Istoria declinului si a prabusirii imperiului

Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon

Capitolul XIII

DOMNIA LUI DIOCLEȚIAN ȘI A CELOR TREI ASOCIAȚI AI SĂI, MAXIMIANUS, GALERIES ȘI CONSTAÑTIUS. RESTABILIREA. GENERALĂ A ORDINEI ȘI LINIȘTII. RĂZBOIUL CU PERȘII. VICTORIE ȘI TRIUMF. NOUA ADMINISTRAȚIE. ABDICAREA ȘI RETRAGEREA LUI DIOCLEȚIĂN MAXIMIANUS.

Cu cât domnia lui Dioclețian ia fost mai ilustră decât a predecesorilor săi, cu atât originea sa era mai umilă și mai obscură. În trecut meritul sau violența au constituit de multe ori argumente mai puternice decât prerogativele ideale ale nobilimii, dar o linie de despărțire clară fusese păstrată până acum între partea liberă și cea înrobită a omenirii. Părinții lui Dioclețian fuseseră sclavi în casa senatorului roman Anu- linus și el își luase numele de la un mic oraș din Dalmația, locul de baștină al mamei sale.1 Este totuși probabil că tatăl său a obținut libertatea familiei și a căpătat curând un loc de scrib, post pe care-l ocupau adesea persoane de condiția sa. Oracole favorabile sau, mai degrabă, conștiința unui merit superior, îl împinseră pe ambițiosul său fiu să îmbră-

1 Eutrop. IX, 19; Victor în Epitome. Orașul pare sa fi purtat de fapt numele de Doclia după un mic trib de iliri (vezi Cellarius, Geograph. Antiqua, vol. I, p. 393) și numele adevărat al fericitului sclav era Docles; el La lungit dându-i mai întâi, armonie grecească în Diodes, și, cu timpul, maiestatea romană în Bioclețianus. Tot astfel eî a adoptat bum ele patrician Valerius, iar Aurelius Victor îi dă de obicei acest nume.

țișeze meseria armelor și să nutrească speranța că ea îl va face să cunoască succesul; ar merita să ne oprim asupra acelor calități și întâmplări care l-au făcut în cele din urmă capabil să îndeplinească aceste oracole și să demonstreze acele merite în fața omenirii. Dioclețian a primit succesiv postul de guvernator al Moesiei, onorurile consulare și comanda importantă a gărzii palatului. El își vădi dibăcia în războiul cu perșii, iar după moartea lui Numerianus, sclavul, așa cum reiese din însăși mărturia și părerea rivalilor săi, a fost declarat omul cel mai demn să ocupe tronul imperial. Cei a căror obiectivitate a fost întunecată de fanatism religios pun la îndoială cruzimea sălbatică a colegului său Maximianus și totodată curajul personal1 al împăratului Dioclețian. În ceea ce ne privește, nu ne putem lăsa ușor convinși că un aventurier, care a dobândit și păstrat stima legiunilor, precum și simpatia atâtor suverani războinici, ar fi fost un laș. Totuși, calomnia e destul de inteligentă pentru a descoperi și ataca părțile cele mai vulnerabile. Ourajuhui Dioclețian nu s-a dovedit vreodată mai prejos decât îndatoririle sale sau împrejurările cărora a trebuit să le facă față, dar el nu pare să fi fost însuflețit de îndrăzneala și generozitatea unui erou, ce caută pericolul și faima, disprețuiește viclenia și știe să-i determine pe egalii săi să se supună. Calitățile sale erau mai degrabă utile decât strălucite: avea o minte sclipitor de ageră, gata oricind să scruteze adâncurile sufletului omenesc, era abil și serios atunci când ducea tratative; generos și econom atât cât se cuvine să fie un conducător; blând sau aspru după împrejurări; sub masca unei sincerități de ostaș ascundea o mare putere de disimulare și o fire botărâtă, ce-și urmărea neabătut țelurile;

1 Lactanlius (sau oricine a fost autorul micului tratat de Morți- bus persecutorum) îl acuză în două locuri pe Dioclețian de timiditate c. 7, 8. În cap. 7, 8 spune despre el: Era în toate luptele temător și nehotărit. (Autenticitatea opusculului lui Lactantius, de Mortibits persecutorum – Despre moartea persecutorilor – descoperit în secolul al XVII-lea a fost multă vreme pusă la îndoială. Astăzi ea este acceptată de majoritatea istoricilor literaturii latine.)

dotat cu o ușurință mlădioasă în folosirea unor mijloace variate, poseda marea artă de a supune propriile-i pasiuni, ca și pe acelea ale altora, interesului și ambițiilor sale și de a da acestor ambiții aparențele cele mai amăgitoare de dreptate, și utilitate publică. Ga și August, Dioclețian poate fi considerat fondatorul unui nou imperiu. Precum fiul adoptiv al lui Caesar, el se distinge mai mult ca om de stat, decât în calitate de războinic; de altfel, mici unul dintre ei n-a întrebuințat forța, atunci când își putea atinge scopul prin mijloace politice.

Victoria lui Dioclețian s-a remarcat prin caracterul ei deosebit de blind. Un popor obișnuit să aplaude clemența învingătorului atunci când pedeapsa obișnuită cu moartea, exilul sau confiscarea averii era aplicată cu oarecare măsură și dreptate, fu plăcut surprins să vadă cum flăcările războiului civil se stinseră chiar pe câmpul de luptă. Dioclețian îl primi printre oamenii săi de încredere pe Aristobolus, principalul ministru al casei lui Garus, cruță viața, averea și demnitatea adversarilor săi și îi lasă în posturile lor pe cei mai mulți dintre slujitorii lui Garinus.1 Nu este exclus ca omenia abilului dalmațian să fi fost dictată de prudență; probabil că dintre acești slujitori mulți își asiguraseră bunăvoința sa prin secreta trădare a lui Garus, iar la alții el admiră recunoștința fidelă față de un stăpân nefericit. Plini de discernământ, Aurelian, Probus, și Garus, numiseră la conducerea diferitelor departamente ale statului și ale armatei persoane de înalt merit, a Căror îndepărtare ar fi dăunat intereselor statului, fără a servi în schimb interesele succesorului. O astfel de purtare inspiră lumii romane speranțe temeinice în privința noii domnii, pe care împăratul caută să le întărească, declarând

1 în acest, Encomion, Aurelius Victor pare să fi criticat în mod îndreptățit, deși nu direct, cruzimea lui Constantius. Din Fasti, reiese că Aristobulus a rămas prefect al orașului și că și-a încheiat sub Dioclețian consulatul pe care îl începuse sub Garinus.

că, dintre toate virtuțile predecesorilor săi1, el avea ambiția să imite mai ales filosofia plină de omenie a lui Marcus Aurelios.

Prima mare acțiune importantă a domniei sale părea să «infirme atât sinceritatea cât și moderația sa. După exemplul ț fui Marcus Aurelius, el își alese un asociat la domnie în persoana lui Maximianus, căruia îi acordă mai întâi titlul de j eaesar și apoi de augustus.2 Dar motivele purtării sale, ca și obiectul acestei alegeri erau foarte diferite de cele ale predecesorului său mult admirat. Investind un tânăr dedat plăcerilor trupești ctx onorurile purpurii imperiale, Marcus Aurelius I plătise într-adevăr o datorie personală, dar în pofida fericirii ji statului. Asociindu-și, într-o vreme de pericol public, un prie ten și un tovarăș de arme la treburile publice, Dioelețian, asigură dintr-odată apărarea Răsăritului și a Apusului.

Țăran de origine, Maximianus se născuse ca și Aurelian pe teritoriul Sirmiumului. Era lipsit de știință de carte3 și nu se sinchisea de legi; înfățișarea și manierele sale grosolane, trădau chiar în situația cea mai înaltă la care ajunsese, originea I lai umilă. Singura artă pe care o practica era aceea a războiu lui. În decursul unei lungi cariere militare el se distinse pe toate frontierele imperiului; deși talentele sale se potriveau artui om făcut mai degrabă să asculte decât să comande, deși nu a atins, poate, niciodată valoarea unui general desăvârșit, Maximianus era capabil prin curajul, perseverența și experiența

1 Aurelius Victor îl caracteriza pe Dioelețian: Era mai degrabă I

un tata decât un stapân.

2 Criticii moderni nu sunt de acord în privința datei la care

Maximianus a primit onorurile de eaesar și augustus; această problemă a dat loc multor discuții savante. Am urmat părerea lui de Ti 11cmont (Histoire des Empereurs, vol. IV, p. 500 – 505) care a cântărit necoii- eordanțele, motivele și dificultățile cu scrupuloasa sa acurateța. Tj

? Intr-un discurs rostit în fața lui (Panegyric. Vet., 1, 8), Mamer- tâmis se îndoiește că eroul său, care imita purtarea lui Hanibal și Scspio, auzise vreodată de numele lor. Putem deduce de aici că lui Maximianus îi plăcea mai mult să fie considerat soldat decât om de litere; în felul acesta putem adesea distinge adevărul sub laudele exagerate ale lingușirii.

lui, să execute operațiile cele mai dificile. Nici defectele lui Maximianus mi-i erau mai puțin de folos binefăcătorului său. Necruțător și fără teamă de consecințe, brațul său era cum nu se poate mai potrivit să săvârșească orice act de cruzime pe care acest împărat dibaci l-ar fi putut sugera și totodată renega. Îndată după săvârșirea unui sacrificiu sinceros, dictat de prudență sau răzbunare, Dioclețian intervenind la momentul oportun, îi salva pe puținii rămași; în viață, pe care nu intenționase niciodată să-i pedepsească; el critica plin de bunăvoință severitatea dârzului său coleg și se bucura de comparația dintre „o eră de aur și una de fier“, cuvinte ce caracterizau pentru toată lumea modurile lor diferite de a guverna. Cu toată deosebirea de caracter dintre ei, cei doi împărați mențineau în calitate de conducători ai stalului prietenia pe care o legaseră ea simpli cetățeni. Semeț și turbulent din fire, caracteristici ce se dovediră mai tirziu fatale atât lui cât și păcii publice, Maximi anus era obișnuit să respecte geniul lui Dioclețian și recunoștea superioritatea rațiunii asupra violenței brutale.1 Fie din mândrie, fie din superstiție, cei doi împărați își luară unul titlul de Iupiter, celălalt de Hercule. În vreme ce mișcarea universului (cum spuneau lingușii orii venali) era menținută de atotștiutoarea înțelepciune a lui Iupiter, brațul invicibilal lui Hercule elibera lumea de monștri și tirani.2

Dar chiar omnipotența lui lupilor și Hercule nu era deajuns pentru a face față greutăților administrației publice. Dioclețian descoperi că asaltat din toate părțile de barbari, imperiul reclama pretutindeni prezența unei mari oștiri și a

Lactantius, de M.P., c. 8; Aurelius Victor (de Caesar., c. 39). Dar cum și printre Panegirice, găsim, alături de discursuri elogioase la adresa lui Maximianus, altele care îi măgulesc pe adversarii ce i: a avut în anii săi de domnie, din această contradicție, putem trage unele concluzii.

I 2 Vezi al doilea și al treilea panegiric, mai ales III, 3, 10, 14.

Ar fi însă plicticos să copiem expresiile obscure și afectate ale falsei eiocințe. Cu privire la titluri, vezi Aurel. Victor; Lactantius, de M.P., e. 52; Spanheim, De Usu Numismatum, Disertat. XI1, 8.

I ținui Imperator. Ținând seama de acest lucru, el se hotărî să împartă încă o dală povara puterii sale și să învestească doi generali de seamă (xp titlul mai puțin înalt de Caesar, con- ferindu-le totodată o parte egală din autoritatea suverană.1 Galerius, supranumit Armentarius, pe latinește păstor, după profesia sa de origine și Constantius, care din pricina tenului său palid primise denumire de Chlorus2, fură cele două persoane învestite-cu onorurile secunde ale purpurei imperiale. Descriind originea rustică și manierele „herculine“ ale lui Maximianus, am schițat totodată obârșia și purtările lui Galerius, care adesea, și nu fără motiv, em poreclit „Maximianus cel tânăr“, deși din numeroase puncte de vedere, atât în ce privește virtutea cât și dibăcia, el pare să-l fi întrecut mult pe „cel bătrân“. Originea lui Constantius era mai puțin obscură decât cea a colegilor săi. Tatăl său, Eutropius, era unul din nobilii cei mai importanți din Dar dania.3 Mama sa era nepoata împăratului Claudius.4 Deși Constantius își petrecuse tinerețea în armată, el era înzestrat cu o fire blândă și plăcută, iar opinia publică îi atribuia de mult rangul la care, în sfârșit, ajunsese. Pentru a întări legăturile politice prin cele de rudenie, fiecare dintre împărați adoptă pe unul dintre Caesari: Dioclețian pe Galerius, iar Maximianus pe Constantius; fiecare împărat, obâigându-și fiul adoptiv să-și repudieze soția, îi acordă mâna fiicei sale.5 Acești patru principi își împărfiră între ei imensa întindere a Imperiului roman.

1 Aurelias Victor; Victor în Epitome; Eutrop. IX, 22 (14); Lactant., de M.P., c. 7; Hieronym., în Chron.

2 Numai la grecii moderni mai poate Tillemont descoperi denumirea de Chlorus. Paloarea accentuată a feței pare în dezacord cu rubor, (roșeața) menționată în Panegyric’., V, 19.

3 Provincie romană situată cam în dreptul Macedoniei" de azi (n. Tr.).

4 Iulian, strănepotul lui Constantius, se lăuda că familia sa se trăgea din războinicii moesieni. Mispogonx p. 348. Dardanii locuiau I la hotarul Moesiei,

5 Galerius s-a însurat cu Valeria, fiica lui Dioclețian; mai exact, Theodora, soția lui Constantius era numai fiica soției lui Maximianus, Spanheim, Dissertât., XI, 2.

Aperarea Galâiei, Spaniei1 și Briienniei fu încredințată lui CtnsU ntius. Galeries fu stații nat pe malurile Dunării ca apărător al provinciilor ilirice, iar Dioclețian își rezervă pentru sine Tracia, Egiptul și bogatele țări ale Asiei. Fiecare era stă pin deplin în partea care-i revenise, dar în acela și timp autoritatea lor reunită se întindea peste întreg imperiul și fiecare dintre ei era gata să-i ajute pe ceilalți cu sfaturile sale sau alăturându-i-se la nevoie. Caesarii venerau maiestatea * împăraților și cei trei suverani mai tineri recunoșteau în mod invariabil, prin supunerea și ascultarea lor, pe părintele comun căruia îi datorau înălțarea lor. Gelozia ce iscă bănuieli, care se naște odată cu puterea, le era străină și rara fericire a înțelegerii dintre ei a fost comparată cu un cor muzical a cărui armonie era condusă și menținută de mina dibace a corifeului.2

Această importantă măsură a fost pusă în aplicare la șase ani de la asocierea la domnie a lui Maximianus, interval de timp lipsit de incidente memorabile. Urmărind însă o cât mai mare claritate, am preferat să descriem mai întâi modul în care Dioclețian a îmbunătățit sistemul de guvernare și apoi i relatam faptele petrecute în anii domniei sale; ceea ce ne-a în propus ma i degrabă a fost relatarea evenimentelor în ordinea lor firească decât respectarea unei cronologii foarte dubioase.

Aceste evenimente ar fi pe scurt:

înăbușirea unei revolte țărănești în Galii a de către Maximianus și a unei răscoale în Egipt de către Dioclețian.

— Revolta lui Carausius, comandantul flotei din nord, care, s-a proclamat împărat în Britannia; el a guvernat câțiva

1 Această împărțire corespunde celor patru prefecturi, totuși; există motive să ne întrebăm dacă Spania moi revenise cumva lui Maximianus. Vezi Tillemont, vol. IV, p. 517. (într-adevăr, lui Maximianus îi reveniseră Italia, Sicilia, Africa și Spania.)

2 lulianus în Caesarib., p. 315. Vezi notele lui Spanheim la. Traducerea franceză, p. 122.

i l ani și apoi a fost asasinat, provincia fiind recuperată de Con-

J stantius. ■\

— Numeroase ciocniri cu barbarii de-a lungul Rinului și a Dunării.

— Pacificarea fruntariilor de răsărit ale imperiului de iji către Dioclețian, care a încheiat o pace de lungă durată cu

Perși a- și a restabilit un rege prieten în Armenia…

…După douăzeci de ani de domnie, Dioclețian sărbătorește i! un triumf la Roma, dar mută reședința imperială la Milan,

I localitate apropiată de punctele nevralgice ale fruntariilor.

I Aversiunea pe care Dioclețian o arăta față de Roma și

I libertățile romane nu izvora dintr-un capriciu de moment, ci era rezultatul celei mai abile politici. Vicleanul suveran instituise un nou sistem de guvernare imperială, care a fost completat mai tirziu de familia lui Constantin și dat fiind că imaginea vechii constituții era păstrată cu religiozitate în Senat, el hotărî să despoaie acel ordin de ultimele rămășițe de putere și considerație. Să ne reamintim cum cu aproximativ opt ani înaintea urcării pe tron a lui Dioclețian, Senatul, care se bucura de o trecătoare măreție nutrea speranțe pline de ambiție. Câtă vreme dură acest entuziasm, mulți dintre nobili dădură glas în mod imprudent dragostei lor de libertate, dar după ce succesorii lui Probus încetară să acorde sprijin partidului republican, senatorii n-au mai fost în stare să-și ascundă ura lor neputincioasă. Obligația de a înăbuși acest spirit mai mult turbulent decât periculos reveni lui Maximianus, în calitate de suveran al Italiei; această acțiune se potrivea cât se poate de bine temperamentului său crud. Cei mai iluștri membri ai Senatului, pa. Care Dioclețian se prefăcea întotdeauna a-i stima, fură implicați de colegul său în comploturi imaginare; posesiunea unei vile elegante sau a unei moșii bine cultivate, era interpretată ca o dovadă convingătoare de vinovăție1. Tabăra pretorienilor, care oprimase atâta vreme

1 Lac tan tins îl acuză pe Maximianus că a distrus autoritatea, senatului, (de M.P., c. 8). Aurelius Victor se îndoiește de sinceritatea lui Dioclețian față de prietenii săi.