Istoria loviturilor de stat din Romania – volumul 2

Istoria loviturilor de stat din Romania de Alex Mihai Stoenescu

CUPRINS:

Introducere.

Capitolul I.

DOUĂ GUVERNĂRI DECISIVE: LASCĂR CATARGIU (1871-1876)

ȘI MAREA GUVERNARE LIBERALĂ (1876-1888)

Capitolul II – RĂSCOALA DIN 1888

Capitolulul III – MAREA RĂSCOALĂ DIN 1907

Capitolul IV – O FARSĂ SINISTRĂ: „RESTAURAȚIA” (7-13 IUNIE 1930)

Capitolul V – EVOLUȚIA DREPTEI ROMÂNEȘTI ÎNTRE 1880 ȘI 1930

CINCI DECENII DE NELINIȘTE

Introducere.

Am văzut în primul volum că perioada de început a constituirii statului modern român poate fi identificată între 1859 și 1871, având drept repere limită Unirea și guvernarea salvatoare a lui Lascăr Catargiu. Extensiile preliminare ale acestei periodizări formale au atins problematica afirmării instituționale a naționalității prin componenta națională a mișcării lui Tudor Vladimirescu, precum și prin meandrele ezitante, dar progresiste, ale revoluției din 1848. Niciunul dintre aceste evenimente nu a creat instituții; ele au fost impuse prin lovitura de stat din 2 mai 1864 și prin regimul cezarist al lui Alexandru loan Cuza.

Deceniul opt debutează cu primele măsuri sistematice de consolidare a modelului democratic prin opera remarcabilă a guvernării Lascăr Catargiu (1871 – 1876), dar aduce la luciditate și o serie de tendințe radicale a căror evoluție nu era pe deplin oprită. Abia „Marea guvernare liberală” (1876 – 1888) pune bazele statului democratic consolidat. Procesul revoluționar – așa cum este el definit prin modificările de structură întinse pe perioade lungi de timp – era deja evident, bine conștientizat de toate forțele politice și ajunsese cu prelungirile sale reformiste și educaționale până la nivelul țărănimii. Ceva fundamental se petrecuse în relația țăranului cu statul său: „statul” venea la el și îl informa asupra unor procese politice care urmau să-i schimbe soarta; „statul” îl anunța că face parte dintr-o națiune în care el, țăranul, constituie baza. Eșecurile proceselor revoluționare inițiate de pașoptiști și bruscate de Alexandru loan Cuza și-au găsit cauzele în persistența rezistentă a imaginii de stat-agresor pe care o avea noua administrație în ochii țăranului. Abia în momentul în care reformele instituționale – în primul rând cele educaționale și funciare – au ajuns la nivelul comunităților rurale și „statul” a fost identificat drept o putere care încearcă să-i amelioreze condițiile de viață, țăranul a început să creadă într-o relație cu această putere. Fenomenul nu l-a mai apucat pe Cuza, dar a surprins în plină evoluție și maturizare forțele politice.

Tipul de relație cu puterea oferit țăranului a fost votul, cu tendința sa de sufraj universal. Aici, așa cum vom vedea, relația a fost parazitată de la început de felul în care i-a fost pus la dispoziție votul, în această perioadă, pe un interval de numai trei ani, românii au fost supuși la trei plebiscite înscenate de puterea politică și evocate savuros de Caragiale prin personajul Farfuridi din O scrisoare pierduta. Nimeni nu poate crede astăzi în veridicitatea acelor plebiscite, în al doilea rând, problema sufragiului universal a copiat tara genetică a statului român, astfel încât bătălia generoasă a unui Nicolae Bâlcescu sau Mihail Kogălniceanu pentru ca țăranul să înțeleagă dependența statului de el, s-a transformat repede într-un nou tip de agresiune, cea politică. Ideea că țăranul trebuie să conștientizeze puterea pe care o are în mână, prin simpla votare a unui reprezentant politic, că acesta depinde de votul său și că guvernarea aleasă are obligația să-și întoarcă serviciile către cel care a votat stă la baza oricărei democrații sănătoase, în România, încă de la început, votul țăranului a fost smuls. Țăranul a fost nevoit să-l dea, a fost constrâns să-l ofere unui anumit candidat sau pedepsit pentru că nu l-a dat cui trebuia, întregul sistem politic românesc sprijinit pe agresiunea asupra libertății de a alege a denaturat de la început sistemul democratic din România. El a devenit curând clientelar. De la pragul dintre secole, destinul statului modern român a depins de capacitatea partidelor de a se adapta proceselor complexe pe care le-a presupus trecerea la sistemul democratic și la economia capitalistă. Fenomenele parazitare prezentate mai sus au fost generate de blocajul conservatorilor într-o concepție tradițională asupra economiei, dar imposibil de pus în practica, anume că România nu poate fi decât o țară agricolă, construită fundamental pe relația armonioasă dintre moșier și țăran. Liberalii, mai ales gruparea tânârâ condusă de Ionel I. C. Brătianu, priveau situația țăranilor în perspectiva transformării, cel puțin a jumătate dintre ei, în proletari, pe măsura dezvoltării unei industrii autohtone. Ei au fost mai aproape de proiectul realist și mai convinși de necesitatea descongestionării mediului rural românesc de o masă a țărănimii amenințată de sărăcie.

Ceea ce se instalase în România după lovitura de stat din 1864 era considerat un sistem democratic bugetar, care nu se sprijinea pe muncă, pe eficiență și pe producție capitalistă, ci pe un dirijism birocratic montat la putere, ca un aparat gata făcut, pentru a gestiona centralizat deficiențele de construcție ale statului, în realitate, suveranitatea obținută prin lupta întinsă pe mai multe decenii a avut nevoie de împrumuturi masive din străinătate – mai ales din Franța și Germania – cu care s-au finanțat administrația și partidele, acoperindu-se prin artificii bugetare lipsa de eficiență a economiei, fragilitatea bogăției care se putuse acumula prin exportul de grâne și materii prime. Independența, suveranitatea și integritatea teritorială a României erau realități incipiente, risipa enormă de resurse materiale și energii politice împiedicând, de exemplu, organizarea teritorială a unei armate susținute logistic de o economie prosperă, după modelul german, astfel încât orice tentativă de presiune să primească o ripostă imediată pe cele două căi în care românii au excelat: o diplomație activă și flexibilă, dublată de vitejia și spiritul de sacrificiu al militarilor săi. Nu trebuie uitat nici o clipă că, în configurația de atunci a României (fără Transilvania și Basarabia), o armată bine echipată și instruita, dispusă într-o amplasare teritorială strategică, avea posibilitatea să descurajeze orice agresiune venita prin una din cele trei direcții strategice, simultan cu o asigurare diplomatică pe altă direcție strategică. Era, oricum, un câștig important față de situația României din trecut, când teritoriul său reprezenta doar un coridor de trecere.

Tot ca o consecință a erorilor de construcție, precum și prin efectul dependenței financiare de exterior, mă încumet încă de pe acum să afirm că ceea ce numin curent corupție politică – cu aspectul trivial al „tragerii” banilor și foloaselor din orice afacere cu statul – a fost un fenomen inevitabil. El este tipic democrațiilor bugetare și birocratice, iar prevederile constituționale și legile aspre împotriva corupției au suportat fie blestemul ridicolului, fie pe cel al caducității. A lupta contra corupției înseamnă a lupta contra unui astfel de stat. Nu îl schimbi din temelii, nu omori corupția. Mai devreme sau mai târziu, cine pornește lupta împotriva corupției, arestând oameni și falimentând instituții, șfârșește în abuz paradoxal, se blochează într-un loc de unde nu poate merge mai departe, pentru că ar lovi baze fundamentale ale statului, sau se prăbușește în eșec personal.

Problemele cu care se confruntă țara noastră în anii 2000 nu sunt o noutate, nici măcar nu sunt determinate de celebrul complex al trecerii inedite de la comunism la capitalism. Ele sunt copii fidele și la fel de insurmontabile ale fenomenelor prin care România a trecut în multe crize politice, economice și sociale anterioare perioadei comuniste. Structural, între statul din 1864 și cel din 2000 nu este nici o diferență.

Astăzi, la 130 de ani de la momentul de cumpănă al abdicării domnitorului Carol I și de la salvarea națiunii prin guvernul Lascăr Catargiu, avem privilegiul de a putea cerceta cu atenție actele publice și secrete ale puterii politice din trecutul nostru și avem dreptul de a trage concluzii. Aceste concluzii pot avea efecte asupra electoratului și clasei politice de astăzi, în măsura în care de ambele părți – cercetător și cititor – funcționează clipa de luciditate a desprinderii din fascinația pe care continuă să o producă „istoria” despre sistemul democratic implantat artificial în 1864. Numai acel ochi capabil să iasă din peisajul obișnuit al mecanismelor stereotipe oferite de societatea românească va reuși să înțeleagă faptul că tipul de stat și modalitățile de implementare a acestuia au fost greșite din start, alese după un model frumos, dar nepotrivit.

Ideea dominantă, pentru care m-am încumetat să analizez crizele României, marcate prin lovituri de stat și revolte populare, este aceea că o cunoaștere profundă și necosmetizată a istoriei noastre ar trebui să ne împiedice să repetăm erorile acelor timpuri. Trebuie să înceteze mania găsirii vinovatului în afara țării, printre dușmani ireductibili. Toate crizele majore care au zguduit statul român își au originea în interior. Numărul mare al acestor crize și repetarea lor ciclică sunt o expresie a erorilor de construcție ale statului. Necorectarea la timp a acestor erori va conduce la repetarea crizelor după același patent. Cititorul va putea observa ușor că între atitudinea Armatei în tulburările de la Craiova din 1860 și cea de la Timișoara din 1989, că între numeroasele mișcări de stradă provocate sub acoperire socială, dar urmărind scopuri politice, și mineriade este o similitudine izbitoare, că mișcarea separatistă de la Iași din 1866 și mișcările etnice de la Târgu Mureș din 1990 seamănă în comportamentul forțelor angajate, inclusiv în ce privește apariția noilor servicii de informații, că descrierea clasei politice românești este aceeași în 1907, de exemplu, cu cea de astăzi. Și de fiecare dată, în fiecare deceniu critic, învățații, ziariștii, oamenii simpli au arătat cu degetul către modele de societate și de stat din Occident. Pe cât este de clar că aceste modele nu vor fi atinse niciodată, pe atât de necesar este ca România să-și găsească, în sfârșit, propria formă de civilizație moderna. Ea trebuie să asigure întregul confort al bunului trai, relația naturală și directă dintre cetățean și stat, securitatea internă și externa, fără a cumpăra toate aceste avantaje cu prețul deteriorării identității naționale și culturale, a religiei ortodoxe și a istoriei sale eroice. Până când nu va fi atins acest model propriu, poporul român va râmâne profund naționalist, agitat și ușor de păcălit.

Autorul.

Capitolul I.

DOUĂ GUVERNĂRI DECISIVE.

Lascăr Catargiu (1871-1876) și Marea guvernare liberală (1876-1888)

Moto:

De câte ori geniul ajunge să aibă cuvânt la neamul în care s-a născut, timpurile moarte se sffrșesc și încep timpurile vii.

SIMION MEHEDINȚI.

Ziua de 11 martie 1871 a fost una din acele date pe care națiunea le uită, dar care au influențat destinul ei într-o măsură decisivă. Istoriografia noastră are acest obicei de a hiperboliza anumite date – cum este cea de 24 ianuarie 1859 —, la care s-au luat decizii importante, dar fără efect juridic, nu capitale, și de a lăsa în uitare – cum este ziua de 11 decembrie 1861, dată la care s-a produs în fapt Unirea – acele aspecte politice și juridice, pe care, bineînțeles, istoriografia străină nu le uită. Din acest motiv, continuăm să protestăm și să ne manifestăm indignarea pentru conținutul unor enciclopedii, al unor lucrări apărute în străinătate, al unor hărți și studii care judecă rece, instituțional și metodic evoluția statului român, sub permanenta suspiciune a unei atitudini negative față de țara noastră.

Așa cum am arătat în primul volum, în dimineața zilei de 11 martie 1871, la ora 10.00, domnitorul Carol I a convocat la palat fosta Locotenentă domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și col. Haralambie) de la care preluase puterea în 1866, și le-a înmânat membrilor actul de abdicare1. După o oră de insistența din partea celor doi oameni politici, Carol acceptă „cu cea mai mare silă”2 să mai reflecteze, cu condiția ca românii vor fi în stare să prezinte o listă de guvern și să treacă Bugetul prin Parlament. Adusă în Parlament de Lascăr Catargiu în jurul orei 13.00, chestiunea declanșează o adevărată hărmălaie care nu încetează decât la ora 18.00, fără nici o decizie. Mulțimea insurgență adunată pe străzi și incitată la violență de prezența unor subunități ale armatei hotărăște să se deplaseze spre palatul domnitorului pentru a-l răsturna. Prefectul Poliției îl informează pe Carol asupra iminentului asalt al mulțimii și, în momentul în care i se cere să asigure paza și siguranța instituției, înaltul funcționar își dă demisia, în aceste condiții dramatice, alături de Carol I nu se mai afla decât Lascăr Catargiu.

Guvernarea salvatoare.

Cu toate că Lascăr Catargiu a rămas în memoria istoricilor și a supraviețuitorilor holocaustului comunist cu imaginea unui bătrân înțelept și echilibrat, în 1871, când a jucat marele său rol istoric, era un bărbat în plină maturitate. Avea 48 de ani și conducea gruparea conservatoare, fiind el însuși boier din ramura moldoveana a Cațargiilor și urmaș politic al lui Barbu Catargiu. Lascăr Catargiu era, alături de Ion C. Brătianu și Ion Ghica, o autoritate recunoscută și respectată. Echilibrul său proverbial venea dintr-o anumită luciditate tipică omului politic versat, critic, dar și responsabil, dublat de un patriotism robust. Caragiale îl vedea astfel: „Sub înfățișarea aceea blajină, nimini, poate, nu știe câță tenacitate și-câtă energie stau ascunse; îndărătul acelor doi ochi blajini, stă dârză o voință neîncovoiață; sub chipul acela de răzeș plin de bonomie naivă, e totdeauna deșteaptă la pândâ cea mai sigură judecată politică, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică imputare”3. Un portret ne-a lăsat și Nicolae lorga: „Bătrânul greoi și gârbov, cu față rotundă roșie și pârul rar pe care-l tăia circonflexul unor mustăți pașnice de blând Bismarck român, avea, după spusa cuiva care l-a cunoscut bine, marea însușire decisivă de a asculta liniștit, pe rând, fără o întrerupere, o tresărire, un gest, și pe unii și pe alții dintre aceia care aveau o pregătire de care el însuși rămăsese cu totul străin, pentru ca, la urmă, când, din atâta discuție, nu mai rămăsese nimic și nu se mai putea înțelege nimic, să indice pe «dumnealui care are dreptate», și alegerea era oricând fără greș”4, în istoria României moderne, acest om politic apare în prim-plan numai în situațiile disperate, găsind de fiecare data acele cuvinte convingătoare și puține, aducătoare de soluțiila momentul de cumpănă al detronării lui Cuza, preia conducerea Locotenentei, pentru ca imediat să dea României prima sa Constituție democratică (1866); în clipa declanșării mișcării separatiste de la Iași, Lascăr Catargiu se duce în marele oraș moldovean, al cărui prefect fusese sub Vodă Sturdza, și nu ezită să aplice forța; mult mai târziu, în 1891, pronunță în fața reginei Elisabeta celebra frază de refuz a căsătoriei prințului moștenitor Ferdinand cu Elena Vâcărescu: „Aiasta se poate, dar atunci Dumnealui rămâne un simplu particuler!”, atitudine ce rezolvă o nouă gravă criză dinastică.

Guvernul format de Lascăr Catargiu în acea noapte de mare pericol îl avea pe gen. Christian Teii la Ministerul de Război, pe Gheorghe Costaforu ca ministru de externe, pe Nicolae Kretzulescu la Justiție, iar la Ministerul de Finanțe pe Petre Mavrogheni. Pentru a înțelege ce ar fi însemnat abdicarea lui Carol I în primăvara anului 1871 să facem apel la o analiză pertinență: „Punerea în discuție de către puterile interesate a existenței Unirei. Primejdia mișcărilor separatiste. Tribulațiunile nesfârșițe prin întreaga Europă în căutarea unui alt principe care să riște din nou experiența ce o făcuse domnitorul Carol. Pierderea definitivă a unei posibilități de sprijin din partea Germaniei și certitudinea câștigării unui nou dușman în dinastia de Hohenzollern, tocmai în momentul în care imperiul german se proclamase la Versailles și avea să capete o mare influență în politica europeană. Lăsarea țării fără nici un sprijin – Franța învinsă fiind prea ocupata cu refacerea ei proprie, Anglia fiind prea departe și Italia încă prea slabă – în viitorul conflict ruso-turc ce se desemna ca inevitabil încă de pe acum. Pierderea oricărei continuități și stabilități înăuntrul țării, unde adolescența noastră constituțională și înflăcărarea temperamentului latin aveau mai mult ca oricând nevoie de un punct fix în jurul căruia să se strângă înăuntru și de un punct de reazem pe care să se sprijine în afară. Iată ce ar fi însemnat abdicarea domnitorului Carol în martie 1871”5. Va trebui să adăugăm la acest tablou exploziv cel puțin două detalii: pe toată perioada războiului franco-prusac, ministerul de externe francez a manevrat pentru detronarea lui Carol și readucerea lui Cuza sau alegerea pe Tronul României a colonelului Nicolae Bibescu, declarat peste noapte prinț francez (!), dar rămas în istorie drept complice la asasinarea primului-ministru Barbu Catargiu; în al doilea rând, așa cum arăta Nicolae lorga „există în 1870 o înțelegere între Austria și Turcia pentru ca la cea mai mică mișcare a noastră, mai ales într-un anume sens, cu permisiunea Austriei, Principatele să fie ocupate de turci”6. Toate aceste elemente de pericol, precum și situația grea financiară a țării, fac din guvernul Lascăr Catargiu o echipă de supraviețuire, în condițiile în care însuși domnitorul continua să fie pregătit pentru abdicare. El aștepta doar soluționarea scandalului afacerii Strousberg pentru a pleca.

Pe fondul unor dezbateri parlamentare aprinse, în care declarațiile de credință la adresa Constituției, venite din partea guvernului, sunt combătute violent de gruparea liberal-radicală, se produce o modificare a atitudinii domnitorului, în următoarele săptămâni, Carol se convinge că dimensiunea revoltei antidinastice a românilor se reduce la câteva grupuri turbulențe din București, Ploiești și Craiova, agitate de liberalii radicali, și că populația nu se asociază acestei mișcări, fiind mai de grabă loială Tronului și preocupată de situația economică. De fapt, în dedesubturile acestei constatări se afla realitatea că societatea românească nu era pregătită pentru reformele liberale și reacționa la ele fie printr-o mare prudență, fie prin confuzia de tip Conu Leonida.

Ambiționat de situația grea personală în care se afla, dar și de faptul că eșecul său se producea simultan cu marea victorie germană în Europa, Carol decide să guverneze metodic: „El și-a dat seama, în primul loc că, fără ordine severă în interior, nici o realizare serioasă economică nu este posibilă. Pentru introducerea acestei ordini severe în interior îi trebuia un guvern cu nună de fier și cu mare autoritate în țară. Guvernul Lascăr Catargiu răspundea în totul acestei așteptări”7. Este momentul în care domnitorul Carol I admite sistemul politic întemeiat pe partide, în care guvernul organizează alegerile și le câștigă, asigurându-și o majoritate parlamentară confortabilă. România revenea practic la sistemul gândit de Marile Puteri în 1858, care, pentru a asigura stabilitatea țârii, concepuse un mecanism electoral menit să permită conservatorilor să formeze guvernul și să domine Parlamentul. „Regele a acceptat, de fapt, modificarea Constituției prea liberale de la 1866 – copiată după Constituția belgiană de la 1831 – sub guvernul Lascâr Catargiu (1871 – 1876), inversând datele democrației parlamentare, în timp ce, în țările occidentale, Anglia, Franța, Belgia, șeful statului face alegeri și numește prim-ministru pe reprezentantul partidului care a reușit să obțină majoritatea electorală, la noi procedura era inversată. Șeful statului îl numea pe primul ministru, care convoca administrația și organiza alegeri, obținând automat un rezultat favorabil partidului din care făcea parte primul ministru numit de rege”8. De acum încolo, până în 1937 și apoi până în 1996, stabilitatea politică va fi asigurată prin sistemul desemnării unui partid care să organizeze alegerile și să facă tot posibilul, inclusiv abuzuri, pentru a le câștiga. Astfel au fost posibile trei guvernări de durată și succesive, de 5, de 12 și de 8 ani, cele mai lungi din istoria României libere moderne, în secolul al XX-lea, acest sistem a fost cunoscut sub denumirea de rotativa partidelor politice, subiect de batjocură din partea istoriografiei comuniste, dar soluție unică de supraviețuire a sistemului democratic în România.

Ar fi de lămurit un detaliu al instalării guvernului conservator Lascăr Catargiu. Pus în minoritate în Parlament și contestat vehement, guvernul Lascăr Catargiu dizolvă ambele Camere la 16 martie 1871, fapt interpretat în epocă de către liberalii radicali ca o lovitură de stat. Acuzația avea doar un caracter propagandistic, deoarece Constituția din 1866 prevedea la Art. 35: Puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită în mod regulat prin Constitufiune, iar la Art. 95, alin. 6 prevedea că El (domnitorul) are dreptul de a dizolva ambele Adunări de odată sau numai una din ele9.

În Mesajul Tronului din 23 mai 1871, Carol I făcea un bilanț al primului deceniu de statalitațe modernă a României și prefigura programul său politic: „Am trecut cu toții prin grele încercări, dar lupta ne-a întărit, experiența ne-a luminat, și, cunoscând mai bine oamenii și lucrurile, vom merge cu pași mai siguri pe adevărata cale a progresului. Națiunea întreagă, obosită de luptele sterile în care se frământă de mai mulți ani și care îi puteau amenința chiar existența sa politică, s-a ridicat ca un singur om și, răspunzând apelului ce i-a făcut guvernul meu, a pronunțat verdictul său. Prezența domniilor voastre aici, domnilor senatori și domnilor deputați, probează îndestul că țara este decisă a nu-și caută fericirea aiurea, decât în ordine și stabilitate, căci nu fără impunitate se calcă legea adevărului și nu fără teribile consecințe se violează principiile cele mai fundamentale pe care este așezată societatea. De aceea, să consolidăm prezentul, pentru ca să asigurăm viitorul. Probele constante de încredere în guvernul meu, ce mi se dau din toate părțile, liniștea ce domnește pretutindeni, afectuoasa primire ce mi s-a făcut în călătoria ce am întreprins cu Doamna în o parte a României, m-au convins pe deplin că țara este eminamente conservatoare, că lecțiunile trecutului au dat roadele lor și că orice întreprinderi de dezordine nu pot întâmpina în viitor decât dezaprobare generală, mai înainte chiar de a fi pilduite prin înfrânarea legilor”10. Substratul acestei atitudini publice era decizia de a guverna după principiile conservatoare, care fundamentaseră sistemul parlamentar la nivelul Adunărilor Ad-hoc. Acest fapt presupunea încălcarea unor prevederi fanteziste ale Constituției din 1866, oricum inaplicabile, și instituirea unei regim de Dreapta, bazat pe ordine și pe restrângerea unor libertăți pentru care societatea românească nu era pregătită. Ideea că această atitudine de forță ar fi fost îndreptată împotriva democrației și ar fi constituit un abuz, un act dictatorial, o îndepărtare de la idealurile națiunii – teză dragă istoriografiei române oficiale – este infirmată cu cel puțin două argumente: timp de 5 ani, guvernul conservator nu s-a confruntat cu mișcări sociale majore, revolte sau incidente sângeroase, iar contextul real, atitudinea oamenilor politici și a locuitorilor țării față de noua orientare a politicii interne a domnitorului poate fi ilustrată de afirmațiile lui Carol I din scrisoarea către tatăl său datată. 7 /19 iunie 1871: „La deschiderea Camerei am fost mai călduros salutat ca niciodată; entuziasmul atinse punctul culminant la acea parte din discursul meu unde anunț că sunt decis a-mi continua misiunea; au trecut câteva minute până să pot urma. Când părăsii sala, mi se făcură din nou ovațiuni, care continuară la întoarcerea mea la palat pe străzile pline de lume”12.

La alegerile generale din mai 1871, liberalii suferiseră o înfringere severă, obținând doar 10 locuri în Parlament, Ion C. Brătianu retrăgându-se la scurt timp după aceasta la moșia sa, Florica, iar C. A. Rosetti pregătindu-se să emigreze. Putem vedea în retragerea la Florica a lui Ion C. Brătianu scena tigrului însângerat care își linge rănile. Asta nu însemna că era mai puțin periculos. Dimpotrivă. Ca naționalist tenace, Brătianu va face doar un pas înapoi pentru a porni din nou la luptă. Atacul lui se va dovedi nimicitor.

Concomitent cu reculul liberal-radical, domnitorul va acționa prin ministrul Costa-Foru pentru atragerea grupării junimiste de la Iași în politica țării, conștient că liderii acesteia – Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Theodor Rosetti – reprezintă valori intelectuale și morale de care țara avea nevoie atunci. Ei vor intra pe rând în guvernarea conservatoare, mai întâi Titu Maiorescu (7 aprilie 1874), apoi Theodor Rosetti (7 ianuarie 1875). Guvernarea Lascăr Catargiu nu va întârzia să treacă Ia măsuri pentru redresarea economică și financiară a țării. Ministrul de finanțe Petre Mavrogheni – considerat în literatura de specialitate drept cel mai bun ministru de finanțe al României din toate timpurile —, după ce constată că rezervele statului sunt nule și că datoria publică este imensă, declanșează un program inteligent de reforme fiscale, a cărui particularitate șochează prin temeritatea sa: împrumutul lansat pe piață a fost realizat în întregime în țară, fără a apela la noi credite externe. Relaxând presiunea crizei financiare a țării, Mavrogheni are acum un nou spațiu de manevră în procesul de atragere a resurselor și aplică fulgerător monopolul tutunului, al timbrului și al licenței băuturilor alcoolice, concomitent cu ridicarea impozitului funciar. În doi ani România era redresată financiar și oferea condiții sănătoase pentru relansarea economică. De cealaltă parte, Carol forțează programul de construcții feroviare, inaugurând mai multe linii, dezvoltând rețeaua podurilor metalice și a drumurilor interurbane, precum și amenajarea docurilor fluviale. Rapiditatea cu care au fost aplicate aceste măsuri își are explicația în doi factori esențiali: moralitatea exemplară a guvernului Lascăr Catargiu, mai ales prin faptul ca a blocat corupția și afacerile oneroase pe seama statului, și metoda angajării unor mari firme străine, precum și a capitalului occidental, în realizarea proiectelor de infrastructură și de organizare industrială a țării. Atât timp cât domnitorul german și guvernanții de modă germană au deținut puterea, corupția în afacerile cu marile companii a fost extrem de scăzută. Ea a continuat să-și dezvolte însă propriile legi la nivelul funcționarului.

Pe de altă parte, guvernarea conservatoare autoritară a adus societatea românească în situația de a gestiona câteva din aspectele sociologiei politice și în primul rând raportul dintre putere și autoritate. Guvernarea conservatoare a reușit să facă un prim pas important pentru trecerea relației stat-societate de la stadiul de putere – în care vectorul principal este constrângerea – la stadiul de autoritate politică, adică la „capacitatea de a obține ascultarea în absența con-strângerii”, al cărei principal vector devine respectul față de legi și, mai ales, convingerea că acestea sunt legi bune. Națiunea română începea să înțeleagă mecanismele guvernării moderne, să-și producă primele judecăți de valoare asupra felului cum este condusă și să reacționeze ca actor al fenomenului. Din acest punct de vedere, „liniștea” națiunii sub guvernarea conservatoare 1871 – 1876 era o expresie a nevoii de autoritate, de stabilitate, de legitimitate politică, nevoie pe care o vom mai întâlni, parazitar sau progresist, în comportamentul de mai târziu al națiunii. Poporul român, cu responsabilitatea sa de nucleu întemeietor și conducător, trece în această perioadă de la contemplare și curiozitate față de noutatea vio-l3 Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Ed. Albatros, București, 1997, p. 82.

Lentă a mișcării liberai-radicale, la discernământ politic, cu toate neîmplinirile sale, ilustrat de înțelegerea tot mai largă a raportului dintre acțiunea politică și efectele ei asupra vieții sale cotidiene.

O singură voce va rămâne să strige în pustiu: Mihai Eminescu.

Al patrulea factor care a venit în sprijinul guvernării de Dreapta a fost extern. La sfârșitul lunii mai 1871, Comuna din Paris sfârșea într-un devastator incendiu, în măcel și asasinate bestiale, arătând lumii pentru prima dată adevărata față a comunismului. Oroarea pe care a trezit-o această tristă experiență a populației Parisului, precum și expunerea publică a implicării directe a francmasoneriei în lupte, prin batalioane de asalt organizate de loje, a pus pe liberalii radicali români într-o situație defensivă. Nu era doar prăbușirea unui ideal, ci și dezgustul acestor români pentru felul cum fuseseră speculate sentimentele lor patriotice și internaționaliste în scopuri străine României. Mișcarea de forță de pe străzile Bucureștilor încercase să copieze dinamica Gărzii Naționale franceze, dar distanța de la aceasta la ceea ce se dovedea a fi Garda Națională în România era imensă. La Paris, tentativa lui Thiers de a recupera de la Garda Națională cele 200 de tunuri cu care aceasta întărise cartierele Montmartre și Bellevilie s-a sfârșit cu capturarea generalului Lecomte și a generalului Clement Thomas. La ora 17,00 a zilei de 18 martie 1871, cei doi generali sunt executați dans une orgie de sang. Comuna din Paris proclamată la 28 martie se dovedește foarte repede o încercare de instalare a regimului comunist în Franța, fapt care provoacă reacția lui Thiers. Între 21 și 28 mai se desfășoară la Paris „sâptămâna sângeroasă”, în care cinci corpuri de armată însumând 130 000 de oameni atacă baricadele comuniștilor, producând peste 20 000 de morți, 38 000 de arestați și 10 000 de deportați, în spatele trupelor, grupuri specializate de lichidatori executau pe orice suspect care purta o armă, vreun obiect de îmbrăcăminte de culoare roșie sau avea părul grizonat, amănunt în care generalul marchiz de Gallifet vedea un revoluționar de Ia 1848. La finalul măcelului, Adolphe Thiers avea să declare: „Republica va fi conservatoare sau nu va fi deloc.”

Constatăm astfel încă o dată ecoul evenimentelor franceze în situația din România și putem înțelege mai bine declarația lui Carol I referitoare la caracterul conservator al țării pe care hoțărâse să o conducă. Totodată, Franța prezenta imaginea unui stat înfrânt și umilit, dar și a unei țâri care reproșa acum implicarea românilor în Comuna din Paris. La 25 mai /6 iunie 1871, „guvernul francez (Jules Favres) a comunicat însărcinatului de afaceri al României la Paris că, din nefericire, s-au găsit printre insurgenți și români, care și-au uitat într-atâta îndatoririle lor de recunoștință către Franța amicală și ospitalieră, încât s-au unit cu comuniștii”14. Carol a fost nevoit să prezinte scuze. „Vremea conspirațiilor trecuse – conchide italienistul Alexandru Marcu. Epoca eroismului carbonar se dovedea perimată chiar și în Italia, unde reacțiunea contra exceselor garibaldiene ajunsese într-acestea (24 septembrie 1867) până la arestarea și deportarea în insula Caprera a popularului condotier, care năzuia să cucerească Roma cu un ceas mai devreme, în felul acesta ne vom explica totodată reacțiunea împotriva roșilor, a lui C. A. Rosetti mai ales, cât și grija noilor guverne din Principate de a șterge definitiv orice amintire a conspirațiilor din anii precedenți, prin desființarea depozitelor clandestine de arme ce mai rămăseseră la Bacău”15. Protagoniștii acestei revoluții europene mor pe rând: Mazzini în 1872, împăratul Napoleon al III-lea în 1873, regele Victor Emanuel în 1878, Garibaldi în 1882, Karl Marx în 1883. Moștenirea lor este și astăzi foarte controversată.

Al cincilea factor care a favorizat stabilizarea economică și politică a țării în perioada guvernării Lascăr Catargiu, precum și dezvoltarea generală a statului a fost, în mod surprinzător, activitatea liderilor liberali din Opoziție. După episodul trist și nedrept al îndepărtării sale de la guvern în 1868, Ion C. Brătianu a oscilat un timp între abandonarea vieții politice și încercările de a constitui un partid liberal puternic. Traseul carierei lui Ion C. Brătianu din această perioadă ne ajută să observăm că renunțarea publică la o serie de teze revoluționare și la unele metode subterane de acțiune politică – așa cum a fost declarația fratelui său, Dumitru, prin care recunoștea că poporul trebuie să apeleze la revoluție numai în cazuri disperate – a avut efecte imediate în apropierea sau reapropierea de Opoziția liberală a unor lideri centriști, altfel foarte rezervați. Este interesant de subliniat că, pe fondul celei mai bune guvernări conservatoare și în condițiile în care singura formă de capital solid cu care se capitaliza economia românească era cel străin, se ridică din sorginte liberal-radicală o reacție extrem de populară: ideea economiei naționale. Atunci, ca și mai târziu, ideea

14 Memoriile regelui Carol I al României, Ed. SCR1PTA, București, 1993, voi. 2, p. 181. 5 Alexandru Marcu, Conspiratori și conspirații în epoca renașterii politice a României (1848 – 1877), Ed. Cartea Româneasca, București, 1930, p. 348.

Ocupării economiei românești de către străini a pus în discuție, mai degrabă involuntar, singura soluție de dezvoltare pe care o avea tipul de stat dat României prin reformele lui Cuza. Un stat construit cu instituții importate din Franța – a cărui axă principală este birocrația așezată între instituții și cetățeni pentru a forța adaptarea cetățeanului la instituție și nu autorizarea de către cetățean a instituției pentru a-l sluji —, nu avea și nu are altă soluție decât ca, odată cu importul de instituții străine, să importe și capitalul străin. Dacă România modernă ar fi urmat calea nealterată a proiectului inițial francez, ar fi devenit în timp o colonie economică a unor mari puteri europene (Franța, Germania sau Anglia), orientată politic după evoluția ponderii acestor puteri pe continent, dezvoltată, dar lipsită de independență, suveranitate și, mai mult ca sigur, de integritate teritorială. Nu este exclus ca o dezvoltare mai accelerată a Transilvaniei să fi provocat o decizie definitivă a Marilor Puteri de rupere din context românesc a provinciei, criteriul de bază fiind cel economic. Algoritmul era acesta: Muntenia – bază de materii prime agricole, Moldova – bază de producție zootehnică și de exploatare a lemnului, Transilvania – stat dezvoltat industrial după model occidental. Cele trei state românești ar fi avut fiecare o Mare Putere corespodentâ: Franța pentru Muntenia; Rusia pentru Moldova; Germania pentru Transilvania. De aceea, anii 1872 – 1873, despre care aproape că nu se scrie nimic în manualele de istorie, devin extrem de importanți pentru analiza, integrată a statului român. Aceștia sunt anii în care liderii liberal-radicali intră ei înșiși în sistemul economic capitalist, mai întâi ca mici întreprinzători, și, parcă descoperind din interior secretul dezvoltării capitaliste, declanșază o campanie de promovare a capitalului românesc. Este de subliniat că, la interval de numai câteva luni, între 1872 și 1873, se înființează la Sibiu cea mai redutabilă instituție financiară a românilor din Transilvania, celebra Bancă „Albina”, iar la București apare Creditul Funciar, inițiativă a lui Ion Ghica, dar realizare de mare importanță a liberalilor16. Ceea ce reușise Brădanu a fost o trezire a conștiinței naționale din partea multor lideri centriști și conservatori, care și-au pus serios problema apartenenței instituției Creditului Funciar. Guvernul Catargiu nu dorea să se complice, „intenționând să acorde consorțiului Hertz.

Detalii asupra elaborării statutelor vezi la Victor Slâvescu, Corespondența lui Ion Ghica cu Dimitrie Sturdza (1860 – 1880), Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XXV, Mem. 28, Ed. Monitorul Oficial, București, 1943, P. 81 /1327.

Concesiunea unei banei cu misiunea nu numai de a emite monedă, dar să efectueze și împrumuturile de stat și ipotecile private”17. Să fim bine înțeleși: Consorțiul Hertz era foarte solid și eficace în epocă! Guvernul Catargiu nu era parazitat de idei preconcepute etatiste sau etnice, ci dorea o lansare sănătoasă a instituției creditului funciar în România, fără bâjbâieli și jumătăți de măsură. Conservatorii implicați în această soluție au decis așadar calea cea mai directă și sigură. Dar, când întemeietorii creditului funciar s-au întâlnit la 23 martie 1873 în saloanele hotelului Dacia pentru a defini statutul noii instituții, Ion C. Brâtianu și majoritatea pe care reușise s-o formeze din liberali, centriști și conservatori naționaliști au constituit-o cu capital românesc. Ceea ce nu s-a înțeles atunci, decât de foarte puțini inițiați liberali, a fost că Ion C. Brătianu vedea în Creditul Funciar un instrument indispensabil al apariției burgheziei române: „Mai târziu însă, când Creditul Funciar va fi întrebuințat împreună cu toate celelalte instituții financiare de liberali, ca un mijloc de creare a unei noi clase sociale și de sprijin al partidului, își vor da seama ceilalți de ceea ce le scăpase din mâini”18. Viitoarea guvernare liberală de 12 ani, dar mai ales cucerirea Independenței prin participarea la războiul ruso-turc, se vor sprijini temeinic pe controlul mecanismelor financiare ale statului de către Ion C. Brătianu. Pe de altă parte, nici o clipa din orice guvernare liberală a acestei epoci nu a fost oprită finanțarea discretă și sprijinirea economică a românilor din Transilvania.

A fost extrem de greu ca, în condițiile declanșării războiului ruso-turc din 1877, vreo putere financiară sau economică străină să influențeze deciziile statului român prin împrumuturile pe care le-a oferit. Acesta este secretul cuceririi Independenței României, act considerat de unii un mare risc, un gest de curaj, un mare noroc, sau un gest nebunesc. Faptul că Ion C. Brătianu nu și-â scris memoriile și nu a lăsat un jurnal, precum și viața sa misterioasă, plină de pasiune politică, de acțiune subversivă, de succes erotic și mai ales de gândire inteligentă, ne face să-l judecăm numai după realizările sale publice. Ele sunt covârșitoare pentru evaluarea efortului de transformare a statului român într-o structură viabilă și demnă. La sfârșitul războiului, după un efort financiar imens, statul român sub conducerea lui Brâtianu a reușit să răscumpere acțiunile nefericitei afaceri Strousberg și să smulgă literalmente recunoașterea Independenței țării de la singura Mare Putere care conta atunci – Germania.

Guvernarea conservatoare dintre 1871 și 1876 a încercat să redreseze nu numai finanțele statului, dar și instituțiile fundamentale ale Vechii Românii, tulburate de experimentele Cuza și re-voluționar-francmasonice. Biserica, Armata și Școala au beneficiat de o atenție deosebită.

Biserica suferise un șoc cumplit sub regimul reformelor franceze, fiind atacate vechile sale baze canonice. Obligată să intre în conflict cu Patriarhia de la Constantinopol, Biserica Ortodoxă Română a fost declarată schismatică și apoi izolată de surorile sale. Ruptă de legătura sa milenară cu Bizanțul, Biserica Ortodoxă Română era expusă ofensivei Bisericii Ruse. A fost nevoie de măsuri rapide din partea guvernului și a domnitorului Carol I pentru reconstituirea corpului sinodal și stabilizarea procedurilor de numire a înalților ierarhi. Pe timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, în tentativa de a laiciza rapid statul, proprietățile mănăstirilor au fost trecute în administația statului. La fel tipografiile și atelierele de manufactură ecleziastică. Numeroase mănăstiri și schituri fuseseră transformate în închisori și ospicii. Toate așezămintele bisericești rămase în picioare erau obligate să plătească o taxă la stat. Fenomenul a fost justificat de realitatea că majoritatea acestor lăcașuri și anexe era populată cu preoți străini. Nu a existat interesul ca aceste valori să fie transferate întocmai preoților români, astfel încât Biserica Națională să revină la regimul său de sine stătător dinainte; ceea ce se urmărea era dependența bisericii de administrația oficială, deoarece așa funcționau statele occidentale. Eroarea este clară ca lumina zilei: în Occident era vorba de Biserica Romano-Catolică și de cea Luterană, legate de stat prin secole de administrație comună, iar în unele locuri, cum a fost Spania, chiar statul fiind o creație a Bisericii. Abuzul împotriva Bisericii Naționale mersese până la numirea unor episcopi împotriva voinței mitropoitului și până la arestări și închideri în pușcării a unor înalți ierarhi români.

La 1872, sub Carol I și guvernul conservator, a fost promulgată „Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhiali, cum și a constituirii Sflntului Sinod al bisericii autocefale ortodoxe române”, în fruntea Sinodului era ales mitropolitul Ungrovlahiei. Tot din 1872 se înființează la București „Seminarul Nifon”, iar din 1874 ia ființă revista Biserica Ortodoxă Română, în 1881 se înființează Facultatea de Teologie. La 25 aprilie 1885, sub primatul mitropolitului Calinic Miclescu, Patriarhia de Constan-tinopol a eliberat Tomosul de autocefalie, în general, perioada de sfârșit al secolului al XlX-lea, cuprinsă în prima jumătate a domniei lui Carol I, împarte istoricii și analiștii ecleziastici în două tabere:

1. Cei care aleg calea istoriografiei oficiale văd în reformele laicizante ale lui Cuza niște acte la fel de benefice ca și legile de împroprietărire sau de introducere a noii administrații moderne, uitând agresiunea la adresa Bisericii și acuzând domnia lui Carol I, ca fiind a unui catolic.

2. Cei care acuză agresiunile lui Cuza și laudă reformele substanțiale ale lui Carol. Adevărul este că sub domnia lui Carol I s-au pus bazele instituționale sănătoase ale Bisericii Ortodoxe Române, chiar dacă fenomenul politizării, inițiat sub Cuza, a continuat mult timp, afectând „autoritatea morală a vlădicilor de altădată”, pe care nu va reuși să o restabilească, pentru scurt timp, decât strânsa legătură a preoților simpli cu Legiunea Arhanghelului Mihail.

Armata, în opinia lui Titu Maiorescu, ieșise cel mai rău din experimentul Cuza, mai ales din faptul participării la detronare: „Și cum să se nască și de unde să crească acest cuget (dinastic, n.a.), când una din cele mai manifeste reprezentări ale lui, armata, fusese izbită tocmai în simțămintele de fidelitate și de disciplină prin cele petrecute la 11 februarie 1866”19. Totuși, Titu Maiorescu a fost prea aproape de eveniment pentru a vedea ansamblul problematicii militare, în care, dincolo de situația precară a Armatei, corupția regimului Cuza adusese instituția militară în pragul dezintegrării. La această realitate se adăuga, așa cum am mai arătat, folosirea repetată a Amatei în rezolvarea tulburărilor interne și implicarea ei constantă în politica, după principiul revoluționar al pronunciamen-tului. Carol I a fost nevoit să facă față foarte repede după suirea sa pe Tron unui alt conflict: fiind vorba de constituirea unei armate moderne, noi, principiile de bază de la care se pornea puteau fi franceze sau prusace. Ca ofițer german, el vedea construcția Armatei României pe principiile prusace, întărite de recentul succes militar al Prusiei împotriva Austriei și, mai ales, împotriva Franței. La București se afla încâ o importantă misiune militară franceză, care se implicase deja în instrucția trupelor și în formarea ofițerilor români. Practic, domnitorul Carol I încerca să-i îndepărteze pe instructorii francezi, considerându-i ineficienți și de parada. Afinitatea româno-francezâ se opunea, atât la nivelul politic liberal, cât și în rândul ofițerilor români. La început, domnitorul a fost prudent: „Atât necesitatea politică de a nu provoca susceptibilitățile cercurilor conducătoare de la Paris, cât și prezența la București, în virtutea unei legi din vremea lui Alexandru loan Cuza, a misiunii militare franceze nu permiteau venirea alteia din Prusia”20. Carol avea însă o misiune primită direct de la Bismarck. Pentru a depăși impasul, domnitorul a reușit să aducă în țară, sub diferite acoperiri domestice, o seamă de instructori militari germani: „Astfel, locotenent-colonelul Falkenhein, care trecea drept profesor de echitație, servea în realitate ca inspector al cavaleriei; baronul von Rundstett, locotenent de husari în garda imperială, atașat militar și viceconsul al Prusiei în România, îl însoțea pe principele Carol I în inspectarea trupelor; locotenentul von Sanden, atașat la consulatul general al Prusiei în România, avea misiunea să coordoneze instruirea soldaților în folosirea puștilor Dreyse, model 1867. Rolul cel mai important îl juca însă locotenent-colonelul von Krenski, cu acces permanent la inspectarea garnizoanelor, consultant al prințului în toate chestiunile ce priveau armata”21. De asemenea, în domeniul înzestrării, mai ales la armamentul de infanterie și la cel de artilerie, produsul tehnic german a dotat Armata României cu rezultate foarte bune. Dar acel domeniu fundamental unde Carol a reușit să introducă spiritul german a fost sistemul de organizare, care nu a fost implantat, ci adaptat specificului românesc. Fenomenul a fost favorizat de persistența unor vagi influențe ruse în armată, care la origini erau tot germane. Cheia modernizării puterii militare de măi târziu s-a aflat aici: „Elementul organizatoric, sistemul diferențiat de recrutare și instrucție a trupelor, de mobilizare în caz de război, au fost considerate unanim – și după războiul de independență din anii 1877 – 1878 – factorul determinant al succeselor dobândite de România pe tărâmul politicii sale de apărare. Acestea au contribuit, prin adaptarea, lor la specificul realităților interne, de la cele sociale și politice la cele geografice și demografice, la o largă cuprindere a forței valide a țârii în diversele formațiuni militare și semimilitare, la asigurarea unei pregătiri complete a trupelor. Cadrul inițial trasat în vremea domnitorului Alexandru loan Cuza a fost continuat și desăvârșit prin legea de organizare a puterii armate din anul 1868, care introducea pentru întâia oară principiul alcătuirii puterii militare românești pe cinci elemente constitutive: armata permanentă și rezerva ei, trupele teritoriale de dorobanți și grăniceri, milițiile, garda orășenească și gloatele. Dintre ele, milițiile erau menite a «constitui pe viitor baza sistemului nostru de armare». Aceste măsuri aveau să fie consolidate de legislația perioadei următoare; este vorba mai cu seamă de legile de completare și îmbunătățire a prevederilor inițiale, elaborate în anii 1872 și 1874”. La succesele militare ale României va contribui și o realitate pe care tocmai epoca lui Carol I (conform dictonului Regele și dorobanțul) o pune definitiv în valoare: calitățile excepționale de luptător ale românului. Bine înarmat și condus, soldatul român a demonstrat în toate războaiele secolului XX că este unul dintre cei mai rezistenți și curajoși luptători.

Școala a fost principala instituție prin care s-a produs o rapidă emancipare educaționala și culturală în ultimele trei decenii ale secolului al XlX-lea. Școala a fost și unul din puținele domenii în care Stânga și Dreapta politică românească s-au înțeles, pe fondul unei realități statistice evidente, care arată că majoritatea copleșitoare a marilor personalități culturale aveau vederi conservatoare. Faptul nu este de mirare, pentru că unul din cele două principii fundamentale ale curentului de Dreapta era tradiția, și tocmai la tradiție făceau apel, în întregul efort de emancipare a poporului român, și liberalii și conservatorii. Trebuie însă arătat că, în permanență, fenomenul cultural l-a însoțit pe cel politic, fie prin interdependența generată de situația constructivă în care se afla statul român, fie de simplul fapt că sub guvernarea Lascăr Catargiu, miniștrii ai Cultelor și Instrucțiunii Publice au fost Titu Maiorescu

22 Lt-col. Constantin Câzanișteanu, Observatorii străini despre dezvoltarea armatei române În File din istoria militară a poporului român, voi. 3, Ed. Militară, București 1975, p. 142.

Și Petre P. Carp. Nucleul Junimii rămâne centrul de referință al dezvoltării culturale moderne a românilor, prin aplicarea celor două principii conservatoare și în cultură: tradiție și realism (spirit critic). Este perioada în care Vasile Alecsandri deschide problematica poeziei populare și apoi publică „Opere complete” (1875): „Acest volum ne-a garantat contra școalelor de iluzioniști, care se frâmântau să așeze în locul stăpânirii grecești de până atunci – odinioară slavone – tirania dialecticală latino-italiană. A fost o revolu-țiune mântuitoare. A rupt zăgazele claselor. Ne-a învățat să gândim. Ne-a desrobit!”23. Este perioada în care se constată că diferitele variante ale doinei reflectă stările psihice prin care trecuse națiunea română, sub diferitele evenimente petrecute pe teritoriul devenit din 1862 România. Astfel, doina urcă din nivelul său literar la cel socio-istoric. Este perioada primului conflict dintre abordarea lucidă și abordarea sentimentală a culturii naționale, de la nivelul intelectual superior și până la clasa primară, între 22 octombrie 1874 și 14 martie 1875, Alexandru Odobescu își ține superbele sale Lecțiuni de archeologie, iar ultima dintre ele – „A cincisprezecea lecțiune” – va rămâne celebră pentru aducerea naționalismului cu picioarele pe pământ: „Cultul naționalitate! Noastre, întru care intră negreșit și oarecare mândrie că suntem din vița lui Traian, nu mă va orbi niciodată în punctul de a lăuda și gâștele din bătătură, sub cuvântul că sunt urmașe ale gâștelor din Capitoliu”24. Încă o dată va trebui să ne îndepărtăm rapid de imaginea proiectată de regimul comunist asupra conservatorilor, ca așa-ziși exponenți ai unor interese străine, și să observăm că un Petre P. Carp, de exemplu, avea următoarea opinie despre limba română: „N-am nici o îndoială despre rezultatul luptei (dintre români și asupritorii lor), încercarea de a răpi unui neam limba lui, încercarea de a-i surpa credința, este o încercare apriori neputincioasă. Cine zice limbă, nu zice numai posibilitatea de a stabili raporturi între om și om; cine zice limbă, arată cum se reflectă în inimă și sufletul nostru tot universul care ne înconjoară. Cine zice limbă, zice modul nostru de a iubi, modul nostru de a urî, modul nostru de a ne bucura de prezent și de a pregăti viitorul prin forma ce dăm idealelor noastre. Iar cei ce cred că românii vor adopta o altă formă de a iubi, de a urî, de a-și apăra prezentul și de a-și pregăti viitorul, aceia amarnic se înșală”25. Este totodată și epoca inițierii fenomenului de istorizare legendară a trecutului poporului român, aspect care a avut un caracter didactic absolut benefic, dar care a devenit repede rezistent în fața nevoii de abordare științifică, fapt care ne-a împiedicat să învățăm din greșeli și ne-a surprins cu totul nepregătiți politic la nivel de popor în fafa a două războaie mondiale, în perspectivă istorică, nașterea publică a lui Spiru Haret, a lui A. D. Xenopol, a lui Nicolae lorga și a lui Vasile Pârvan, precum și programele diferitelor edituri ale Școalelor au reprezentat o necesară contrapondere Ia istoria anecdotică sub care s-ar fi putut prăbuși trecutul nostru real, fără însă a reuși să zguduie mitologia care ține și astăzi loc de informație istorică.

Guvernarea conservatoare dintre 1871 și 1876 a avut și meritul de a introduce rigoarea și demnitatea în comportamentul democratic, miniștri dându-și demisia pentru nerealizări, primul ministru Lascăr Catargiu înțelegând să fie solidar cu fiecare membru al guvernului său. Proiectele de legi introduse în Parlament erau serios studiate și solid argumentate, beneficiind și de avize juridice, în sfârșit, sub regimul Lascăr Catargiu s-a înregistrat prima situație în care Parlamentul și-a putut desfășura un mandat complet de 4 ani, fără să fie suspendat, umilit de domnitor sau de guvern, dizolvat prin lovitură de stat.