Istoria Angliei – volumul 1

de AnnaE 2.873 de citiri
Descarcă fișierele (2) · DOC sau citește mai jos
Aa

Istoria Angliei de Andre Maurois volumul 1

CARTEA ÎNTÂI

ORIGINILE

I

POZIȚIA ANGLIEI

I. „Trebuie să ne reamintim mereu că suntem vecini, iar nu parte a continentului". Aceste cuvinte ale lui Bolingbroke[1]definesc poziția origi­nală a Angliei. Ea e atât de apropiată de continent încât, de pe plaja Ca­lais, se zăresc albele faleze de la Dover, ispită pentru invadatori. Timp de mii de ani a fost chiar unită cu Europa și vreme îndelun­gată Tamisa s-a vărsat în Rin. Animalele care au repopulat Anglia după perioada glaciară și primii vânători care le-au urmărit au venit din Europa pe uscat. Dar oricât de puțin adânc și de îngust ar fi bra­țul de mare ce desparte astăzi insula engleză de Belgia și Franța, el a fost de ajuns pentru a asi­gura ță­rii pe care o proteguiește un destin aparte.

II. „Insulară, dar nu izolată". Europa este prea aproape de englezi pentru ca insularitatea ideilor și a moravurilor lor să rămână neinfluen­țată. S-ar putea spune chiar că insularitatea este mai curând un fapt uman decât un fenomen natural. La în­ceputul istoriei sale, Anglia a fost invadată, la fel ca alte teritorii, și s-a apărat foarte prost. Trăia atunci din agricultură și din creșterea vitelor. Lo­cuitorii ei erau mai curând păstori și fermieri decât negustori sau marinari. Abia mult mai târziu, după ce-și vor fi construit flote puternice și se vor simți la adăpost, îndărătul unei centuri de mări bine apă­rate, englezii vor cunoaște binefacerile reale ale insularității, care, scăpându-i de teama invaziilor și eliberându-i pentru câteva secole de imperativele mi­litare, determinante în politica altor nați­uni, le va permite să încerce, fără riscuri, forme noi de guvernământ.

III. O întâmplare fericită a vrut ca partea cea mai accesibilă a Angliei să fie câmpia din sud-est, care privește spre Europa. Dacă solul insulei ar fi fost înclinat în partea opusă, dacă pirații celți și scan­dinavi n-ar fi descoperit, de la primele lor in­cursiuni, decât munți inaccesibili, probabil că puțini dintre ei ar fiîncercat o invazie și istoria țării ar fi fost cu totul alta. Dar mareele duceau vasele până în fundul estuarelor bine adăposti­te; mici dea­luri calcaroase acoperite de iarbă îngăduiau explo­rarea insu­lei evitându-se pădurile și mlaștinile; în sfârșit, clima era mai blândă de­cât în alte regiuni situate la aceeași latitudine, deoarece Anglia se gă­sește într-un golf de căldură hibernală creat de cețurile umede și călduțe ale oceanului. Astfel, toate însușirile acestei coaste erau făcute ca să încura­je­ze pe cuceritor, care a fost în același timp și ctitor.

IV. Această Anglie accesibilă este situată exact în fața frontierei care desparte limbile romanice de cele germanice (astăzi flamanda de france­ză). Era destinată, așadar, să primească tot atât de bine pe mesagerii cul­­turii romane și latine ca și pe mesagerii culturii teutone. Astfel că o altă trăsătură particulară a ei o va constitui, de-a lungul istoriei, combi­na­rea elementelor celor două culturi pentru a-și făuri propriul său geniu. Prin aceasta Anglia este profund deosebită de Franța sau de Italia, unde, în pofida anumitor contribuții germanice, fondul latin a fost totdeauna biruitor, precum și de Germania, pentru care cultura latină n-a fost nici­odată decât un ornament, respins adesea cu oroare. De trei ori va lua contact Anglia cu lumea latină - prin cucerirea romană, prin creștinism și prin normanzi - și influența pe care aceasta o va avea asupră-i va fi profundă.

V. Pare paradoxal, dar adevărul este că poziția Angliei pe glob s-a schimbat între secolele al XV-lea și al XVII-lea. Pentru popoarele din antichitate și cele din evul mediu, aceste regiuni atât de des învă­luite în ceață constituie marginea extremă a lumii. Este îndepărtata Thule[2], ma­gică și aproape in­umană, aflată nu departe de infern. Dincolo de stâncile pe care le bat valurile mari ale oceanului încep la nord ghețurile eterne, la vest marea fără de sfârșit. Cei mai cutezători se aventurează până aco­lo pentru că găsesc aur, perle, iar mai târziu lână, dar cum ar putea să-și închipuie cineva viitorul prodi­gios al acestor insule? Orice activitate omenească lua atunci drept țintă, în mod direct sau indirect, bazinul Mediteranei. Va trebui să vină bariera Isla­mului[3], descoperirea Americii și mai ales puritanilor[4]pentru a deplasa căile comerciale și pen­tru a face din insulele britanice - în fața unei lumi noi - baza navală cea mai înain­tată a Europei.

VI. În sfârșit, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, insularitatea, du­pă ce-i permisese Angliei să-și acorde, la adăpostul flotei sale, mai multă libertate internă decât puteau avea popoarele de pe continent, îi va per­mi­te, grație aceleiași flote, să cucerească un imperiu mondial. Stăpânirea mărilor, soluție a problemei apărării naționale pe care i-o impunea Angli­ei poziția sa geografică, explică în parte istoria imperială a acestei nați­uni. Inventarea aeroplanului reprezintă pentru ea evenimentul is­toric cel mai însemnat și cel mai periculos al tim­purilor noastre.

II

PRIMELE SEMNE UMANE

I. Prima pagină din istoria Angliei nu este, așa cum s-a scris adesea, o pagină albă, ci mai curând o pagină acoperită de semne care aparțin mai multor alfabete, a căror cheie noi n-o posedăm. Unele re­giuni ale ță­rii și, în deosebi, dunele cretoase și on­dulate din Wiltshire sunt presărate de monumente construite în timpuri preistorice.

Aproape de satul Avebury se pot vedea urmele gigantice ale unei a­de­­vărate catedrale megalitice. Peste cinci sute de pietre în picioare for­mau inele la care duceau imense alei. Un meterez mărginit de un șanț inte­rior acoperit de iarbă înconjura un vast spațiu cir­cular. De pe mete­rez se mai zărește și astăzi, la o distanță de câteva sute de metri, o colină artificială care domină câmpia și care a cerut, desigur, unui popor primi­tiv tot atâta trudă, credință și curaj cât le-au cerut egiptenilor monumen­tele de la Giseh. Pe toate delușoarele din împrejurimi se ridică gor­gane de iarbă, având forme neregulate, unele ovale, altele rotunde, - morminte ale căpeteniilor în care s-au găsit, înlăuntrul unor încăperi de piatră, sche­­lete, obiecte de olărie și bijuterii. Câmpul acesta de eroi, liniile sim­ple și maiestuoase ale gorganelor care se reliefează pe cer, profilul în­drăz­neț și limpede al meterezului, inelele și aleile, totul evocă existența încă de pe acele vremuri a unei înalte civilizații.

II. Monumentele de la Avebury, templul de la Stonehenge, gorganele de pe Colina Giganților par a dovedi existența, încă din al doilea mileniu înain­tea erei noastre, a „unei populații numeroase obiș­nuite să se uneas­că în vederea unei acțiuni comune sub conducerea unei autorități accep­tate". Poteci de iarbă urmau crestele și serveau drept drumuri pri­milor locuitori ai țării. Multe dintre ele își mai păs­trează importanța, și auto­mo­bilul englezului modern înaintează, întocmai ca însoțitorul turmelor în se­colul al XVIII-lea, pe aceste drumuri ridicate care domină văile astăzi fertile, dar care odinioară erau inaccesibile călătorului din cauza păduri­lor și a mlaștinilor. Astfel, încă din acea perioadă învăluită în mister fu-se­seră determinate anumite trăsături per­manente ale geografiei umane. Multe din locurile sacre ale popoarelor primitive aveau să rămână pen­tru urmașii lor pământuri fermecate. Și încă de pe atunci natura sugera lo-cu­rile de așezare ale viitoarelor orașe. Canterbury era punctul cel mai apropiat de coastă de unde a fost posibil, ținând seamă de flux și reflux, să se ajungă în timp util în cutare sau cu­tare port; Winchester ocupa aceeași poziție în vest; Londra păstrează puține urme ale unei vieți preis­to­rice, dar avea să se impună curând pentru că era, în fundul celui mai sigur estuar, un adăpost comod, la gura unui râu și locul cel mai apro­piat de mare unde era posibil să se arunce un pod peste Tamisa.

III. De unde veneau aceste familii care, după dis­pariția omului pale­olitic și la sfârșitul perioadei gla­ciare, au populat Anglia, aducând cu ele boul, capra și porcul? Scheletele arată că au existat două rase, una cu craniul alungit, alta cu craniul lat. Odinioară se învăța că aceste cranii alungite se găsesc în gor­ganele ovale, iar craniile late în gorganele rotun­de. Era comod, dar inexact. Din păcate s-au găsit cranii alungite în gor­ga­nele rotunde și îți trebuie multă amabilitate intelectuală spre a sesiza printre monu­mentele megalitice din Anglia două civilizații dis­tincte. Se dă în general denumirea de iberi acestei populații primitive și se crede că a venit din Spania. Spaniolă sau nu, era cu siguranță de origine medi­teraneană. Călătorul care se întoarce din Malta și se duce la Stonehenge este izbit de trăsăturile co­mune pe care le oferă monumentele megalitice din locuri atât de depărtate unul de altul. Fără îndoială că în timpuri pre­istorice a existat în Mediterana, pe țărmurile oceanului și până în Insulele Britanice, o civilizație destul de omogenă, așa cum a fost mai târziu în Europa - în evul mediu - creștinătatea. Această civilizație a fost adusă în Anglia de imi­granții rămași în contact cu continentul grație ne­gustorilor care veneau după metale în Britania și aduceau în schimb pro­dusele Levantului și chihlim­barul din Baltica. Puțin câte puțin, locuitorii insu­lelor, ca și cei de pe continent, au deprins noi înde­letniciri: agricul­tu­ra, arta de a construi corăbii lungi și aceea de a topi bronzul. Este in­teresant să-ți imaginezi încetineala acestor progrese pe care oamenii le-au înfăptuit în decurs de secole. Pelicula subțire a perioadei istorice se reazemă pe adâncile straturi ale preistoriei, și nenumăratele generații care n-au lăsat alte urme tangibile sau vizibile decât pietrele cioplite și ridicate în picioare, drumuri și fântâni, au lăsat moștenire omului o sea­mă de cu­vinte, de instituții și de procedee fără de care conti­nuarea aventurii ar fi fost de neconceput.

III

CELȚII

I. Între secolele al VI-lea și al IV-lea î.e.n. so­siră în Anglia și Irlanda valuri succesive de triburi de păstori și de războinici, care, puțin câte puțin, luară locul iberilor. Triburile aparțineau unui popor numit celt, care ocupase imense teritorii în valea Dunării, la nord de Alpi și în Galia. De ce migrau aceste triburi? Probabil pentru că popoarele de păs­tori sunt silite să-și urmeze cirezile, împinse de foame spre noi pășuni. Fără îndoială că au inter­venit și cauze omenești: un șef aventuros, dorința de cuceriri, presiunea din partea altui popor mai puternic. Migrațiunile aces­tea fură încete și conti­nue. Un clan traversa Canalul Mânecii, se ins­tala la marginea mării; un alt clan îl alunga, iar acesta mergea mai de­par­te, gonindu-i la rândul său pe indi­geni. Triburilor celte le plăcea să se războiască, chiar și între ele. Erau formate din bărbați înalți și puternici, mâncători de carne de porc și de terci de ovăz, băutori de bere și destoi­nici conducători de care. Scriitorii latini și greci îi zugrăveau pe celți ca pe un popor de statură înaltă și slabă, cu pielea albă, părul blond. În rea­litate existau și o mulțime de celți bruni, și învingătorii, ca să organi­zeze la Roma parăzi cu prizonieri corespunzători tradiției popu­lare, tre­buiau să-i trieze și să le vopsească părul. Celții înșiși își făuriseră un model ideal al rasei lor, de care căutau să se apropie cât mai mult. Își deco­lorau părul și își pictau corpul în culori pastel; de aceea romanii îi supranumiră mai târziu pe celții din Scoția picti, adică oameni pictați.

II. În lunga și înceata invazie celtică, istoricii dis­ting două valuri principale: primul, format din goideli sau gaeli, care dădură limba lor, gaelica, Ir­landei și regiunii de munte din Scoția; al doilea, format din britani, sau prytoni, a căror limbă a de­venit limba galilor și a bretonilor din Franța. În Anglia invaziile germanice au dus mai târziu la dis­pariția limbilor celtice. Au supraviețuit numai câteva cuvinte din viața domes­tică, salvate de femeile celte care s-au căsătorit cu învingătorii, ca cradle (lea­găn), și nume de locuri. Avon (râu) și Ox (apă) sunt rădăcini celtice. Denumirea Londrei, London, în la­tinește Lundinium, trece drept o denu­mire celtică analoagă cu aceea a satului francez Londinières. Mult mai târziu, cuvinte celtice aveau să fie reim­portate în Anglia de către scoțieni (clan, plaid, kilt) și de către irlandezi (shamrock, log, gag) [5]. Cuvântul slogan din publicitatea americană vine din celtă și înseamnă „strigăt războinic". Cât despre cuvântul britan sau pryton, el însemna: țara oamenilor ta­tuați. Când grecul Pytheas ajunse în aceste insule în anul 325 î.e.n., el le dădu denumirea de pretanice, denumire care s-a păstrat aproape neschimbată.

III. Pytheas era un grec din Marsilia, matemati­cian și astronom, însărcinat de către o asociație de negustori cu explorarea Atlanticului. El, cel dintâi, a îndreptat farul istoriei spre o regiune obscură pe care oamenii din timpul său o considerau marginea universului. În aceste locuri fabuloase, Pytheas a găsit o țară relativ civilizată. Omul Meditera­nei a fost surprins de mareele Atlanticului; el a notat că poporul de acolo cultiva grâu, dar că era nevoit să-l treiere în hambare acoperite, din pri­cina climei umede. Britanii pe care i-a observat beau un ames­tec de gră-unțe fermentate și de miere și făceau co­merț de cositor cu porturile gali­ce de pe continent. Două sute de ani mai târziu, un alt călător, Poseido­nius[6], ne descrie chiar minele de cositor, modul cum se transportau lin­gourile pe spatele măgarilor și al cailor și apoi cu corăbiile, până la insu­la Ictis, care trebuie să fie Mont-Saint-Michele. Traficul era destul de im­portant pentru a justifica folosirea unei monede de aur, pe care celții o copiaseră după sta­terele lui Filip din Macedonia[7]. Prima monedă bă­tută în Anglia purta capul lui Apollon, ceea ce este un simbol destul de grăitor al originii mediteraneene a acestei civilizații.

IV. Cel mai bun document pe care-l posedăm cu privire la viața celților este mărturia lui Cezar. Fiecare oraș, fiecare târg și aproape fiecare familie erau divizate în două fracțiuni. Mai-marii fiecărei partide își proteguiau partizanii lor. Aceste popoare n-aveau simțul statului și n-au lăsat nici o moște­nire politică.

Statul, în Anglia și în Franța, este o creație deopotrivă latină și germanică[8]. Celții, care, uniți, ar fi fost invincibili, își depreciau prin certu­rile lor bravura și inteligența. Clanul celt nu era un clan totemic[9], ci un clan familial, ceea ce creează legături mai puternice, dar constituie un obstacol în calea dezvoltării unor societăți mai largi. Tot astfel se vede cum în țările de origine celtică familia a rămas unitatea vieții sociale. La irlandezi, chiar și la cei care au emigrat în Statele Unite, politica rămâne o afacere de clan. Din timpul lui Cezar cla­nurile familiale „aveau gustul culorilor, al emble­melor, al blazoanelor... Tartanele clanurilor scoțiene au poate o origine celtică". Cezar apreciază că viața în comunitatea rurală, cu câmpiile și pășunile co­mune, care vor juca un rol atât de important în istoria Angliei, este proprie germanilor. Ea n-ar fi fost compatibilă, la celți, cu sistemul de facțiuni pe care l-a descris. De altfel, pentru acești nomazi abia statorniciți, agricultura era mai puțin importantă decât vânătoarea, pescuitul și creșterea vitelor. În Țara Galilor, până în evul mediu, populația își muta cătunele pentru a găsi noi terenuri de vânătoare, de pășuni sau chiar de cultivat.

V. Clasa cea mai onorată era aceea a preoților, sau druizilor. Nimic nu seamănă mai mult cu acești druizi decât brahmanii din India sau magii din Iran.

Multe din credințele celtice amintesc de Orient. Greva foamei, practicată de irlandezi, este dharna a indienilor: brahmanul postește la ușa adversarului său până ce obține satisfacție. Pe vremea lui Cezar, în Britania se găseau cei mai renumiți druizi. Ei se adunau în fiecare an într-un punct central, poate la Stonehenge, dar Sfânta Sfintelor era pentru ei insula Mona (Anglesey). Galii sau belgii care voiau să dobândească o cunoaștere aprofundată a doctrinei se duceau să se instruiască în Britania. Acolo învățau un număr mare de versuri care conțineau preceptele sacre. După învățătura druizilor, „moartea nu-i decât o schimbare a locului, căci viața continuă, cu for­mele și bunurile sale, în Lumea Morților, care con­stituie o rezervă de suflete disponibile... Se pare că pentru ei capitalul de suflete nu era limitat la spe­cia umană și că ei credeau în metempsihoză", ceea ce reprezintă încă o trăsătură comună cu Orientul.

VI. Între celții din Britania și belgi, care trăiau de cealaltă parte a Canalului Mânecii, existau legă­turi strânse și constante. În momentul invaziei ro­mane, celții din Britania trimiseră întăriri fraților lor de pe continent. Cezar remarcă totuși că celții din insule erau mai puțin bine înarmați decât cei din Galia. Celții din Galia părăsiseră carele de luptă, instrument arhaic, pentru că găsiseră în câmpiile din sud destui cai buni. Britanii, care nu posedau cai în stare să poarte un oștean, luptau întocmai ca război­nicii lui Homer și aveau încă, în loc de cavalerie, o pedestrime purtată.

VII. După înfrângerea lor, celții, inteligenți și adaptabili, imitară bucuroși civilizația romană, atât în Britania cât și în Galia. „Profesorii gali, formați la școala druizilor, au fost aceia care au dat Galiei cultura sa clasică... Mai târziu, în timpul evului mediu, călugări irlandezi vor readuce în Europa cul­tul literaturii grecești și latine". Dar celții n-au fost numai niște buni agenți de transmisie ai unei cul­turi străine. Ei înșiși aveau gustul artelor și orna­mentațiile în spirală de pe armele lor, de pe biju­teriile și obiectele de olărit dovedesc mai multă fantezie decât au avut vreodată romanii. Ei au adus literaturii europene simțul oriental al misterului și o concepție dramatică despre fatalitate care le este proprie. Poate că mai ales, prin istoria lui Tristan și a Isoldei și prin aceea a regelui Arthur geniul celtic și-a lăsat amprenta sa în Europa. Elementele celtice, păstrate în vestul insulelor, au jucat un mare rol în formarea Angliei moderne; în secolul al XX-lea vom găsi guverne engleze.

Fișiere de descărcat

DOC
Andre Maurois - Istoria Angliei vol.1.doc
1,8 MB · 329 de descărcări
Descarcă
DOC
Andre Maurois - Istoria Angliei vol.1.doc
1,8 MB · 648 de descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›