Misterele Parisului – volumul 1

Misterele Parisului de Eugene Sue volumul 1

Partea întâi

Capitolul 1

TAVERNA

La 13 decembrie 1838, într-o seară ploioasă și rece, un om de statură atletică, purtând o bluză veche, trecea podul Zarafilor și ajungea în centru, într-un labirint de străzi întunecate, strâmte și cotite, care se întind de la Palatul de Justiție până la biserica Notre-Dame.

Cartierul Palatului de Justiție, foarte delimitat, foarte supravegheat, servește totuși drept loc de întâlnire și de adăpost răufăcătorilor din Paris. Nu e oare ciudat, sau mai curând fatal, ca o nestăpânită atracție să-i facă mereu pe acești criminali să graviteze în jurul cumplitului tribunal care-i condamnă la închisoare, la ocnă, la eșafod?

În noaptea aceea, deci, vântul sufla puternic, furișându-se într-un fel de ulicioare ale acestui lugubru cartier: lumina slabă, pâlpâitoare, a felinarelor clătinate de vânt, se oglindea în râulețul de apă negricioasă care curgea prin mijlocul caldarâmului plin de mâl.

Casele, de culoarea noroiului, aveau ferestre puține, cu cercevele putrede și aproape fără geamuri. Poteci negre și infecte duceau către scări și mai negre și mai murdare și atât de drepte, încât de-abia le puteai urca, ținându-te de o funie de puț prinsă în zidurile umede prin belciuge de fier.

Parterul acestor case era ocupat de tarabele cărbunarilor, ale mățarilor sau ale vânzătorilor de carne stricată.

Deși mărfurile erau de mică valoare, aproape toate vitrinele acestor prăvălii mizerabile aveau gratii de fier, în așa măsură le era negustorilor teamă de cutezătorii hoți din cartier.

Omul despre care vorbim, intrând în strada Bobului, din centrul cartierului, își încetini mult mersul: se simțea ca la el acasă. Noaptea era adâncă, apa cădea în șiroaie și răbufnirile de vânt și ploaie biciuiau zidurile.

În depărtare, orologiul Palatului de Justiție suna orele zece.

Femeile adăpostite sub ganguri boltite, întunecate și adânci ca niște peșteri, fredonau niște refrenuri populare.

Una din aceste creaturi, o tânără fată, era de bună-seamă cunoscută de omul despre care vorbim, pentru că, oprindu-se în fața ei, o prinse de braț.

— Bună seara, Cuțitarule, rosti fata.

Acesta, de mult certat cu justiția, căpătase porecla de „Cuțitar“ încă din pușcărie.

— Tu ești, Guristo? spuse omul cu bluza. O să-mi plătești basamacul, că de nu, te fac să joci tontoroiul.

— N-am nicio lețcaie, răspunse tânăra tremurând, căci acest om băga groaza în cartier.

— Dacă punga ți-e goală, hrăpăreața de la tavernă o să-ți dea pe datorie de dragul mutrei tale.

— Doamne, dar îi mai datorez chiria pe straiele astea pe care le port…

— A!Mai faci și nazuri? strigă Cuțitarul, și-i trânti nenorocitei, pe întuneric și la întâmplare, o lovitură de pumn atât de puternică, încât fata scoase un țipăt de durere.

— Deocamdată, numai atât, fata mea, și asta ca să știi ce te-așteaptă…

De-abia rostise aceste vorbe, că banditul scoase un strigăt însoțit de o înjurătură cumplită:

— Ah, m-ai înțepat, ticăloaso, m-ai zgâriat cu foarfecele tău.

Și furios, se luă după Guristă care fugise pe poteca întunecată.

— Nu te-apropia, că-ți scot ochii! spuse ea pe un ton hotărât. Nu ți-am făcut nimic, de ce-ai dat în mine?

— Îți spun eu acuș, strigă banditul, înaintând mereu în beznă. Aha, te-am prins și ai să mi-o plătești! adăugă el, apucând cu mâinile sale mari și puternice încheietura unei mâini subțiri și delicate.

— Ba tu ai să mi-o plătești mie! se auzi un glas bărbătesc.

— Un bărbat! Tu ești, Braț-Roșu? Răspunde o dată și nu mă strânge așa tare… Mă aflu pe poteca locuinței tale… Nu poți fi decât tu.

— Nu e Braț-Roșu, se auzi glasul necunoscutului.

— Bine, pentru că nu ești de-al nostru, o să se lase cu mustărie, strigă Cuțitarul. Dar a cui e lăbuța asta pe care am prins-o?

— E perechea celeilalte.

Sub pielea gingașă și moale a acestei mâini care-l prinsese repede de gât, Cuțitarul simți că se încordau nervi și mușchi de oțel.

Gurista, refugiată în fundul aleii, urcase repede câteva trepte: se opri o clipă și strigă către apărătorul ei necunoscut:

— O, mulțumesc, domnule, că mi-ai luat partea. Cuțitarul m-a bătut pentru că n-am vrut să-i plătesc rachiul.M-am răzbunat, dar n-am putut să-i fac prea mult rău cu foarfeca mea. Acum, că sunt în siguranță, lasă-l în pace, dar ai grijă de dumneata, căci ăsta e faimosul Cuțitar!

Groaza pe care o răspândea acest om era cumplită.

— Ei, nu m-auzi? îți spun că ăsta e Cuțitarul, repetă Gurista.

— Și eu sunt un bătăuș care nu se prea teme de altul, spuse necunoscutul.

Apoi se lăsă tăcerea.

Timp de câteva secunde se auzi doar zgomotul surd al unei lupte înverșunate.

— Vrei să te spintec? strigă banditul, făcând o mare sforțare pentru a scăpa de adversarul lui care părea înzestrat cu o putere neobișnuită. Bine, bine, o să mi-o plătești, și pentru Guristă și pentru tine, adăugă el scrâșnind din dinți.

— Da, în monedă de pumni, răspunse necunoscutul.

— Dacă nu dai drumul cravatei, îți mănânc nasul, mormăi Cuțitarul cu glas înăbușit.

— Am nasul cam mic, amice, și nu-l poți vedea bine.

— Atunci vino sub felinar.

— Vin, răspunse necunoscutul. Ne vom putea privi în albul ochilor.

Și repezindu-se spre Cuțitar, pe care-l strângea mereu de gât, îl împinse până la poarta aleii și-l azvârli cu putere în strada abia luminată de pâlpâirea felinarului.

Cuțitarul se poticni, dar revenindu-și imediat, se aruncă furios asupra necunoscutului a cărui statură foarte mlădioasă și subțire nu trăda de loc puterea uriașă de care dispunea.

Cuțitarul, deși de o constituție atletică și deosebit de dibaci într-un fel de încăierare numită în popor „savată“, adică box cu picioarele, își aflase, după cum se spune, nașul.

Necunoscutul îi puse o piedică, cu o minunată îndemânare. Și-l dădu de două ori peste cap.

Nevoind nici acum să recunoască superioritatea adversarului, Cuțitarul reîncepu atacul urlând de furie.

Atunci apărătorul Guristei, schimbându-și dintr-o dată tactica, făcu să cadă pe capul banditului o grindină de lovituri de pumn atât de tari de parcă ar fi fost aplicate cu o mănușă de fier. Aceste lovituri de pumn, care ar fi stârnit invidia și admirația lui Jack Turner, unul din cei mai renumiți boxeri ai Londrei, erau de altfel atât de în afara regulilor „savatei“ încât Cuțitarul fu amețit de două ori; pentru a treia oară banditul căzu pe caldarâm ca un bou răpus, gemând:

— M-ai dat gata.

— Dacă se dă bătut, nu-l ucide, ai milă de el! îl rugăGurista, care cât timp ținuse lupta se avântase pe aleea casei lui Braț-Roșu. Apoi adăugă, mirându-se: Oare cine sunteți? Afară de învățătorul nostru, nu e nimeni în stare, începând din strada Saint-Eloi până la Notre-Dame, să-l bată pe Cuțitar. Vă mulțumesc mult, domnule; vai, dacă n-ați fi fost dumneavoastră aici, m-ar fi stâlcitîn bătaie.

Necunoscutul, în loc să răspundă femeii, îi asculta cu atenție glasul. Niciodată urechea lui nu înregistrase o voce mai dulce, mai proaspătă, mai asemănătoare sunetului unui clopoțel de argint: încercă să-i vadă fața Guristei, dar nu izbuti, noaptea era prea adâncă și lumina felinarului prea slabă.

După ce rămase câteva clipe nemișcat, Cuțitarul își întinse picioarele, apoi brațele și, în sfârșit, se ridică în capul oaselor.

— Ia seama, strigă Gurista, refugiindu-se din nou pe alee și trăgându-l de braț pe ocrotitorul ei, ia seama că poate să se răzbune.

— Fii liniștită, fata mea! Dacă mai poftește, am eu cu ce să-l mulțumesc!

Banditul auzi aceste vorbe.

— Mi-ai frânt oasele, spuse el necunoscutului. Pentru azi mi-e destul, nu mai râvnesc la asemenea papară, dar cu alt prilej nu zic ba, de-oi mai da cândva de tine.

— Nu ești mulțumit? Te mai și plângi? strigă amenințător necunoscutul. Nu m-am bătut corect?

— Nu, nu mă plâng. Ești un băiat curajos, spuse banditul pe un ton morocănos, dar cu acea intonație de respect pe care forța fizică o impune oamenilor de acest soi. M-ai bătut și afară de Învățătorul nostru, care ar mânca trei uriași la o masă, nimeni, până în ceasul ăsta nu se poate lăuda că m-a doborât.

— Ei bine, și apoi?

— Apoi… mi-am găsit nașul, asta-i tot. Și tu ai să ți-l găsești pe al tău într-o zi sau alta, mai curând sau mai târziu… Toți își găsesc nașul… În lipsa omului, dai de Sfântul Sfinților, după cum spun popii. Ce e sigur, e că acum, după ce l-ai biruit pe Cuțitar, poți să-ți faci de cap cum vrei în mahala. Toate iubețele or să fie roabele tale. Peștii și codoașele n-or mai îndrăzni să-ți refuze împrumutul. Dar spune-mi cine ești? Vorbești pe limba noastră ca tata și mama. Dacă ești cumva hoț,nu sunt omul tău. Am omorât, adevărat, pentru că atunci când sângele mi se urcă la cap văd roșu și trebuie să lovesc… Dar mi-am plătit isprăvile stând cincisprezece ani la zdup. Mi-a trecut vremea. Nu sunt cu nimic dator judecătorilor și de furat, niciodată n-am furat, întreab-o pe Guristă.

— E adevărat, hoț nu e, recunoscu ea.

— Atunci hai să bem un pahar de basamac și ai să știi cine sunt, spuse necunoscutul, hai să ne împăcăm…

— E frumos din partea ta… Mă întreci, recunosc. Știi să te slujești al dracului de bine de pumnii tăi… Mai ales de grindina aia de la urmă. Drace, cum cădeau, ai fi zis că-i un ciocan de făurărie. E un joc nou… trebuie să mă înveți și pe mine.

— Pot să reîncep când vrei.

— Dar nu pe spinarea mea, ehei, nu pe-a mea. Și acum sunt încă amețit. Îl cunoști pe Braț-Roșu? Pentru că te văzui pe cărarea care duce la casa lui.

— Braț-Roșu? rosti necunoscutul, mirat de această întrebare, nu înțeleg ce vrei să spui. Doar nu numai Braț-Roșu locuiește în casa aceea.

— Ba da, amice… Braț-Roșu are motivele lui să nu-iplacă vecinii, spuse Cuțitarul, rânjind în chip ciudat.

— Perfect, cu atât mai bine pentru el, reluă necunoscutul, care părea că nu vrea să continue această convorbire. Nu cunosc nici unBraț-Roșu și cu atât mai puțin pe Braț-Negru; ploua și pentru a mă adăposti o clipă am intrat pe aleea aceea. Ai vrut s-o bați pe biată fata asta, te-am bătuteu pe tine–asta-i tot!

— E adevărat, și de altfel afacerile tale nu mă privesc; cei care au nevoie de Braț-Roșu nu se vor spovedi Papei de la Roma. Să nu mai vorbim de asta. Apoi, adresându-se Guristei:

— Pe cinstea mea, ești o fată bună, ți-am tras o scatoalcă, tu mi-ai răspuns cu o înțepătură de foarfece, așa-i jocul. Dar ce-i drăguț din partea ta, e că nu l-ai îndârjit pe turbatul ăsta împotriva mea, când eram înfrânt. Să vii să bei cu noi. Domnul plătește. În privința asta, viteazule, se adresă el necunoscutului, decât să mergem să bem rachiu, mai bine am merge să ne refacem la Pezevenghea de la „Iepurele alb“; e acolo o bombă…

— În regulă, masa o plătesc eu. Vrei să vii, Guristo? o întrebă necunoscutul.

— O, mi-era așa de foame! răspunse ea. Dar când văd cum se încaieră oamenii, mi se faceatât de greață, că uite, mi-a pierit și foamea.

— Ei lasă, lasă, pofta o să-ți vie mâncând, zise Cuțitarul, și bucătăria e grozavă la „Iepurele alb“.

Cele trei personaje, acum în deplină armonie, se îndreptară spre tavernă.

În timpul încăierării dintre Cuțitar și necunoscut, un cărbunar de o statură uriașă, ascuns într-o altă ulicioară, urmărise îngrijorat fazele luptei, fără să se dea, după cum am văzut, de partea niciunuia dintre adversari.

În timp ce necunoscutul, Cuțitarul și Gurista se îndreptau spre tavernă, cărbunarul îi urmărea. Banditul și Gurista intrară cei dintâi în cârciuma apașilor, necunoscutul cu câțiva pași în urma lor. În clipa aceea, cărbunarul se apropie de el și-i spuse încet, în englezește, și pe un ton de respectuoasă dojană:

— Monseniore, luați bine seama!

Necunoscutul ridică din umeri și-i ajunse din urmă pe tovarășii săi.

Cărbunarul nu se dezlipi de ușa tavernei; trăgând atent cu urechea, se uita din când în când înăuntru printr-un petec de geam dezgolit de sub stratul gros de alb de Spania… cu care sunt vopsite în interior asemenea spelunci.