Magie

Magie de Amanda Quick

CAPITOLUL 1

Alice se credea o bună cunoscătoare a logicii și în același timp o persoană inteligentă. Nu dăduse niciodată prea multă crezare legendelor, dar nici nu avusese de-a face cu vreuna până acum.

În seara asta era însă cât se poate de dornică să creadă în legende și de fapt chiar se afla în prezența uneia, așezată la masa principală întinsă în holul castelului de la Lingwood Manor.

Cavalerul negru, cunoscut ca Hugh cel Necruțător, își mânca cina compusă din ciorbă de praz și cârnați de porc. Exact ca un om obișnuit. Alice gândi că până și o legendă trebuie să mănânce.

Acest gând îi dădea curaj în timp ce cobora scările din turn. Era îmbrăcată cu cea mai bună rochie a ei pentru acest eveniment, o rochie făcută din catifea verde-închis și împodobită cu panglici de mătase. Părul ei era prins într-o plasă fină din fire aurii, care aparținuse mamei ei, și era fixat cu un cerculeț delicat din metal auriu. În picioare avea papuci din piele moale, de culoare verde.

Alice era pregătită cum nu se poate mai bine pentru a întâmpina o legendă, dar scena care o întâmpină pe ea la capătul scărilor o uimi.

Hugh cel Necruțător cina ca orice om obișnuit. Dar asta era singura asemănare. Alice fu străbătută de un mic fior de teamă și plăcere. Toate legendele erau periculoase iar Sir Hugh nu făcea excepție de la regulă.

Se opri pe ultima treaptă strângând în mână poala rochiei și privind stânjenită în holul plin de lume. Avea senzația că totul era ireal. Preț de o clipă se întrebă neliniștită dacă nu cumva nimerise în camera de lucru a unui vrăjitor.

Deși plină de oameni, încăperea era cufundată într-o tăcere amenințătoare. Aerul era greu ca și cum ar fi fost încărcat cu prevestiri rele și amenințări sumbre. Nimeni, nici măcar vreun servitor, nu se mișca.

Harfa trubadurului tăcuse; câinii se îngrămădiseră unul în altul sub mesele lungi, ignorând oasele care le fuseseră aruncate. Cavalerii și oamenii de arme, care ocupau lavițele, stăteau de parcă erau sculptați în piatră.

Flăcările din șemineul central încercau zadarnic să împrăștie umbrele ce păreau să rătăcească prin cameră. Era ca și cum holul, atât de cunoscut, ar fi fost cuprins de o vrajă care îl făcea straniu și ireal.

N-ar fi trebuit să fie surprinsă, gândi Alice. Hugh cel Necruțător avea reputația de a fi infinit mai îngrozitor decât orice magician. Era în fond omul care, după cum se spune, purta sabia denumită Aducătoare de furtună.

Alice își aținti privirea spre fața întunecată a lui Hugh și înțelese cât se poate de clar trei lucruri. Primul, că cele mai periculoase furtuni erau acelea care zăceau în sufletul acestui om și nu acelea atribuite sabiei lui; al doilea, că vânturile oarbe care bântuiau în adâncurile lui erau ținute în frâu de o voință de neînfrânt și o hotărâre de oțel.

Al treilea lucru pe care îl înțelese din prima privire era acela că Hugh știa cum să-și folosească reputația lui legendară în propriul său avantaj. Deși oaspete, domina totuși holul cu toți cei ce se aflau în el.

— Sunteți Lady Alice? întrebă Hugh din mijlocul tenebrelor.

Vocea lui răsuna de parcă venea din fundul unui lac foarte adânc aflat în mijlocul unei peșteri întunecate.

Zvonurile care îl precedaseră nu fuseseră exagerări. Cavalerul negru era îmbrăcat complet în negru, fără podoabe, fără broderii. Tunica, centura pentru sabie, cizmele, erau toate negre ca noaptea fără stele.

— Eu sunt Alice, Mylord.

Făcu, în mod deliberat, o reverență adâncă, joasă, plecând de la ideea că bunele maniere n-au făcut niciodată rău cuiva. Când reveni, observă că Hugh o privea ca și cum ar fi fost de-a dreptul fascinat.

— M-ați chemat? întrebă ea.

— Da, doamnă. Vă rog apropiați-vă ca să putem vorbi.

Răspunsul lui avea tonul unei invitații.

— Am înțeles că posedați un lucru care-mi aparține, adăugă el.

Acesta era momentul pe care îl aștepta Alice.

Se ridică grațioasă din plecăciunea pe care o făcuse și porni printre șirurile de mese lungi, încercând să-și amintească tot ce auzise despre Hugh în ultimele trei zile.

Informațiile ei erau trunchiate și se bazau în principal pe zvonuri și legende. Nu era deloc satisfăcută de ceea ce știa. Ar fi dorit să știe mai multe, pentru că în următoarele minute o mulțime de lucruri depindeau de modul în care avea să se descurce cu acest om misterios. Dar nu mai era timp. Trebuia să se descurce cu puținele informații pe care reușise să le culeagă din șoaptele de prin sat și din casa unchiului ei.

Foșnetul moale produs de poalele rochiei pe lespezile podelei și pocnetele focului erau singurele zgomote din marea încăpere. Un aer de groază și emoție domina întreaga scenă.

Alice aruncă o privire scurtă unchiului ei, Sir Ralf, care stătea lângă periculosul lui oaspete. Pe capul lui chel lucea o peliculă de sudoare. Corpul lui grăsuț, înveșmântat într-o tunică de culoarea dovleacului, cu efectul nefericit de-a mări și mai mult asemănarea cu o tărtăcuță, era complet pierdut în tenebrele ce păreau că emană de la Hugh. Una din mâinile lui, pufoasă, plină de inele, strângea o halbă de bere, dar în acel moment nu bea. Alice știa că, deși Ralf era în general un om gălăgios și un fanfaron, în seara asta era anxios până la teamă reală. Verii ei, gălăgioșii Gervase și William, erau la fel de alarmați. Stăteau țepeni la una dintre mesele laterale, cu ochii ațintiți asupra ei. Alice le simțea disperarea și înțelegea cauza ei. În fața lor se aflau oamenii lui Hugh, cu fețele lor sumbre, înăsprite în bătălii. Mânerele săbiilor pe care le purtau străluceau în lumina focului.

Depindea de ea să-l placheze pe Hugh. Dacă avea sau nu să curgă sânge în seara asta, depindea de ea.

Toată lumea știa de ce venise Hugh cel Necruțător la Lingwood Hall. Doar ai casei știau că ceea ce căuta el nu se afla acolo. Reacția lui probabilă la aflarea acestei vești era ceea ce îi făcea pe toți să le tremure genunchii.

Se hotărâse ca Alice să fie aceea care să-i explice situația. În decursul ultimelor trei zile, de când se aflase că trebuie să vină cavalerul acesta sumbru, Ralf se plânsese tuturor că dezastrul iminent se datora în întregime lui Alice. Insistase ca ea să poarte povara încercării de a-l convinge pe Hugh să nu se răzbune asupra castelului. Alice știa că unchiul ei era furios, dar în același timp era și speriat. Și pe drept cuvânt.

Lingwood Manor avea un mic contigent de cavaleri și luptători, dar de fapt aceștia nu erau decât niște simpli fermieri, și nu oameni de arme. N-aveau nici pregătire adecvată, nici experiență. Nu era niciun secret că Lingwood Hall nu putea rezista unui asalt al legendarului Hugh cel Necruțător. El și oamenii săi aveau să transforme castelul în cea mai oribilă plăcintă cu carne, cât ai pocni din degete.

Nimeni nu considera ciudat faptul că Ralf trecuse asupra nepoatei lui sarcina de a-l îmbuna pe Hugh. Din contră, mulți ar fi considerat ciudat dacă n-o făcea. Toată lumea știa că Alice nu se intimida ușor, nici măcar în fața unei legende.

La vârsta de douăzeci și trei de ani Alice era o femeie cu propria ei judecată deși, uneori, ezita s-o arate. Era perfect conștientă că unchiului nu-i plăcea firea ei independentă; știa foarte bine că o numea scorpie în fața altora, deși nu ezita să apeleze la licorile ei atunci când avea dureri de articulații.

Alice se considera o persoană fermă și hotărâtă și nu-și făcea iluzii. Era conștientă de pericolul din acel moment, dar și de faptul că sosirea lui Hugh reprezenta marea șansă a vieții ei. Trebuia să profite de ea, altminteri, ea și fratele ei aveau să-și sfârșească zilele aici, la Lingwood Manor.

Se opri în fața mesei principale și privi la omul așezat pe cel mai frumos jilț de la castel, din stejar sculptat. Se spunea că Hugh cel Necruțător nu era cel mai chipeș dintre bărbați, dar în seara asta flăcările și umbrele din încăpere făceau ca trăsăturile lui să pară tot atât de întunecate ca ale diavolului însuși.

Părul lui, pieptănat pe spate din vârful capului, era negru ca smoala; ochii, o nuanță ciudată de chihlimbar auriu, străluceau de o inteligență nemiloasă. Era ușor de văzut cum își câștigase faima de „Necruțător”. Alice își dădu seama imediat că nimic nu l-ar fi oprit pe acest om să obțină ceea ce dorea.

Fu străbătută de un fior rece, dar hotărârea ei rămase neclintită.

— Sunt dezamăgit că nu ați binevoit să luați parte la cina noastră, Lady Alice, spuse Hugh încet. Mi s-a spus că v-ați ocupat personal de pregătirea ei.

— Da, Mylord, răspunse ea cu zâmbetul cel mai atrăgător.

Unul dintre micile lucruri pe care reușise să le afle despre Hugh era acela că îi plăceau mâncărurile gustoase, bine pregătite. Era sigură că în privința asta totul fusese ireproșabil.

— Sper că v-a plăcut, adăugă ea.

— E o întrebare interesantă, spuse Hugh rămânând o clipă pe gânduri ca și cum ar fi fost o problemă de logică sau de filosofie. N-am nimic de reproșat gustului sau varietății mâncărurilor. Mărturisesc că am mâncat pe săturate.

Alice zâmbi ușor. Cuvintele lui măsurate și evidenta lipsă de apreciere a cinei o enervau. Stătuse ore în șir în bucătărie supraveghind pregătirile pentru acest festin.

— Mă bucur să aud că nu aveți nimic de reproșat mâncărurilor, Mylord, spuse ea.

Din colțul ochilor văzu cum Ralf se face mic la auzul tonului ei înțepat.

— Nu, mâncărurile au fost excelente, admise el. Trebuie totuși să acceptăm că există întotdeauna posibilitatea unor suspiciuni de otrăvire, când afli că cel care a supravegheat pregătirea mâncării nu ia parte la cină.

— Otrăvire!

Alice era revoltată.

— Însuși gândul acesta adaugă o anumită savoare, nu?

Ralf se feri ca și cum Hugh și-ar fi tras sabia. Un geamăt colectiv de oroare se ridică din locul unde se aflau slujitorii. Războinicii se foiră jenați pe lavițele lor. Câțiva cavaleri își așezară mâna pe mânerul sabiei. Gervase și William păreau gata să leșine.

— Nu, Mylord, spuse repede Ralf bâlbâit, vă asigur că nu aveți absolut niciun motiv s-o bănuiți pe nepoata mea că v-ar fi otrăvit. Vă jur, pe onoarea mea, e incapabilă de așa ceva.

— Întrucât mă aflu încă în viață, fără să mă resimt după o cină atât de bună, înclin să vă dau dreptate, spuse Hugh. Dar nu puteți să-mi luați în nume de rău că sunt circumspect în asemenea împrejurări.

— Și care ar fi, mă rog, aceste împrejurări, Mylord? întrebă Alice.

Îl văzu pe Ralf închizând ochii strâns, disperat, auzind cum tonul ei trece de la cel înțepător la unul de-a dreptul nepoliticos. Nu era vina ei că această conversație nu începea sub auspicii mai bune. Hugh cel Necruțător era acela care îi stârnise sentimentele.

Auzi ce idee! Otravă. Ca și când ar fi ea în stare, măcar o clipă, să se gândească la așa ceva!

S-ar fi gândit să utilizeze una dintre rețetele mai nocive ale mamei ei numai în disperare de cauză și atunci, numai dacă sursele ei ar fi informat-o că Hugh era prost, crud, brutal și lipsit de inteligență. Și chiar și atunci, gândi ea din ce în ce mai iritată, tot nu ar fi mers până acolo încât să-l omoare. Ar fi folosit vreo licoare inofensivă, care le-ar fi produs lui și oamenilor săi o toropeală sau o greață atât de puternică încât ar fi fost incapabili să-i ucidă cu sânge rece pe cei ai casei.

Hugh se uită lung la Alice, apoi, ca și cum i-ar fi citit gândurile, gura lui aspră se destinse ușor la un colț. Zâmbetul era complet lipsit de căldură. Exprima doar un amuzament rece.

— Îmi luați în nume de rău prudența? Am aflat de curând că vă place să studiați textele antice. Se știe bine că anticii erau mari specialiști în otrăvuri. În plus, am auzit că propria dumneavoastră mamă era expertă în ierburi ciudate.

— Cum îndrăzniți, domnule…

Alice era acum furioasă. Toată intenția ei de a se purta cu acest om cu grijă și prudență se risipi.

— Sunt o femeie cultă, nu o vrăjitoare. Studiez probleme de filosofie, nu magia neagră. Mama mea a fost într-adevăr o expertă în ierburi și o mare tămăduitoare, dar nu și-ar fi folosit niciodată cunoștințele pentru a face cuiva rău.

— Mă bucur să aud asta.

— Și nici eu nu am vreun interes să ucid oameni, spuse Alice repede. Nici măcar pe oaspeții nerecunoscători și nepoliticoși, Mylord.

Cana de bere din mâna lui Ralf dârdâia.

— Alice, pentru Dumnezeu, încetează.

Alice îl ignoră. Îl privi pe Hugh cu ochii îngustați.

— Vă asigur că n-am omorât pe nimeni în viața mea, domnule. Și ăsta-i un lucru pe care, pariez, nu-l puteți spune despre dumneavoastră.

Tăcerea de moarte care domnea asupra mesenilor fu ruptă doar de câteva exclamații de groază. Ralf gemu și se luă cu mâinile de cap. Gervase și William păreau stupefiați.

Hugh era singurul care părea netulburat. Se uita la Alice cu o privire gânditoare.

— Mă tem că aveți dreptate, doamnă, spuse el moale. Nu pot pretinde așa ceva.

Simplitatea șocantă a acestei recunoașteri avu asupra lui Alice efectul izbirii de un zid. Se opri brusc. Clipi și își recăpătă echilibrul.

— Ah, așa deci…

Ochii de chihlimbar ai lui Hugh străluciră de curiozitate.

— Mai exact, ce vreți să spuneți, doamnă?

Ralf încercă cu îndrăzneală să oprească spirala descendentă a acestei conversații. Înălță capul, își șterse fruntea cu mâneca tunicii și se uită la Hugh cu o expresie rugătoare.

— Domnule, vă rog să înțelegeți că zănatica mea nepoată n-a avut nicio intenție să vă ofenseze.

Expresia lui Hugh arăta îndoială.

— Nu?

— Desigur că nu, bolborosi Ralf. Nu există niciun motiv de suspiciune, doar pentru că ea n-a cinat cu noi. De fapt, Alice nu cinează niciodată aici, în sala principală, cu ceilalți ai casei.

— Ciudat, murmură Hugh.

Alice bătu în podea cu vârful pantofului.

— Pierdem timpul, domnilor.

Hugh se uită la Ralf.

— Pretinde că… preferă solitudinea propriului ei apartament, explică repede Ralf.

— De ce? întrebă Hugh întorcându-se spre Alice.

Ralf se plânse:

— Zice că nivelul intelectual al conversațiilor din această sală e prea jos pentru ea.

— Aha!

Ralf îi aruncă lui Alice o privire beligerantă vărsându-și vechiul lui năduf.

— Se pare că discuțiile din timpul meselor purtate de cavalerii noștri onești și inimoși nu sunt suficient de elevate pentru înaltele standarde ale nepoatei mele.

Hugh ridică o sprânceană.

— Cum adică? Pe Lady Alice n-o interesează detaliile despre progresele unui cavaler în antrenamentele zilnice sau succesele lui la vânătoare?

Ralf suspină.

— Nu, Mylord. Regret că trebuie s-o spun, dar n-o interesează deloc asemenea lucruri. Nepoata mea e un exemplu perfect al modului greșit de a educa femei, după mine. Devin căpățânoase. Le face să creadă că ele ar trebui să poarte nădragii. Dar cel mai rău este că deșteaptă în ele ingratitudine și lipsă de respect pentru sărmanii bărbați însărcinați cu protejarea lor și a căror soartă nefericită este de a le hrăni și a le adăposti.

Ofensată, Alice îi aruncă o privire fulminantă.

— Greșești, unchiule. Știi perfect de bine că îți sunt recunoscătoare pentru protecția oferită mie și fratelui meu. Ce ne-am fi făcut fără line?

Ralf se înroși.

— Ajunge, Alice. Ai spus destule.

— Să-ți spun eu ce am fi făcut, Benedict și cu mine, dacă n-am fi avut generoasa ta protecție. Am fi stat în propriul nostru castel cinând la propria noastră masă.

— Pe sângele sfinților, Alice, ai înnebunit? spuse Ralf cu groază crescândă. Nu-i deloc momentul să discutăm asta.

— Foarte bine, spuse Alice cu un zâmbet întunecat. Atunci, să schimbăm subiectul. Preferi să discutăm despre cum ai reușit să cheltuiești puținul care a mai rămas din moștenirea mea după ce ai dat fiului tău moșia tatălui meu?

— La dracu, femeie, nici tu nu ești prea econoamă de felul tău.

Anxietatea lui Ralf datorită prezenței lui Hugh răbufni scurt.

— Cartea aia pe care ți-am cumpărat-o ultima oară m-a costat cât un ogor bun.

— Era o carte foarte importantă despre pietre scrisă de episcopul Marbode din Rennes, replică Alice. Descrie toate proprietățile pietrelor prețioase și a fost un adevărat chilipir.

— Zău?! mârâi Ralf. Atunci dă-mi voie să-ți spun cum s-ar fi putut cheltui banii ăia.

— Încetați!

Hugh întinse o mână mare, frumoasă, spre cupa cu vin. Era o mișcare mică, dar, venită din adâncurile vastului spațiu de tenebre care-l învăluia pe Hugh, o făcu pe Alice să tresară și să facă involuntar un pas înapoi.

Ralf își înghiți repede celelalte acuzații pe care intenționa să le aducă nepoatei sale.

Alice se înroși, supărată și stânjenită de această ceartă stupidă. Ca și când n-ar fi existat lucruri mai importante în clipa aceea, gândi ea. Temperamentul ei sălbatic era blestemul vieții ei.

Se întrebă o clipă, nu fără oarecare invidie, cum reușise Hugh să capete atâta stăpânire de sine. Pentru că, în mod clar, își controla perfect firea. Ăsta era unul dintre lucrurile care-l făceau atât de periculos. Acum o privea lung, cu flăcările din vatră reflectate în ochi.

— Să lăsăm la o parte ceea ce pare a fi o veche dispută de familie. N-am nici timpul nici răbdarea să lămurim acum lucrurile. Știți de ce am venit aici în seara asta, Lady Alice?

— Da, Mylord. Alice înțelese că n-avea rost să mai continue cu acest subiect. Căutați piatra cea verde.

— Sunt pe urmele acestui blestemat de cristal de mai bine de o săptămână, doamnă. În Clydemere am aflat că a fost cumpărat de un tânăr cavaler de la Lingwood Hall.

— Așa și este, Mylord, spuse Alice repede, la fel de dornică să treacă la chestiuni de afaceri ca și el.

— Pentru dumneavoastră?

— Da. Vărul meu, Gervase, l-a descoperit la un vânzător ambulant de la târgul de vară din Clydemere. Alice îl văzu pe Gervase tresărind vizibil la auzul numelui său. Știa că mă va interesa foarte mult și a fost atât de drăguț să mi-l cumpere!

— V-a spus că negustorul a fost găsit ulterior cu beregata despicată? întrebă Hugh într-o doară.

Alice simți că i se usucă gura.

— Nu, nu mi-a spus, Mylord. Cu siguranță Gervase n-a aflat acest lucru.

— Așa se pare, spuse Hugh privindu-l pe Gervase cu interesul unui animal de pradă.

Gervase închise și deschise gura de două ori înainte de a-și găsi graiul.

— Vă jur că nu mi-am dat seama de pericolul care planează asupra cristalului, domnule. Nu era prea scump și m-am gândit că-i va face plăcere lui Alice. E moartă după pietre neobișnuite și alte asemenea lucruri.

— Cristalul verde nu are nimic deosebit.

Hugh se aplecă în față destul de mult pentru a modifica jocul de lumini și umbre de pe fața lui, care deveni astfel mai demonică.

— Cu cât durează mai mult căutarea, cu atât mă amuză mai puțin.

Alice își încreți fruntea străbătută de un gând:

— Sunteți absolut sigur că moartea negustorului are legătură cu cristalul, Mylord?

Hugh o privi ca și cum l-ar fi interesat dacă soarele avea să răsară a doua zi.

— Vă îndoiți de cuvântul meu?

— Nu, bineînțeles că nu. Alice își înăbuși un mic geamăt interior. Bărbații sunt ridicol de sensibili când e vorba de logica lor. Nu văd legătura dintre piatra verde și uciderea negustorului.

— Nu?

— Nu. Piatra verde nu e nici prea frumoasă nici deosebit de valoroasă din câte îmi dau seama. Este chiar urâtă pentru un cristal.

— Apreciez părerea dumneavoastră de expertă.

Alice nu luă în seamă sarcasmul din vocea lui. Mintea ei o luase înainte urmărind logica acestei probleme interesante.

— Sunt de acord că un tâlhar înrăit ar fi putut ucide pentru a obține piatra, dacă ar fi avut greșita impresie că e valoroasă. În realitate însă, e o piatră ieftină, altminteri Gervase nu ar fi cumpărat-o niciodată. Și de ce l-ar ucide cineva pe sărmanul negustor după ce a vândut cristalul? N-are niciun sens.

— Crima e cât se poate de logică în situația în care cineva încearcă să acopere niște urme, spuse Hugh cu prea multă blândețe. Vă asigur că oamenii au fost și sunt uciși în continuare pentru motive mult mai puțin importante.

— Se prea poate. Alice își sprijini cotul în palma mâinii celeilalte și se bătu ușor cu degetele pe obraz.

— Pe ochii sfinților, aș putea să jur că bărbaților le place foarte mult să comită o mulțime de violențe inutile și stupide.

— Se întâmplă, admise Hugh.

— În orice caz, dacă nu aveți o dovadă clară care să facă legătura între uciderea negustorului și cristalul verde, nu văd cum puteți susține cât de cât sigur că ar exista vreuna. Dădu din cap pentru a-și sublinia argumentul. Negustorul putea foarte bine fi ucis din cu totul alte motive.

Hugh nu spuse nimic. O privea cu o curiozitate rece, ca și cum Alice ar fi fost o creatură ciudată, necunoscută, care s-ar fi materializat în fața lui. Pentru prima oară păru puțin deconcertat, ca și cum n-ar mai fi știut ce să creadă despre ea.

Ralf gemu vădit nefericit.

— Alice, în numele Sfintei Cruci, te rog nu te mai contrazice cu Sir Hugh. Nu-i momentul să-ți exersezi talentele în materie de retorică și dezbateri.

Alice se simți ofensată de această acuzație cu totul nemeritată.

— Nu sunt nepoliticoasă, unchiule. Încerc doar să-i arăt lui Sir Hugh că nu poți deduce motivul unei crime decât pe baza unor dovezi solide.

— Trebuie să mă credeți pe cuvânt, Lady Alice, spuse Hugh. Negustorul e mort datorită acelui blestemat de cristal. Cred că putem fi amândoi de acord că n-ar fi deloc indicat să mai moară și alții din cauza lui, nu?

— Da, Mylord. Sper că nu mă considerați lipsită de maniere. Atâta doar că eu…

— Pui la îndoială totul, o completă el sec.

Alice îl privi încruntată.

— Ce vreți să spuneți?

— Se pare că puneți la îndoială totul. În alte împrejurări acest obicei mi s-ar părea oarecum amuzant, dar în seara asta n-am chef de asemenea distracții. Am venit cu un scop precis: vreau cristalul verde.

Alice își luă curaj.

— Nu vreau să vă simțiți ofensat, Mylord, dar să știți că vărul meu a cumpărat acest cristal pentru mine. Acum este proprietatea mea.

— La dracu’, Alice, șuieră Ralf.

— Pentru Dumnezeu, Alice, trebuie să te cerți cu el? șopti Gervase.

— Ne-am dus pe copcă! murmură William.

Hugh îi ignoră pe toți concentrându-și atenția doar asupra lui Alice.

— Cristalul verde este ultima dintre Pietrele Scarcliffe, doamnă. Eu sunt noul lord Scarcliffe. Cristalul îmi aparține.

Alice își drese glasul și alegându-și cuvintele cu grijă spuse:

— Îmi dau seama că piatra v-a aparținut cândva, Mylord, dar se poate argumenta că, strict vorbind, nu mai este a dumneavoastră.

— Credeți? Aveți o pregătire în domeniul juridic la fel de bună ca și în științele naturii, deci?

Alice îi susținu privirea.

— Acel cristal a fost obținut de Gervase într-o tranzacție perfect legală, după care mi-a fost trecut mie sub forma unui dar. Nu văd cum ați putea ridica pretenții asupra lui.

Tăcerea nefirească ce învăluia încăperea fu întreruptă de un nou suspin colectiv. Cineva scăpă o cană de bere pe podea. Zgomotul puternic de metal răsună în toată clădirea. Un câine scheună.

Ralf scoase un mic orăcăit. Se uită la Alice cu ochii ieșiți din orbite.

— Alice, ce înseamnă asta?

— Nimic. Vreau doar să-i arăt ce drepturi am asupra cristalului, spuse Alice și, privindu-l pe Hugh în ochi, continuă: Am auzit spunându-se că Hugh cel Necruțător este un bărbat aspru, dar cinstit și drept. Este adevărat?

— Hugh cel Necruțător, spuse Hugh pe un ton amenințător, este un bărbat care știe să păstreze ceea ce este al lui. Puteți fi sigură doamnă, că eu consider cristalul ca fiind al meu.

— Domnule, cristalul acesta e foarte important pentru cercetările mele. În prezent studiez diferite pietre și proprietățile lor, iar cristalul verde mi se pare foarte interesant.

— Parcă spuneați că e urât.

— Da, Mylord. Dar am constatat că obiectele, cărora le lipsește farmecul superficial și atractiv, adesea ascund secrete de mare interes intelectual.

— Teoria dumneavoastră se aplică și la oameni?

Alice păru încurcată.

— Adică?

— Prea puțini oameni ar zice despre mine că sunt atrăgător și plin de farmec, doamnă. Mă întrebam doar dacă mă găsiți interesant.

— Aha.

— În sens intelectual, desigur.

Alice își atinse buzele cu vârful limbii.

— Păi, în privința asta, Mylord, s-ar putea spune despre dumneavoastră că sunteți interesant. Cu siguranță.

„Fascinant” ar fi cuvântul cel mai bun, gândi ea.

— Sunt flatat. V-ar interesa poate și mai mult să știți că nu port acest nume din întâmplare. Mi se spune „Necruțătorul”datorită obiceiului meu de a urmări întotdeauna un lucru până îl obțin.

— Nu mă îndoiesc nicio clipă de asta, domnule, dar nu vă pot permite să ridicați pretenții asupra cristalului verde, spuse Alice cu un zâmbet strălucitor. Poate cândva am să vi-l împrumut.

— Duce-ți-vă și aduceți piatra, spuse Hugh cu o voce îngrozitor de calmă. Acum.

— Mylord, nu m-ați înțeles.

— Nu, doamnă, dumneavoastră sunteți cea care nu înțelege. M-am săturat de acest joc care se pare că vă amuză. Aduce-ți-mi imediat piatra, altfel veți suporta consecințele.

— Alice! țipă Ralf. Fă ceva!

— Da, spuse Hugh. Faceți ceva, Lady Alice. Aduce-ți-mi cristalul verde imediat!

Alice își îndreptă statura și se pregăti să-i dea vestea proastă.

— Mă tem că nu pot face asta, Mylord.

— Nu puteți, sau nu vreți? întrebă Hugh încet.

Alice scutură din umeri.

— Nu pot. Am pățit și eu de curând ceea ce ați pățit și dumneavoastră.

— Pe toți dracii, ce vorbe mai sunt și astea? Întrebă Hugh.

— Cristalul verde mi-a fost furat acum câteva zile, Mylord.

— Ține-mă, Doamne, șopti Hugh. Dacă vreți să-mi provocați mânia cu țesătura asta de minciuni și cuvinte confuze, aproape că ați reușit, doamnă. Vă previn totuși, că urmarea n-o să vă placă.

— Nu, Mylord, spuse Alice repede. Nu spun decât adevărul. Piatra a dispărut din camera mea de lucru de aproape o săptămână.

Hugh aruncă o privire rece, întrebătoare spre Ralf, care dădu din cap nehotărât. Hugh își întoarse din nou privirea lui neliniștitoare spre Alice, fixând-o dur.

— Dacă e adevărat, spuse el cu răceală, de ce nu mi s-a spus imediat ce am sosit?

Alice își drese din nou vocea.

— A fost ideea unchiului meu. A zis că, de vreme ce piatra este proprietatea mea, eu trebuie să fiu aceea care să vă informeze de pierderea ei.

— Și să ridicați și pretenții asupra ei, totodată, nu?

Zâmbetul lui Hugh semăna mult cu lama mult finisată a sabiei lui. N-avea niciun rost să nege evidența.

— Da, Mylord.

— Sunt sigur că ideea de a-mi spune acest lucru, abia după ce am mâncat bine, a fost a dumneavoastră, murmură Hugh.

— Da, Mylord. Mama spunea întotdeauna că bărbații sunt mai înțelegători după o masă bună. Ei bine, sunt încântată să vă spun că am un plan de a recupera piatra.

Hugh părea să n-o fi auzit. Arăta de parcă era pierdut în gânduri.

— Nu cred că am mai întâlnit o femeie ca dumneavoastră, Lady Alice.

Alice fu momentan derutată. Căldura unei plăceri neașteptate începu să dospească în ea.

— Găsiți că sunt interesantă, Mylord? întrebă ea, adăugând apoi cu dificultate: În sens intelectual, adică?

— Da, doamnă. Extrem de interesantă.

Alice se înroși. Nu i se mai întâmplase ca un bărbat să-i facă un asemenea compliment. De fapt, niciun fel de compliment. Îi dădea un fior de plăcere. Faptul că Hugh o găsea la fel de interesantă cum îl găsise și ea pe el, aproape că o copleșea. Se strădui să scape de această senzație nouă și să se întoarcă la chestiunile practice.

— Mulțumesc, Mylord, spuse ea, cu ceea ce credea a fi un calm lăudabil în împrejurarea dată. Așa cum spuneam, când am aflat că urmează să ne vizitați, am făcut un plan pe baza căruia am putea recupera cristalul împreună.

Ralf se uită fix la ea.

— Alice, ce vrei să spui?

— Am să explic imediat totul, unchiule, spuse Alice privindu-l pe Hugh. Sunt sigură că vă interesează să auziți detaliile, Mylord.

— Puțini, foarte puțini oameni au încercat în diferite momente să mă înșele, spuse Hugh.

Alice se încruntă.

— Să vă înșele, Mylord? Nimeni de aici n-a încercat să vă înșele.

— Cei care au încercat sunt acum morți.

— Domnule, propun să ne întoarcem la subiectul nostru, spuse Alice nerăbdătoare. Deci, de vreme ce piatra verde ne interesează pe amândoi, logic ar fi să ne unim forțele.

— Trebuie să spun, cu regret, că au mai existat și vreo două femei care au făcut jocuri periculoase cu mine, dar nu cred că ați dori să le cunoașteți soarta.

— Mylord, ne îndepărtăm de subiect…

Hugh mângâie piciorul cupei de vin.

— Dar acum, când mă gândesc la acele femei, care mi-au pus răbdarea la încercare cu jocurile lor prostești, cred că pot spune cu oarecare certitudine că nu semănau deloc cu dumneavoastră.

— Sunt sigură că nu. Alice începu iar să se enerveze. Eu nu fac niciun joc, domnule. Din contră, ar fi în interes reciproc să combinăm mintea mea cu calitățile dumneavoastră cavalerești pentru a recupera piatra.

— Asta ar fi greu de făcut, Lady Alice, având în vedere că nu am nicio dovadă că posedați vreun pic de minte, spuse Hugh răsucind cupa în mână. Sau cel puțin una care să nu fi fost viciată.

Alice simți că ia foc.

— Mylord, mă insultați în modul cel mai revoltător.

— Alice, ai să ne duci pe toți la pieire, șopti Ralf disperat.

Hugh nu-i dădu nicio atenție. Continuă s-o fixeze pe Alice.

— Nu vă insult, doamnă, subliniez doar un fapt indiscutabil. Trebuie să fiți lipsită de minte, dacă veți crede că vă puteți juca cu mine în maniera asta. O femeie cu adevărat deșteaptă și-ar fi dat seama de mult că pășește pe gheață subțire.

— Domnule, m-am săturat de toate prostiile astea.

— Și eu.

— Vreți să fiți rezonabil și să-mi ascultați planul, sau nu?

— Unde e cristalul verde?

Alice era la capătul răbdării.

— V-am spus că a fost furat, spuse ea țipând. Cred că știu identitatea hoțului și sunt gata să vă ajut să aflați unde se ascunde. În schimb, vreau să facem o înțelegere.

— O înțelegere? Cu mine? Ochii lui Hugh exprimau un pericol infinit. Glumiți, doamnă.

— Nu, sunt foarte serioasă.

— Nu cred că v-ar conveni condițiile unei înțelegeri cu mine.

Alice îl privi provocator.

— De ce, nu? Ce m-ar costa?

— Sufletul, probabil, spuse Hugh.