Alchimia dragostei

Alchimia dragostei de Amanda Quick

prolog

Miezul nopții. Londra

Charlotte nu avea să afle niciodată ce o trezise de fapt în orele de dinaintea zorilor. Poate creierul ei somnoros percepuse scârțâitul unei scânduri din podea sau vocea înăbușită a cuiva. Oricare fusese cauza, deschise ochii brusc și se ridică în șezut. Era stăpânită de un sentiment de o urgență copleșitoare. O presimțire rece îi străbătu tot corpul.

Era noaptea în care menajera avea liber. În perioada aceea, tatăl ei vitreg, Winterbourne, nu se întorcea niciodată acasă înainte de răsăritul soarelui. Charlotte știa că ea și sora ei, Ariel, trebuiau să fie singure în casă. Dar cineva tocmai urcase scările și pășea pe coridor.

Aruncă deoparte cuvertura și se dădu jos din pat, tremurând, pe podeaua rece. Pentru un moment nu avu nici cea mai mică idee ce trebuia să facă mai departe.

O altă scândură din dușumea gemu. Se duse la ușă, o deschise câțiva centimetri și aruncă o privire pe holul întunecat. Două siluete învelite în mantii lungi dădeau târcoale printre umbrele dense de la capătul coridorului. Se opriră în fața ușii lui Ariel. Unul ținea în mână o lumânare. Lumina scoase la iveală trăsăturile obtuze, de chefliu, ale lui Winterbourne.

— Fiți rapid, zise Winterbourne cu un mârâit. Și apoi să ne vedem de drum. Răsăritul e aproape.

— Dar aș vrea să mă bucur de această plăcere rară. Nu mereu apare ocazia de a savura o virgină adevărată, urmașă a unei linii de sânge atât de bune. Paisprezece ani ai zis? O vârstă bună. Am de gând să nu mă grăbesc, Winterbourne.

Charlotte își reprimă un țipăt de mânie și de frică. Glasul celui de‑al doilea bărbat semăna cu un instrument muzical misterios, o combinație de grație și de putere chiar și când se rezuma la o șoaptă. Era un glas care putea îmblânzi animale sălbatice sau, la fel de bine, cânta imnuri. Dar era cel mai înspăimântător lucru pe care îl auzise vreodată.

— Sunteți nebun? șuieră Winterbourne. Grăbiți‑vă și terminați odată.

— Îmi datorezi o sumă mare de bani, Winterbourne. Cu siguranță nu te aștepți să încheiem socotelile prin a mă lăsa numai câteva minute cu micuța și foarte scumpa mea inocentă. Vreau o oră, cel puțin.

— Imposibil, mormăi Winterbourne. Camera fetei mai mari este aici, imediat, pe hol. Este o scorpie. Absolut neîmblânzită. Dacă o treziți, nu se știe ce va face.

— Este problema ta, nu a mea. Tu ești stăpânul în această gospodărie, nu? Trebuie să te descurci.

— Ce dracu’ vreți să fac dacă se trezește?

— Încui‑o în cameră. Leag‑o. Pune‑i un căluș în gură. Bate‑o până își pierde cunoștința. Nu îmi pasă cum rezolvi problema atât timp cât ea nu se amestecă în plăcerile mele.

Charlotte închise ușor ușa camerei și își întoarse privirea în dormitorul luminat de razele lunii. Trase adânc aer în piept, își liniști simțurile cuprinse de panică și se repezi către un cufăr din apropiere de fereastră. Bâjbâi la încuietoarea acestuia, deschise capacul și azvârli la o parte două pături de deasupra. Caseta ce conținea pistolul tatălui ei era pe fundul cufărului. Charlotte o luă, o deschise cu degetele tremurânde și apucă arma grea. Era descărcată. Nu avea ce face în această privință. Îi lipseau praful de pușcă și glontele. La fel și timpul necesar pentru a se prinde cum trebuiau potrivite toate într‑un pistol.

Se duse la ușă, o deschise și păși pe hol. Știu în mod instinctiv că străinul care intenționa să o violeze pe Ariel era cel mai periculos dintre cei doi. Simți că el ar fi fost încurajat de orice semn de nervozitate sau de nesiguranță din partea ei și, mai ales, de orice umbră a panicii teribile care o străbătea.

— Stați pe loc sau trag, zise Charlotte încet.

Winterbourne se împletici de uimire. Flacăra lumânării pe care o ținea îi dezvălui gura deschisă.

— La dracu’! Charlotte.

Al doilea bărbat se întoarse mai încet. Mantia i se răsuci împrejur cu un foșnet ușor. Flacăra slabă a lumânării lui Winterbourne nu răzbătea până la trăsăturile lui. Nu își scosese pălăria, iar borul generos al acesteia, împreună cu gulerul înalt al mantiei, îi formau pe față umbre adânci.

— Ah, murmură el. Sora cea mare, presupun.

Charlotte își dădu seama că stătea în bătaia razelor lunii, ce se scurgeau prin fereastra ei prin ușa deschisă. Străinul îi putea vedea, probabil, conturul corpului prin cămașa de noapte de in alb. Își dori din tot sufletul ca pistolul pe care îl ținea acum să aibă un glonț și o încărcătură puternică de praf de pușcă. Niciodată nu urâse pe cineva așa cum ura această ființă. Și niciodată nu fusese atât de speriată.

În acel moment imaginația amenința să preia controlul în mod brutal asupra inteligenței. O parte din ea era convinsă că nu avea de‑a face doar cu un om, ci cu un monstru.

Ghidată de instinct, Charlotte nu spuse nimic. Cuprinse cu ambele mâini pistolul, îl înălță cu o precizie deliberată, ca și cum ar fi fost încărcat, și îi trase piedica. Sunetul de neconfundat se auzi cu putere pe holul tăcut.

— La dracu’, fato, ești nebună? Winterbourne se repezi înainte și apoi se opri la câțiva metri distanță. Pune jos pistolul.

— Ieșiți afară, zise Charlotte.

Nu lăsă arma să tremure. Toată atenția ei era concentrată la monstrul înfășurat în mantia neagră.

— Amândoi, ieșiți afară acum! repetă ea.

— Cred că intenționează să apese pe trăgaci, Winterbourne.

Vocea arunca miere și venin, însă dezvăluia și un grad înspăimântător de amuzament.

— Nu o să îndrăznească, zise Winterbourne, făcând însă un pas în spate. Charlotte, ascultă‑mă. Nu poți să fii atât de proastă să crezi că poți împușca un om cu sânge rece. O să fii spânzurată.

— Așa să fie, rosti Charlotte ținând pistolul drept spre el.

— Hai, Winterbourne, zise monstrul încet. Hai să plecăm. Fetișcana vrea să înfigă un glonț în unul dintre noi și înclin să cred că i‑ar plăcea ca eu să fiu victima. Nicio virgină nu merită atâta bătaie de cap.

— Dar cum rămâne cu datoriile mele? întrebă Winterbourne cu vocea tremurândă. Mi‑ați promis că o să le ștergeți dacă vă las să o aveți pe cea mică.

— Se pare că trebuie să găsești o altă cale de a‑ți plăti datoriile.

— Dar nu am alte resurse, domnule, se tângui Winterbourne cu o voce disperată. Nu mai am nimic altceva de vândut ca să‑mi pot acoperi pierderile față de dumneavoastră. Bijuteriile soției mele nu mai sunt. A mai rămas doar puțin argint. Iar casa aceasta nu este a mea. Sunt doar un chiriaș.

— Sunt sigur că vei găsi alte mijloace de a‑mi plăti.

Monstrul se îndreptă agale către scări, fără a‑și lua ochii de la Charlotte.

— Totuși, asigură‑te că orice metodă ai găsi pentru a‑ți acoperi datoriile, nu presupune ca eu să am de‑a face cu un înger răzbunător, cu un pistol în mână.

Charlotte ținu arma ațintită asupra străinului în timp ce acesta cobora treptele. Evitând lumânarea lui Winterbourne, bărbatul reuși să se mențină tot timpul în umbră. Ea se aplecă peste balustradă și îl urmări când deschise ușa de la intrare. Spre oroarea ei, se opri și se uită în sus la ea.

— Crezi în destin, domnișoară Arkendale?

Vocea lui pluti spre ea din noapte.

— Nu mă preocupă astfel de lucruri.

— Păcat. Întrucât tocmai ai demonstrat că ești una dintre puținele persoane care au puterea de a‑l modela, ar trebui să dai mai multă atenție subiectului.

— Plecați din această casă!

— La revedere, domnișoară Arkendale. A fost cel puțin amuzant.

Monstrul se răsuci pe călcâie și, cu un ultim foșnet al mantiei, dispăru.

Charlotte putu să respire din nou. Se întoarse către Winterbourne:

— Și tu. Dispari, sau o să apăs pe trăgaci.

Trăsăturile lui aspre erau cuprinse de furie.

— Ai idee ce‑ai făcut, nenorocito? Îi datorez o afurisită de avere.

— Nu‑mi pasă că ai pierdut în fața lui. E un monstru. Iar tu ești un om care ar lăsa un copil inocent pradă unei bestii. Asta te face și pe tine un monstru. Ieși afară de aici!

— Nu mă poți da afară din casa mea.

— Ba exact asta intenționez. Pleacă, sau o să apăs pe trăgaci. Nu te îndoi de mine, Winterbourne.

— Sunt tatăl tău vitreg, pentru numele lui Dumnezeu!

— Ești un ticălos demn de dispreț. Și, în plus, ești un hoț. Ai furat moștenirea pe care a lăsat‑o tata pentru mine și pentru Ariel și ai tocat‑o la jocuri. Crezi că am vreo urmă de loialitate față de tine după tot ce ai făcut? Dacă da, trebuie să fii nebun.

Winterbourne fu cuprins de mânie.

— Banii aceia au devenit ai mei când m‑am căsătorit cu mama ta.

— Ieși din această casă!

— Charlotte, stai, nu înțelegi care e situația. Cu bărbatul care tocmai a plecat nu mă pot juca. El mi‑a cerut să‑i plătesc datoriile de la jocuri în noaptea aceasta. Trebuie să‑mi închei socotelile cu el. Nu știu ce‑o să‑mi facă dacă dau greș.

— Ieși!

Winterbourne deschise gura și apoi o închise brusc. Se uită neputincios la pistol și, apoi, cu un oftat plin de angoasă, se repezi în jos pe scară. Apucându‑se de balustradă pentru a se sprijini, coborî treptele, apoi traversă vestibulul și ieși.

Charlotte rămase nemișcată în umbrele de la capătul scării până când ușa se închise în urma lui Winterbourne. Trase câteva guri de aer și lăsă încet pistolul jos. Pentru un moment, lumea i se păru că tremură și că se mișcă sub picioarele ei. Sunetul căruțelor ce treceau pe stradă era îndepărtat și ireal. Formele familiare ale holului și ale scării luară aspectul unei iluzii stranii.

Ușa de la camera lui Ariel se deschise la capătul coridorului.

— Charlotte? Am auzit voci. Ești bine?

— Da, răspunse Charlotte și ascunse repede pistolul la spate, astfel încât sora ei să nu‑l poată zări.

Se întoarse încet și mimă un zâmbet nesigur.

— Da, sunt bine, Ariel. Winterbourne a venit acasă beat, ca de obicei. Ne‑am certat un pic. Dar acum nu mai e. N‑o să se întoarcă în noaptea asta.

Ariel rămase tăcută pentru un moment.

— Îmi doresc ca mama să mai fie aici. Uneori mi‑e tare frică în casa asta.

Charlotte simți cum lacrimile îi înțeapă ochii.

— Și mie îmi este teamă uneori, Ariel. Dar în curând o să fim libere. De fapt, o să apucăm drumul către Yorkshire mâine.

Se duse în fugă la sora ei, îi trecu brațul pe după umeri și ascunse mai bine pistolul în pliurile cămășii de noapte. Fierul rece îi îngheță coapsa.

— Ai terminat de vândut argintul și ce a mai rămas din bijuteriile mamei? întrebă Ariel.

— Da. Ieri am amanetat tava de ceai. Nu a mai rămas nimic.

În anul care trecuse de când mama lor murise în mod neașteptat, într‑un accident de călărie, Winterbourne vânduse cele mai bune piese din bijuteriile familiei Arkendale și cea mai mare parte din argintăria masivă pentru a acoperi datoriile de la cursele de cai. Când sesizase ce se întâmpla, Charlotte începu să ascundă inele mai mici, câteva broșe și un pandantiv. În plus, dosise câteva piese din serviciul de argint pentru ceai. În timpul ultimelor luni le amanetase pe furiș.

Winterbourne își petrecea atât de mult timp în stare de ebrietate, încât nu băgă de seamă că multe dintre obiectele de valoare din gospodărie dispăruseră. Câteodată, când observa o lipsă, Charlotte îl informa că el însuși amanetase obiectul respectiv în timp ce era beat.

Ariel se uită în sus.

— Crezi că o să ne placă în Yorkshire?

— O să fie superb. O să închiriem o căsuță.

— Dar cum o să trăim?

Chiar și la vârsta fragedă de paisprezece ani, Ariel avea un uimitor simț practic.

— Banii pe care îi ai din lucrurile mamei n‑o să dureze mult, adăugă ea.

Charlotte o luă în brațe.

— Nu te teme. O să mă gândesc eu la o modalitate de a câștiga bani pentru amândouă.

Ariel se încruntă.

— Sper că nu o să te simți obligată să devii guvernantă, nu? Știi ce lucruri cumplite pățesc femeile care aleg această meserie. Nimeni nu le plătește suficient și, de multe ori, sunt tratate îngrozitor. Iar eu nu cred că o să mai pot sta cu tine dacă intri în serviciul vreunei familii.

— Poți să fii sigură că o să găsesc o altă cale ca să ne întreținem, jură Charlotte.

Toată lumea știa că munca unei guvernante nu era una plăcută. Pe lângă salariile mici și tratamentul umilitor, existau riscuri din partea bărbaților din gospodărie, care socoteau guvernantele un vânat sigur. Trebuia să fie un mod mai bun de a se întreține pe ea și pe Ariel, se gândi Charlotte.

În dimineața următoare însă, totul se schimbă radical. Lordul Winterbourne fusese găsit plutind cu fața în jos pe Tamisa, cu gâtul tăiat. Se presupunea că fusese victima unui jaf la drumul mare.

Nu mai era necesar să fugă în Yorkshire, dar Charlotte simțea nevoia de a‑și face o carieră. Primi vestea morții lui Winterbourne cu o mare ușurare. În același timp, știa că nu avea să‑l poată uita niciodată pe monstrul cu vocea minunată și convingătoare pe care îl întâlnise pe coridor.

Miezul nopții. Coasta Italiei.

Doi ani mai târziu

— Deci până la urmă ai ales să mă trădezi, zise Morgan Judd din pragul încăperii cu ziduri de piatră care îi servea drept laborator. Păcat. Noi doi avem multe în comun, St. Ives. Împreună am fi putut stabili o alianță care ne‑ar fi adus atât o avere imensă, cât și o putere la care nici nu putem visa. Irosirea deplorabilă a unui destin măreț. Dar, până la urmă, tu nu crezi în destin, nu‑i așa?

Baxter St. Ives își încleștă degetele cu putere în jurul blestematului de carnețel pe care îl descoperise. Se întoarse cu fața către Morgan. Femeile îl considerau pe Judd înzestrat cu chipul unui înger căzut. Părul lui negru cârlionțat cădea natural cu o eleganță demnă de un poet romantic. Îi înconjura sprâncenele înalte, ce îi confereau un aer inteligent, și ochii de un albastru glacial, incredibil.

Vocea lui Morgan îi putea aparține lui Lucifer însuși. Era vocea unui om care cântase în corul de la Oxford, citise poezii cu voce tare pentru ascultători captivați și atrăsese doamne din înalta societate în patul său. Era o voce amplă, misterioasă, captivantă, umbrită de înțelesuri ascunse și de promisiuni nerostite. Era o voce a puterii și a pasiunii, iar Morgan se folosea de ea așa cum făcea cu totul și cu toți pentru a‑și atinge scopurile.

Sângele lui era la fel de albastru ca și culoarea de gheață din ochi. Aparținea uneia dintre cele mai nobile familii din Anglia. Dar purtarea sa aristocratică ascundea adevăratele împrejurări ale nașterii sale. Morgan Judd era un bastard. Era unul dintre cele două lucruri despre care Baxter putea să spună cu adevărat că le aveau în comun. Celălalt era fascinația pentru știința numită chimie. Aceasta din urmă era cea care îi adusese în pragul acestei confruntări nocturne.

— Destinul este pentru poeții romantici și pentru scriitorii de romane, zise Baxter împingându‑și pe nas, cu fermitate, ochelarii cu rame aurii. Eu sunt un om de știință. Nu mă preocupă astfel de nimicuri metafizice. Dar știu că este posibil ca un om să își vândă sufletul diavolului. De ce ai făcut‑o, Morgan?

— Te referi la înțelegerea pe care am făcut‑o cu Napoleon, presupun.

Gura senzuală a lui Morgan se curbă ușor într‑un amuzament rece. Făcu doi pași în încăperea cufundată în umbre și se opri. Faldurile mantiei sale negre se răsuciră deasupra vârfurilor cizmelor lustruite, într‑un mod care‑i aminti lui Baxter de o pasăre mare, de pradă.

— Da, zise Baxter. Mă refer la târgul tău.

— Nu e niciun mare mister în legătură cu decizia mea. Fac ceea ce trebuie făcut pentru a‑mi îndeplini destinul.

— Ți‑ai trăda țara pentru a îndeplini această idee nebunească de mare destin?

— Eu nu datorez nimic Angliei, și nici tu. Este o țară guvernată de legi și de reguli sociale nescrise, care conlucrează pentru a le interzice oamenilor superiori, așa cum suntem noi doi, să își ocupe locul ce li se cuvine în ordinea firească a lucrurilor.

Ochii lui Morgan luciră în lumina lumânării. Vocea lui izbucni cu furie amară:

— Nu e prea târziu, Baxter. Alătură‑mi‑te în această încercare.

Baxter înălță carnețelul.

— Vrei ca eu să te ajut să desăvârșești aceste combinații chimice teribile astfel încât Napoleon să le folosească pe post de arme împotriva propriului tău popor? Ești cu adevărat nebun.

— Eu nu sunt nebun, dar tu cu siguranță ești prost, zise Morgan scoțând la iveală un pistol dintre pliurile mantiei sale negre. Și orb, în ciuda faptului că porți ochelari, dacă nu poți vedea că Napoleon reprezintă viitorul.

Baxter scutură din cap.

— A încercat să acapareze prea multă putere. Acest lucru îl va distruge.

— Este un om care pricepe că marile destine sunt create de cei care au voința și inteligența de a le modela. Și, mai mult, este un om care crede în progres. Este singurul conducător din toată Europa care înțelege cu adevărat valoarea și potențialul științei.

— Sunt conștient de faptul că oferă mari sume de bani celor care fac experimente de chimie și de fizică și alte asemenea, spuse Baxter în timp ce privea pistolul din mâna lui Morgan. Dar el se va folosi de ceea ce tu creezi aici, în acest laborator, ca să câștige războiul. Englezii vor muri în chinuri cumplite dacă vei reuși să produci vaporii letali în cantități mari. Asta nu înseamnă nimic pentru tine?

Morgan râse. Sunetul avu rezonanța profundă a unui clopot mare, lovit foarte încet.

— Absolut nimic.

— Ai decis să‑ți trimiți în iad nu numai țara de baștină, ci și onoarea?

— St. Ives, mă uimești. Când o să înveți că onoarea este un sport conceput pentru a‑i amuza pe oamenii născuți în zona potrivită a societății?

— Te contrazic.

Baxter își ascunse carnețelul sub braț, își scoase ochelarii și începu să șteargă lentilele cu batista.

— Onoarea este o calitate pe care o poate atinge orice om și o poate modela pentru sine, adăugă el zâmbind ușor. Ceea ce nu e valabil în privința concepției tale despre destin, dacă stai să te gândești.

Ochii lui Morgan aruncau săgeți de furie.

— Onoarea este pentru cei care au moștenit putere și bogăție încă din leagăn pentru simplul fapt că mamele lor au avut bunul‑simț de a‑și asigura un certificat de căsătorie înainte de a‑și desface picioarele. Este pentru bărbați precum nobilii noștri tați, care au lăsat fiilor lor legitimi titlurile și averile, iar bastarzilor nu le‑au dat nimic. Nu este pentru cei ca noi.

— Știi care este marea ta problemă, Morgan? Baxter își puse la loc, cu grijă, ochelarii. Îți îngădui să devii mult prea înflăcărat în legătură cu anumite subiecte. Emoția puternică nu este un lucru bun pentru un chimist.

— Să te ia dracu’, St. Ives! rosti Morgan, iar mâna i se strânse în jurul patului pistolului. M‑am săturat de prelegerile tale excesiv de monotone și de plictisitoare. Cea mai mare problemă a ta este că îți lipsește o fire destul de puternică și de îndrăzneață pentru a schimba cursul propriului tău destin.

Baxter ridică din umeri.

— Dacă există destin, atunci eu mă aștept ca al meu să fie extrem de plictisitor până în ziua în care mă voi duce.

— Mă tem că ziua aceea a sosit. Poate că n‑o să‑ți vină să crezi, dar regret necesitatea de a te omorî. Ești unul dintre puținii oameni din Europa care ar fi putut aprecia ingeniozitatea realizărilor mele. Este păcat că nu o să poți trăi ca să vezi cum se desfășoară marele meu destin.

— Destin, desigur. Ce prostie imensă! Trebuie să îți spun că această obsesie pentru metafizică și ocultism este o altă trăsătură deloc bine‑venită la un om de știință. Nu demult era un simplu amuzament pentru tine. Când ai început să crezi în astfel de nimicuri?

— Prostule!

Morgan ținti cu atenție și trase piedica pistolului.

Timpul se scursese. Nu mai era nimic de pierdut. Cuprins de disperare, Baxter apucă sfeșnicul greoi din apropiere. Îl aruncă, împreună cu lumânarea aprinsă, către cel mai apropiat banc de lucru aflat în dezordine. Suportul de fier și lumânarea se loviră de un recipient din sticlă și îl făcură zob. Lichidul de un verde pal ce se afla în interior se scurse peste masa de lucru și atinse lumânarea care încă ardea. Izbucni o flacără ce se întindea rapid.

— Nu! țipă Morgan. Blestemat să fii, St. Ives!

Apăsă pe trăgaci, însă toată atenția îi era îndreptată asupra flăcărilor care se întindeau, nu la țintă. Glonțul pătrunse prin fereastra din spatele lui Baxter. Unul dintre geamurile mici se făcu țăndări.

Baxter alergă la ușă, ținând în mână carnețelul.

— Cum îndrăznești să încerci să intervii în planurile mele? zise Morgan apucând o sticlă verde de pe un raft și învârtindu‑se cu ea pentru a‑i bloca drumul lui Baxter. Prostule! Nu mă poți opri.

— Focul se întinde rapid. Fugi, pentru Dumnezeu!

Morgan ignoră însă avertismentul. Trăsăturile i se schimonosiră de furie și azvârli conținutul sticlei asupra lui Baxter. Acționând instinctiv, acesta își acoperi ochii cu mâna și se întoarse. Acidul îi atinse umărul și spatele. Pentru o secundă nu simți nimic. Doar o senzație ciudată de răceală. Era ca și cum ar fi fost stropit cu apă. Dar, în clipa următoare, chimicalele îi devorară cămașa și se năpustiră asupra pielii. Durerea îl săgetă, o agonie arzătoare care amenința să‑i distrugă concentrarea. Se forță să se gândească numai la nevoia presantă de a scăpa de acolo.

Focul înflori repede în camera de piatră. Fumul gros și urât mirositor începu să se întețească în timp ce mai multe recipiente se spărgeau și alimentau flăcările cu lichidele dinăuntru.

Morgan se întinse către un sertar, îl deschise și scoase un alt pistol. Îl îndreptă spre Baxter, luptându‑se să țintească prin atmosfera din ce în ce mai plină de fum.

Baxter se simțea ca și cum pielea îi era descojită strat cu strat. Printr‑un văl de fum și de durere văzu că drumul către ușă era deja blocat de flăcări înalte. Nu era nicio scăpare în acea direcție. Își întinse un picior și lovi pompa greoaie de aer. Aceasta se prăvăli peste piciorul stâng al lui Morgan.

— Să pieri în iad!

Morgan se împletici într‑o parte când obiectul îl lovi. Căzu în genunchi, iar pistolul alunecă pe pietre.

Baxter alergă la fereastră. Bucăți din cămașa distrusă vânturau nebunește în jurul lui. Reuși să se cațăre pe pervaz și se uită în jos. Dedesubt se afla marea învolburată. În lumina slabă, argintie a lunii putu vedea suprafața înspumată în timp ce valurile se spărgeau de stâncile ce alcătuiau fundația vechiului castel.

Pistolul bubui. Baxter se aruncă în apele întunecate. Ecoul unei serii de explozii se auzi în noapte în vreme ce el plonja. Reuși să evite stâncile, dar impactul îi smulse carnețelul lui Morgan Judd din strânsoare. Acesta dispăru pentru totdeauna în adâncuri.

Când se ridică la suprafața apei, câteva momente mai târziu, printre valurile ce se loveau de margini, Baxter constată că își pierduse și ochelarii. Nu avu nevoie de ei, totuși, ca să observe că laboratorul din tumul castelului se transformase într‑un infern. Nimeni nu ar fi putut supraviețui unei asemenea conflagrații. Morgan Judd era mort. Baxter se gândi la faptul că produsese moartea unui om care îi fusese odată cel mai bun prieten și coleg. Era aproape destul pentru ca cineva să creadă în noțiunea de destin.

capitolul 1

Londra. Trei ani mai târziu.

— Nu îmi dai de ales, așa că trebuie să fiu directă, domnule St. Ives. Din păcate, nu sunteți exact ce aveam în minte când mă gândeam la noțiunea de om de afaceri.

Charlotte Arkendale își puse mâinile pe biroul de mahon și îl privi pe Baxter cu un ochi critic.

— Îmi pare rău că v‑ați pierdut timpul.

Interviul nu mergea bine. Baxter își potrivi ochelarii cu ramă de aur pe puntea nasului și își jură în sinea lui că nu va ceda impulsului de a scrâșni din măsele.

— Mă scuzați, domnișoară Arkendale, dar am avut impresia că doriți să angajați o persoană care este inofensivă și neinteresantă.

— Adevărat.

— Cred că descrierea exactă a candidatului ideal pentru acest post era, și citez, „o persoană care este tot atât de fadă ca o budincă de cartofi“.

Charlotte clipi din ochii mari, tulburător de inteligenți și de verzi.

— Cred că ați înțeles greșit, domnule.

— Foarte rar mă înșel, domnișoară Arkendale. Nu sunt nimic altceva decât precis, metodic și atent de felul meu. Greșelile sunt făcute de persoanele impulsive sau înclinate către pasiuni excesive. Vă asigur că nu am un astfel de temperament.

— Nu pot decât să fiu de acord cu dumneavoastră în ceea ce privește riscurile unei naturi pasionale, zise ea rapid. Într‑adevăr, aceasta reprezintă o problemă.

— Permiteți‑mi să dau citire scrisorii pe care i‑ați trimis‑o fostului dumneavoastră administrator.

— Nu este necesar. Sunt perfect conștientă de ceea ce i‑am scris domnului Marcle.

Baxter o ignoră. Vârî mâna în buzunarul de la pieptul paltonului ușor șifonat și scoase foaia pe care o îndesase acolo. Citise de atât de multe ori acea blestemăție încât aproape că o memorase, dar se dădu puțin în spectacol uitându‑se îndelung la scrisul de mână pretențios.

— După cum știți, domnule Marcle, declamă el, am nevoie de un administrator care să vă ia locul. Acesta trebuie să fie o persoană cu o înfățișare obișnuită, ce nu dă de bănuit. Vreau un om care să‑și poată desfășura treburile neobservat; un gentleman cu care să mă pot întâlni frecvent fără să atrag priviri bănuitoare sau comentarii. Pe lângă îndatoririle obișnuite ale unui administrator, îndatoriri pe care dumneavoastră le‑ați îndeplinit atât de admirabil în timpul acestor cinci ani, vă solicit ca gentlemanul pe care mi‑l recomandați să posede și alte aptitudini. Nu o să vă deranjez cu detalii ale situației în care mă găsesc. Este îndeajuns să spun că, ținând cont de evenimentele recente, am nevoie de o persoană solidă, ageră, pe care să mă pot bizui pentru protecție. Pe scurt, vreau să angajez atât un administrator, cât și o gardă de corp. Ca întotdeauna, cheltuielile trebuie să fie luate în considerare. De aceea, în loc să plătesc pentru doi oameni, am ajuns la concluzia că ar fi mai economică angajarea unui bărbat care să‑și poată asuma responsabilitățile ambelor posturi.

— Da, da, îmi amintesc destul de bine propriile‑mi cuvinte, îl întrerupse Charlotte. Dar nu despre asta e vorba.

Baxter continuă, încăpățânat:

— De aceea vă cer să îmi trimiteți un gentleman respectabil, care să îndeplinească toate cerințele de mai sus și care să fie la fel de fad precum o budincă de cartofi.

— Nu văd de ce trebuie să repetați totul de pe acea pagină, domnule St. Ives.

Baxter forță nota.

— Trebuie să fie înzestrat cu un grad înalt de inteligență, deoarece o să am nevoie să facă investigații delicate în numele meu. Pe de altă parte, în calitate de gardă de corp, trebuie să fie îndemânatic în mânuirea unui pistol, în cazul în care lucrurile iau o întorsătură urâtă. Peste toate acestea, domnule Marcle, așa cum știți, trebuie să fie foarte discret.

— Îndeajuns, domnule St. Ives, exclamă Charlotte apucând un mic volum legat în piele roșie și trântindu‑l cu putere pe birou ca să‑i capteze atenția.

Baxter își ridică privirea din scrisoare.

— Cred că îndeplinesc toate cerințele, domnișoară Arkendale.

— Sunt sigură că îndepliniți câteva dintre ele, îi spuse ea zâmbindu‑i rece. Domnul Marcle nu v‑ar fi recomandat niciodată dacă lucrurile nu stăteau așa. Din păcate, există o calitate importantă pe care nu o aveți.

Baxter împături răbdător scrisoarea și o strecură înapoi în palton.

— Timpul este esențial, potrivit lui Marcle.

— Destul de adevărat, răspunse ea cu o expresie neliniștită care îi dispăru repede din ochii strălucitori. Am nevoie de cineva care să ocupe postul imediat.

— Atunci poate că n‑ar trebui să fiți atât de mofturoasă, domnișoară Arkendale.

Ea roși.

— Dar adevărul este, domnule St. Ives, că doresc să angajez un bărbat care îndeplinește toate cerințele mele, nu doar câteva dintre ele.

— Trebuie să insist că le îndeplinesc pe toate, domnișoară Arkendale. Sau pe majoritatea. Sunt inteligent, sprinten și uimitor de discret. Mărturisesc însă faptul că mă preocupă prea puțin pistoalele. În opinia mea, sunt imprecise și nu te poți bizui pe ele.

— Aha! Charlotte primi vestea cu bucurie. Vedeți? O altă cerință pe care nu o îndepliniți, domnule.

— Dar mă pricep la chimie.

— Chimie? se încruntă ea. La ce ne va ajuta?

— Nu se poate ști, domnișoară Arkendale. Din când în când o găsesc foarte folositoare.

— Înțeleg. Atunci, totul este foarte interesant, desigur. Din păcate, nu am nevoie de un chimist.

— Ați insistat că doriți un bărbat care va atrage foarte puțină atenție. Un om de afaceri serios, greu de remarcat.

— Da, dar…

— Permiteți‑mi să vă spun că sunt de multe ori descris în acești termeni. Fad ca o budincă de cartofi, pe toate planurile.

Nervozitatea începu să fiarbă în ochii Charlottei. Sări în picioare și înaintă ocolind colțul biroului.

— Găsesc acest lucru greu de crezut, domnule.

— Nu‑mi pot imagina de ce.

Baxter își scoase ochelarii în timp ce ea începu să se plimbe prin micul birou.

— Chiar și mătușa mea îmi spune că sunt capabil să induc o stare de plictiseală acută în sufletul oricui se află pe o rază de douăzeci de pași în jurul meu, în mai puțin de zece minute, continuă el. Domnișoară Arkendale, nu numai că arăt neinteresant, dar și sunt neinteresant, vă asigur.

— Poate că vederea slabă este o moștenire de familie. Recomand ca mătușa dumneavoastră să primească o pereche de ochelari la fel ca aceia pe care îi purtați.

— Mătușa mea nu va purta ochelari nici moartă. Baxter se gândi rapid la extrem de stilata Rosalind, Lady Trengloss, în timp ce își ștergea lentilele ochelarilor. Îi folosește pe ai ei numai atunci când știe că este singură. Sunt convins că nici măcar slujnica ei nu a văzut‑o vreodată purtându‑i.

— Ceea ce îmi confirmă suspiciunea că nu s‑a uitat cu atenție la dumneavoastră de ceva vreme, domnule. Poate de când erați un bebeluș în brațele sale.

— Poftim?

Charlotte se întoarse cu fața către el.

— Domnule St. Ives, chestiunea vederii joacă un rol hotărâtor în planurile mele.

Baxter își repuse ochelarii pe nas cu un gest atent, studiat. Pierdea firul conversației și nu era un semn bun.

Se forță să o studieze pe Charlotte cu detașarea sa analitică obișnuită. Semăna foarte puțin cu majoritatea femeilor pe care le cunoștea. De fapt, cu cât se afla de mai mult timp în prezența ei, cu atât se convingea de faptul că nu avea pereche.

Spre uimirea lui, se trezi pradă fascinației, în ciuda tuturor informațiilor pe care le cunoștea despre ea. Era mai în vârstă decât se așteptase. Douăzeci și cinci de ani, aflase în trecere. Expresiile veneau și treceau pe figura ei cu rapiditatea unei reacții chimice într‑o retortă amplasată deasupra unei flăcări. Sprâncene puternice și gene lungi îi încadrau ochii. Nasul drept, pomeții înalți și gura bine proporționată desemnau o fire plină de hotărâre și cu o voință de nezdruncinat. Cu alte cuvinte, gândi Baxter, era o femeie dată dracului. Părul său roșcat, strălucitor, era împărțit în două deasupra unei frunți înalte, inteligente. Cosițele se terminau într‑un coc frumos din care câteva bucle spiralate fuseseră lăsate libere, încadrându‑i chipul.

În plin sezon monden^[1], când moda impunea corsaje foarte decupate și țesături diafane concepute pentru a dezvălui cât mai mult din formele feminine, Charlotte purta o rochie surprinzător de modestă. Era confecționată din muselină galbenă, croită cu talie înaltă și cu mâneci lungi și un guler alb cu pliseuri. Pantofii asortați ieșeau timid de sub volanele sobre ce decorau tivul. Baxter nu se putu abține să nu observe că avea picioare foarte frumoase. Bine conturate, cu glezne grațioase.

Oripilat de propriile gânduri, își mută privirea.

— Mă scuzați, domnișoară Arkendale, dar nu înțeleg la ce vă referiți.

— Pur și simplu, nu vă potriviți deloc pentru postul de administrator.

— Pentru că port ochelari? se încruntă el. M‑aș fi gândit că ei mai degrabă întăresc impresia de budincă fadă de cartofi.

— Nu ochelarii dumneavoastră sunt problema, zise ea, și acum părea de‑a dreptul exasperată.

— Am crezut că tocmai ați spus că ei sunt problema.

— Nu m‑ați ascultat? Încep să cred că vă faceți în mod intenționat că nu mă înțelegeți, domnule. Repet, nu sunteți calificat pentru acest post.

— Sunt perfect calificat pentru el. Trebuie să vă reamintesc faptul că m‑a recomandat propriul dumneavoastră administrator?

Charlotte alungă acest argument printr‑un gest disprețuitor.

— Domnul Marcle nu mai este administratorul meu. Chiar în acest moment se află pe drum către un conac din Devon.

— Parcă amintise ceva despre faptul că‑și câștigase dreptul la o lungă și liniștită retragere din activitate. Am rămas cu impresia că ați fost o angajatoare destul de solicitantă, domnișoară Arkendale.

Ea deveni țeapănă.

— Poftiți?

— Lăsați. Pensionarea lui Marcle nu are importanță acum. Important este că l‑ați chemat pentru ultima oară și i‑ați dat sarcina de a găsi un înlocuitor. El m‑a selectat pentru a duce la îndeplinire responsabilitățile sale.

— Eu iau decizia finală în această chestiune și sunt de părere că nu sunteți potrivit, domnule.

— Vă asigur că Marcle m‑a considerat eminent pentru această poziție. A fost încântat să scrie scrisoarea de recomandare pe care v‑am arătat‑o.

John Marcle, un bărbat spilcuit, cu părul alb, era pe cale să‑și împacheteze bunurile când primise ultimele instrucțiuni de la cea care avea să fie în curând fosta sa angajatoare. Baxter picase la țanc, sau așa crezuse până încercase să‑l convingă pe suspiciosul Marcle că dorea să candideze pentru postul respectiv. În loc să fie ușurat la gândul că va rezolva „ultima problemă Arkendale“, așa cum o numise, conștiinciosul Marcle se simțise dator să‑l descurajeze pe Baxter de la bun început.

— Domnișoara Arkendale este… ăăă… să zicem neobișnuită, mormăise Marcle în timp ce se juca cu stiloul. Sunteți sigur că vreți să candidați pentru acest post?

— Foarte sigur, spusese Baxter.

Marcle îl privise de sub o pereche de sprâncene albe, bogate.

— Mă scuzați, domnule, dar nu‑mi este foarte clar de ce doriți să intrați în subordinea domnișoarei Arkendale.

— Motivele obișnuite. Am nevoie de o slujbă.

— Da, da, înțeleg. Dar cu siguranță sunt și alte posturi disponibile.

Baxter se decisese atunci să înflorească puțin povestea. Își luase ceea ce spera a fi un aer confidențial.

— Amândoi știm cât de banale sunt unele slujbe. Instrucțiuni către avocați și alți agenți. Aranjamente pentru cumpărarea și vânzarea proprietăților. Chestiuni bancare. Toate foarte neinteresante.

— După cinci ani ca administrator al domnișoarei Arkendale, vă pot asigura că ar fi mai multe de spus despre rutină și despre lucruri neinteresante.

— Sunt în căutarea a ceva diferit, rostise Baxter solemn. Acest post pare să fie, într-un fel, ieșit din comun. Într-adevăr, simt că îmi va oferi o anumită provocare.

— Provocare? zisese Marcle închizând ochii cu un oftat. Mă îndoiesc de faptul că înțelegeți sensul cuvântului.

— Mi s‑a spus că sunt îngropat în rutină. Mi s‑a sugerat să aduc o schimbare în viața mea, o înviorare, niște senzații tari. Sper că acest post îmi va oferi o asemenea șansă.

Ochii lui Marcle se deschiseseră brusc, alarmați.

— Spuneți că sunteți în căutare de senzații tari?

— Într-adevăr, domnule. Un om ca mine primește atât de puțin în privința asta în viața de zi cu zi… Baxter sperase că nu exagera prea mult. Întotdeauna am dus o viață liniștită, adăugase el.

Și, în plus, chiar prefera existența lui pașnică, se gândise el posomorât. Această misiune condamnabilă, cu care mătușa lui îl însărcinase implorându‑l, era o întrerupere deloc bine‑venită în rutina lui placidă. Singurul motiv pentru care se lăsase convins era că o știa prea bine pe Rosalind. Avea un simț aparte pentru dramatism, iar marele ei regret era că nu urcase niciodată pe scenă – dar nu se lăsa pradă fanteziilor nebune și închipuirilor febrile. Rosalind era cu adevărat preocupată de circumstanțele în care‑și pierduse viața prietena ei, Drusilla Heskett.

Autoritățile declaraseră oficial că femeia fusese împușcată de un tâlhar. Rosalind bănuia că ucigașul era nimeni altul decât Charlotte Arkendale.

Baxter acceptase să se ocupe de această situație în numele mătușii sale. O investigație discretă dezvăluise că misterioasa domnișoară Arkendale avea nevoie, întâmplător, de un administrator. Baxter profitase de situație pentru a‑și depune candidatura. Se gândise că dacă reușea să obțină postul ar fi fost bine plasat pentru a‑și putea duce la îndeplinire ancheta. Cu puțin noroc ar fi rezolvat chestiunea în scurt timp și ar fi fost capabil să se întoarcă în refugiul liniștit pe care i‑l oferea laboratorul său.

Marcle răsuflase greoi.

— Este adevărat că a lucra pentru domnișoara Arkendale poate fi uneori un lucru dătător de senzații tari, dar nu sunt deloc convins că este genul de aventură care v‑ar face plăcere, domnule St. Ives.

— Judecata îmi va aparține.

— Credeți‑mă, domnule, dacă tânjiți după senzații tari, v‑ar fi mai bine să vă apucați de jocuri de noroc.

— Nu‑mi plac absolut deloc jocurile de noroc.

Marcle făcuse o grimasă.

— Vă asigur că un iad plin de viață va fi infinit mai puțin înnebunitor decât să fiți amestecat în afacerile domnișoarei Arkendale.

Baxter nu luase în considerare posibilitatea ca Charlotte Arkendale să fie o candidată pentru Bedlam^[2].

— Credeți că este nebună?

— Câte doamne dintre cunoștințele dumneavoastră au nevoie de un administrator care, la nevoie, să poată juca rolul de gardă de corp?

O întrebare excelentă, se gândise Baxter cu tristețe. Întreaga chestiune începea să sune din ce în ce mai bizar.

— Oricum, doresc să candidez pentru acest post. Este evident de ce are nevoie de un nou administrator. Până la urmă, vă retrageți, și cineva trebuie să vă ia locul. Dar poate că ați fi bun să îmi explicați de ce domnișoara Arkendale are nevoie de o gardă de corp.

— De unde dracu’ să știu eu răspunsul la întrebarea asta? izbucnise Marcle aruncând stiloul cât colo. Domnișoara Arkendale este o femeie foarte ciudată. I‑am fost administrator de la moartea tatălui său vitreg, lordul Winterbourne. Vă pot asigura că acești ultimi cinci ani au fost cei mai lungi din viața mea.

Baxter îl privise curios.

— Dacă nu v‑a plăcut slujba, de ce n‑ați demisionat?

Marcle oftase.

— Plătește extraordinar de bine.

— Înțeleg.

— Dar trebuie să mărturisesc faptul că ori de câte ori primesc câte o scrisoare cu instrucțiuni de la ea, îmi tremură genunchii. Niciodată nu am putut ști dinainte ce solicitare ciudată va urma. Și asta a fost înainte să adauge atribuțiile de gardă de corp la fișa postului.

— Ce fel de solicitări face de obicei?

Marcle oftase.

— M‑a trimis să fac investigații despre cei mai ciudați oameni. Am fost să culeg informații în nord, pentru a obține date despre un anume gentleman. I‑am chestionat pe patronii celor mai înfiorătoare spelunci și bordeluri în numele ei. Am anchetat situația financiară a multor bărbați care ar fi fost șocați să afle de preocupările ei.

— Ciudat, într‑adevăr.

— Și foarte nedemn de o lady. Vă jur, domnule, dacă nu ar fi plătit atât de bine, aș fi renunțat la acest post după prima lună de activitate. Dar, cel puțin, nu mi s‑a cerut niciodată să fac pe garda de corp. Măcar pentru acest lucru sunt recunoscător.

— Nu aveți idee de ce se simte în pericol?

— Absolut deloc.

Scaunul lui Marcle scârțâise în timp ce el se aplecase în față.

— Domnișoara Arkendale nu a simțit că mi se putea confesa pe acest subiect, continuase el. De fapt, sunt multe alte lucruri pe care domnișoara Arkendale nu a avut încredere să mi le dezvăluie. Știu prea puține despre sursa ei actuală de venit, de exemplu.

Baxter se pricepea foarte bine să își controleze mimica feței. Un bastard, chiar și unul care era urmașul unui conte bogat, deprindea această iscusință de timpuriu.

Talentul îi servise în acel moment. Reușise să identifice o undă de subtilitate în ultima declarație a lui Marcle.

— Trăiam cu impresia că mama domnișoarei Arkendale, doamna Winterbourne, a avut un venit substanțial din prima sa căsătorie, rostise Baxter cu precauție. Am presupus că moștenirea a trecut la domnișoara Arkendale și la sora acesteia.

Marcle își ridicase o sprânceană.

— Așa v‑a făcut să credeți domnișoara Charlotte. Dar vă pot spune că Winterbourne a stors fiecare bănuț din averea Arkendale înainte de a fi avut bunul‑simț de a se fi lăsat omorât de un hoț în urmă cu cinci ani.

Baxter își scosese ochelarii și începuse să îi șteargă folosind batista.

— Care suspectați că este sursa banilor domnișoarei Arkendale?

Marcle își examinase unghiile.

— O să fiu sincer, domnule. Deși am vegheat la investirea și administrarea venitului dânsei timp de cinci ani, nici în această zi nu am nici cea mai vagă idee care este originea banilor. Vă recomand, dacă obțineți acest post, să îmi urmați exemplul. Uneori este mai bine să nu știți toate detaliile.

Baxter își pusese la loc ochelarii, cu mișcări încete.

— Fascinant. Poate că i‑a decedat o rudă îndepărtată și i‑a lăsat o moștenire care a luat locul celei pe care a risipit‑o Winterbourne.

— Nu cred că s‑a întâmplat așa, spusese Marcle încet. Am cedat curiozității acum câțiva ani și am făcut câteva cercetări discrete. Nu există nicio rudă bogată în familia Arkendale. Mă tem că sursa banilor este pur și simplu un alt mister care o înconjoară pe domnișoara Arkendale.

Nu era niciun mister. Rosalind avea dreptate în concluziile sale, se gândise Baxter. Fata era o șantajistă.

Un zgomot de degete îl aduse în prezent. Se uită la Charlotte, care se oprise lângă șemineu și lovea cu buricele degetelor polița de deasupra.

— Nu pot să înțeleg cum și‑a putut imagina Marcle că sunteți calificat pentru acest post, spuse ea.

Baxter se săturase să își justifice punctul de vedere.

— Nu se poate spune că sunt destui oameni care îndeplinesc cerințele dumneavoastră absurde, domnișoară Arkendale.

Ea se înfurie.

— Cu siguranță, domnul Marcle poate găsi un gentleman mult mai potrivit decât dumneavoastră pentru acest post.

— Ați uitat, poate, că Marcle este la jumătatea drumului către Devon? Vă deranjează dacă îmi spuneți ce anume vi se pare nepotrivit la mine?

— Altceva decât faptul că nu vă pricepeți să mânuiți un pistol? întrebă ea cu o suavitate prefăcută.

— Da, altceva decât această deficiență.

— Mă forțați să fiu nepoliticoasă, domnule. Problema este înfățișarea dumneavoastră.

— Ce Dumnezeu e în neregulă cu înfățișarea mea? Nimeni n‑ar putea fi mai modest decât mine.

Charlotte se încruntă.

— Nu‑mi vindeți gogoși. Cu siguranță nu sunteți o budincă de cartofi. Ba chiar din contră, de fapt.

Baxter se holbă la ea.

— Poftim?

— Neîndoielnic, știți foarte bine că ochelarii dumneavoastră sunt o deghizare lamentabilă.

— Deghizare?

El se întrebă dacă nu cumva nimerise greșit adresa și ajunsese la o altă Charlotte Arkendale. Poate că greșise orașul.

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeți că ascund?

— Cu siguranță nu suferiți de iluzia că acei ochelari vă maschează adevărata fire.

— Adevărata mea fire? își pierdu Baxter cumpătul. La naiba, ce sunt eu altceva decât inofensiv și modest?

Ea își desfăcu mâinile larg.

— Aveți aspectul unui bărbat cu pasiuni puternice care și‑a strunit temperamentul cu o putere deosebită de autocontrol.

— Poftim?

Ochii ei se îngustară, vădind o hotărâre neînduplecată.

— Un astfel de om nu poate spera să treacă neremarcat. Sunteți în pericol să atrageți atenția când faceți afaceri în numele meu și nu îmi pot permite asta. Am nevoie de cineva care poate să dispară în mulțime. Cineva a cărui față să nu și‑o amintească nimeni cu certitudine. Nu înțelegeți, domnule? Cu riscul de a fi grosolană, aveți înfățișarea unui om mai degrabă periculos.

Baxter rămase fără cuvinte.

Charlotte își uni palmele la spate și se opri din mers.

— Este destul de evident că nu veți trece niciodată drept un om de afaceri obișnuit. De aceea, trebuie să înțelegeți că nu îndepliniți cerințele mele.

Baxter își dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Reuși să și‑o închidă. Fusese numit în multe feluri, bastard, prost crescut și foarte plictisitor. Acestea se numărau printre epitetele cel mai des întâlnite. Dar nimeni nu îi spusese niciodată că era un bărbat cu pasiuni puternice. Nimeni nu pretinsese niciodată că avea un aer periculos. Era un om de știință. Se lăuda cu detașarea sa, cu abordarea lipsită de emoții a problemelor, a oamenilor și a situațiilor. Era o caracteristică pe care o adusese la perfecțiune cu ani în urmă când descoperise că, în calitate de fiu bastard al contelui de Esherton și al celebrei Emma, Lady Sultenham, avea să fie exclus pe vecie de la moștenirea cei se cuvenea de drept.

Fusese un subiect de speculații și bârfe încă din ziua în care se născuse. Învățase devreme să caute refugiu în cărțile sale și în aparatura științifică. Deși unele femei găsiseră atrăgătoare la început ideea unei aventuri cu fiul nelegitim al unui conte, în special când aflaseră că era un bastard bogat, sentimentul nu dura mult. Flăcările slabe generate în cursul rarelor sale legături pâlpâiseră doar o scurtă perioadă înainte de a se stinge.

Aventurile sale deveniră chiar și mai scurte din momentul întoarcerii din Italia, în urmă cu trei ani. Acidul îi arsese spatele și umerii. Rana se vindecase, dar rămăsese marcat pe viață. Femeile reacționau la cicatricele urâte, erau șocate și dezgustate. Baxter nu le condamna. Nu fusese niciodată frumos, iar carnea sfâșiată de acid nu făcuse nimic pentru a‑i îmbunătăți aspectul. Din fericire, fața îi fusese salvată. Era oricum sătul de inconvenientul de a se asigura mereu că toate lumânările erau stinse, iar focul era acoperit cu un paravan înainte de a se urca în pat cu o femeie. La ultima astfel de ocazie, cu vreo șase luni în urmă, aproape că își împrăștiase creierii pe marginea patului când se împiedicase de propria‑i cizmă în obscuritatea neagră ca smoala a dormitorului neluminat. Incidentul lăsase o umbră de eșec asupra amintirii acelei seri.

În cea mai mare parte, își căuta satisfacțiile și plăcerile în laboratorul său. Acolo, înconjurat de eprubete strălucitoare, de retorte și de spirtiere, putea scăpa de conversațiile golite de conținut și de îndeletnicirile frivole ale lumii mondene. Era o lume care nu‑i plăcuse niciodată. Care nu încercase să îl înțeleagă. O lume pe care o găsea cumplit de superficială și insipidă, în care niciodată nu se simțise acasă.

Baxter își puse în ordine gândurile și se forță să judece rapid. În mod cert, Charlotte îl respinsese ca posibil administrator. O nouă abordare era necesară pentru a o convinge să îl angajeze.

— Domnișoară Arkendale, se pare că există o discrepanță între modul în care îmi evaluați caracterul și perspectiva oricui altcuiva din lume. Pot să vă sugerez să rezolvăm chestiunea printr‑un experiment?

Ea rămase nemișcată.

— Ce fel de experiment?

— Recomand să‑i adunați pe membrii gospodăriei dumneavoastră și să îi întrebați ce părere au. Dacă toată lumea cade de acord că pot să îmi îndeplinesc sarcinile neremarcat și neobservat, mă angajați. Dacă vor fi de părerea dumneavoastră, o să plec și o să caut în altă parte o slujbă potrivită.

Ea ezită fiind, în mod clar, suspicioasă. Apoi aprobă din cap.

— Foarte bine, domnule. Pare destul de logic. O să facem experimentul chiar acum. O să le chem pe sora mea și pe servitoare. Amândouă au un foarte mare simț al observației.

Se întinse spre cordonul din catifea al clopoțelului care atârna lângă șemineu și trase cu putere de el.

— Sunteți de acord să acceptați rezultatul acestui test, oricare ar fi el? întrebă el îngrijorat.

— Aveți cuvântul meu, domnule, zâmbi ea cu un triumf abia reținut. O să lămurim problema imediat.

Se auziră pași pe coridor. Baxter își ajustă ochelarii și se lăsă pe spate în scaun pentru a aștepta derularea experimentului. Era sigur că putea prevedea rezultatele. Își știa punctele forte mai bine decât oricine altcineva. Nimeni nu îl putea întrece când era vorba de a părea fad și neinteresant ca o budincă de cartofi.

Douăzeci de minute mai târziu, Baxter cobora scările conacului Arkendale cu un sentiment de exaltare reținută. Observă că briza aspră de martie, care fusese destul de răcoroasă cu o oră în urmă, era acum proaspătă și revigorantă. Nimic nu se asemăna cu un experiment bine condus pentrua lămuri o problemă, gândi el în timp ce opri o birjă ce trecea în apropiere.

Nu fusese ușor, dar reușise să obțină postul. Așa cum anticipase, Charlotte Arkendale era singura persoană din micuța gospodărie, ba chiar foarte probabil singura persoană din toată Londra, care l-ar fi remarcat în mulțime. Nu era sigur ce spuneau despre ea aceste păreri ciudate pe care și le făcuse despre el, cu excepția faptului că păreau să confirme opinia lui John Marcle. Charlotte era un gen unic de femeie. Nu era deloc așa cum se așteptase el în ceea ce privea ipostaza de șantajistă și criminală, se gândi Baxter.

descarcati cartea de aici....