și a părăsit spitalul acum cinci ani – data se vede pe baston. Așadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, solemn, un om între două vârste, se spulberă și apare un tânăr sub treizeci de ani, simpatic, modest și distrat, care e stăpânul unui câine de care e foarte legat și pe care, în linii mari, ți l-aș descrie ca fiind mai mare decât un terrier^[3] și mai mic decât un mastiff^[4].

Începui să râd neîncrezător, în timp ce Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre tavan rotocoale de fum.

— În privința ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de control, – spusei eu, – dar cel puțin nu este greu să găsesc câteva date asupra vârstei și carierei lui.

Scosei anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărți de medicină, și începui să-i caut numele. Erau mai mulți Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. Citii cu glas tare datele privitoare la el:

— „Mortimer James, M.R.C.S, 1882, Grimpen, Dartmoor (Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross, din 1882 până în 1884. A obținut premiul „Jackson” pentru o lucrare de patologie comparată, intitulată: „Este oare boala un atavism?” Membru corespondent al Societății suedeze de patologie. Autor al volumului „Câteva ciudățenii ale atavismului (Lancet, 1882)”. „Progresăm noi oare? (Gazeta Psihologică, Martie, 1883)”. Medic titular al parohiilor din Grimpen, Thorsley și High Barow.”

— Niciun cuvânt despre acea asociație locală de vânătoare, Watson, – îmi spune Holmes cu un surâs ironic, – dar e un medic de țară, după cum ai remarcat tu cu atâta pătrundere. Cred că deducțiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre calificative, am spus, dacă memoria nu mă înșală, simpatic, modest și distrat. Din experiență știu că în lumea aceasta numai un om simpatic primește dovezi de prietenie, numai un om modest își părăsește cariera la Londra, pentru ca să plece la țară, și numai unul distrat își lasă bastonul în loc de carte de vizită după ce te-a așteptat o oră la tine acasă.

— Și câinele?

— Avea obiceiul să-i ducă bastonul stăpânului, ținându-se după el. Fiind un baston greu, câinele îl ținea strâns de la mijloc și urmele dinților lui se văd foarte clar. După cum arată spațiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca câinelui e prea mare pentru un terrier și nu îndeajuns de mare pentru un mastiff. Ar fi putut să fie… da, pe legea mea e un spaniel^[5] cu păr cârlionțat.

Se ridicase și umbla în sus și în jos prin cameră, în timp ce vorbea. Se opri, apoi lângă fereastră. Glasul lui suna atât de convingător, încât îmi îndreptai privirea spre el cu uimire.

— Dragul meu prieten, cum e oare cu putință să fii atât de sigur de asta?

— Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe pragul ușii noastre și, iată, acum că sună stăpânul. Te rog nu pleca, Watson. Îți este coleg și prezența ta îmi poate fi de folos. Acum e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în care auzi un pas pe scară, cineva intră chiar în viața ta și nu știu dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere doctorul Mortimer, un om de știință, lui Sherlock Holmes, un specialist în criminologie?… Intră!

Apariția vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, căci mă așteptam să văd tipul clasic al medicului de țară. Era însă un bărbat foarte înalt, subțire, cu un nas mare și adus ca un cioc, care ieșea dintre doi ochi cenușii și pătrunzători, foarte apropiați, strălucind viu de după ochelarii cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda medicilor, dar destul de neîngrijit. Și aceasta pentru că redingota îi era decolorată, iar pantalonii roși. Deși tânăr, spatele lui lung începuse să se încovoaie, și mergea cu capul împins înainte, cu un aer binevoitor. Cum intră, privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ținea în mână și se repezi spre el, exclamând de fericire:

— Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aș vrea să pierd acest baston.

— Un dar, de bună seamă? spuse Holmes.

— Da, domnule.

— De la spitalul Charing Cross?

— De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele.

— Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând din cap.

Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o ușoară uimire:

— De ce nu-i bine?

— Doar pentru că ne cam stricați socoteala micilor noastre deducții. Căsătoria dumneavoastră spuneți?

— Da, domnule. M-am căsătorit și așa am părăsit spitalul și cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia să-mi făuresc și eu un cămin.

— Așa, așa! La urma urmei nu ne-am înșelat chiar atât de mult, spuse Holmes. Și acum, doctore James Mortimer…

— Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al Colegiului regal de chirurgie.

— Și, bineînțeles, un om cu o minte clară.

— Un amator în știință, domnule Holmes, un om care culege scoici de pe țărmurile marelui și necunoscutului ocean… Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes și nu…

— Nu. Dânsul e prietenul meu, doctorul Watson.

— Mă bucur de cunoștință, domnule. Am auzit de numele dumneavoastră atât de des pomenit în legătură cu acela al prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă așteptam să aveți un craniu atât de dolicocefalic și o dezvoltare supraorbitală atât de pronunțată. Mi-ați îngădui să palpez craniul dumneavoastră de-a lungul sudurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după craniul dumneavoastră.

Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să ia loc pe scaun.

— Văd că sunteți tot atât de preocupat de activitatea dumneavoastră, pe cât sunt și eu de a mea, spuse el. Observ, după degetul arătător, că vă răsuciți singur țigările. Nu vă sfiiți și aprindeți una.

Omul scoase tutunul și foița și și-o răsuci cu o surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase și la fel de suple și neastâmpărate ca antenele unei insecte.

Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete.

— Presupun, domnule, – spuse el în sfârșit – că nu numai ca să-mi examinați craniul mi-ați făcut cinstea de a mă căuta aci noaptea trecută și astăzi iarăși.

— Nu, domnule, nu, deși sunt fericit că am avut prilejul să fac și acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simț practic și pentru că în mod neașteptat am fost pus în fața unei probleme cât se poate de serioase și neobișnuite. Așadar, recunoscând că sunteți al doilea dintre cei mai iscusiți specialiști din Europa…

— Într-adevăr, domnule! Aș putea să aflu de la dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă Holmes cu asprime.

— Atenția oricărui om cu o minte riguros științifică este atrasă de opera domnului Bertillon.

— Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultați pe el?

— Am spus, domnule, că pentru un om cu o minte riguros științifică. Dar toată lumea știe că sunteți singurul om cu spirit practic în aceste probleme. Aș vrea să cred, domnule, că dintr-o neînțelegere, nu am…

— O clipă, îl întrerupse Holmes. Cred, Doctore Mortimer, că ar fi mai înțelept să-mi spuneți deschis ce fel de problemă anume este aceea în care îmi cereți ajutorul.

CAPITOLUL II
BLESTEMUL FAMILIEI BASKERVILLE

— Am în buzunar un manuscris, spuse doctorul James Mortimer.

— L-am zărit de cum ați intrat în odaie, îi răspunse Holmes.

— E un manuscris vechi.

— De la începutul secolului al XVIII-lea, dacă nu e cumva fals.

— Cum de știți asta, domnule?

— În timp ce vorbeați, am putut să văd o fâșie de vreo cinci centimetri din acest document. N-ar fi un expert prea strălucit acela care n-ar fi în stare să indice data unui document cu aproximație cam de o decadă. Ați citit poate mica mea monografie, pe care am scris-o cu privire la acest subiect. Documentul dumneavoastră îl plasez în anul 1730.

— Data lui exactă este 1742. Doctorul Mortimer îl scoase din buzunarul de la piept: Acest document de familie mi-a fost încredințat de sir Charles Baskerville, a cărui năprasnică și tragică moarte de acum vreo trei luni a produs vâlvă în Devonshire. Pot să afirm că i-am fost prieten apropiat și medic curant. Avea o minte clară, domnule, era un om dibaci, cu spirit practic și la fel de lipsit de fantezie ca și mine. Totuși a luat acest document foarte în serios și se pregătise sufletește pentru un deznodământ de care de altfel a și avut parte până la urmă.

Holmes întinse mâna după manuscris și îl desfăcu pe genunchi.

— Ai să observi, Watson, că litera s e scrisă când lung, când scurt. E una din cele câteva indicații care mi-au îngăduit să-i precizez data.

Îmi aruncai privirea, peste umărul lui Holmes, la hârtia îngălbenită și la scrisul ce abia mai putea fi citit. În partea de sus era scris „Castelul Baskerviue”, iar mai jos, în cifre mari și scrise neîndemânatic, „1742”.

— Pare să fie o relatare a vreunui fapt.

— Da, este relatarea unei anumite legende care circula în familia Baskerville.

— Dar cred că vreți să mă consultați în privința vreunei probleme mai de actualitate și mai practică.

— Este cât se poate de actuală. Cel mai real și mai urgent caz pe care trebuie să-l lămuriți până în douăzeci și patru de ore. Dar manuscrisul e scurt și în strânsă legătură cu această afacere. Cu voia dumneavoastră am să vi-l citesc.

Holmes se cufundă în scaun, își împreună degetele și închise ochii, cu un aer de resemnare. Doctorul Mortimer întoarse manuscrisul spre lumină și cu glasul lui răgușit citi tare următoarea și ciudata relatare dintr-o lume de altădată:

— Despre originea câinelui din Baskerville au mai fost multe versiuni; totuși, fiindcă descind în linie directă din Hugo Baskerville și fiindcă am aflat întâmplarea de la tatăl meu, care și el o știa la rându-i de la părintele său, am așternut-o pe hârtie cu credința nestrămutată că s-a întâmplat aievea, precum este arătată aci mai jos. Și aș vrea să credeți, fiii mei, că aceeași justiție care pedepsește păcatul îl poate cu multă înduplecare și ierta, și că nu există blestem cât de apăsător care să nu poată fi desfăcut prin rugăciune și pocăință. Să învățați apoi din această istorisire să nu vă temeți de roadele trecutului și mai de grabă să fiți prevăzători în viitor, ca să nu se dezlănțuie asupră-ne, spre pieirea noastră, iarăși acele patimi netrebnice, din pricina cărora familia noastră a suferit atât de cumplit… Aflați apoi că pe vremea Marii Răscoale (pentru a cărei povestire vă povățuiesc foarte călduros să citiți tratatul învățatului Clarendon) această cetățuie din Baskerville era în stăpânirea unuia cu numele de Hugo, despre care n-ar fi păcat a spune că era cel mai sălbatic, mai păgân și mai necredincios dintre oameni. La drept vorbind „vecinii i-ar fi trecut cu vederea aceste păcate știind că prin partea locului n-au avut de-a face nicicând cu sfinți, dar numele său ajunsese de pomină prin toată partea de apus, din pricina unor destrăbălări și a firii lui sălbatice. S-a întâmplat ca acest Hugo să îndrăgească (dacă sub un nume atât de luminos poate de fapt sălășlui o patimă atât de întunecată) pe fiica unui yeoman^[6] ce avea pământ în vecinătatea domeniului Baskerville. Dar tânăra fecioară fiind sfioasă și cuminte i se ferea mereu din cale, căci se temea de numele acesta blestemat. Așacă odată, de sfântul Mihail, s-a întâmplat ca acest Hugo, cu cinci sau șase dintre tovarășii lui de petrecere și dezmăț, să se năpustească pe furiș în fermă și s-o răpească pe fată, tatăl și frații ei fiind plecați de acasă, lucru pe care el îl știa prea bine. După ce au adus-o în castel, fecioara a fost închisă într-o încăpere de sus, în vreme ce Hugo cu prietenii lui s-au pus pe o orgie grozavă, precum le era obiceiul de fiecare noapte. Atunci sărmana fată păru că și-a pierdut mințile la auzul cântecelor, strigătelor și grozavelor înjurături ce răzbeau de jos până la ea, căci se zice că Hugo Baskerville când era amețit de vin rostea vorbe ce ar fi putut să piardă pe oricare alt om ce le-ar fi grăit. Și așa, sub puterea spaimei sale, fata a înfăptuit ceea ce ar fi putut înspăimânta și pe cel mai curajos și îndrăzneț bărbat, căci, slujindu-se de vița ce acoperea peretele dinspre miazăzi, pe care îl mai acoperă și azi, ea a coborât de la fereastra de sub streașină și s-a îndreptat spre casă, trecând printre mlaștini – fiind cale de trei leghe între castel și casa tatălui ei.

Ceva mai târziu, Hugo s-a întâmplat să-și părăsească oaspeții, ca să ducă prizonierei lui mâncare și băutură și, de va fi cu putință, alte lucruri mai rele, dar a găsit colivia goală și pasărea fugită. Atunci, după cât se pare, a arătat ca unul ce era posedat de diavol, căci, repezindu-se pe scară în sala de ospăț, a sărit pe masa cea mare pe care zburau potire și talgere și a urlat în gura mare, de față cu toți tovarășii lui de chef, că e gata să-și dăruiască satanei și trup și suflet, numai să poată pune iarăși mâna pe fată. Și în vreme ce chefliii înmărmuriseră de furia lui, unul mai deșucheat, sau poate mai băut decât ceilalți, a strigat să se asmută câinii pe urma ei. Drept care Hugo a ieșit în goană din casă, strigând la slugi să-i înșeueze iapa și să-i slobozească haita, dându-le câinilor o batistă de-a fetei, și așa i-a asmuțit pe urmele ei, pornind cu larmă mare pe lumina lunii, peste locurile mlăștinoase.

Și iată că o bucată de vreme chefliii au stat gură-cască, neputând pricepe tot ce se petrecuse. Dar pe dată cugetul lor îndobitocit a înțeles ce faptă urma să se petreacă pe acele locuri și atunci s-a stârnit mare învălmășeală, unii strigând după pistoale și cai, alții după câte o sticlă de vin. Într-un răstimp nebunilor le-a mai venit mintea la cap, și cu toții, treisprezece la număr, au încălecat și au pornit în urmărire. Deasupra lor luna strălucea limpede, iar ei călăreau umăr la umăr în galop, luând calea pe care fata ar fi trebuit s-o apuce, dacă ar fi fost să ajungă acasă.

Și au mers ei cale de o milă-două, până ce au trecut pe lângă un păstor de noapte ce se afla pe locurile mlăștinoase și au strigat să-l întrebe de nu văzuse pe cei ce goneau. Și omul, după cum spune legenda, era atât de înnebunit de spaimă, că abia de putea vorbi, dar în cele din urmă le-a spus că văzuse într-adevăr pe nefericita fecioară cu câinii pe urmele ei.

„Dar am văzut mai mult decât atât,– le-a spus el, – căci Hugo Baskerville a trecut pe lângă mine pe iapa lui neagră, iar după el alerga ca o umbră un câine, ce părea ieșit din străfundul iadului și pe care, ferească sfântul, n-aș vrea să-l văd după mine.”

Atunci cavalerii cei beți l-au hulit pe păstor și au pornit-o mai departe călare. Dar deodată sângele le-a înghețat în vine, căci s-a auzit un tropot de galop peste locurile mlăștinoase și iapa cea neagră, toată parcă muiată în spumă albă, trecu pe lângă ei cu frâul atârnând și cu șaua goală. Atunci chefliii au dat pinteni cailor ce mergeau vârâți unul într-altul, căci o mare spaimă îi cuprinsese; totuși au mers mai departe peste locul mlăștinos, cu toate că fiecare bucuros și-ar fi întors calul, dacă ar fi fost singur.

Călărind încet au dat în sfârșit peste câini. Aceștia, deși renumiți prin curaj, stăteau strânși grămadă unul într-altul și scheunau și chelălăiau pe marginea unei râpe de pe locurile acestea, unii ferindu-se la o parte, iar alții rânjind și cu ochii țintă la râpa îngustă din fața lor.

Când ceata de oameni a oprit caii, era – după cum vă puteți închipui – mai dezmeticită decât la plecare. Cei mai mulți n-ar mai fi făcut un pas înainte pentru nimic în lume. Dar trei dintre ei, cei mai îndrăzneți sau poate cei mai băuți, coborâră cu caii în râpă. Și iată că râpa se deschidea lăsând un loc larg în care se aflau doi bolovani mari ce se mai văd încă și astăzi, din aceia ce fuseseră așezați în vechime de cine știe ce triburi. Luna strălucea puternic asupra pajiștii, iar în mijloc zăcea nefericita fecioară, pe locul unde căzuse moartă de spaimă și oboseală. Dar celor trei cavaleri cutezători nu li s-a făcut părul măciucă văzând trupul ei și nici când l-au văzut pe al lui Hugo Baskerville care zăcea lângă ea, ci fiindcă se afla acolo o dihanie îngrozitoare, ce sta peste Hugo sfâșiindu-i gâtul, o fiară mare și neagră ce parcă era un câine, dar un câine mai mare decât a văzut vreodată ochi de muritor. Și cum priveau ei așa, dihania îi smulse beregata lui Hugo Baskerville, apoi întoarse spre ei ochii ei de foc și botul din care îi curgeau bale. Cei trei au scos strigăte de groază și au pornit-o în galop peste locurile mlăștinoase urlând, să-și apere scumpa lor viață. Se spune că unul din ei a murit chiar în noaptea aceea, din pricina celor văzute, iar ceilalți doi au rămas neoameni în tot restul zilelor.

Așa e povestea cu ivirea câinelui, fiii mei, despre care se spune că ne torturează neamul cu atâta furie, de la acea vreme. Am așternut-o pe hârtie, pentru că ceea ce e limpede știut e mai puțin de temut decât ceea ce e doar bănuit. Nu se poate tăgădui că mulți din familia noastră n-au avut o moarte bună, ci dimpotrivă năprasnică, sângeroasă și misterioasă. Totuși să nădăjduim îndurare de la bunătatea fără margini a Celui de sus, care nu va pedepsi de-a pururi pe nevinovat dincolo de a treia și a patra spiță, după cum ne înfricoșează Sfânta Scriptură. Și numai în paza Celui de sus vă las, fiii mei, și vă dau sfat vouă, ca măsură de pază, să vă feriți de a trece peste câmpia pustie în acele ceasuri ale întunericului, când puterile răului stau de veghe.

(De la Hugo Baskerville pentru fiii lui Rodger și John cu legământ că nu vor destăinui nimic surorii lor Elisabeth).

După ce doctorul Mortimer isprăvi de citit ciudata povestire, își ridică ochelarii pe frunte și îl privi țintă pe Sherlock Holmes. Acesta căscă și aruncă mucul de țigară în foc, întrebând:

— Ei bine?

— Nu-l găsiți interesant?

— Pentru un amator de povești.

Doctorul Mortimer scoase atunci din buzunar un ziar împăturit.

— Acum, domnule Holmes, să vă dăm date ceva mai recente. Am aici ziarul Devon Country Chronicle din 14 iunie anul acesta. O scurtă dare de seamă a celor descoperite cu prilejul morții lui sir Charles Baskerville, ce s-a întâmplat cu câteva zile mai înainte de această dată.

Prietenul meu se aplecă puțin înainte, devenind dintr-o dată atent. Vizitatorul nostru își lăsă din nou ochelarii pe nas și începu:

— Recenta moarte neașteptată a lui sir Charles Baskerville, care fusese propus să devină candidatul probabil al liberalilor în Mid Devon, la alegerile viitoare, a stârnit un val de tristețe în întregul ținut. Cu toate că, de fapt, sir Charles se stabilise de puțină vreme la castelul Baskerville, felul lui binevoitor și dărnicia lui fără margini îi atrăsese dragostea și respectul tuturor celor ce veneau în contact cu el. În aceste zile ale așa-zișilor „nouveaux riches”^[7] este îmbucurător să descoperi un caz în care vlăstarul unei vechi familii din ținutul nostru, care a cunoscut zile grele, să fie în stare să se ridice singur, să își refacă avutul și să-l aducă cu sine spre a reînvia faima trecută a strămoșilor. După cum bine se știe, sir Charles a câștigat sume mari de bani în afacerile din Africa de Sud. Mai înțelept decât cei ce împing lucrurile până ce roata norocului se întoarce împotriva lor, el a făcut avere și s-a întors cu ea în Anglia. Se stabilise doar de doi ani la castelul Baskerville și toată lumea vorbește de marile lui planuri de reconstrucții și îmbunătățiri curmate acum de moartea sa. Neavând copii, și-a manifestat dorința ca întreg ținutul să tragă foloase de pe urma averii lui, chiar în timpul vieții, și mulți vor fi având motive personale să deplângă sfârșitul său timpuriu. Donațiile sale generoase, pentru opere de binefacere în localitate și în întregul ținut, au fost relatate adesea în coloanele ziarului nostru.

Nu se poate spune că împrejurările în care și-a găsit moartea sir Charles au fost în întregime lămurite de anchetă, dar s-a făcut cel puțin atât cât trebuia ca să se spulbere acele zvonuri ce au apărut alimentate de superstiția ce dăinuie în acest ținut. Nu avem niciun motiv să bănuim că ar fi vorba de o dramă sau să ne închipuim că moartea a avut alte cauze decât cele naturale. Sir Charles era văduv și un om cu destule ciudățenii. Deși considerabil de bogat, avea gusturi modeste, iar ca personal de casă, la castelul Baskerville se afla o pereche cu numele de Barrymore, soțul slujindu-i de fecior, iar soția de menajeră. Mărturia lor, laolaltă cu cea a mai multor prieteni, tinde să dovedească că, de la o vreme, sănătatea lui sir Charles se zdruncinase și indica în special o oarecare afecțiune cardiacă, ce se manifesta prin schimbarea culorii feții, gâfâieli și accese acute de depresiune nervoasă. Doctorul James Mortimer, prietenul și medicul de casă al decedatului, a depus mărturie în același sens.

Lucrurile sunt simple. Sir Charles Baskerville avea obiceiul ca în fiecare seară înainte de culcare să facă o plimbare pe vestita alee de tisă a castelului Baskerville. Din mărturia soților Barrymore reiese că avea acest obicei. În ziua de 4 iunie, sir Charles a anunțat că a doua zi are de gând să plece la Londra și i-a poruncit lui Barrymore să-i pregătească bagajul. În seara aceea a ieșit ca de obicei să-și facă plimbarea sa nocturnă, în timpul căreia îi plăcea să fumeze o țigară de foi. Și nu s-a mai întors. La ora douăsprezece, Barrymore, găsind ușa de la intrare încă deschisă, a fost cuprins de neliniște și, aprinzând un felinar, a plecat să-și caute stăpânul. Fusese o zi umedă și urmele lui sir Charles se imprimaseră ușor pe cărare. Pe la jumătatea drumului se află o poartă ce dă spre locurile mlăștinoase. Sunt indicații că sir Charles a zăbovit puțin acolo. Apoi a plecat mai departe, căci abia la capătul aleii a fost descoperit trupul său. Un lucru ce n-a fost lămurit este declarația lui Barrymore că urma pașilor stăpânului său își schimbă forma din clipa în care a trecut poarta dinspre locurile mlăștinoase, că de acolo înainte pare să fi mers în vârful picioarelor. Un oarecare Murphy – un țigan geambaș – se afla pe locul mlăștinos la acea oră și nu la mare distanță, dar se pare că era, după propria lui mărturie, în ultimul hal de beție. El declară că a auzit strigăte, dar că îi este cu neputință să își dea seama din ce parte veneau. Nicio urmă de violență nu s-a descoperit pe trupul lui sir Charles, și cu toate că raportul medicului legist stabilește o contractare facială aproape de necrezut – era atât de puternică, încât la început doctorul Mortimer a refuzat să creadă că în fața sa se afla cadavrul prietenului și pacientului său – totuși s-a dat explicația că ar fi fost un simptom ce apare în cazuri de dyspnee sau de deces provocat de istovire cardiacă. Explicația aceasta a fost menținută după autopsie, care a stabilit o maladie de lungă durată, și judecătorul de instrucție s-a pronunțat de acord cu constatarea medicală. E bine că lucrurile stau astfel, deoarece, de bună seamă, e de cea mai mare importanță ca moștenitorul lui sir Charles să se stabilească la castel și să continue opera de binefacere întreruptă în chip atât de dramatic. Dacă prozaica constatare a judelui instructor n-ar fi pus capăt până la urmă poveștilor romantice ce se șopteau în legătură cu acest caz, ar fi fost greu de găsit un locatar pentru castelul Baskerville. Se știe că cel mai apropiat moștenitor este domnul Henry Baskerville – în ipoteza că mai este în viață – fiul fratelui mai mic al lui sir Charles Baskerville. După ultimele informații, tânărul s-ar afla în America și se fac demersuri pentru a i se aduce la cunoștință că este moștenitorul unei atât de mari averi”.

Doctorul Mortimer împături ziarul și îl vârî în buzunar.

— Acestea sunt datele cunoscute în legătură cu moartea lui sir Charles Baskerville, domnule Holmes.

— Vă mulțumesc, – îi răspunse Sherlock Holmes, – că mi-ați atras atenția asupra unui caz care fără îndoială prezintă aspecte interesante. La data decesului am luat cunoștință de unele comentarii din ziare, dar am fost peste măsură de prins de acel banal caz de la Vatican, și în grija mea de a mulțumi pe sfântul părinte, am pierdut din vedere câteva cazuri interesante din Anglia. Spuneați că acest articol conține toate datele cunoscute?

— Da.

— Atunci să-mi arătați, vă rog, și pe cele necunoscute.

Spunând acestea, Holmes se lăsă pe spate, își împreună degetele, arborând cea mai nepăsătoare și oficială expresie.

— În acest caz, – răspunse Mortimer, începând să dea semne de mare neliniște, – am să vă spun ceea ce n-am destăinuit nimănui. Am trecut sub tăcere acest lucru la ancheta judecătorului de instrucție, din pricină că un om de știință se ferește să se pună în situația notorie de a-și însuși o superstiție populară. Și mai am încă un motiv: castelul Baskerville va rămâne cu siguranță părăsit, cum scrie și în gazetă, dacă se mai întâmplă ceva ce s-ar adăuga la reputația sa, și așa înspăimântătoare. Din aceste două cauze, am crezut că sunt îndreptățit să spun ceva mai puțin decât ceea ce știu, mai cu seamă că nimic bun nu poate ieși din aceasta; cu dumneavoastră, însă, n-am niciun motiv să nu fiu cu totul sincer.

Pe întinsul acestor locuri mlăștinoase, puținele așezări omenești sunt foarte răzlețe, iar vecinii sunt mai tot timpul împreună. De aceea, sir Charles și cu mine ne vedeam deseori. Cu excepția domnilor Frankland, de pe domeniul Lafter, și a naturalistului Stapleton, în cuprinsul multor mile nu găsești niciun om mai răsărit. Sir Charles ducea o viață retrasă, însă boala sa mi-a dat prilejul să mă apropii de el, iar preocupările noastre asemănătoare în domeniul științei au făcut ca această apropiere să dăinuie. Adusese din Africa de Sud o mulțime de noutăți științifice și am petrecut împreună multe seri fermecătoare, discutând anatomia comparată a boșimanilor și hotentoților.

În lunile din urmă îmi dădusem seama tot mai limpede că sistemul nervos al lui sir Charles se zdruncinase cu totul. Povestea pe care v-am citit-o îl obseda din cale afară până într-atâta, încât, deși obișnuia să se plimbe în cuprinsul parcului său, nimic nu l-ar fi putut îndupleca să iasă noaptea pe câmpie. Oricât de necrezut vi s-ar părea, domnule Holmes, era sincer încredințat că o soartă cumplită îi pândește familia și, bineînțeles, tot ce știa despre soarta străbunilor lui nu era de natură să-l îmbărbăteze. Era obsedat neîncetat de prezența unor stafii și de multe ori m-a întrebat dacă noaptea, în cursele mele profesionale, n-am văzut cumva vreo arătare ciudată sau n-am auzit vreun lătrat de câine. Această întrebare din urmă mi-a pus-o de nenumărate ori și de fiecare dată cu glas tremurător și emoționat.

Îmi aduc bine aminte că într-o seară – cu vreo trei săptămâni înainte de nefericita întâmplare – m-am dus cu trăsura la el, să-l văd. L-am găsit, pe pragul ușii de la intrare. Am coborât din cabrioletă și, aflându-mă în fața lui, i-am văzut privirea ațintită peste umărul meu, urmărind ceva dincolo de mine, cu o expresie de cumplită groază. M-am uitat degrabă în jur, cercetător, și abia am avut timpul să zăresc ceva ce am crezut că putea să fie un vițel mare și negru ce trecea pe la capătul drumului. Sir Charles era atât de speriat și de agitat, încât m-am văzut nevoit să mă duc până la locul pe unde trecuse dihania și să cercetez împrejurimile. Cu toate acestea, animalul dispăruse, iar întâmplarea părea că îi pricinuise o impresie dezastruoasă lui sir Charles. Am rămas cu el toată seara, și cu acest prilej, tălmăcind emoția pe care nu și-o putuse stăpâni, mi-a dat în păstrare documentul pe care vi l-am citit. Subliniez acest mic episod, deoarece el capătă întrucâtva importanță în fața deznodământului tragic ce a urmat, dar în clipa aceea eram încredințat că nu are nicio însemnătate și că îngrijorarea prietenului meu era neîndreptățită.

După sfatul meu, sir Charles se hotărâse să plece la Londra. Știam că suferă de inimă, iar spaima neîncetată în care trăia, oricât de absurdă ar fi fost pricina ei, este sigur însă că avea o înrâurire serioasă asupra sănătății lui. Am socotit că mai multe luni de stat la oraș ar fi făcut din sir Charles un om nou. De altfel și domnul Stapleton, un prieten de-al amândurora, care era și el foarte îngrijorat de starea sănătății lui sir Charles, a fost de aceeași părere cu mine. În ultima clipă s-a produs însă groaznica nenorocire.

În noaptea când a murit sir Charles, Barrymore, feciorul care de altfel a și găsit trupul stăpânului său, a trimis călare după mine pe Perkins, vizitiul, și, cum se întâmplase să am de lucru până târziu, am putut să ajung la castelul Baskerville la o oră după deznodământ. Am cercetat și am căutat să înlănțui toate faptele ce au fost arătate la anchetă. Am cercetat urmele de pe aleea tiselor, locul de la poartă dinspre locurile mlăștinoase, unde părea că se oprise să aștepte, am observat cum se schimbau urmele de pași din acel punct mai departe, am văzut că pe nisipul fin nu mai era nicio urmă de pași afară de cei ai lui Barrymore și, în sfârșit, am analizat în amănunt cadavrul de care nu se atinsese nimeni până la sosirea mea. Sir Charles zăcea cu fața la pământ, cu brațele desfăcute și cu degetele înfipte adânc în pământ, iar trăsăturile convulsionate vădeau o emoție atât de puternică, încât aș fi fost în stare să jur că nu era el. Nu am constatat nicio vătămare trupească, de niciun fel. Dar la anchetă, Barrymore a depus o mărturie inexactă. A declarat că pe pământ, în jurul cadavrului, nu a văzut nicio urmă. Dar eu le-am văzut… Mai departe, la mică distanță, încă proaspete și vizibile.

— Urme de pași?

— Urme de pași.

— De bărbat sau de femeie?

Doctorul Mortimer avu o căutătură stranie privindu-ne și, cu glas scăzut, răspunse mai mult în șoaptă:

— Domnule Holmes, erau urmele unui câine uriaș.

descarcati direct de aici....