Tiganii

ȚIGANII

Originile, migrația și prezența lor în Europa

INTRODUCERE

Aceasta este povestea unui popor rătăcitor, care în Evul Mediu ajunge în Balcani și apoi, treptat, se răspândește peste întregul continent european și dincolo de acesta. Bătând la porțile Europei de Vest în straie de pelerini, țiganii au stârnit o puternică curiozitate, după care au început să circule tot felul de teorii în legătură cu originea lor. Stabilirea prin deducție lingvistică a locului de unde a început diaspora va fi posibilă mult mai târziu. În ciuda expunerii constante la multe influențe și presiuni, țiganii au reușit în decursul veacurilor să-și păstreze o identitate distinctă și să dea dovadă de o remarcabilă putere de adaptare și de supraviețuire, într-adevăr, dacă luăm în considerare vicisitudinile de care s-au lovit – faptele relatate aici reprezentând o istorie a ceea ce alții au întreprins pentru a le distruge individualitatea –, va trebui să conchidem că principala realizare a țiganilor este chiar faptul că au reușit să supraviețuiască ca atare.

Întrucât s-ar putea ca afirmația conform căreia țiganii sunt „un popor european” să nu fie un adevăr general acceptat, ar fi mai bine să începem prin a lua în discuție motivele care au stat la baza includerii lor în colecția „Popoarele Europei”{1}.

Dacă un popor este reprezentat de un grup de bărbați, de femei și de copii având o limbă și o cultură comună și aparținând aceluiași tip rasial, grup ce poate fi cu ușurință deosebit de cel al vecinilor, atunci țiganii au încetat de multă vreme să mai reprezinte așa ceva. În decursul veacurilor s-a produs o uimitoare diversificare a lor. La fel s-a întâmplat și cu sensurile date termenului de „țigan” – o problemă de ordin semantic pe care nu ei au creat-o. Acest cuvânt este denumirea (sau mai degrabă una din cele multe) dată lor de către cei din afara etniei.

În secolul XX confuzia în terminologie devine deosebit de acută. La un moment dat cuvântul „țigan” dobândește o conotație eminamente rasială. Definiția inițială dată de The Oxford English Dictionary (ediția a 2-a, 1989) este:

țigan… Membru al unei rase nomade (ei înșiși numindu-se romi), de origine hindusă, care a apărut pentru prima data în Anglia în secolul al XVI-lea și despre care s-a crezut că provine din Egipt,

Aceștia au pielea de culoare roșcat-închis și părul negru. Își câștigă existența din confecționarea de coșuri, din geambașie, din ghicit etc. și de obicei trezesc suspiciune datorită vieții nomade și obiceiurilor lor. Limba lor (zisă romani) este un dialect hindus, foarte stâlcit, cu un număr mare de cuvinte provenind din diferite limbi europene.

Pe lângă acest sens, cuvântul a dobândit și altul mai larg. Astăzi denumirea este adesea aplicată, fără deosebire, oricărei persoane itinerante, dar care nu este în mod vădit un vagabond. În schimb, alte descrieri, mai vagi poate ca sens (întrucât curând termenul „țigan” dobândește un înțeles peiorativ), vor începe să se bucure de trecere atât în interiorul cât și în afara comunității respective: cel mai des întâlnit este sensul de „călător” și echivalentul său în alte limbi. Întreaga chestiune a fost exagerată de sensibilități actuale în ceea ce privește discriminarea pe motive rasiale, astfel că niciunul din termenii utilizați de cei din afara etniei nu reprezintă o descriere care să satisfacă și să fie lipsită de ambiguitate.

Pericolele sunt amplu ilustrate de evoluția termenului „țigan” din legislația engleză, începând cu sfârșitul anilor 1950. În cele două utilizări stabilite de lege în această perioadă, termenul de „țigan” a fost golit, mai întâi accidental, iar apoi în mod deliberat, de orice sens rasial sau etnic. Legea Drumurilor din 1959, dată pentru consolidarea legislației anterioare, omite vechea expresie, mult prea cuprinzătoare, „sau altă persoană ce călătorește”, atunci când se referă la persoanele care comit un delict, în momentul în care ridică sau instalează o tabără sau o tarabă pe un drum (ce include carosabilul, acostamentul și parcările). Lista potențialilor delincvenți este astfel redusă la „boccegii, alți negustori ambulanți sau țigani”. Nu avem nicio dovadă că, prin aducerea în prim-plan a cuvântului „țigan”, legiuitorii au reflectat îndelung asupra implicațiilor, ceea ce înseamnă că necesitatea interpretării lui nu mai putea fi deloc evitată. Dintr-o singură lovitură aceștia reușiseră să creeze o problemă de semantică delicată care – lucru ușor previzibil{2} – trebuia să fie reglementată într-o instanță. Când, în cele din urmă, chestiunea este prezentată în 1967 în fața înaltei Curți de Justiție, judecătorii ajung la concluzia că, în context, termenului nu i se poate acorda sensul de bază menționat de dicționar, respectiv „membru al rasei romilor”. Nu puteau concepe că parlamentul ar fi putut intenționa să condamne pe cineva, având ca motiv simpla apartenență la o rasă. Din acest motiv dispun ca termenului de „țigan” să i se confere sensul de „persoană care duce o existență nomadă, fără un serviciu și un domiciliu stabil”. Cineva, au susținut judecătorii, „ar putea fi țigan într-o zi și într-alta nu”.{3}

Acest concept se reînnoiește în anul următor, când este adoptată Legea Amplasări: Caselor Mobile din 1968, pentru reglementarea clauzei referitoare la „organizarea taberelor de țigani”. Legea respectivă îi definește pe țigani ca „persoane cu un mod de viață nomad, indiferent de rasă sau origine,” altele decât proprietarii de circuri ambulante sau persoanele angajate în acestea. Astfel, etichetarea cuiva drept „țigan” avea să depindă în mod expres de felul de viață și nu de originile culturale sau etnice. Această definiție este astăzi singura păstrată în jurisprudența britanică, întrucât exprimarea „sau țigani” a fost în cele din urmă eliminată din legislația referitoare la drumuri, ca fiind discriminatorie.

Sensul etnic este totuși reafirmat într-un alt context juridic, în care precedentele create în legătură cu drumurile și locurile de oprire a caravanelor nu sunt neapărat relevante. Acest lucru a avut loc datorită unei hotărâri judecătorești, decurgând din Legea Raporturilor Interrasiale din 1976 prin care, în Marea Britanie, se acorda protecție împotriva discriminării pe motive rasiale, aceasta însemnând: „culoare a pielii, rasă, naționalitate sau origine etnică sau națională”. Numărul controverselor i chestiunea dacă țiganii sunt sau nu protejați de legislația referitoare la relațiile dintre rase va crește neîntrerupt în decursul anilor, începând chiar cu prima lege din 1965, și se va cheltui mult efort și multă energie cu afișele „Interzis țiganilor” puse de către unii cârciumari. Sub incidența primei legi, afișele nu erau ilegale dar vor deveni ulterior. Unii dintre cârciumari, totuși, pentru mai multă siguranță, recurg la afișe „Interzis nomazilor”, un termen care va genera litigii și mai încurcate. Astfel că, atunci când Comisia pentru egalitate rasială va contesta asemenea afișe, precum cel din localul Pisica și oaia din estul Londrei, implicațiile vor reține mai întâi atenția Judecătoriei de Ocol din Westminster în 1987, iar apoi, în 1988, a Curții de Apel.

Problema în litigiu era întrebarea dacă interzicerea accesului la bunuri sau servicii reprezintă sau nu discriminare „pe motive rasiale”. Judecătorul de Ocol a refuzat însă să accepte argumentul Comisiei pentru egalitate rasială, conform căreia termenul de „nomad” este sinonim și interschimbabil cu cel de „țigan” și că țiganii reprezintă un grup etnic. Concluzia la care a ajuns este că anunțurile de tipul celui din localul Pisica și oaia nu contravin legii și ca urmare respinge acțiunea. Curtea de Apel{4} menține hotărârea, în sensul că cei trei judecători sunt de acord că termenul „nomad” nu este sinonim cu cel de „țigan” și că acea categorie de persoane exclusă de afiș nu se limitează la țigani: ca atare nu s-a efectuat în mod direct o discriminare Judecătorii confirmă totuși că țiganii reprezintă, în sensul legii, un grup rasial. Astfel că un afiș cu textul „Interzis țiganilor” este considerat ilegal; în plus, un altul cu textul „Interzis nomazilor” va constitui în mod indirect o discriminare în detrimentul țiganilor, prin impunerea unei condiții (de a nu fi nomazi) care îi va afecta pe aceștia mai mult decât pe membrii altor grupuri rasiale.

Sunt necesare scuze pentru faptul că ne-am lansat aici în atari subtilități de ordin juridic, dar acestea se datorează descoperirii faptului că problema identității țiganilor însoțește trecerea lor prin Europa, chiar din momentul sosirii lor aici. Pe de altă parte, aceste dezbateri juridice din tribunalele engleze servesc foarte bine la ilustrarea unei importante dileme ce se încăpățânează să rămână prezentă în orice discuție referitoare la țigani. Este oare modul de viață factorul determinant în definirea lor? Acesta ar putea reprezenta o identificare suficientă în cazuri precum cele mai sus menționate, dar e departe de a constitui un răspuns complet, căci unde oare vor fi cuprinși acei țigani numeroși, care se mai simt încă țigani, deși au adoptat un mod de viață sedentar și au încetat să mai „călătorească”. Pe de altă parte, a acorda importanță esențială criteriilor de ordin biologic sau genealogic poate conduce ușor la delimitări absurde: populațiile țigănești, la fel ca și altele, dovedesc un amestec de rase ancestrale.

Un sumar calcul matematic ne va arăta că, dacă de la sosirea țiganilor în Europa, la fiecare o sută de căsătorii ar fi existat în medie patru căsătorii încheiate în afara etniei, pentru populația țigănească actuală din Europa acest lucru ar fi condus la o descendența nețigănească de circa 70%. Dacă am lua doar trei căsătorii la fiecare sută și tot am ajunge la un procentaj de 60%. (în timpul celui de al Treilea Reich, dificultățile de ordin conceptual și practic în modul de abordare a problemei rasiale au fost rezolvate prin crearea unui vast aparat de stat pentru studierea genealogiei țiganilor și prin elaborarea de norme pentru stabilirea gradului de ascendență țigănească suficientă pentru ca cineva să fie clasificat ca atare, iar apoi trimis spre lagărele morții.)

În cele din urmă se ajunge tot la criteriile „etnice”, în sensul în care Curtea de Apel din Anglia utiliza termenul în iulie 1988, și ne va fi de ajutor dacă stăruim ceva mai mult asupra raționamentului foarte pertinent din hotărârea respectivă. S-a constatat că „sunt foarte mulți oameni care călătoresc prin țară în locuințe mobile, furgonete, autobuze transformate, rulote, furgoane și alte vehicule cu motor, ducând un mod de viață nomad… În mod vag pot fi numiți «țigani», dar ca grup nu prezintă trăsăturile vreunui grup rasial menționat în Legea Raporturilor Interrasiale”. O hotărâre dată anterior de către Camera Lorzilor{5} stabilea că termenul „etnic”, din sus-menționata lege, nu era utilizat într-un sens strict biologic sau rasial, stabilind în același timp două trăsături esențiale ale unui grup etnic în cadrul contextului respectiv: prima se referea „la îndelungata istorie comună, de care grupul este conștient că îl distinge de un alt grup, și a cărei amintire este păstrată vie”; a doua trăsătură era reprezentată de „o tradiție culturală proprie, incluzând obiceiurile de familie și cele sociale cât și moravurile, adesea, dar nu în mod obligatoriu, asociate cu respectarea tradiției religioase”. Fără a fi totuși esențiale, alte caracteristici ce ar putea duce la diferențierea unui grup etnic de un altul sunt: originea geografică comună sau descendența dintr-un număr de strămoși comuni, o limbă comună specifică grupului, o religie comună dar diferită de cea a grupurilor apropiate sau a marii comunități și, în cele din urmă, faptul de a reprezenta o minoritate sau un grup oprimat în cadrul unei comunități mai largi.

Prin aplicarea acestor criterii la țigani, situația din Anglia, care în iulie 1988 a provocat mari greutăți unuia dintre cei trei judecători ai Curții de Apel, a îmbrăcat următorul aspect:

Țiganii preferă sa fie numiți „nomazi” întrucât consideră că termenul acesta este mai puțin înjositor. Pentru publicul larg, aceasta ar putea sugera dorința lor de a-și pierde identitatea distinctă. Mai mult de jumătate dintre ei locuiesc acum în case, ca majoritatea celorlalți oameni. Oare și-au pierdut acum țiganii identitatea lor distinctă, de grup, încât, în sensul prevederilor legii, nu mai reprezintă o comunitate ce poate fi recunoscută datorită originilor sale etnice?

Judecătorul a răspuns la această întrebare acceptând faptul că, dacă unii țigani nu se mai pot deosebi de restul populației, acest lucru nu este suficient pentru a se stabili pierderea, în ochii grupului și a celor din afara lui, a unei identități sociale determinate istoric. „În ciuda prezenței lor îndelungate în Anglia, țiganii nu s-au contopit pe deplin cu restul populației, așa cum au făcut-o saxonii și danezii, pierzându-și în totalitate identitatea lor distinctă. Ei, sau cel puțin o mare parte a lor, au păstrat o individualitate și o conștiință de sine proprie, aceea de a fi încă țigani.”

Fără îndoială că acest argument va mai continua să producă agitație. În Marea Britanie problemele legate de definiție sunt, de fapt, deosebit de acute, datorita elementului nețigănesc, foarte însemnat, din descendența romilor de aici, precum și datorită istoriei îndelungate a altor grupări de nomazi, prezente aici cu mult înainte de sosirea țiganilor și cu care acestea s-au suprapus în multe aspecte ale vieții sociale și ale mijloacelor de subzistență. Natura literalmente insulară a societății britanice în totalitatea ei a condus în rândul populației nomade la o estompare a deosebirilor etnice, mai ales întrucât valurile recente de țigani „străini” veniți din alte părți au fost mult mai reduse numeric decât într-o serie de alte țări. În plus, ma există și o dimensiune ideologică care tinde sa provoace confuzie în această chestiune: ca reacție împotriva preocupărilor despre „puritatea sângelui”, greșit orientate în trecut, încercarea de a identifica sau de a vorbi despre diferite categorii în cadrul comunității de nomazi a devenit în Marea Britanie un subiect de discuție nu foarte onorabil și de un gust îndoielnic. La mulți specialiști în antropologie socială se poate într-adevăr detecta o mare doză de suspiciune în legătură cu orice fel de subliniere a originii indiene a țiganilor, aceștia din urmă putând fi cu ușurință acuzați de exotism, romantism sau escapism.

La ce orientare ne putem aștepta din partea țiganilor înșiși, autodefinirea fiind un mecanism important în stabilirea identității etnice? Cine va fi considerat „noi” și cine „ei”? În ochi; lor, separarea fundamentală se face între ei și gadźo (plural gadźé){6}, care este numele cel mai răspândit în dialectele limbii romani, dat celor din afara etniei. (în Spania, termenul utilizat de țigani este payo. Nomazii scoțieni, de regulă, utilizează termenul flattie, în timp ce în Irlanda acesta este buffer, niciunul dintre termeni nefiind de origine țigănească.) Totuși nu există niciun cuvânt romani corespondent pentru termenul „țigan”. Un țigan englez își poate spune romanichal (țigan), cuvânt utilizat de asemeni în SUA, Canada și Australia, de către țigani ce se trag din imigranți țigani de origine engleză. În Europa, țiganii stabiliți din vechime poartă o mare varietate de nume precum: calé (negri) în Spania și în sudul Franței, kaale în Finlanda, sinti în Germania și manouches în Franța. În multe țari există numeroși reprezentanți ai unui val mai recent de țigani migratori plecați, cu peste un veac în urmă, din estul Europei, care își spun romi și a căror limbă a fost puternic influențată de șederea îndelungată a strămoșilor lor în teritoriile de limbă română, de unde și denumirea de romi valahi. (Cuvântul rom nu are nicio legătură cu România, ci se traduce ad litteram cu „om” sau „bărbat”.) Acești romi valahi se împart și ei în mai multe triburi: căldărari, geambași, ciurari etc. Ajunși aici, simpla dihotomie „noi” și „ei” își pierde valabilitatea. Fiecare grupare de țigani tinde să se considere ca fiind cea autentică. Este suficient de clar unde se situează fiecare dintre aceste grupări în raport cu gadźé. Mai sunt însă și ceilalți, adesea în aceeași țară, situându-se la limita dintre ei și gadźé. Țiganii recunosc că aceștia nu fac parte dintre gadźé, având trăsături comune cu ei înșiși, dar își dau totuși seama că nici nu sunt la fel ca ei. Pentru țigani deosebirile sunt importante în chestiunile legate de relațiile sociale, de căsătorie, precum și altele, și totuși clasificările sunt rareori clare și necontradictorii. Atitudinile reciproce ale grupărilor de țigani reprezintă un factor auxiliar în nesfârșitele polemici dintre cei din afara etniei în legătură cu cine să fie sau să nu fie desemnat „țigan veritabil”; pe de altă parte, ele fac ca discuțiile pe criterii geografice, „țiganii francezi” de exemplu, să fie inutile, generalizarea în privința țiganilor fiind astfel cât se poate de dificilă și înșelătoare.

O ultimă precizare în legătură cu conștiința de a face parte dintr-o entitate mai largă. Începând cu anii 1960, acțiunile de autoapărare ale organizațiilor naționale ale țiganilor, acțiunile în vederea recunoașterii acestora cât și cele de luptă împotriva politicilor de respingere și asimilare a lor, au condus la legături internaționale contrare caracterului fragmentat al societății țigănești, care pune un accent special pe deosebire și distincție. Aceasta reprezintă începutul unei noi conștiințe în ceea ce privește legăturile istorice și culturale dintre țigani.

Poate că termenul englezesc de „popor” („un grup de persoane ce constituie o comunitate, trib, rasă sau națiune” – Oxford English Dictionary), indefinit și ambiguu, acoperă cu greutate acest bogat mozaic de fragmente etnice care alcătuiesc în zilele noastre populațiile numite „țigani” de către cei din afara etniei. Să ne întoarcem totuși la întrebarea inițială, și anume în ce măsură sunt ei „un popor al Europei”? Există mulți țigani în afara Europei, unii descinzând din strămoși care n-au migrat niciodată dincolo de hotarele Asiei, iar alții, mai mulți la număr, care au emigrat ei înșiși din Europa sau se trag din țigani care au emigrat la rândul lor. Pentru toți aceștia, cu excepția prime categorii, îndelungata asociere și combinare cu alte popoare din Europa a marcat adânc și pentru totdeauna limba, obârșia, cultura și societatea lor. După atâtea secole, sunt pe deplin îndreptățiți să pretindă a fi considerați „din Europa”. Țiganii sunt într-adevăr printre puținii paneuropeni de pe continent.

A venit momentul să trecem acum la examinarea originii lor. Procedând astfel, se pune întrebarea dacă vom găsi poate mai multă unitate rasială, etnică, lingvistică printre strămoșii țiganilor, decât reiese din diversitatea descendenților lor din secolul XX.