Paiata – volumul 2

Paiata de Eugene Sue volumul 2

Capitolul I

Masa. Propunerea. Răpirea lui Martin. Locuința Ologului. Martin își recapătă libertatea. Martin se reîntâlnește cu Robert de Mareuil. Palatul baronului de Noirlieu. Mulatrul. Contele Duriveau. Bonin, negustorul de jucării.

Am simțit tot atâta rușine pe câtă umilință acceptând invitația la masă a Ologului, dar mi-era foame. După câțiva pași, pungașul și-a trecut, cu familiaritate, brațul pe sub al meu. Acest contact m-a făcut să tresar și mi-am smuls brațul de sub al lui.

— Ce dracu ai? m-a întrebat Ologul, mirat de gestul meu..

— Nu vreau să mă ții de braț…

— De ce? Să nu țin de braț un prieten?

— Nu ești prietenul meu!

— Dar am să-ți plătesc masa… și nu-mi ești prieten? Atunci bună ziua, mie nu-mi plac oamenii mândri…

— Nu sunt mândru, am spus șovăind.

— Atunci, ia-mă de braț…

A trebuit să-l iau de braț pe ticălos. Zdrobit de rușine, mi-am plecat capul. Un moment, m-am gândit să-l las în plata Domnului și să plec. Dar simțeam din ce în ce mai des cum amețesc din pricina foamei; mai stăteam în picioare datorită surescitării, dar acum simțeam cum forțele încep să mă părăsească. De două sau de trei ori, o slăbiciune subită m-a făcut să mă clatin și, în ciuda frigului, fruntea mi s-a acoperit de sudoare. Mergând la braț cu acel tâlhar, simțeam, o spaimă cumplită. Am început să mă gândesc la ce compromisuri te poate împinge foamea. Absorbit de aceste gânduri, tăcut, abătut, cu capul plecat, ca să-mi ascund jena, mergeam ținându-l de braț pe josnicul meu tovarăș.

— Nu ești prea vorbăreț, mi-a zis el.

— Nu.

— Văd că mai bine știi să te bați, decât, să vorbești… În sfârșit, iată-ne în fața restaurantului. Hai, ia-o înainte… Îți fac onoruri, deh, ca unui musafir…

Și Ologul mă împinse într-un mic restaurant situat în colțul a două străduțe ce se învecinau cu cheiul.

— Dă-ne un separeu, îi zise Ologul fetei care servea. Apoi, adresându-mi-se, adăugă: E mai discret. Poți vorbi despre orice fără să te audă ceilalți…

Fata ne-a condus într-un colț retras, și întunecat care dădea într-o curticică interioară. Ne-am așezat la masă.

— Ce vrei să mănânci?

— Pâine.

— Bun… Și în afară de asta?

— Nimic. Doar pâine și apă.

Dintr-o susceptibilitate copilărească, mi se părea că fapta mea va fi mai puțin rușinoasă dacă nu primeam de da Olog decât strictul necesar ca să-mi vin în fire.

— Cum? Numai pâine și apă? zise mirat Ologul. Crezi că-mi permit să fac astfel de lucruri și să invit un prieten la masă ca să-i dau un regim de închisoare? Ei, fato! O omletă cu șuncă, niște friptură de vacă cu castraveciori, o bucată de brânză și doi litri de vin de doisprezece… Apoi, întorcându-se spre mine, zise cu o satisfacție plină de orgoliu: Iată cum îmi tratez eu prietenii!

— Degeaba! Pentru mine dă poruncă să-mi adică pâine… Altceva nu voi mânca!

— Fato, adă o pâine de două livre, zise Ologul surâzând batjocoritor.

Fata aduse pâinea; în câteva minute, am înfulecat-o.

— Ai o foame de lup! Fato, mai adă o pâine de patru livre! strigă Ologul.

Fata aduse și cea de a doua pâine. Deși amețită, foamea mea era departe de a fi potolită. Dar mă temeam ca atâta pâine să nu-mi facă rău. Am băut două pahare cu apă și am pus capăt frugalei mele mese. Încet, încet, am început să-mi vin în fire. Starea de nervi dispăru, așa că mi-am analizat situația cu mai puțină disperare și mai multă fermitate. În vreme ce eu înfulecam pâinea, Ologul mă cerceta în tăcere. După ce-am terminat, mi-a zis:

— Ei bravo, să-ți fie de bine! Acum, după ce ți-ai potolit foamea, vei mânca din plăcere.

— Nu.

— Hai, nu fă mofturi!

Fata a pus pe masă mâncarea cerută de Olog, dar, cu toate insistențele sale, nu m-am atins de nimic.

— Ești al dracului de încăpățânat, mi-a spus, făcând, așa cum se cuvine, onorurile mesei. Zău dacă am mai văzut un asemenea invitat! Cel puțin bea și tu măcar un pahar cu vin!

Am întins paharul, nădăjduind că puțin vin mă va întări. Dar mai apoi, temându-mă ca în starea de slăbiciune în care încă mă mai aflam vinul să nu mi se urce la cap, am refuzat.

— Cum! Nici măcar un pahar cu vin?

— Nu! Dacă-mi îngădui am să mai iau o bucată de pâine.

— Să-l ia dracu pe brutar! strigă Ologul. Dacă știam una ca asta… Apoi, privindu-mă cu neîncredere, adăugă: Poate că nici nu ești omul care-mi trebuie mie… Ai un aer prea sobru… Pun rămășag că nu ești din Paris…

— Mă aflu în acest oraș doar de trei zile.

— Asta-mi convine. Ah, dacă n-aș fi bătrân… Dac-aș fi eu în locul tău…

— Ce-ai face?

Ologul clipi, din ochi și, după o scurtă pauză, zise:

— Hm… Prea vrei să știi multe…

Și tăcu, frecându-și satisfăcut barba.

De câteva minute aveam pe buze numele Paiaței, dar mă temeam că, în neîncrederea lui, pungașul n-avea să-mi spună nimic. În sfârșit, nemaiputând rezista, am trântit-o pe neașteptate:

— Și Paiața?

Auzind acest nume, Ologul a sărit de pe scaun.

— Îl cunoști pe Paiața? a strigat el.

— Sau poate îți place mai mult căpitanul Hector Bambochio! Dar văzând că uimirea i se schimbă în neîncredere, am adăugat: Uite, ca să fiu cinstit, eu sunt cel, care am fost acum trei zile în fundătura Vulpii, ca să întreb de Paiața, și sunt sigur că dumneata ai fost cel care mi-ai răspuns.…

— Ah, deci tu ai fost… Și ce treabă ai cu Paiața?

— Suntem prieteni din copilărie… și fiind la Paris, voiam să-l rog să mă ajute. Acum spune-mi unde e…

— Aha! Deci voiai să-l rogi să te ajute… Acum sunt sigur că ne vom putea înțelege, zise Ologul pe deplin liniștit.

— Dar el unde e?

— Nu-ți fă griji pentru el, băiete. Voi face pentru tine tot ceea ce ar fi făcut și Paiața.

— Bun… Dar unde e el acum? Casa unde locuiai a fost invadată de poliție. I-am văzut pe jandarmi în fundătură chiar a doua zi după ce am întrebat eu de Paiața.

— Păsările cele mari au zburat, n-au mai rămas decât puișorii…

— Deci Paiața a scăpat și el ca și dumneata. Dar unde e?

— Ei, la ora asta e departe… în America sau în China.

— Acum trei zile Paiața era la Paris, am strigat, și cred că tot aici e și acum!

— Atunci caută-l și găsește-i dacă poți! Dar ce mama dracului ai cu el? Fiindcă, dacă vrei, pot fi pentru tine un al doilea Paiața!

— Mulțumesc.

— Ești nedrept. Paiața e tânăr, plin de posibilități, pe când eu sunt bătrân și am nevoie de un slujbaș…

— Ce să facă?

După o pauză, Ologul întrebă:

— Unde locuiești?

— Nicăieri. N-am niciun adăpost.

— Eu am o cameră unde am putea sta împreună, Nu-ți va lipsi nimic. Poftim, uite…

Și-mi arătă un pumn de monede de argint de cinci franci, printre care am văzut și vreo două, trei de aur. Nu mi-am putut ascunde mirarea.

Ologul observă și-mi zise:

— Te miră că-mi pierd vremea prin port când sunt atât de bine garnisit? Află că de două zile îmi caut un slujbaș. Dar n-am găsit nimic care să-mi convină. Azi-dimineață te-am văzut pe tine… Și sunt convins că ești exact ceea ce-mi trebuie. O să stăm împreună și…

— Nu vrei să-mi spui unde e Paiața?

— Nu sunt atât de prost… Cum te va vedea, va pune el mâna pe tine…

— Îți mulțumesc pentru pâinea pe care mi-ai dat-o, i-am spus Ologului și m-am ridicat de la masă. Dacă am să pot, într-o zi am să ți-o dau înapoi.

— Pleci?

— Da.

— Eu însă te aștept…

— Mă aștepți degeaba.

— Ține minte: te aștept!

— Cu bine!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Înnoptându-se, am așteptat ora ieșirii de la spectacole; până atunci mi-am sfărâmat mintea ca să găsesc un mijloc prin care să-mi câștig viața în mod cinstit și onorabil; dar mi-am chinuit mintea în zadar. Am încercat un sentiment ciudat și dureros tot văzând acea mulțime de oameni ducându-se și venind care nu se îndoia, care nu se putea îndoi că nefericitul pe care-l ocolea nepăsătoare habar n-avea unde va dormi în noaptea aceea friguroasă de iarnă și că, poate, a doua zi, aveau să-l găsească pe trotuar, pe jumătate mort de frig și de foame. Faptul că nu știam dacă aveam să-mi câștig cei câțiva bănuți cu care să-mi plătesc un pat mă înspăimânta cumplit. A fi arestat pe stradă ca vagabond, însemna închisoarea, care mă îngrozea atât de tare, încât preferam să mor, căci închisoarea mă punea în imposibilitatea de a fi de folos Réginei și nu știu ce instinct îmi spunea că puteam s-o ajut, în ciuda condiției mele obscure și sărmane.

Trebuia deci să câștig cu orice preț, în seara aceea, șase bănuți, ca să-mi pot plăti un pat unde să dorm. Cât despre pâinea de a doua zi.. Ei bine, la asta nu voiam să mă mai gândesc…

Dimineață, foamea mă făcuse brutal, aproape feroce… Dacă se va dovedi că e nevoie, aveam de gând să fiu la fel și seara. După ce s-a întunecat bine de tot, m-am îndreptat spre centru și-mi aduc aminte că am băut apă direct din bazinul inferior al fântânii Château d’Eau; pe urmă m-am dus să mă postez în preajma teatrului „Gymnase”; mi s-a părut că recunosc, și chiar am fost surprins de acest lucru, pe foarte mulți dintre cei pe care-i văzusem dimineața așteptând să descarce bagajele la debarcader. Unii stăteau pe bornele de pe marginea străzii, alții, jos, pe marginea trotuarului, alții în spatele trăsurilor al căror șir lung se întindea până la Poarta Saint-Denis. Văzând cum treceau pe bulevard trăsurile strălucitoare, ai căror stăpâni sigur că se duceau la diverse petreceri, Dumnezeu mi-e martor că n-am simțit nici invidie, nici ură; mi-am spus doar atât: „Acești fericiți habar n-au că, la ora asta, există oameni care doresc, cu o nerăbdare crâncenă, să câștige câțiva bănuți ca să-și poată plăti un pat la noapte și să-și poată cumpăra o bucată de pâine mâine… S-ar putea ca poimâine, necâștigând nimic, să înceapă pentru ei agonia foamei…”

Am așteptat ora ieșirii de la spectacol așezat la piciorul unuia dintre copacii de pe bulevard, într-un loc întunecos, pe partea cealaltă a șoselei unde se afla teatrul. Zdrobit de oboseală, aproape că ațipisem. Dar iată că m-am simțit dintr-odată scuturat cu violență; când am deschis ochii, m-am văzut înconjurat de un grup de oameni cu niște mutre amenințătoare, printre care am recunoscut pe unii dintre cei cu care avusesem de-a face dimineață. Tot atunci mi s-a părut că văd, la lumina unui felinar de pe trotuarul celălalt, mutra respingătoare a Ologului. A trecut însă foarte repede, iar eu – alarmat de atitudinea amenințătoare a celor care mă înconjuraseră – n-am mai avut vreme să mă uit după el.

— Ce vreți de la mine? i-am întrebat, ridicându-mă în picioare pentru a mă putea apăra.

— Am aflat că ești un turnător, mi-a spus unul.

Și în aceeași clipă, înainte ca eu să pot face vreo mișcare, câțiva mi-au sărit în spate, iar unul m-a legat cu o batistă peste gură în chip de căluș. Apoi, cu toată rezistența mea disperată, am fost copleșit de lovituri și târât într-o străduță alăturată; batista îmi înăbușea strigătele, iar numărul atacanților îmi paralizase orice mișcare; Totul s-a petrecut atât de repede, încât, în câteva minute, am fost bătut măr și azvârlit în fundul unei alei întunecoasa din fața unei case aflate pe acea stradă, mai înainte de a-mi putea veni în fire. Rarii trecători sau nu observaseră nimic sau socotiseră că era vorba de o răfuială, fapt destul de frecvent la ușile teatrelor. Căzut grămadă în mijlocul aleii, snopit în bătaie, cu chipul însângerat, fusesem trântit cu capul de o piatră. Lovitura a fost atât de puternică, încât aproape că mi-am pierdut cunoștința. Apoi, după o vreme, am auzit o voce spunând:

— Destul! Cărați-vă! Iată că iese lumea de la teatru!

Pe urmă a trecut un timp destul de lung, în care n-am simțit altceva decât durerile, foarte ascuțite, ale loviturilor primite; apoi, încet, încet, am început să-mi vin în fire. Am încercat să mă ridic în picioare și n-am izbutit decât cu mare greutate. Aproape fără să-mi dau seama ce fac, am ieșit clătinându-mă din alee; noaptea era întunecoasă, strada pustie; începuse să ningă cu fulgi deși. Aerul rece m-a făcut să-mi mai vin în fire; atunci mi-am adus brusc aminte de agresiunea a cărei victimă fusesem. Trebuie să fi fost foarte târziu, căci bulevardul acoperit de zăpadă era pustiu; doar o trăsură staționa în colțul străzii Poissonnière. După câțiva pași, am fost silit să mă opresc din pricina frisoanelor. Dinții îmi clănțăneau, picioarele îmi tremurau. În cap și în umărul drept simțeam o durere atât de ascuțită, încât abia mă mai puteam târî. Brusc, zgomotul îndepărtat și cadențat al unei patrule m-a făcut să tresar de frică. Veșmintele în zdrențe, fața plină de sânge, neputința de a dovedi unde stau, toate acestea aveau să ducă la arestarea mea ca vagabond dacă jandarmii dădeau peste mine. Am vrut să fug; dar, răpus de durere, mă clătinam la fiecare pas. Zgomotul patrulei care se apropia devenea tot mai puternic; le și vedeam puștile lucind în noapte. Am făcut un ultim efort, dar a fost zadarnic. Am alunecat pe zăpadă și am căzut în genunchi.

— Dumnezeule! am șoptit îngrozit. Și am izbucnit în lacrimi, fiindcă nu mai aveam putere să mă ridic.

Dar iată că un om, ieșind din dosul unui copac de pe bulevard, m-a apucat de subțiori, m-a ridicat de jos și mi-a spus:

— Uite o patrulă… Te vor aresta…

L-am recunoscut pe Olog. Sigur că mă pândise încă dinaintea scenei cu bătaia, pe care mai mult ca sigur el o pusese la cale.

— Ei, vrei să vii cu mine? întrebă el. Sau te las aici ca să fii arestat? Auzi-i… Se apropie…

— Să fugim… Ajută-mă să merg! am strigat speriat.

— Haide, plimbărețule, a zis Ologul pe un ton ironic.

Sprijinit de el, abia am putut traversa bulevardul.

— Vizitiu… repede… Deschide portiera! zise Ologul.

M-am urcat în trăsură împreună cu tovarășul meu.

Portiera s-a închis în urma noastră chiar în momentul în care patrula ajunsese în locul unde mă prăbușisem. Trăsura a mers multă vreme. În timpul acelui drum, nu știu de ce, Ologul nu mi-a adresat niciun cuvânt. Liniștea, legănatul trăsurii, căldura dinăuntru, după ce îndurasem atâta frig, mă aruncară într-un fel de semileșin, care-mi întunecă mintea. Soarta mi-l scotea, pentru a doua oară, pe Olog în cale: mi se părea un adevărat coșmar. După o vreme, trăsura s-a oprit, iar eu m-am trezit la realitate. După ce m-a scuturat de mai multe ori de umăr, Ologul m-a ajutat să cobor. Loviturile încasate mă făceau să simt niște dureri groaznice. Habar n-aveam în ce cartier ne aflăm; călăuzit de Olog, de al cărui braț eram nevoit să mă sprijin, am traversat mai întâi un fel de curte lungă sau poate o uliță mărginită de o parte și de alta de niște căsuțe modeste; apoi, urmând sinuozitățile unei străduțe întortocheate, am ajuns în fața unei alte clădiri, a cărei ușă Ologul a deschis-o cu un paspartu; ne-am trezit într-un întuneric ca de smoală.

— Dă-mi mâna, lasă-te condus și urmează-mă, mi-a spus Ologul.

Nu vă pot reda sila și groaza pe care le-am simțit când mi-am văzut mâna încătușată de mâna acelui ticălos. O spaimă copilărească, pricinuită, fără îndoială, de slăbiciunea trupului și a judecății mele, m-a făcut să văd în acea strângere a mâinii un fel de pact între mine și acel ticălos. Ologul se opri în fața unei scări înalte și drepte, descuie o ușă și o încuie repede după noi. Apoi aprinse o lumânare care lumină o odaie destul de mare, unde ajunseserăm după ce străbătuserăm un coridor îngust. Camera era atât de plină de tot felul de obiecte, încât abia dacă mai rămăsese loc pentru un pat și pentru câteva mobile. Mai bine de jumătate din fereastră, ale cărei draperii gălbui erau trase cu grijă, era năpădită de pachete.

— Iată un pat… Dormi! Mâine dimineață vom discuta și, dacă va fi necesar, vom chema un medic, zise Ologul. Vei vedea că nu sunt chiar dracul în persoană, așa cum crezi tu!

Trăgând jos, pe dalele de piatră, una din saltelele de pe pat, Ologul își făcu pernă dintr-unul din numeroasele pachete din jur, suflă în lumânare și se culcă.

Zdrobit atât fizic, cât și moral, aproape, incapabil să mai judec, am simțit o plăcere de nespus culcându-mă în acel pat unde am adormit imediat, căci noaptea care trecuse o petrecusem pe câmp, într-o moară, unde nu putusem dormi aproape deloc. Când m-am trezit, se făcuse ziuă, dar din pricina draperiilor, în odaie domnea o semiobscuritate. Am auzit focul arzând și am văzut lumina lui roșiatică reflectându-se pe dalele de piatră; am văzut alături de mine, pe un scaun, o bucată de pâine și o cană cu lapte. Mirat de aceste atenții ale gazdei mele, m-am uitat de jur-împrejur, dar eram singur. Mai înfricoșat de acea singurătate decât de prezența Ologului, am vrut să mă îmbrac; mi-am căutat zdrențele din ajun, dar dispăruseră; în locul lor, am văzut la picioarele patului o vestă, o redingotă de postav, toate noi-nouțe, și o pereche grozavă de pantofi. Acest schimb, deși în avantajul meu, m-a făcut să disper, căci în buzunarul vechii mele veste păstrasem, cu mare grijă, portofelul cu scrisori al mamei Réginei; spre marea mea mirare, l-am văzut – deschis, e adevărat – pe masa care se afla la doi pași de patul meu. L-am înhățat cu grabă și neliniște; dar l-am găsit intact; știam câte scrisori erau înăuntru. Erau toate, plus lanțul împletit din fire de păr, crucea, medalionul, chiar și pergamentul acela gros cu mica lui coroană regală. Pe urmă iar au început să mă frământe temerile. Portofelul luat de mine din mâinile Ologului, cu opt ani în urmă, atunci când l-am pocnit în cap cu coada lopeții, fiindcă violase mormântul mamei Réginei, ci bine, portofelul acela o fi fost recunoscut de bandit? Oare bănuia cum ajunsese în mâinile mele? Iar dacă bănuia, nu cumva voia să se răzbune pe mine?

Situația mea se complica. Nu cutezam să strig, mi-era silă de hainele așezate la picioarele patului, haine nou-nouțe, dar în mod sigur furate. Ce era de făcut? Mă speria numai gândul de a mai rămâne în acea casă. Am încercat să-mi regăsesc zdrențele, dar degeaba le-am căutat printre zecile de obiecte cu care era plină odaia: draperii de mătase, pendule, pantofi, bucăți de stofă, haine bărbătești, șaluri de damă, arme vechi, duzini de ciorapi de mătase „sticle cu vin, și cu lichior astupate cu grijă, statuete de fildeș sau de bronz lucrate cu o artă deosebită, lenjerie de toate felurile, nenumărate cutii de țigări cu etichete în limba spaniolă etc… Acel inventar rapid mi-a sporit temerile, căci era dar că toate obiectele erau furate, că Ologul era hoț sau tăinuitor. Voiam cu orice preț să fug din acea casă. Din păcate, ușa era solidă și încuiată de două ori. Nu peste mult, am auzit ușa de pe coridor și niște pași care se apropiau. Cineva a ciocănit la ușa mea într-un fel aparte. Am rămas mut și nemișcat. Cel de afară a bătut din nou, în același fel. Apoi, după câteva minute, am auzit un foșnet ușor: un bilețel fusese împins, pe sub ușă, cu lama unui cuțit lung și ascuțit. Apoi pașii se îndepărtară și ușa coridorului se închise. Mi-am aruncat ochii pe hârtia vârâtă pe sub ușă. Scria doar atât și cam în felul următor: „Mâni – la oarele unu noaptea – sî așteaptî – ști ei”… După un moment de ezitare, am pus hârtia la loc, pe prag. Sigur că era vorba de cine știe ce lucru necurat. Un nou incident mi-a sporit dorința de a fugi din acea casă. Ca să fiu gata pregătit, la orice, cu toată sila pe care o simțeam, m-am îmbrăcat cu hainele de furat. Pe urmă, am deschis fereastra, debarasând-o de pachetele care o acopereau până la jumătate. Fereastra dădea spre o curte interioară, dar din păcate se afla la o înălțime de douăzeci și cinci sau treizeci de picioare. Deci pe acolo era cu neputință de fugit. După ce m-am gândit o vreme, am găsit soluția: de îndată ce Ologul avea să deschidă ușa, urma să mă năpustesc asupra lui și, în ciuda durerilor ascuțite pe care le simțeam ca urmare a ciomăgelii din ajun, contam pe dârzenia și agilitatea mea ca să ies din acea cameră, cu voie, ori fără voie. Chiar în acel moment, am auzit pași pe coridor. M-am înarmat cu curaj, gata să mă năpustesc asupra Ologului de îndată ce acesta ar fi deschis ușa. Dar nu mică mi-a fost mirarea auzind o voce și un cântec mult prea bine cunoscute de mine: Frumoasa bourboneză, cântec pe care circarii îl iubesc în mod deosebit. Vocea era a Iepuroaicei.

Tot cântând, acesta bătu la ușă exact în același fel în care bătuse și celălalt vizitator. Neauzind nimic, Iepuroaica bătu din nou, apoi a treia oară. Dar convins că Ologul nu era acasă, fostul meu patron se depărtă cântând aria sa preferată. Această întâlnire neașteptată m-a uluit. Dar nu m-am mirat de legăturile care existau probabil, de multă vreme, între Olog și Iepuroaică, fiindcă amândoi erau de aceeași teapă, deci făcuți să se înțeleagă. Aversiunea pe care mi-o inspirase fostul călău al copilăriei mele, scăpat din trăsura care ardea, constitui un nou motiv de a fugi din acea locuință, temându-mă în fiece clipă de o descindere a poliției.

Din ce în ce mai hotărât să uzez de forță ca să pot ieși de acolo, am luat la nimereală, din vraful de arme vechi, un soi de măciucă cu ținte de fier, nu atât ca să-l lovesc pe Olog, ci mai mult ca să-l sperii, când iată că am simțit o mână așezându-mi-se pe umăr. Am tresărit violent și, când m-am întors, am scăpat măciuca din mână. Ologul se afla în spatele meu. Intrase nu pe ușa ce dădea în coridor, ci printr-o ușă secretă, aflată în perete, a cărei existență n-o bănuiam. Deci odaia avea două ieșiri. Bineînțeles că planul meu a eșuat.

— Să le porți sănătos, spuse Ologul făcând aluzie la hainele mele. Iată-te îmbrăcat ca un senior.

După un moment de tăcere, i-am răspuns:

— Nu vrei să-mi dai înapoi vechile mele veșminte?

— Poate că nu-ți convine schimbul…

— Nu-mi convine! Fiindcă hainele astea sunt furate, ca de altfel toate lucrurile din odaia asta!

— Ai mâncat? întrebă Ologul, privind scaunul. Nu? De ce? Hai, mănâncă și să stăm puțin de vorbă! Nici Paiața nu te-ar fi tratat mai bine!

— Pentru ultima oară te rog să-mi dai vechile haine și să mă lași să ies de aici de bunăvoie…

În loc să-mi răspundă, Ologul luă biletul de jos, îl citi, îl rupse bucățele și-mi spuse:

— Știam asta! M-am întâlnit cu omul care a fost aici. Ai citit biletul?

— Ți-am spus că vreau hainele și vreau să plec de aici!

— Liniștește-te și ascultă-mă… Dacă vrei să fii băiat de treabă, iată ce-ți propun… Te voi instala într-un apartament de trei camere, frumos mobilate. Ești destul de bine îmbrăcat, dar te voi înțoli și mai bine. Un băiat îți va aduce zilnic mâncare de la un birt; nu vreau să ai bani în buzunar în primele luni. Mai târziu, da, vei avea destui, îți dau cuvântul meu!

— Și în schimbul acestor binefaceri, l-am întrebat cu un surâs amar, ce aștepți din partea mea?

— Trei, patru ceasuri pe zi, nu mai mult; restul zilei ești liber să te plimbi, să faci ce vrei…

— Și în ceasurile acelea ce va trebui să fac?

— Păi nu ți-am spus că am nevoie de un slujbaș? Vei fi slujbașul meu!

— Slujbașul dumitale?

— Ascultă… Să jucăm cu cărțile pe față… De opt zile mă tot duc prin port și prin alte locuri ca să găsesc pe cineva care să-mi convină. Dar n-am avut noroc. Toate mutrele pe care le-am văzut or fi urmărite de copoii poliției… Cât despre maniere, să nu mai vorbim! Tu vii din provincie, nu te cunoaște nimeni, ai un aer cinstit, la nevoie ești curajos, ai pumnul tare, așa că-mi convii… ca o mănușă… Vezi și tu că sunt plin de mărfuri și cred că-ți închipui că am motive serioase să nu le vând eu însumi. Aș vrea să le vând fie depunându-le pe unele la Muntele-de-Pietate, fie, cu altele, făcând schimb. Dar pentru asta, ca să nu isc niciun fel de bănuieli, trebuie să am un domiciliu, să fiu bine văzut în cartier, să trăiesc un pic din rente; iată de ce te voi aranja într-o casă aspectuoasă, te voi înțoli și te voi hrăni bine. Mai târziu vei căpăta și un comision, în funcție de vânzarea pe care o vei face. Ceea ce vezi aici e nimic… Am alte depozite și…

— Deci vrei să te servești de mine ca să-ți vinzi rodul furturilor tale?

— Mărfuri, tinere, mărfuri… Mai întâi te vei ocupa de mărfuri.

— Deci voi mai îndeplini și alte slujbe?

— Mai târziu, te vei duce în unele case pe care ți le voi indica și vei prezenta eșantioane de țigări de contrabandă și, sub acest pretext…

— Sub acest pretext?

— Aha! Ai început să muști din nadă! Și mai adineauri făceai pe dezgustatul! Ei bine, sub acest pretext, îmi vei face unele mici servicii. Am să-ți spun mai târziu despre ce e vorba…

— Asta e tot ce ceri de la mine?

— Deocamdată, da. Cât despre garanția făgăduielii făcute, cred că te-ai convins că-s om serios și că mă țin de cuvânt.

— Acum am să te rog să mă asculți și tu la rândul tău. Află că te cunosc, și încă bine. Știu că ești un ticălos. Odinioară l-ai dus de râpă pe prietenul meu Paiața și printre crimele care au rămas încă nepedepsite, ai mai săvârșit una: ai profanat un mormânt.

— Deci portofelul acela era… Parcă mi-a adus el aminte de ceva când l-am văzut! strigă Ologul cu un surâs strâmb și reținut. Asta înseamnă că-l cunoști pe cel care m-a lovit…

— Cel care te-a lovit sunt eu!

— Tu? Nu se poate!

— Da, eu! Pe atunci eram un copil. Îți spun asta pentru ca să știi că nu mă tem de tine, căci, fiind doar un puștan, aproape că ți-am spart capul cu coada lopeții; acum, când sunt un bărbat în toată firea, probabil că ți-l voi sparge de tot. Pricepi sau ba?

— Deci tu ai fost… murmură Ologul. Vom vorbi noi mai târziu despre astă.

— Oricând dorești. Dar până atunci cred că n-ai de gând să mă ții aici cu forța. Cât despre oferta pe care mi-ai făcut-o, ei bine, află că mai curând prefer să mor decât s-o accept!

— Cred că-ți dai seama, băiete, că nu te-am adus în magazinul meu fără să-mi iau unele măsuri de siguranță. La ora asta ești tot atât de compromis ca și mine. Hainele de pe tine sunt haine de furat; ai venit să te culci aici de bunăvoie, vei lua masa de dimineață împreună cu mine, tot de bunăvoie și nesilit de nimeni. Toate astea pot fi dovedite. Așa că dacă mă denunți, te denunț și eu. Cât despre a-ți câștiga pâinea în port, las-o moartă… Acum vei purta peste tot pecetea de turnător. Amărâții de acolo mă cred pe mine, nu pe tine, și dacă mai calci pe acolo, de data asta te vor ciomăgi până te vor omorî. Chiar dacă vei striga polițaiul, vei fi întemnițat ca vagabond, și după câteva ore se va ști, datorită mie, că hainele pe care le porți sunt de furat… Apoi, după o pauză, Ologul adăugă: Ei, ce spui de toate astea?

— Ești un ticălos! am strigat.

— Un ticălos? Mă rog… Hai să analizăm puțin acest lucru… Ieri dimineață, crăpai de foame; ți-am dat pâine. Ieri seară, crăpai de frig și ți-am dat adăpost. Erai îmbrăcat în zdrențe, iar eu te-am îmbrăcat, din cap până-n picioare, în haine noi și călduroase. Crezi că găsești mulți oameni cinstiți care să facă pentru tine ceea ce am făcut eu?

— Dar în ce scop m-ai ajutat? Ca să mă împingi la rău!

— Ei drăcie! Păi asta se înțelege de la sine! Aș vrea să știu, însă, dacă oamenii cinstiți ți-ar fi dat tot atât ca să te împingă la bine!

Această comparație mă zdrobi; la început n-am putut răspunde nimic. Dacă eram un om cinstit, și eram, trebuia să recunosc că Ologul îmi venise în ajutor; mă culesese de pe drumuri și-mi oferise casă și masă cu condiția să-l slujesc. Sigur că, acceptând, riscam să înfund pușcăria. Dar sărăcia și cinstea nu m-ar fi dus tot la pușcărie, așa cum îmi spusese și comisarul cu care stătusem de vorbă? Nu mi-a arătat omul că dacă n-aveam unde sta și ce mânca urma să fiu închis ca vagabond? Paiața avusese dreptate să-mi laude logica Ologului. Experiența mi-o dovedea că prietenul meu din copilărie văzuse just lucrurile, că eu eram un neghiob, că hoțul poseda o adevărată știință a vieții… Ologul mă observa în tăcere. Fu aproape sigur că vorbele lui cinice începuseră să-mi zguduie hotărârea. Temându-se să nu compromită, printr-o insistență prea brutală, avantajul pe care presupunea că-l avea asupra mea, îmi spuse:

— Ascultă-mă, băiete… La urma urmei, nu izbutești nimic cu de-a sila. Nu vreau să-ți pun cuțitul în gât și să abuzez de situația ta! Ești îmbrăcat din cap până în picioare, pâinea și laptele pe care le vei mânca îți vor ajunge până diseară… Pleacă! Încearcă să-ți câștigi pâinea în mod cinstit, așa cum spui tu… Există atâția oameni de treabă, adăugă el pe un ton ironic, încât nu se poate să nu dai peste unul care să nu-ți ofere o slujbă… Dar dacă totuși, prin cine știe ce întâmplare, vei fi primit ca un câine flămând de către acei oameni onești, ei bine, mâine vei accepta locul de slujbaș pe care ți l-am propus. Ești de acord?

Am rămas tăcut și gânditor. Ologul adăugă:

— Am destulă încredere în tine încât nu te cred în stare să-ți vinzi hainele, să-ți cumperi zdrențe și să trăiești o vreme cu ceea ce-ți va rămâne. Acum, ca să vezi că n-am glumit și că știu să mă țin de cuvânt, pleacă, ești liber…

Și a deschis larg ușa odăii. Când am văzut ușa deschisă, primul meu gând a fost să mă năpustesc afară. Ologul nu s-a opus câtuși de puțin la plecarea mea. Dar în momentul în care ieșisem pe coridor, mi-a zis:

— Băiete, încă un cuvânt, în interesul tău…

M-am întors. Ologul scria ceva pe o bucată de hârtie.

— Uite, zise el, aici e adresa mea… Fiindcă nu știi în ce cartier ne aflăm, diseară, când ai să te întorci, întreabă pe careva cum ajungi aici. Dacă te vei întoarce după ce vin eu, vei bate la ușă și vei spune cine. Ești. Dacă vei veni înaintea mea, mă vei aștepta pe coridor. Și încă ceva… Pleci fără să mănânci?

— Pâinea va fi masa mea până diseară… dacă mă mai întorc…

— Faci pe delicatul? Cu un prieten? Mă rog, cum binevoiești! Du-te și noroc în vânătoarea ta după oameni de treabă… care vor avea milă de tine…

Am plecat. Ologul mă chemă înapoi.

— Vreau să te rog ceva…

— Ce anume?

— Dacă vei întâlni un astfel de om, adu-mi-l și mie să-l văd și să-l împăiez…

Am ridicat din umeri, apoi am început să cobor repede scara. Odată afară, departe de locuința și de prezența dezagreabilă a Ologului, mi s-a părut că mă trezesc dintr-un vis urât. M-am întrebat cum dracu de fusesem în stare să ascult sfaturile și îndemnurile acelui ticălos. Apoi mi-am reproșat cu amărăciune faptul că putusem uita, pentru o clipă, tot ceea ce-i datoram lui Claude Gérard. Oare acest lucru n-ar fi fost de ajuns să dea peste cap toate ironiile acelui tâlhar împotriva oamenilor de treabă? Văzându-mă îmbrăcat decent (nici nu mai îndrăzneam să mă gândesc de unde proveneau acele haine), m-am simțit mai puțin încurcat, iar viitorul mi s-a părut mai puțin sumbru. M-am gândit să mă duc mai întâi la văduva domnului de Saint-Etienne, fostul meu protector, căci atât timp cât fusesem îmbrăcat ca un cerșetor mi-a fost rușine să mă prezint în antecamera acelei persoane.

Probabil că între timp doamna de Saint-Etienne își mai venise în fire după greaua lovitură suferită. Nădăjduiam că avea să mă ajute măcar din respect față de memoria soțului ei. Așa că mi-am îndreptat pașii către casa ei. Portarul m-a recunoscut imediat; dar, vai! Doamna de Saint-Etienne plecase a doua zi după înmormântarea soțului ei la moșia sa situată la două sute de leghe de Paris. Să-i scriu acelei doamne, să aștept răspunsul ei, era o treabă de cel puțin șase zile și, în situația mea, șase zile însemnau un secol.

— Ascultă, i-am zis portarului, care părea să-mi plângă sincer de milă, acest cartier e locuit de oameni foarte bogați; printre ei trebuie să existe și unii milostivi și generoși; spune-mi, ai auzit de vreunul din ei? E cu neputință să nu le fie milă de mine după ce le voi vorbi despre situația în care mă aflu și despre toate cele îndurate de când am sosit la Paris.

Portarul clătină din cap și-mi răspunse:

— Sigur că există în acest cartier oameni foarte a bogați, dar totul e să ajungi până la ei, și chiar dacă ajungi… dar, mă rog… Tot ceea ce pot face pentru tine este să-ți dau adresa domnului du Tertre, faimosul bancher. Se spune că face mult bine. Încearcă!

Am ajuns la bancher.

— Ce dorești? m-a întrebat portarul.

— Să vorbesc cu domnul du Tertre, bancherul…

— Treci pe la casier, scara din dreapta, la mezanin.

Cu zdrențele mele n-aș fi cutezat să mă opresc la acea poartă, dar hainele mele îngrijite nu trezeau nicio bănuială. Am urcat la mezanin, am intrat într-o antecameră unde se aflau doi slujbași tineri.

— Unde-l pot găsi pe domnul du Tertre? l-am întrebat pe unul din ei.

— Dacă domnul dorește să discute cu domnul casier… vă pot conduce.

Am fost introdus în cabinetul casierului. În fundul acelei odăi se afla un dulap mare de fier unde am zărit adevărate comori, dar n-am simțit nicio invidie, ci doar mi-au făcut rău.

— Aș dori, domnule, i-am spus casierului, să vorbesc cu domnul du Tertre.

— Despre afaceri, domnule?

— Nu, am răspuns șovăind și roșind până în fundul ochilor, nu pentru afaceri…

— Domnul du Tertre vă cunoaște? mă întrebă casierul, începând a mă examina cu un soi de neîncredere care-mi spori încurcătura.

— Nu, domnule, i-am răspuns, dar aș dori să-l văd, să-i vorbesc…

— Lipsește, domnule, zise casierul cu o mutră din ce în ce mai bănuitoare; cu îndelungata sa experiență, mai mult ca sigur că presimțea ceea ce voiam să cer. Scrieți-i domnului du Tertre sau spuneți-mi mie ce anume doriți de la el.

— Ceea ce m-a adus aici, domnule, i-am răspuns trecând peste teamă și rușine, e reputația sa de om bun și mărinimos… Așa că am venit să…

Casierul nu mă lăsă să isprăvesc; obișnuit, fără îndoială, cu astfel de cereri, îmi răspunse cu o politețe rece:

— Sigur, domnule, mărinimia domnului du Tertre e lăudată, și încă pe bune… Dar o practică după niște principii de la care nu se abate niciodată. Binevoiți deci și lăsați-mi numele și adresa, pe urmă numele și adresa a cel puțin două persoane care vă cunosc și vă pot recomanda de la care să pot lua informații despre dumneavoastră. Apoi specificați ce fel de ajutor doriți de la domnul du Tertre; peste trei zile vă rog să treceți din nou pe aici.

— Domnule… binevoiți și mă ascultați… Situația mea e atât de presantă, încât…

— Scuzați-mă, domnule, dar sunt foarte ocupat, răspunse casierul întrerupându-mă. Unul dintre cei doi băieți de alături vă va da tot ce vă trebuie pentru scris… Dați-ne toate informațiile necesare…

Și cum eu insistam să mă asculte, casierul s-a ridicat de pe scaun, a sunat, m-a condus foarte politicos până la ușă și a spus unuia dintre cei doi băieți:

— Dă-i domnului tot ceea ce-i trebuie pentru scris!

— Îți mulțumesc, i-am spus băiatului, dar voi scrie la mine acasă și vă voi trimite scrisoarea.

Apoi am ieșit afară, cu moartea în suflet. Am aflat după aceea că domnul du Tertre era foarte darnic, dar că nu abdica niciodată de la principiile pe care și le impusese. În ciuda crudei mele dezamăgiri, am fost obligat să recunosc că Parisul era plin de aventurieri și de leneși, că precauțiile bancherului sigur că fuseseră dictate de judecată și de o lăudabilă dorință de a-și împărți în mod cât mai demn ofranda; cât despre mine, ce adresă să dau? Pe cea a Ologului? Și unde să găsesc două persoane care să răspundă de mine? Dar n-am disperat. N-am putut vorbi cu bancherul, foarte bine, voi vorbi cu alt bogătaș! Am să mă plimb pe una dintre șoselele frecventate de obicei de oamenii bogați; poate că voi nimeri peste vreunul care să-mi inspire încredere și atunci îl voi ruga să mă asculte câteva minute.

Ajuns la Tuileries, m-am oprit pe aleea teilor, care merge paralel cu strada Rivali. Nu peste mult, am văzut coborând dintr-o trăsură frumoasă un bărbat încă tânăr, cu un chip trist și blând. Necunoscutul a început să se plimbe încet pe alee; l-am urmărit pas cu pas; când s-a întors, în ciuda hotărârii mele, n-am avut curajul să-l acostez. Doream să-i mai văd o dată chipul, ca să-mi dau seama dacă prima impresie nu mă înșelase.

— Domnule…

Fie că teama și încurcătura au făcut acest cuvânt neinteligibil, fie că viitorul meu binefăcător era distrat sau preocupat, fapt e că nu m-a auzit și și-a continuat plimbarea până la capătul aleii. Roșind din pricina slăbiciunii de care dădusem dovadă, am făcut un ultim efort și, când s-a întors cu fața, l-am salutat și i-am spus cu timiditate:

— Domnule…

— Da, domnule, mi-a spus el mirat, oprindu-se și privindu-mă fix. Apoi cum eu amuțisem, el a adăugat: Vă înșelați, domnule! N-am onoarea să vă cunosc!

Aceste cuvinte mă înghețară; hotărârea mă părăsi. Nu-i puteam istorisi acelui necunoscut, în mijlocul aleii pline de lume, viața mea, insistând asupra unor amănunte care m-ar fi deosebit de un cerșetor oarecare. Așa că, speriat de acea tentativă nelalocul ei, i-am spus bâlbâindu-mă:

— Da, domnule, aveți dreptate! N-am onoarea să fiu cunoscut de dumneavoastră. Aș fi vrut… nădăjduiam…

Mi-a fost cu neputință să mai articulez un cuvânt în plus. Am rămas mut, neclintit, cu pălăria în mână, necutezând să ridic ochii asupra acelui personaj, care, din ce în ce mai mirat, mi-a spus cu o voce nerăbdătoare și trufașă:

— În sfârșit, domnule, ce dorești? De ce m-ai oprit astfel în timp ce mă plimbam?

La aceste cuvinte, rostite pe un ton ridicat, două sau trei persoane se întoarseră și se opriră ca să mă privească. Până atunci stătusem cu pălăria în mână și cu fruntea plecată. Dar băgând de seamă că atitudinea și tăcerea mea începuseră să atragă atenția celor din jur, printre care am zărit și pe unul dintre inspectorii grădinii, m-am eschivat, spunând cu voce schimbată:

— Iertați-mă, domnule, v-am confundat cu o altă persoană…

Totuși, încă nu mă descurajasem „Nu pot avea chiar de la început îndrăzneala și șiretenia dibace specifice cerșetorilor, mi-am spus cu amărăciune. Poate că asta va veni mai târziu… Deci să mai încercăm… și cu mai mult curaj…” Trecând prin fața unei biserici, am intrat cu nădejdea în suflet; cel care se roagă e și milostiv, deci trebuia să găsesc o inimă caritabilă. O femeie tocmai se pregătea să iasă din biserică: o slugă într-o livrea bogată mergea în urma ei. În clipa în care femeia, cu o figură blândă și venerabilă, străbătea un fel de coridor, m-am apropiat și i-am spus pe nerăsuflate:

— Doamnă, în numele cerului! Fie-vă milă de mine! Sunt singur la Paris, fără cunoștințe, fără bani… Nu cer decât să muncesc ca să-mi câștig pâinea în mod cinstit!

— Faci parte din parohia asta, tinere?

— Nu, doamnă.

— Preotul din parohia dumitale te cunoaște? Poate răspunde de evlavia și de moralitatea dumitale?

— Vai, doamnă, n-am nici casă unde sta, nici parohie…

— Îmi pare rău, răspunse femeia, dar cum, din nefericire, nu pot ajuta pe toată lumea, îmi păstrez pomana pentru săracii din parohia mea, care-și îndeplinesc cu promptitudine îndatoririle religioase.

Și-și văzu mai departe de drum.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când, pe la 10 seara, mort de foame și răpus de oboseală, am ajuns la locuința Ologului, în mine avusese loc o schimbare. Încă și la ora asta stau și mă întreb cum de avusese loc atât de repede. Tot sufletul îmi era plin de îndoială și de fiere. Revolta și ura luaseră locul resemnării mele obișnuite. După atâtea încercări zadarnice și cinstite de a scăpa de soarta care mă copleșea, noțiunile de drept și de nedrept, de bine și de rău începuseră să se încurce în mintea mea. Eram mai ales sătul să mai îndur sărăcia! Sătul să mai trag speranțe zadarnice, sătul să mă mai tot întreb: „Oare mâine voi muri de frig și de foame?”

Când am ajuns, Ologul-mă aștepta.

— Ai făcut pe dracul ghem, îmi spuse el, râzând cu hohote. Nu mi-ai adus nici măcar o bucățică de omuleț bun la suflet ca să-l împăiez?

— Voi fi sluga ta, i-am zis cu un aer întunecat.

— Mâine?

— Mâine!

— Să fie într-un ceas bun! Și acum iată cu ce vom începe… Fiindcă eram sigur că ai să te reîntorci, am închiriat, pentru tine, un mic apartament mobilat, de trei camere. Mâine vom merge împreună să-l vedem. Dacă o să-ți convină, semnăm contractul; proprietarul a și fost înștiințat. Apoi voi discuta cu cel care-ți va aduce masa; nu-ți va lipsi nimic. Totuși, ca să nu fiu neliniștit și să-mi i dai o garanție, vei duce tu însuți mâine un ceas la Muntele-de-Pietate; poimâine ești liber, dar după aceea vom trece la treabă…

— Foarte bine, i-am spus, dar acum mi-e foame și mi-e somn…

— Te așteptam ca să stăm la masă. Iată niște bucate care prețuiesc mai mult decât o cană cu lapte și o bucată de pâine. Iată și o saltea bună de lână. Eu mă culc pe patul meu, vârsta nu-mi mai îngăduie să dorm oriunde, tinere…

— N-ai niște vin? l-am întrebat, simțind nevoia să mă amețesc.

— Cum să nu! Ți-a ieșit un porumbel din gură! Am o sticlă cu vin de Madera. Ia gustă, fiule…

Am mâncat și mai ales am băut cu lăcomie. Eram atât de puțin obișnuit cu vinul, încât, atunci când m-am culcat, nu pot spune că eram beat, dar oricum eram turtit bine, fiindcă nu m-am mai gândit la nimic și am adormit buștean. A doua zi, când m-am trezit, l-am găsit pe Olog sculat și îmbrăcat…

— I-am spus proprietarului că vin la unsprezece; cum e zece, mi-a spus el, îmbracă-te și să plecăm.

M-am îmbrăcat și am plecat. În clipa în care părăseam locuința, Ologul mi-a zis:

— Uite, ține ceasul! Și mi-a întins un foarte frumos ceas de aur, cu lanț cu tot.

— Am să-l iau în clipa când voi intra la Muntele-De-Pietate, i-am răspuns.

— Cum vrei… Să mergem să vedem mai întâi apartamentul și să semnăm contractul. Trebuie să recunoști că sunt un foarte priceput om de afaceri…

— Excelent…

Am ajuns în Montmartre și am intrat într-o casă cu aspect respectabil; am urcat ca să vedem apartamentul. Se compunea din trei camere ce dădeau spre o curte și era foarte convenabil mobilat.

— Vei domni aici ca un rege, mi-a zis Ologul; oricum, apartamentul ăsta e mai bun decât zăpada, zloata și noroiul Parisului, nu?

— Mult mai bun.

— Atunci hai la proprietar să semnezi contractul și să-i plătești pe trei luni înainte. Uite, ai aici două sute de franci.

Și Ologul îmi întinse zece monede de aur a câte douăzeci de franci. Proprietarul ne aștepta, contractul era gata; Ologul discută cu tapițerul care-i vânduse mobilele și care, împreună cu proprietarul, aranjase apartamentul. I-am dat proprietarului banii și el mi-a dat o copie după contract.

— Află că am făcut o afacere de aur, mi-a zis Ologul ieșind din casă. Să știi că procurarea mărfurilor e floare la ureche. Greul e să le vinzi fără să iști bănuieli, asta-i problema. Pare cât se poate de firesc ca un tânăr care stă destul de bine și e cunoscut în cartier să vrea să-și vândă ba argintăria, ba câteva bijuterii, sau lenjerie, sau haine; trebuie să ai însă grijă să-ți alegi cumpărătorii, azi dintr-un cartier, mâine dintr-altul, putând să-ți dai o adresă onorabilă unde să poată veni cumpărătorul să-și ia marfa și să-ți dea banii. Acest lucru îndepărtează până și cea mai mică urmă de neîncredere. Și apoi, vezi tu, astea deocamdată sunt fleacuri. Mai târziu, ai să-ți primești și tu partea ta…

— Nu mă îndoiesc c-o voi primi… Și acum unde mergem?

— La Muntele-de-Pietate… Să ceri patru sute de franci. O să-ți dea trei sute… Ia-i și vâră-i în buzunar…

— Foarte bine. Haidem…

— Ia ceasul.

— Când ajungem acolo.

— Mă rog, cum vrei…

Mă simțeam într-o stare de spirit oarecum asemănătoare cu cea a unui om care visează, dar care are vag conștiința că visează; nu simțeam nicio remușcare și, plin de resentimente împotriva societății, îmi spuneam: „Am vrut să muncesc și să-mi câștig în mod cinstit pâinea, dar societatea nu mi-a răspuns; ba, dimpotrivă, m-a silit să aleg între a muri de foame și a săvârși fapte nedemne! Așa că ceea ce fac eu acum n-are decât să cadă în capul societății. Ea nu vrea să-mi recunoască dreptul meu de a trăi, uite că nici eu nu vreau să-i recunosc legile!” Sigur că Ologul, citind pe chipul meu gândurile amare care mă frământau, îmi zise:

— Așa îmi placi, fiule! Ești palid, cu dinții strânși… Sunt sigur că, dacă ai avea un cuțit în mână, ai fi în stare să înfrunți zece persoane deodată…

După ce Ologul rosti aceste cuvinte sinistre, am fost obligați să ne oprim din pricina unei îngrămădiri de oameni, pricinuită de îmbulzeala câtorva trăsuri; cum colțul străzii era astfel astupat, trecătorii se revărsaseră pe trotuare. Brusc, am scos o exclamație involuntară: la câțiva pași de mine am zărit-o pe Régine într-una dintre trăsurile oprite din pricina învălmășelii. Tânăra era îmbrăcată în negru, așa cum o văzusem întotdeauna când venea la mormântul mamei sale. O paloare ușoară îi acoperea chipul frumos și melancolic; fata părea gânditoare. Din întâmplare își întoarse capul spre mine. Timp de o clipă privirea ei tristă și distrată se opri asupra mea. Ochii mei îi întâlniră pe ai ei, dar fata nu păru să mă vadă. În acel moment drumul se eliberă, trăsura în care se afla Régine, în compania unei doamne, o luă din loc și dispăru. Privirea Réginei parcă mă hipnotizase; o rază lumină brusc prăpastia în care eram pe cale să alunec. Într-o clipă, am și hotărât ce aveam de făcut. Fusesem despărțit de Olog de un grup de persoane care se opriseră ca și noi. În stânga am văzut o poartă mare pentru trăsuri și sub bolta de piatră, primele trepte ale unei scări. Profitând de un moment când tovarășul meu se uita în altă parte, am intrat repede pe poarta aceea larg deschisă și, fără ca portarul să mă observe, am urcat în grabă scara până la primul etaj, apoi am început să urc foarte încet și restul scărilor până la etajul al cincilea, gata să răspund, dacă m-ar fi întrebat careva, că venisem să caut un locatar oarecare. Voiam să-i dau Ologului timpul să se îndepărteze și să alerge în căutarea mea de la un capăt la celălalt al străzii. După ce m-am oprit câteva minute la ultimul etaj, am început să cobor foarte încet, făcând pauze pe fiecare palier. Am pierdut astfel vreun sfert de ceas, apoi am ieșit cu precauție în stradă, privind în dreapta și în stânga. Ologul dispăruse. Am intrat într-un pasaj, am luat-o repede la picior și, tăind pe niște străduțe mai puțin frecventate, am ajuns pe niște terenuri mărginite pe o latură de ultimele căsuțe din cartier, iar pe latura cealaltă, de zidul ce înconjoară Parisul. Odată sosit în acel loc, am respirat ușurat. În timpul acelui marș forțat mă și gândisem ce aveam de făcut. Eram cât se poate de calm. Aruncându-mi ochii în jur, am zărit – alături de ultimele case din cartier – mai multe excavații adânci ale unor construcții începute, dar întrerupte din pricina iernii. O serie de planșee, cu spații între scânduri, înconjurau unele din clădirile neterminate. Am zărit o pivniță pe jumătate terminată, a cărei boltă era foarte bine întărită. Am așteptat cu nerăbdare să se facă noapte. Lumina zilei aproape că-mi făcea rău. M-am plimbat îndelung pe acele terenuri pustii care fură în curând acoperite de o ceață deasă. Cu cât mă gândeam mai bine, cu atât hotărârea luată mi se părea mai înțeleaptă. Mă miram eu însumi de prăpastia în care fusesem gata să cad și din care mă smulsese Régine. În sfârșit, se înnoptă. M-am strecurat cu destulă ușurință printre scândurile ce înconjurau clădirea începută. Am coborât în pivnița aceea, am luat un maldăr din paiele cu care fuseseră acoperite pietrele de temelie în timpul iernii și mi-am făcut un fel de culcuș în fundul pivniței neterminate. Mi-am pus o piatră la căpătâi drept pernă și m-am întins acolo, așteptând liniștit să mor. Luasem această ultimă hotărâre, fără ură, fără mânie, fără să mă revolt împotriva sorții. Mă hotărâsem să mor pentru că nu putusem găsi mijloacele de a trăi. Pentru că nu voiam să trăiesc în rușine și dezonoare; pentru că, în sfârșit, nu mai aveam nici curajul, nici puterea de a prelungi în zadar lupta crâncenă pe care o duceam de trei zile încheiate împotriva situației în care mă aflam.

Din seara aceea, începu pentru mine un soi de agonie morală și fizică, mult mai puțin dureroasă decât crezusem eu. În pivnița umedă și întunecoasă era aproape călduț; după prima noapte petrecută într-un soi de toropire am văzut strecurându-se lumina palidă a dimineții până sub bolta unde mă refugiasem. Atunci am simțit un soi de bucurie ciudată: bucuria de a-mi spune: „Azi nu trebuie să mă mai duc nicăieri!” Nu mai eram neliniștit nici că nu aveam ce mânca, nici că nu aveam unde dormi. Mi-am petrecut ziua într-o totală nemișcare, simțind în curând un frig cumplit și un fel de îngreunare a membrelor. Cu fața la perete, cu ochii închiși, nu mă mai gândeam decât la trecut. Acea lungă meditație a fost ca un tandru și solemn rămas bun adresat din adâncul inimii mele tuturor celor pe care-i iubisem. Paiața, Basquine, Claude Gérard, Régine fură rând pe rând evocați de amintirile mele, din ce în ce mai slabe, căci din seara acelei zile am început să simt tot mai des dureroasele crampe ale foamei. Din fericire, ele acționară în curând asupra creierului meu, și așa foarte slăbit. Din acel moment cred că am căzut pradă halucinațiilor care însoțesc întotdeauna acel groaznic paroxism numit „delirul foamei”. Pierzându-mi cunoștința, nu știu ce s-a mai întâmplat cu mine.

…Când mi-am revenit în fire, se lumina de ziuă; eram culcat pe un pat de campanie, într-un fel de chițimie, de unde am văzut sub mine un grajd lung, plin cu treizeci sau patruzeci de cai. Crezând că visez, am privit în jurul meu cu o uimire crescândă; apoi am auzit niște pași care urcau scara ce ducea din grajd în chițimia mea. În ciuda slăbiciunii și a năucelii de care încă mă simțeam cuprins, am recunoscut totuși chipul cinstit al vizitiului ce mă condusese prin Paris în ziua sosirii mele în acel mare oraș.

— Băiete, zise vizitiul, printr-o întâmplare destul de ciudată, te-am scăpat de la moarte; am un cumnat care e portar în strada Provence, la un hotel. Există acolo un locșor minunat pentru un comisionar activ, inteligent și care, lucru rar, știe să scrie și să citească. Eu socot că e mult mai bine acolo decât dacă te-aș lua rândaș aici… Dacă-ți convine, vom merge la prefectură împreună cu cumnatul meu și cu un martor ca să te angajeze. Leafa nu-i grozavă; dar munca e mult mai ușoară decât aici și vei avea pâinea asigurată… Pe urmă, vom vedea și noi ce s-o mai ivi…

Am acceptat cu multă plăcere această slujbă. Cele mai multe servicii le făceam pe gratis, unui poet pe nume Balthazar. Dar iată că într-o zi, în locuința poetului își făcu apariția vechiul său prieten… Robert de Mareuil.

Robert mă privi o clipă, distrat și disprețuitor. Mi-am plecat ochii, tremurând de teamă să nu mă recunoască. Dar m-am temut degeaba fiindcă Robert i-a spus prietenului său:

— Cu ce se ocupă băiatul ăsta?

— Îmi face unele comisioane… răspunse Balthazar drapându-se, plin de demnitate, în faldurile hainei sale de casă. E cinstea personificată! De când mă slujesc de el nu mi-a lipsit o para, o centimă din banii pe care mi i-a adus…

— Sunt sigur, răspunse Robert râzând, și cum munca lui de comisionar îi lasă probabil destul timp liber, te rog să-mi îngădui să-mi facă și mie un comision…

— Cu plăcere, dragă Robert.

— Mai întâi, te rog să-mi dai cele necesare pentru scris.

Balthazar îi întinse o pană și o călimară cu cerneală.

— Dă-mi și o foaie de hârtie, zise Robert, căutând în zadar ceea ce-i trebuia pe masa poetului, unde se aflau, în schimb, un papuc, o sticlă goală și o redingotă; în sfârșit, după cercetări îndelungate, Robert găsi o foaie de hârtie. După ce isprăvi de scris, mă întrebă:

— Ascultă, băiete, știi unde vine strada Faubourg-du-Roule?

— Da, domnule, destul de aproape.

— Te vei duce la numărul 119…

— Da, domnule.

— Vei întreba de baronul de Noirlieu.. Bănuiesc că știi să citești… Și numele și adresa sunt scrise pe scrisoare… Odată ajuns la palatul baronului de Noirlieu, să-i spui portarului că ai de dus o scrisoare domnului baron.

— Da, domnule.

— Dar nu i-o dai decât baronului, ai priceput?

— Sigur, domnule. Nu i-o voi da decât domnului baron.

M-am îndreptat către Faubourg-du-Roule cu o nerăbdare de nedescris. Adresa baronului de Noirlieu era adresa pe care o văzusem scrisă pe pergamentul împodobit cu acea coroniță regală de aur și cu diverse linii simbolice, pergament găsit de mine printre scrisorile ce aparținuseră mamei Réginei.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Balthazar, din cale-afară de încrezător și poate din pricină că era prea sărac și hoții n-aveau ce să-i fure, își lăsa întotdeauna ușa descuiată. Așa că am intrat în prima cameră care preceda dormitorul poetului și l-am auzit pe acesta strigând, plin de admirație:

— Îți spun că e magnifică, năucitoare, că pur și simplu îți sucește capul doar cât o vezi… Vai, dacă ai ști cum o ador pe ființa asta… O idolatrizez! Până și numele i-l idolatrizez! Un nume care e el însuși un poem!

Am intrat în dormitor cu riscul de a întrerupe monologul poetului, dar prezența mea nu l-a stânjenit câtuși de puțin.

— Da, numele ei e un poem! strigă Balthazar mergând cu pași mari prin cameră. E mai mult decât un poem, e un portret. Duparc, care a văzut-o la teatru „Funambules” într-un rolișor, mi-a spus că e un diamant ascuns care nu va întârzia să strălucească în curând în toată splendoarea sa!

— Ei, ce-a zis baronul? mă întrebă cu nerăbdare Robert de Mareuil, care, preocupat de lucruri mai serioase, părea să nici nu-l audă pe prietenul său.

— Înainte de a-i răspunde, Martin, fii atent la ce te întreb eu, căci vreau să fac o experiență cu judecata ta, chiar dacă e atât de limitată.

— Lasă-l mai întâi să-mi spună mie ce-a făcut, fiindcă e vorba de un lucru foarte important.

— Doar câteva secunde, îl răspunse Balthazar lui Robert. Apoi adresându-mi-se, zise: Ia zi, Martin, ce efect are asupra ta numele de Basquine?

Întrebarea m-a luat atât de pe nepregătite, încât m-am dat un pas înapoi, privindu-l pe poet cu stupoare.

— Vezi, strigă triumfător Balthazar, când îți spun că există unele nume fulgurante până și pentru firile cefe mai rebele la orice zguduire psihică…

După ce mi-am venit în fire din uluirea mea, mi-am dat imediat seama de faptul că dacă inspiram o cât de mică neîncredere noilor mei stăpâni, eram pierdut. Nu știu ce inspirație am avut, dar am înțeles că într-o asemenea situație, cel mai bun lucru ar fi să spun adevărul.

— Oh, domnule, am răspuns, știți, acest nume…

— Acest nume te-a năucit, nu-i așa? strigă poetul. Se oglindește în ochii tăi ca o rochie roz cu volane presărate cu steluțe de argint… Acest nume strălucitor se învârte în mintea ta întocmai ca un vârtej de paiete de aur, nu-i așa?

— Nu, domnule, nu-i așa! Dar am fost foarte tulburat când ați rostit acest nume, fiindcă…

— Fiindcă? mă întrebă poetul, în vreme ce contele bătea din picior cu o nerăbdare crescândă.

— Când eram mic, domnule, am cunoscut o fetiță care purta acest nume. Cânta ca o privighetoare, dansa ca o zână, avea niște plete lungi, blonde, și doi ochi mari, negri…

— Extraordinar! strigă poetul. Această minune în materie de artă, de cântec, de poezie, care azi e încă necunoscută, poate că mâine va țâșni ca un bolid și-i va orbi pe toți cu talentul și cu frumusețea ei. Basquine a jucat la un circ. Robert, va trebui să mergem chiar astă-seară la „Funambules”… O vom dezvălui tuturor celor care încă o ignoră, care…

— Balthazar, văd că uiți că eu am de rezolvat o treabă mult mai serioasă! Apoi, întorcându-se către mine, mă întrebă: Ai fost la baron?

— Da, domnule.

— L-ai văzut?

— Nu, domnule!

— Eram sigur! strigă Robert înciudat. Te-a primit mulatrul, nu-i așa?

— Da, domnule… Am insistat, dar… Dumneavoastră mi-ați recomandat, domnule, să mă uit cu atenție la tot ce se petrece… Să-mi aduc aminte și să vă povestesc tot…

— Sigur! Și ce anume s-a petrecut?

— Știți, domnule, eu mă încurc dacă nu mă lăsați să încep cu începutul…

— Păi, începe cu începutul, zise poetul.

— Ei bine, domnule, i-am răspuns lui Balthazar, am ajuns în strada Faubourg-du-Roule, am bătut la poartă, mi s-a deschis, am intrat și… hop mulatrul, care m-a întrebat ce voiam. „Să-i înmânez o scrisoare domnului baron de Noirlieu.” „Domnul baron nu primește pe nimeni”, mi-a răspuns mulatrul. În acel moment, cum mă aflam pe peronul casei, am văzut ieșind un domn încă tânăr și foarte bine îmbrăcat; a stat de vorbă cu mulatrul, care i-a spus „domnul Du… Du… (și m-am prefăcut că nu-mi aduc aminte) Duri…

— Duriveau! strigă Robert de Mareuil pe cât de mirat, pe atât de neliniștit. Apoi adăugă: Contele e un bărbat înalt, brunet și cu o înfățișare aspră. Nu era așa?

— Da, domnule, chiar așa se numea domnul acela și arăta exact cum l-ați descris dumneavoastră.

Robert de Mareuil îl privi pe poet și-i zise clătinând din cap:

— Știi ce voință de fier are acel diavol de om, și apoi este nemaipomenit de bogat. Nimeni nu poate fi pentru mine mai primejdios decât el!

Apoi, după ce se gândi o vreme, mă întrebă:

— Contele Duriveau a ieșit de la baron în timp ce tu vorbeai cu mulatrul?

— Da, domnule, și mulatrul l-a însoțit până la trăsură… Când să plece, acel domn i-a zis mulatrului că să-i aducă aminte domnului baron că o să vină mâine la ora două să-i ia cu trăsura ca să meargă la Luvru, da, pe el și pe domnișoara Re… Re…

— Régine! strigă Robert.

— Da, domnule, așa a spus…

— Aha! Va să zică mâine la două, la Luvru! zise Robert cu un soi de satisfacție amestecată cu ciudă. Foarte bine! Deci baronul n-a devenit nici atât de sălbatic, nici atât de smintit pe cât se spune. Minunat! Mâine la două voi fi și eu la Luvru! Apoi, adresându-mi-se din nou, adăugă: Dragul meu, ești un băiat de aur, deși ai un aer cam neghiob. Continuă… Deci, după ce-a plecat Duriveau, tu ai rămas cu mulatrul?

— Da, domnule.

— Și ce ți-a zis?

— Cum eu voiam să-i dau scrisoarea numai baronului, el mi-a zis că stăpânul său nu primește pe nimeni. Dar atâta am insistat, încât până la urmă m-a dus într-uri salon plin numai cu portrete și mi-a zis să aștept…

— Ei, și l-ai văzut pe baron?

— Nu, domnule. După câteva minute, mulatrul s-a întors și mi-a spus pe un ton satisfăcut: „Dacă nu vrei să-mi lași mie scrisoarea, atunci domnul conte de Mareuil s-o pună la poștă și va primi răspuns”. Cum eu n-am vrut să-i dau scrisoarea, mulatrul m-a condus până la poartă.

— Mereu aceeași ranchiună și aceeași neîncredere, zise Robert adresându-se poetului. Apoi mă întrebă: Ia spune-mi, n-ai văzut-o pe tânăra care locuiește în casa aceea? Și care mă iubește, Balthazar, mă iubește…

— Nu, domnule.

Și altceva deosebit n-ai mai remarcat?

— Nu, domnule. Doar când am ieșit afară din curte…

— Ei, zi repede, ce-ai văzut?

— Păi abia făcusem câțiva pași și am văzut o trăsură superbă oprindu-se la poartă. Acuma, nici eu nu știu dacă am făcut bine, domnule. Dar cum mi-ați spus că să casc bine ochii la tot… m-am uitat și eu să văd cine coboară din trăsura aceea frumoasă.

— Ai făcut foarte bine, mi-a zis Robert. Ei, și cine a coborât?

— Un domn cu un chip deosebit de plăcut și de frumos, mult mai tânăr decât contele Duriveau, nu chiar atât de înalt ca el, dar tot atât de elegant…

Și, pentru a-mi completa născocirea, l-am zugrăvit cât mai în amănunt pe necunoscutul din cârciuma „La trei butoaie” nădăjduind că poate Robert îl cunoștea. Poate că aveam să aflu de la el cine era acel om ciudat pe care țineam atât de mult să-l cunosc. Dar nădejdea mi s-a spulberat. În ciuda amănuntelor minuțioase pe care le-am dat în legătură cu acel personaj, contele de Mareuil – după ce m-a ascultat cu mare atenție și cu o neliniște bătătoare la ochi – mi-a spus:

— Nu-l cunosc pe acest om… N-ai observat ce culoare aveau livrelele servitorilor?

— Livrele? am întrebat, prefăcându-mă că nu pricep despre ce anume era vorba.

— N-ai observat ce culoare aveau hainele servitorilor?

— Nu, fiindcă mă uitam la stăpân…

— Păcat! Acest amănunt mi-ar fi fost util, zise gânditor Robert de Mareuil. Altceva n-ai mai observat?

— Nu, domnule.. Nu-mi mai aduc aminte nimic. Oricât m-aș strădui. Și totuși… stați un pic…

Și am recurs la o nouă fabulație pentru a-i ațâța și mai tare gelozia lui Robert de Mareuil. Voiam să-l determin să se facă luntre și punte ca să afle cine era necunoscutul de la cârciuma „La trei butoaie”.

— Zi repede! strigă contele.

— Unul dintre servitori, cel care stătea la spatele trăsurii, i-a spus celui care stătea lângă vizitiu când domnul, cel tânăr a coborât: „Acum, ca de obicei, o să așteptăm un ceas sau chiar două!”

— Cum? Așa a zis servitorul? Păi ăsta e un lucru foarte important de știut! strigă contele de Mareuil.

— Eu, domnule, nu mi-am închipuit că v-ar interesa!

— Păi bine, tontule, asta dovedește că tânărul acela e unul dintre obișnuiții casei.

— Tot ce se poate…

— Trebuie neapărat ca în trei sau patru zile cel mult să-mi afli cine e tânărul, zise contele după ce se gândi câteva minute.

Îmi atinsesem scopul. Îl făcusem pe conte să fie tot atât de dornic ca și mine să dezlege acel mister; în plus, trebuia să-mi dea o mână de ajutor în căutările mele.

— Da, continuă el, trebuie neapărat să descoperim cine e acel tânăr.

— Da, domnule, dar cum mă sfătuiți să procedez?

— Începând de la zece, unsprezece dimineața, ai să te postezi lângă locuința baronului; ai să te uiți atent la toate persoanele care intră la el și ai să observi dacă printre ele se află și tânărul despre care mi-ai vorbit. Dacă vine cu trăsura, e ușor să afli cine e…

— Cum, domnule?

— Întrebând servitorii cum îl cheamă pe stăpânul lor.

— Vai, domnule, dar eu nu cutez să fac acest lucru… Și apoi s-ar putea să nu-mi spună!

— Dacă nu vor, să-ți spună, există un mijloc foarte simplu de a-i face să vorbească, zise contele. Zici că bărbatul e tânăr, elegant și frumos?

— Da, domnule, foarte frumos; are un chip cu totul deosebit.

— Ei bine, vei spune – cu un aer foarte misterios – slugilor lui că vii din partea unei femei foarte frumoase, care s-a îndrăgostit de stăpânul lor și care ar vrea să știe unde stă. Într-un caz ca acesta e cu neputință ca servitorii să nu-ți spună… Pricepi?

— Dar, domnule, am spus făcând pe nătângul și pe încurcatul, eu nu știu să mint…

— Bravo, Martin! strigă Balthazar, nemaiputând să tacă atâta vreme. Adineauri m-am speriat când te-am văzut comportându-te întocmai ca Figaro, dar acum, când ai spus ce-ai spus, m-am liniștit.

— Dar, domnule, l-am întrebat pe Robert, dacă acel domn nu vine cu trăsura, cum să vorbesc cu servitorii săi?

— Dacă vine pe jos, îl aștepți până iese și te iei după el… îl urmărești pas cu pas. Trebuie să doarmă și el undeva, nu?

— Da, asta așa e, am zis eu vesel, și cum nu te culci decât la tine acasă, aflu eu repede unde stă.

— Cum nu te culci decât acasă! strigă Balthazar înveselit. Martin, ai merita să fii răsplătit pentru naivitatea ta!

— Sunteți foarte bun, domnule, i-am spus poetului: Apoi, adresându-mă contelui: Chiar dacă voi afla unde stă acel domn, tot nu voi ști cum îl cheamă.

— Vei intra la portar, îi vei descrie omul și vei întreba cum îl cheamă… Găsești tu un pretext…

— Vai, domnule, cât sunteți de descurcăreț! am strigat plin de admirație.

— Acum, altceva, mi-a spus Robert de Mareuil înmânându-mi o scrisoare pe care probabil că o așternuse pe hârtie cât lipsisem eu. Du scrisoarea asta în pasajul Bourg-l’Abbe, la un anume Bonin, negustor de jucării.

La numele de Bonin mi-au venit în minte niște amintiri vagi. Mi se părea că mai auzisem acel nume; dar nu-mi puteam aduce aminte cu ce prilej și nici cărei persoane aparținea.

— Scrisoarea asta nu-i atât de simandicoasă ca cea trimisă baronului, zise Robert; ai să i-o dai lui Bonin în mână; el nu-și lasă prăvălia vraiște așa c-ai să-l găsești acolo; vezi că trebuie să-ți dea răspuns.

— Da, domnule.

— Atunci du-te și întoarce-te cât mai repede.

— Iar când te întorci, treci pe la ospătăria din strada Saint-Nicolas și adă și mâncarea pentru două persoane, îmi spuse majestuos Balthazar; o să-ți dăm și ție din mâncarea noastră, Martin. Vei sta cu noi și deocamdată, până-ți voi face rost de un pat, vei dormi în camera de alături pe blana mea de urs.

— Eu nu sunt mofturos, domnule. Când mă voi întoarce, am să-mi aduc aici cele câteva lucruri din chițimia unde dormeam până acum. Să știți că mă voi simți bine oriunde veți vrea să mă găzduiți.

— Atunci grăbește-te, îmi spuse Robert. În cazul că domnul Bonin nu se află în prăvălie, să-l aștepți.

Auzind din nou numele de Bonin, mi-am adus brusc aminte că Iepuroaica – fostul meu stăpân – se iscălea, astfel pe vechile sale afișe de circ. Deci de Mareuil îl cunoștea pe Iepuroaica.