Comoara Brancovenilor

Comoara Brancovenilor Dumitru Almas roman istoric

Acesta-i ceasul cel mare al fericirii

și al jurămintelor

„… au intrat cu fericire în scaunul Bucureștilor” (Cronicarul RADU GRECEANU)

ra aceea o minunată zi de primăvară, ziua de marți 4 aprilie 1714. Reavăn amirosea pământul tot. Sprinten cântau privighetorile în sălciile și arinii de pe malul Dâmboviței.

Radu, coconul domnesc, beizadea Răducanu, cum îi ziceau prietenii, sta în cerdacul curții domnești și căta la cerul înalt, împodobit cu smocuri de nouri albi și înalți, pe sub care, tocmai atunci, treceau trei cârduri de cocoare, aducând primăvara pe aripi și în glasuri. Privea, asculta, sorbea cu lăcomie din tot ce-l înconjura și era fericit.

Așezat între coloanele de marmură, mângâia înfloriturile măiestrit cioplite: ici o frunză de acant, colo o floare de ochiul boului, dincolo un strugure. Frumusețea lor îi amintea de meșterul Andrei, iscusit cioplitor în piatră, dibaci povestitor, cântăreț și urzitor de șotii. Ușor și înfiorat, le netezea cu stânga, pe care străluceau două inele: unul cu piatră scumpă, altul cu pecete gravată de jupân Irimia, pecetar din Brașov, cu doi lei ridicați pe picioarele din spate, ca să țină între labele din față o cruce mare, cu brațul orizontal deasupra capetelor, ca un coperiș, totul înconjurat de floricele încrustate cu mare gingășie. Se minuna Radu beizadea de iscusința ciopliturii în piatră, dar își amintea de ciondănelile dintre meșterul Andrei și Radu Dudescu, căruia el îi zicea „Dudu nebunu”, iar lumea „beleaua beizadelei”, prieten de călărie și de vânătoare, de pescuit și de joacă flăcăiască, șoltică și hazlie, cu unele fete de boieri ori neguțători, dornice foarte de hârjoană cu un cocon domnesc isteț, bărbătos și frumos nevoie mare, așa cum arăta beizadea Răducanu, feciorul doamnei Maria și al lui Constantin vodă Basarab Brâncoveanu. Gândea la meșterul Andrei pe care, ceasuri întregi, îl urmărea cum, cu tăiș și vârf de daltă, cu migală și răbdare multă, lovind ușurel cu ciocanul, scotea, din trupul cel tare și inform al pietrei, vrej sau frunză și bob de poamă mustind parcă de suc dulce; gândea la Dudu și la năzdrăvăniile lui, adesea boacăne ori prostești, dar totdeauna izvoditoare de haz pentru o beizadea răsfățată, cum era el, beizadea Radu. Mângâia stâlpii netezi, încet, ușor, înfiorat, și se lăsa ademenit de-un alt gând, numai al lui. Gând c-o fată bălaie. Îi măsura în taină cozile lungi și groase, de culoarea paiului copt, anume împletite întru împodobirea chipului alb-roz ca marmura de Corint. Îl mângâiau ochii albaștri luminoși, îl înveselea năsucul cârn și „oleacă obrăznicuț”, cum ziceau prietenele ei moldovence. Se mira și se mânia cum a putut jupâneasa Păuna, soața vărului de-al doilea, Ștefan Cantacuzino, să-i spună „hâda” și să stăruie: „Dintr-un părinte gras, burduhos, cu nasul borcănos, cu gura mare, cu ochii boldiți, fălcos și pedagros, nu putea ieși o giuvaerica de frumusețe.” Mirarea a fost întâi a doamnei Maria, care adăugă însă: „Cantemireștii sunt, totuși, oameni cu multe însușiri bune și chiar frumoși. Mai ales Dimitrie, surghiunitul la Mosc. Cât privește pe socrul tău Antioh, domn fiind, iar noi neprimindu-l ginere, c-o ceruse pe sora ta Maria, el și-a ales cea mai frumoasă fată din Moldova, pe Catrina, odrasla logofătului Dumitrașcu Ceaurul”… „Dar de ce nu i-ați dat-o pe Maria?” „Măria sa a făcut, totdeauna, căsătorii politicești. După războiul de la Zărnești a împrumutat politica împăraților din casa Habsburg: «Războaie poarte alții; tu, Brâncovene, căsătorește, ca să-ți sporești puterea și să-ți îmbogățești, să-ți întregești țara»…” „Da, mi-a povestit; dar, dacă se întâmpla așa, eu nu mai aveam azi această minune de mireasă”… „Minune? Cum adică? De unde știi?” „Măria ta, ieșii în calea Ancuței, la casa noastră din Arbănași, acolo sub Balcani. Și, întorcând-o pe Bălașa înapoi la Istambul, însumi o adusei până aici”… „Cum se poate să calci…” „Vrui să aflu, cu un ceas mai devreme, cu cine-s sortit a mă însoți pe viață.” Iar când l-a văzut pe voievod furios și supărat, Radu a spus: „Măria ta ai ales-o pe mama numai după ce te-ai plimbat pe la moșii, pe la mănăstiri, pe la sindrofii; eu primeam logodnica hotărâtă de tine, tocmai eu care n-am întrebat pe nimeni când mi-a plăcut o femeie: am luat-o. Iar acum mi-am zis: de-mi place mireasa, o călăuzesc în țară și-i trimit pe cumnatul Manoil Lambrino și pe Bălașa, sora mea, înapoi la Istambul, să tocmească mai bine lucrurile, să aibă grijă de patriarhii care vin să ne cânte «Isaiia dănțuiește» și de alți musafiri dintre marii dregători musulmani; de o fi o slută apuc calea Raguzei, trec la Veneția, mă… însoțesc cu o italiancă focoasă, străbat drumul până la Viena, strâng cei treizeci de ofițeri chemați de măria ta, învăț cu ei meșteșugul oștilor și vin în țară. De nu mă primești, mă întorc în Apus și… O iscălitură pentru ceva aur de la banca Zecca din Veneția îmi dădea măria ta; după doi-trei ani de pribegie ți se făcea milă de fiul rătăcitor…” Vodă Brâncoveanu tăcu, posomorât; ar fi vrut să-și dojenească aspru coconul pentru atare necugetată faptă și vorbire, dar, în cugetul lui, bucuros era de asemenea vrednic și zvăpăiat cocon. Grăi cu oarecare îngăimare, cum făcea ori de câte ori se afla în fața faptului împlinit:… „Ci teamă mi-i încă a nu fi supărat pe marele vizir Gin Ali pașa. Că logodnica-i nepoată lui Dumitrașcu vodă Cantemir, cel adăpostit la țarul Petru, după înfrângerea de la Prut.” „Mamă și înaltă doamnă, măria ta și prea înțeleptul meu părinte, bine ați chibzuit rânduind astă nuntă a împăcării între neamul Cantemir și Brâncovean. Știu că marele vizir s-a învoit.” „Cu multe pungi, fiule.” „Otomanii un deget nu mișcă făr’ de-aur… Când am văzut-o însoțită de-un alai așa de mare”… „Te-ai topitu-te-ai de dragoste! râse beizadea Ștefăniță. Tocmai tu cel atât de cusurgiu la muieri.” „Dreptu-i, frate: topit! Că Ancuța-i fără cusur!”

Depăna, în gând, firul întâmplărilor de un an încoace, de când știa că părintescu-i voievod i-a menit ca soață pe fiica lui Antioh Cantemir. La început mult a fost întristat și nefericit. Dar, lumeț din fire fiind, și-a făcut de cap în petreceri cu ibovnicele și mai ales cu una… Ci acum foarte-i nerăbdător ca aleasa părinților să-i fie soție. Toate pregătirile de nuntă erau gata. Toți oaspeții, poftiți. Unii vor fi chiar de Paști la Târgoviște. ...„Ah, ce de clopote, ce de muzici, ce de danțuri, ce de veselie pe toată obștea românească… Vor mârâii bârfitorii: «Se însoară Radu beizadea c-o belea de moldoveancă, doar o scăpa de Dudu belea»… Ci înțelepții se vor bucura: «Cea mai izbutită nuntă dintre toate nunțile împăcării»… Ieri, împreună cu secretarul domnesc, italianul Antonio Maria del Chiaro Fiorentino, s-au desfătat povestind despre zorul pregătirilor pentru nuntă… „Va să zică, prințe, ai încălcat obiceiul țării: ți-ai văzut mireasa înainte de nuntă.” „Ci nu-i singurul obicei prost pe care l-am călcat. Și-apoi, la drept vorbind, vederea-i oprită numai înainte ca părinții să se fi înțeles asupra zestrei. După aceea, slobod!” „Oricum, mă bucur că mi-ai dat prilejul să văd cum boieroaicele pregătesc berbecii, mieii, găinile, gâștele, curcanii, balercile cu vin ales, coșurile cu cozonaci, carâtele, rădvanele, armăsarii și straiele cele bogate și giuvaierurile cele scumpe… Aud că la cuhniile din Târgoviște se pregătesc șaptezeci de feluri de bucate”… „O sută! Din cele mai alese: felurite ciorbe, sarmale, plachii de pește, borșuri moldovenești, fripturi, pastrămuri, cârnați transilvani, dulciuri țarigrădene și venețiene, vinuri românești, grecești și frâncești… Nu va lipsi nici braga cea plăcută părintelui meu…”

Toate acestea le gândea beizadea Radu și se simțea vesel, vesel și fericit. Mulțumea, în gând, părintelui său. Întâi că i-a ales asemenea mireasă: „Puteam eu alege mireasă urâtă pentru cel mai mândru al meu cocon?” a zis măria sa. „Atunci când secretarul italian Antonio Maria del Chiaro Fiorentino a asemăluit «grațiile principesei Ana cu ale Venerei zugrăvită de Sandro Botticelli, născând din spuma mării», i-am zis: «Ci tu mă minciunești, taliene». «Per Dio, c’e vero». Dacă-i așa, mi-am zis, atunci din cele șapte căsătorii ale împăcării, aceasta fi-va cea mai rodnică și mai fericită; fericită cu adevărat. Dacă era slută, atunci și împăcarea șubredă era ori chiar izvodea alte vrajbe, cum s-a mai întâmplat…”

Își mută ochii spre foișorul din grădina curții domnești, cu zvelte coloane minunat sculptate, tivit cu balustradă din piatră cioplită ca horbota, și-l socoti a fi o frumusețe rară; trecu privirea spre arbori și flori și-l bucurau nespus de mult sfintele semne ale primăverii; nesătul de frăgezime și de mireasmă, urcă ochii spre Dealul Mitropoliei, împodobit cu pălăriuțe galbene de păpădie și bumbișori albi, cu steluțe de viorele liliachii și de floarea paștelui ca neaua. Privea, mângâia, gândea, trăia întâmplări dragi, de neuitat și foarte fericit era; pe-acolo, în ziua de Florii, s-a plimbat cu domnița Ancuța, numai amândoi, cu caii de frâu; el, beizadea Radu Basarab Brâncoveanu, ca un Făt Frumos; ea, Ana Antioh Cantemir, Cosânzeana lui. Apoi au săltat în șa și, în trap ușurel, au mers până la Mogoșoaia. Chiar dacă nu știa să călărească prea bine, Ancuța arăta curajoasă și dornică să învețe. Drumul până acolo l-au împodobit cu zâmbete către privitorii și drumeții care le făceau, prietenește, cu mâna. Pentru că l-a întrebat, Radu i-a spus că Mogoșoaia era casa fratelui mai mare decât el, beizadea Ștefăniță, „II genito”, cum îi spunea del Chiaro; dar, în fapt, mult îi plăcea și măriei sale să stea aici, întru odihnă și cugetare. „… Fratele meu Ștefăniță e cam întunecat la fire și cam prăpăstios; foarte deștept, dar veșnic speriat c-o să se întâmple ceva rău. Poate de aceea tata i-a zidit o casă luminoasă, bine și gândit împărțită, foarte plăcută, ca omul să se simtă fericit în ea; un palat senin și voios, pe malul unui lac mare și frumos, semn de belșug și izvoditor de încredere. În casa asta, minunat împodobită, se întâlnește răsăritul cu apusul, meșteșugul persian cu cel românesc și cu cel italian. Când tata supraveghea lucrul la Mogoșoaia, spunea meșterilor: «Voi ziceți loggia, ca talienii, dar eu știu că-i cerdac, numai că stâlpii sunt de piatră, nu din lemn. I-aș vrea din marmură și din argint, cum au palatele din povești, dară nu se poate. Nu se poate încă»…”

Afla că, la nuntă, Ancuța va fi singură: părinții ei nu au voie a părăsi Țarigradul, așa că doamna Maria îi va fi și soacră și mumă. Pe Antioh Cantemir l-a înspăimântat o singura vorbă: „mazâl”. Și-a avut parte, până acum, de trei maziliri. Și-a găzduit mireasa în iatacul cu mozaic de aur, cu fereastra spre lac și spre grădina cu cireși înfloriți, în sama Smarandei, sluga venită din Istambul, și a două călugărițe harnice ca niște albine. Știa că domnescul părinte își avea socotelile lui: căsătorindu-l cu Ana lui Antioh Cantemir se împăca, temeinic, cu Cantemireștii. Ținea sama că unchiul Ancuței, Dimitrie, cărturar vestit și în toate treburile, cele filozoficești, poeticești și politicești, iscusit, era acum prinț, mădular al senatului din Moscova și prieten cu țarul Petru. Și de prieteșugul cu acest împărat Brâncovenii mare nevoie aveau. Apoi, împăcarea și înrudirea cu Cantemireștii însemna și un pas hotărât în înțelegerea tuturor românilor, primejduiți mereu, tot mai grav, de o subjugare străină. Că nimic nu era mai primejdios slobozeniei țărilor ca dezbinările. Și necontenitele dihonii dintre frații care români se știu și se numesc din veac. Își amintea că, după moartea surorii sale Maria, care a fost doamnă la Moldova, măria sa Constantin vodă Brâncoveanu a căutat, pe orice cale, să nu piardă înrâurirea asupra țării de dincolo de apa Milcovului. Prin beizadea Radu și prin domnița Ana se făcea o legătură mai largă și mai bună cu multe case moldovene. Ales că tot mai numeroși dintre români au ajuns la adevărul a două zicale: „schimbarea domnilor bucuria nebunilor” și „unirea face puterea”.

Poate mai bine ar fi fost să fi nuntit în august, la Sântămărie, când voievodul împlinea șaizeci de ani și când sfatul domnesc a hotărât să-l sărbătorească pentru cei douăzeci și cinci de ani de domnie împliniți. În furtuna nestatorniciei ce se-abate de trei veacuri peste aceste trei țări române, un sfert de secol de domnie e o virtute, dacă nu chiar o minune.

Și, cu tâmpla răzimată de stâlpul înflorat, beizadea Radu își depăna în gând drumul până la aurfăurarii din Veneția, care, cu mare iscusință au izvodit două minunate coroane, să le poarte domnul și doamna în această măreață și prea rară sărbătoare. Una a costat 300 000 de scuzi, alta 250 000; aur, rubine, smaralde, perle, diamante. Tot întru acest scop, meșterii din Transilvania au bătut 2 000 de medalii din aur, cu chipul măriei sale, fiecare prețuind 10 ducați… Da, dacă s-ar fi nuntit odată cu acea obștească și voievodală sărbătoare, ar fi avut parte de un fast mult mai strălucitor. Ci acum, după ce și-a văzut comoara de mireasă, i se părea prea departe și până în săptămâna luminată, dar-mi-te până la 15 august.

Gândind că peste șapte zile Ancuța-i va fi soție, se socotea fericit.

Singura care arătase mâhnire la vestea că beizadea Radu se însoară era jupâneasa Păuna, soața lui Ștefan, feciorul lui Constantin stolnicul Cantacuzino. Dar despre pricina acestei mâhniri doar Radu putea ști ceva. A, nu, o mai știa și acel cam zurliu prieten al măriei sale, Radu Dudescu. Nu se potriveau la fire: beizadeaua era vesel, deschis, sincer, năstrușnic uneori, dar totdeauna darnic, drept, mărinimos, curtenitor cu femeile; Dudescu era închis la fire, bănuitor, foarte ambițios, deși nu arăta, totuși dibaci în a câștiga repede încrederea oricui. Iubea chefurile, iar vinul îl făcea glumeț și vesel; cânta și mai ales izvodea fel de fel de năzbâtii foarte plăcute coconului domnesc. Lumea le spunea: „cei doi năstrușnici”; cei apropiați ziceau: „beizadeaua cu beleaua sa” sau „Radu și Dudu de pozne-făcătorii”.

Dar cum vrerea voievodului trebuia împlinită, și dumneaei jupâneasa Păuna s-a gândit să-l mângâie cu sfat viclean: „Primește, Răducane: te cununi și-apoi o închizi pe dumneaei în conacul de la Obilești ori în casa de la Brâncoveni, iar noi ne petrecem, ca și până acum”… La început Radu a înclinat a crede că-i da sfat bun. Nu erau rude de sânge; Păuna venea din neamul Greceanu, boieri mari, de țară, bogați, strângători, ambițioși, deștepți și frumoși. Stolnicul Cantacuzino o alesese soție lui Ștefan, feciorul cel mijlociu. O alesese pentru frumusețe, pentru avere și pentru că voia să împrospăteze sângele cantacuzin cu sânge mai viguros. El se căsătorise cu moldoveanca Safta Buhuș, care i-a născut doar trei copii, deși ar fi vrut măcar unsprezece, câți născuse mumă-sa, Ilinca. Spera că Păuna, trupeșă și lăudat de frumoasă, să-i umple ograda de cantacuzini. Ștefan, soțul, era însă cam prea dedat treburilor gospodărești, petrecerilor, vânătorilor și chiar băuturii; și, mai ales, prea molâu ca să poată împlini toate voile și poftele Păunei. Lumea spunea că, deși era cam buiacă, totuși soțul o iubea și se uita la dânsa ca la o icoană. E-adevărat că avea la ce se uita. În sfada dintre Brâncoveni și Cantacuzini Păuna rămăsese singura care-i primea în casă pe Radu și pe Ștefăniță beizadea și singura dintre Cantacuzini care împreună cu soțul ei Ștefan mai erau primiți, din când în când la curtea domnească. Arăta ca o femeie potrivită la înălțime, cu boi vânjos, vioaie, plină de duh, cu ager meșteșug în ispitirea bărbaților. Nu cucerea numai cu frumusețea, ci prin vraja răspândită de toată ființa-i. Avea gură mică și buze rumene, frunte naltă, obraz oval și mereu îmbujorat, ochi mari și pofticioși, nasul drept, despre care bârfitorii spuneau că-l „vâră în toate, dar amiroase numai ce-i place”. În primii trei ani de căsnicie îi făcuse soțului doi copii, iar acum se desfăta: vizite, mese, bencheturi, baluri și vânători, peregrinări prin țară, la conace și mănăstiri, la moșiile Cantacuzinilor ori ale rudelor ei, Grecenii. Mergea oriunde bucuroasă și pretutindeni strălucea, întunecând orice jupâniță ori jupâneasă. Dar mai mult și mai mult îi plăcea dumneaei a fi poftită la curtea domnească, musafiră a doamnei Maria ori a beizadelei Radu. Așa, în acești ani, în zâzania și ciondăneala tot mai ascuțită dintre rude, adică dintre vodă Brâncoveanu și unchii săi, Constantin și Mihai Cantacuzino, jupâneasa Păuna a ajuns cea care făcea legătura dintre cele două case. Așa aflase dumneaei ce proști pot fi, uneori, boierii cei foarte înțelepți și cărturarii cei mari, ca de pildă socrul său Constantin stolnicul Cantacuzino, cât de nefericită putea fi, uneori, bogata și buna doamnă Maria, cât de ambițios era beizadea Constantin, cel tăcut și supus voii părintești, ce trist în proorocirile lui negre se înfățișa beizadea Ștefăniță, cel tot așa de gras și de domol ca și soțul dumneaei, ce luminată la minte și dreaptă în judecata ei se vădea domnița Bălașa, cât de înfricoșat și de nehotărât era, câteodată, atotputernicul Constantin vodă Basarab Brâncoveanu, cel neclintit din scaunul domnesc de peste douăzeci și cinci de ani. Dar, mai ales, cu dibăcia ei în iscodirea bărbaților și în momirea lor, jupâneasa Păuna izbutise să-l subjuge pe beizadea Radu. Era numai cu o jumătate de an mai mică decât dânsul și mult îi părea rău că nu-l avea soț legiuit și nevoită a fost să și-l facă ibovnic de mare taină. Dar și așa foarte se mândrea în sinea-i că se da îmbrățișării celui mai bărbat dintre toți tinerii vremii. Nu se putea spune că soțul, Ștefan Cantacuzino, era om urât; avea însă o fire domoală, ticăită, cum rar se întâmplă în neamul Cantacuzin; se îngrijea numai de sine, se îngrășa văzând cu ochii, devenea osânzos, parcă n-ar fi fost nepotul lui Șerban vodă Cantacuzino, cel care putea mulțumi un harem întreg de muieri, oricât de focoase; știa multe din citanii; învârtea filosofii pe degete; grăia, ca și Radu Brâncoveanu, patru limbi: românește, grecește, italienește și turcește. Dar atât. Încolo, fără vlagă. Iar pentru Păuna asemena fire era o adevărată nenorocire. De aceea, în sinea-i socotea îndreptățită fuga furișă din patul neîmplinit al soțului în brațele vânjoase ale ibovnicului, care, din afara legii, știa și izbutea să fie bărbat în lege. Și așa după cum Șerban Cantacuzino a purtat acea pătimașă dragoste pentru Nastasia, doamna lui Gheorghe Duca vodă, și a străbătut, călare, drumul în lungul munților, de la Târgoviște la Hangu, numai de dorul îmbrățișărilor, tot așa și beizadea Radu își ucidea armăsarii, în galop nebun, numai să ajungă, fără întârziere, la locul cel tainic al întâlnirii întru furtișag de dragoste.

Doamna Maria n-o iubea; îi spunea „Păunița, iscoada unchiului Constantin.” Beizadea Constantin îi zicea și mai rău: „șireata tântului Ștefan”. Beizadea Ștefăniță o vedea ca pe „ambițioasa cea mare, cununată cu un nevolnic”, iar domnița Bălașa, zâmbind, își întreba fratele: „Ce amiroși tu pe lângă muierușca asta?” Adevărul era că fiecare avea câte un pic de dreptate. „Iscoada”, „șireata”, „ambițioasa cea mare” și „muierușca” venea totuși în curtea domnească însoțită de anume veselie, de o plăcută mireasmă de trandafir, amețitoare pentru orice bărbat.

Toate acestea se petreceau în acele vremi grele și frământate, când împărățiile cele mari și hrăpitoare se înfruntau între ele tocmai aici, peste pământul românesc. Beizadea Radu știa să-și ajute părintele în solii, în rânduiri de steaguri ostășești, în călătorii la Constantinopol pentru schimbarea vreunei capuchehăi pentru domolirea mâniei dregătorilor otomani ori pentru ruperea urzelilor împotriva țării și a voievodului ei. Căci așa obișnuia vodă Brâncoveanu de un sfert de veac: țara și domnia să fie ținute cât mai slobode, cât mai ferite de primejdii, în belșug și lumină. Pentru asta strânsese averile cele multe, de-l porecliseră otomanii Altîn bei, prințul aurului. Pentru asta trăia. Dar mai erau încă boieri care-l pârau că va să unească românii și să-i răzvrătească împotriva sultanului, așa cum a cercat acel Dimitrie voievod Cantemir. Printre aceștia – Cantacuzinii se țineau, de-o vreme, numai de pârâturi, de blăstămății; nimic nu le mai plăcea din domnia lui Brâncoveanu. Spuneau pe față că nu-l mai vor domn și-l urau cu ură vânătă, vicleană.

Dar oricât ar fi bârfit, ar fi cârtit unii și alții, oricât l-ar fi blăstămat nemulțumiții, vodă își vedea de ale sale; era aspru cu împotrivitorii și strângea averi ca să fie puternic. Chiar dacă unii îl numeau tiran, zicea: „Niciun câine nu ascultă de un stăpân sărac. Iar dintr-o domnie atâta rămâne: cât a zidit, temeinic să înfrunte veacurile și frumos să uimească privirile, și cât a păstrat din slobozenia, puterea și demnitatea norodului și a țării. Încolo… praf, pulbere și veșnică uitare”…

Se gândea beizadea Radu la toate astea și, în ciuda multor supărări și necazuri, înfrângeri și spaime, credea în biruința binelui. Și, drept aceea, fericit se numea.

De altfel socotea că avea înaltă menire în lumea asta. Iar norocul îl răsfăța: era iubit de toți, aici, în Țara Românească; devenea ginere de fost și poate viitor domn în Moldova; prieten cu nobili transilvăneni de seamă; îndrăgit de meșterii cei vestiți și bogați din Brașov și Sibiu, pentru cultura și priceperea lui în artă; cunoscut la Istambul, la Alep, la Alexandria, la Veneția și la Viena. Mai mult decât ceilalți doi fii ai lui vodă Brâncoveanu, vorbea bine turcește, grecește și italienește, știa logică, teologie, geografie, istorie, retorică. Totodată avea bună îndemânare la treburile ostășești: călărea mai abitir ca un haiduc, învățase lupta cu spada și cu sulița, trăgea bine la țintă cu pistolul și flinta. Era înalt, spătos, subțire-n boi, sprinten, cu păr castaniu, ondulat, cu ochi căprui, vulturești, foarte plăcut la vorbă și la înfățișare. Îi întrecea pe mulți în îndrăzneală, vioiciune, istețime, veselie, cumsecădenie, dar și în mândrie, în râvna de a fi sus și a străluci. Iar cât privește vânătorile și petrecerile, nunțile și sindrofiile, ale lui erau. Se adunau în juru-i jupânițele ca vrăbiile la mei, iar el, cu meșteșug și drăgălășenie, pe toate le vrăjea, fără a se lăsa vrăjit. Ci pe femei tocmai asta le ațâța. De aceea a și stat neînsurat până la acești douăzeci și patru de ani. Și ar mai fi stat holtei dacă măria sa n-ar fi fost zorit să mai încheie o căsătorie politicească.

Doamna Maria mult îl iubea și-l răsfăța, acoperindu-i ștrengăriile mai deochiate, să nu le afle măria sa. Nu se bucura că semăna la încumetările de dragoste cu Șerban Cantacuzino, dar îi părea nespus de bine că nu-i sfios ori adormit, ori stângaci ori greoi în fața muierilor ca Ștefan Cantacuzino, care, după ce că-i un fel de clapon, s-a mai și însoțit cu o zvăpăiată ca Păuna. „… Asta bună ar fi fost pentru Răducanu al nostru, gândea doamna Maria în sine, privindu-și odrasla. Păcat că-i cam o... spurcăciune de muiere.”

În acel moment și vodă Brâncoveanu gândea tot la beizadea Radu: „…Vrednic, cel mai vrednic dintre coconi; dar avea-va noroc? S-a născut în acea zi de 21 august 1690, la zece ceasuri, când mă aflam în bătălia de la Zărnești, cu ghenăralul Donat Heissler. Trecui munții, pe cărări grele, și-l biruii pre neamț, în mai puțin de-o oră, pricinuindu-i mare pagubă-n oștire. Ca verzele căzură morții pe câmpul de bătaie. Pieriră și contele Teleki și Constantin aga Bălăceanu, cel care mă trădase. Le-am smuls 22 de steaguri. L-am avut atunci prizonier și pe Heissler ghenărar. Când l-au adus în fața cortului meu l-am spus: «Servus es domine Heissler». Ci el mi-a răspuns cu mânie: «Servus factus sum hodie, sed tu, servus es ortu»… Trufașul!... M-a răpus cu o vorbă ca o suliță otrăvită. Și n-am mai putut să-i arăt prietenia dorită… Am poruncit să se desprindă de trup capul Bălăceanului, acel vânzător de țară, și l-am trimes la București, ca să-i împlinesc lauda. Că zicea: «În ziua de sfânta Maria Mare voi fi în București, cu Gheorghe sân Șerban Cantacuzino domnitor.» A fost; dar în prepeleac, în ograda sa, cu casele în risipă. Așa am curmat acele rele vânturi bălăcești… Ci i-a șezut multă vreme căpățâna în prepeleac, până când, trecând pe acolo, Răducanu a întrebat: «De ce stă oala aceeaîn prepeleac, dacă-i spartă?» Năstrușnică întrebare… Și era un copil nici nu-l putea rosti încă pe r…”

De fapt, în curtea domnească din București totul era pregătit pentru plecarea la Târgoviște, ca familia domnitorulul să fie față la prohod în biserica din cetate, să petreacă Paștile și să nuntească trei săptămâni, în această primăvară lină și dulce, acolo, în orașul de sub dealuri. De toate avusese grijă doamna Maria. Nunteau la Târgoviște și pentru că erau mai departe de primejdiile de la miazăzi și mai aproape de adăposturile din munți și din Transilvania. Măria sa se afla în cele mai bune relații cu otomanii. Dar parcă poți ști? Odată se zburlește un pașă și… ce-i de la Giurgiu la București? Câteva azvârlituri de buzdugan!

Așezându-și dresurile pentru obraz într-o cutie de abanos încrustată cu sidef după model arăbesc, doamna Maria trase cu coada ochiului spre beizade Radu, îl văzu și, mai ales, îl simți fericit; apoi își întrebă soțul:

— Ce zici, Constantine, făcui bine că-i adunai pe toți ai noștri, aici, în curtea domnească, să plecăm, cu alai, să ne vadă țara, falnici, uniți, puternici?

— Bine-ai făcut, Maria. Stau și-i număr; coconii: Constantin, Ștefăniță, Radu, Matei; fetele: Ilinca, Safta, Ancuța, Smaranda… Lipsește Bălașa și nu știu ziua când va sosi de la Țarigrad. Îi va aduce oare și pe patriarhul Hrisant Nottara și pe bailul Veneției? Îmi pare rău că nu poate veni cuscrul Antioh vodă Cantemir și cuscra Catrina…

— Mie și mai rău îmi pare că Maria și Stanca plecară din lumea asta… Îiubeau, și ele, mult pe Răducanu al nostru. Și ce ambițioasă era Maria… Ce-și mai strunea bărbatul, pe Constantin vodă Duca. Nu suferea ca boieroaicele moldovence să se îmbrace la fel cu doamna; odată, furioasă, le-a aruncat ișlicele pe foc, lăsându-le cu capul gol. Când au pierdut domnia la Moldova, bocea și striga cu amenințare: „Aoleo, aoleo, că va pune taica pungă de pungă din București pân-în Țarigrad și, zău, nu ne va lăsa și iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt…”

— Așa aș fi vrut și eu. Dar… ciuma a fost mai tare decât toată voința și toate pungile mele.

— Și cum a mai fost și cu mazilirea lui Constantin Duca, îți amintești? Îl prinsese pe acel Ilie căpitanul Turculeț, care avea necontenită bătaie cu tătarii, sus, la Cameniță; arăta mare bucurie că a scăpat de-o pacoste ca aceea și mult nădăjduia că-l va lăuda marele vizir și-i va ocroti domnia. La curte începură chiar a zice surlele și a da cu sacalușele de bucurie. Dar, în loc de răsplată, capegibașa închise porțile curții domnești, pătrunse în iatacul voievodului și-i și puse cârpa neagră a maziliei pe umăr.

— Au urcat în scaun pe Antioh Cantemir. Așa, în clipă, se schimbă bucuria în scârbă și durere.

— Iar unchiul nostru Constantin stolnicul, neobrăzatul, ne-a zis, râzând, după scriptură: „Cine sapă groapa altuia dă într-însa”.

— Ori ne pofti c-o zicală românească: „Pasărea vicleană dă singură în laț”.

— Acea pasăre prepuindu-te pe măria ta.

Doamna și voievodul își aminteau aceste întâmplări, sufereau, dar se și mângâiau că acum, după unsprezece ani, își însurau coconul cu fiica lui Antioh Cantemir, cel care-l zvârlise din scaun pe Constantin Duca și Maria.

— Cât se schimbară vremurile…

— Noi le-am schimbat ori ele pre noi?

— Și noi pre ele și ele pre noi. Că omenirea se pritocește mereu și noi odată cu dânsa. Ci dacă nu ne schimbăm, pierim, surâse măria sa, împăcat, dar și oleacă trist. Iar acum înțelepciunea poruncește să punem semnele păcii între noi, neamurile întru românie.

— Ei, dacă Ancuța nu avea atâta vrajă în ochi și atâta frumusețe în trup, iar mintea nu-i strălucea ca soarele, dacă n-o vedea Răducanu, înfocatul și zburdalnicul nostru cocon, atunci poate îl însuram cu o Bălăceancă și curmam de istov sfada și ura cu acești boieri făr-de-astâmpăr.

— Nu, Maria! Bălăcenii n-au uitat că am urcat în prepeleac tidva agăi Constantin.

— Trebuia! Venea cu oaste nemțească să ne calce țara.

— Și acum, după atâția ani, văd mai limpede că făcui cum era mai bine. Dară înțelepția mă îndeamnă a zice că și el, acel zurbagiu care crezuse nebunește doar în cai, în arme, în vitejii și în nemți, iubea țara asta și voia, în felul lui, s-o mântuie de jug otoman. Numai cât nu pricepea că schimba doar un jug vechi cu altul nou. Că, iată: dacă nemții se așezară în Transilvania, șterseră de istov și urma de slobozenie de care se mai bucurase această țară română, ocârmuită de boierimea cea ungurească ori ungurită. Și nu cred că aveau să facă altfel în Țara Românească. Aflai asta de la Donat Heissler și de la Frederigo Veterani, ghenărarii nemților. Dac-au văzut că luară nemții și credința românilor din Transilvania, Bălăcenii se mai potoliră. S-a adeveritu-s-a dreptatea noastră: păstrat-am aici ocârmuire română, chiar dacă plătesc bir greu. Iaca, pe nemeșii unguri îi conduc nemții, cu împăratul Carol. Pe Ferenț Rakoczy, acel viteaz mare, îl biruiră. Și-acum le cere să treacă la legea și la limba nemțească. Ajunseră la vorba mea: o stăpânire veche și obosită e mai ușor de alungat decât una nouă, cu armată puternică și cu ghenărari mari, cum este acest Eugeniu de la Savoia.

— Și tu ești principe al împărăției nemțești, măria ta..., zise beizadea Constantin, care, intrând în iatacul domnului, se așezase cuminte și cuviincios în jilțul în care sta de obicei, când își vizita părintele, și asculta, cu luare-aminte, vorbirea.

— Da! Umblai mult după acest tituluș. Dar numai cu gândul să-l țin pe Carol împărat cât mai departe de hotarul țării.

În clipa aceea, din iatacurile dinspre miazănoapte, se arătară beizadea Ștefăniță cu soția sa Bălașa din neam cantacuzin, domnița Ancuța cu soțul ei Nicolae Ruset, Safta cu Iordache Crețulescu și Anița soția lui Constantin cu feciorașul Radu, scumpă odraslă și mângâiere pentru bătrânul voievod. Li se umplură inimile de bucurie și de mândrie.

Cei patru Brâncoveni tineri nu se asemănau nici la chip, nici la fire. Constantin era tăcut, ursuz și uneori trist fără pricină, deși de obicei avea multă încredere în sine. Se vedea că începeau să-l preocupe grijile domniei. Zise, surâzând blajin și supus:

— Rogu-te, tată, a mă ajuta în vară cu ceva bani și meșteri să dreg zidurile la casa din Potlogi și s-o împodobesc ca lucruri noi: sobe de la Veneția, grilaje de fier, vase de aramă și argint… Că atunci când mă vor lua boierii să le fiu domn, să nu mă scoată dintr-o ruină.

— Da? Te cam pripești! zbârci vodă într-un anume fel mustața și clipi a nemulțumire din pleoapele-i cu gene lungi, de sub sprâncene sure și bine arcuite, dar se îmbună și surâse. Adevăru-i că sunt cam obosit, deși mai am încă patru luni până împlinesc șaizeci de ani. Deh, ocârmuiesc de mai bine de un sfert de veac, cu patru ani mai mult decât strămoșul Matei Basarab. Ci voi să-l ajung și să-l și întrec, cu voia Domnului din ceruri, pre Mircea Bătrânul, care ocârmui ani treizeci și opt.

— Rog, iertare, dar nu asta vrui a zice. Ci doar caut a deprinde de la tine, cât mai bine, meșteșugul și tainele ocârmuirii înțelepte.

— Deci primești povața?… Întâi, să cunoști tot, tot ce se întâmplă în țară și în afară; al doilea, să cerni bine toate lucrurile, alegând fără greș grâul de neghină; al treilea, să te cunoști pre tine și să pătrunzi cât mai adânc în cugetul oamenilor de care te ajuți; al patrulea, să te ferești de dușmănia celor puternici: când cearcă unul a se răpezi asupră-ți, să ai totdeauna un altul în spate, întru sprijin și proptire; al cincilea, să-ți faci țara bogată și vistieria totdeauna ticsită, dară nici prietenii cei mai buni, necum dușmanii, să nu cunoască prețul aurului și numărul pungilor tale; al șaselea, să-ți faci oștire bună și căpitani vrednici să-i pui, dacă tu însuți n-ai însușiri de ghenărar mare; al șaptelea, oastea s-o ții numai întru apărare, să nu te grozăvești cu ea către nimenea, vrând să faci cuceriri și robiri, că tot ce-i luat cu sila stârnește mânie și repede se pierde, cu pagubă mare și cu nume rău pentru norod și țară; al optulea, prieten să te arăți tuturor, dară să nu te sprijini numai pe prietenie, că multe din ele calpe, nestătătoare și înșelătoare sunt, ci mai ales tu să fii tare și chibzuit și dibaci în treburile cele politicești; al nouălea, să te slujești de oamenii cei mai înțelepți și, mai ales, de cei credincioși, dar cel mai înțelept dintre toți tu să fii și mai iscusit; al zecelea, în toate să te arăți mai mlădios ca nuiaua de lozie și mai tare ca oțelul care se îndoaie făr'a se frânge, în urmărirea țelului tău și a dreptății țării tale și a neamului tău.

Cu toate că nu iubea nici narghileaua, nici cafeaua totuși, voievodul nu oprea feciorii și ginerii de a se desfăta cu asemene îndeletniciri. În locul fumului urât mirositor al al unei zeme amare prefera vinul de Drăgășani ori Dealul Mare. Și, măcar că la curte se slujea de bucătari nemți, cu mâncăruri foarte alese și felurite, când se afla numai cu ai lui bea bragă, zăcută și pritocită în putini de brad anume pregătită pentru dânsul de un bragagiu adus din Salonic, unde avusese vestită bragagerie cercetată de toate neamurile câte coboară în acel port: otomani, eghipțieni, arabi, frânci, briți, venețieni, ovrei, greci. Dar nu bea măria sa bragă față de lume străină de teamă ca nu cumva să se iște vreun răuvoitor să-l poreclească „Bragă vodă”, cum s-a mai întâmplat și altora. Mai ales că poreclele „Bragă vodă” și „Altînbei” ar sta și mai nepotrivit într-același om.

Cum, în a doua zi a săptămânii mari, tot creștinul se roagă și gâdește numai la mântuirea sufletului de păcate, vodă știa că nu-i acum ceasul cel mai potrivit pentru asemenea lumești povețe. Și-apoi, chiar dacă nu le era de rugă, de bună samă că ai lui gândeau acum, îndeosebi, la nunta lui Radu. Și câte griji și vorbe și prilejuri de bârfire și de fală nu se nasc în asemena împrejurare! Totuși nu știa de ce nu-și putuse frâna dorința, nevoia de povață sau poate de mărturisire. Toți ascultaseră cu bunăvoință, în tăcere, ca pe-o frântură de evanghelie; și păreau a cugeta la cele spuse.

Numai beizadea Radu, în picioare, răzimat de ușorul de marmoră al ușii deschise spre foișor, își învălui frații, surorile, cumnatele și cumnații cu privirea, ci, văzându-i cufundați în tăcere și presupunând că meditează la înțelepția părintelui, zise:

— Eu, măria ta și iubit părinte, aș mai adăuga două povețe, ca douăsprezece să fie, precum tablele legii: să ridice multe, multe case, palate domnești și mănăstiri, să facă drumuri și poduri bune, ateliere și prăvălii, pivnițe și piețe, să sporească ogoarele și turmele, să ajute comerțul. Și a douăsprezecea, să se grijească de frumusețea și curăția graiului român, cărți tipărind și răspândind peste tot pământul românesc, ca să nu uite niciunul că suntem una și frați. Și zic asta pentru că măria ta așa ai făcut. Și, făcând, ai dat pildă întru împodobirea țării, iar boierii, în cap cu Cantacuzinii, cu Grecenii, cu Văcăreștii, cu Bălenii și cu neguțătorii cei bogați, se întrec în asemenea înaltă îndeletnicire. Eu, care colind țara-n lung și-n lat, știu că și țăranii, trăind vreme mai tihnită ca altădată, mai ferită de prădăciuni, au prins a ieși din bordeie și a-și tocmi gospodării și case bune și arătoase.

— Multă dreptate ai, Radule. Acuma, în frământata noastră epohă, când marile imperii din jur împing să facă Dunărea hotar, deși în fiecare ceas m-am temut de vorba cea cumplită „mazâl”, izbutii totuși să ridic Hurezul și Curte asta, Govora și Doiceștii, Sf. Gheorghe și Mogoșoaia…

— Știm, măria ta, îl întrerupse beizadea Constantin cu o ușoară undă de lingușire în glas. Știm bine câte ai făptuit pentru ctitoriile țării și ale creștinătății, până la Athos și la Sinai, întru luminarea și înțelepțirea multor noroade: greci, bulgari, sârbi, armeni, sirieni, circazieni…

— Că nu în darn primiși nume de făclia ortodoxiei, întregi Radu, văzând că fratele mai mare s-a oprit și temându-se ca nu cumva să-l pizmuiască.

— Toate bune, dar ce te faci cu supunerea fată de sultan? întrebă beizadea Ștefăniță, răsucindu-și mustața din stânga și surâzând amar.

— De obicei se spune: la sultan cu credință și la creștini cu laudă, răspunse tot Radu, înțelegând că, în fapt, Iui i se țintise întrebarea. Ci eu zic: la sultan cu închinare cuviincioasă, la creștini cu demn prieteșug, iar țării și norodului român cu credință, cu desăvârșită credință și dragoste.

Constantin vodă clipi des, semn că încuviințează spusele coconilor și surâse mai deplin către Radu, feciorul mire, dovadă că mai mult vorba lui îi plăcuse. Îl iubise foarte când era mic; după ce s-a flăcăit, fost-a nevoit prea adesea să-l dojenească și chiar să-l închidă vreme de două luni la Govora, în mănăstire, pentru năstrușniciile săvârșite, împreună cu acel besmetic Radu Dudescu. După ce a venit pe lume Matei, care acum are unsprezece ani, zămislit fiind în bucuria biruinței din 1703, când mulți împrieteni îl crezuseră intrat sub satârul călăului, dragostea pentru Radu s-a ofilit. Ci acum, văzându-l aprins în dragoste pentru Ana Cantemir, pe neașteptate cumințit, auzindu-i vorbele înțelepte, în adâncul cel mai tainic al cugetului său licări un gând:… „Dacă mai domnesc încă șase-șapte ani, până când acest cocon al meu împlinește treizeci, îl las urmaș. În el aflu fericită îmbinare de sânge basarab, brâncovean și cantacuzin. Are voinicia și frumusețea trupească a lui Șerban Cantacuzino, iscusința bunicului Papa Brâncoveanu, plăcerea pentru cetitul cărților ca stolnicul Constantin, dârzenia și bine socotita îndrăzneală a lui Matei Basarab și răbdarea mlădioasă cu care mă înzestră ziditorul pre mine, părintele lui mult încercat… O, nu, nu acesta-i Răducanu, ci așa aș vrea eu să fie. Celui din față-mi îi umblă mintea după păreri nebune, cam strică muieretul cel tânăr și frumos, se înhamă la șotii și pozne cu acel smintit Dudescu, crede în cai, în arme și-n vitejii, ca un Bălăcean și chiar mai rău. S-a dovedit totuși îndemânatec la solii: a știut vorbi drept și frumos cu principii germani și cu țarul Petru… Uitai: ieri, văzându-l cum se purta cu Ancuța, logodnica, am înțeles că seamănă la duioșii și chiar gingășii cu maică-sa, Maria doamna. Frații mai mari și cumnații se fălesc cu el; dar, uneori măcar, se tem de el și-l pizmuiesc; mai cu samă beizade Constantin se teme, că prea-i fălos și se strecoară repede în cugetul oricui. Zic că-i prea zburdalnic, nărăvindu-se spre destrăbălări cu boieroaicele cele tinere și pofticioase de bărbați. Pentru asta Constantin mult îl osândește că pătează cinstea casei Brâncoveanu; eu îl mustru; doamna însă îl laudă: «Bărbat!»… Trebuie să-l fac domn la Moldova. După cununie, Ceaureștii și Buhușenii, Ruseteștii, Cupăreștii și Ilie Cantacuzino, socrul feciorului nostru Ștefăniță, adică toți Cantacuzinii din Moldova, precum și Costineștii îl vor sprijini. De-i înduplec pe ei să-l ceară domn, pe marele vizir și pe sultan îi cumpăr cu pungi de aur. Mă ajută și Mustafa aga, prieten vechi și adeverit: o prietenie scump plătită, e-adevărat. Dar ce nu se vinde și nu se cumpără la musulmani? Orice… Iar aga Mustafa de mulți ani mă ferește de ucigașa vorbă «mazâl»...”

Maria doamna, naltă, dreaptă, subțirică și mlădie, cu părul sur, acoperit cu o tichie bătută-n fir, beteală și fluturași mărunți de aur, cu dulamă de frenghie blănită cu pântece de râs, cu nasturi de diamante, cu șapte șiruri de mărgăritare la gât, cu patru inele scumpe la ambele mâini, grăi din spatele beizadelei Constantin:

— Bune toate astea ci trebuie să ne gătim de cale; să pornim la un ceas după prânz. Ascultăm denia în bisericuța de la Mogoșoaia și odihnim o noapte în casa de acolo. Mai vorbim cu logodnica lui Radu…

— Așa gândii și eu, se ridică vodă din jilț și vădindu-se măreț în sânul numeroasei lui familii, cu toată știrbătura pricinuită de moartea Mariei și, acum în februarie, de pierderea Stancăi.

Îmbrăcase un contăș de canavăț verde, cu nasturi și găitane de fir, fără alte podoabe afară de inelul cu pecetea cea mică. Vârsta și grijile cele mari și haine ale domniei îl împovăraseră și-l îndoiseră oleacă de spate. Arăta totuși încă bărbat chipeș și frumos, care a avut parte de multe înfrângeri și dureri în viață, dar și de biruințe și bucurii în aceeași măsură. Feciorii însă îl întreceau: Constantin în înălțime, în finețea chipului, prelung și spiritual; Radu în bărbăție și frumusețe; Ștefăniță, mare, gras, rotund Ia față, tăcut și filosof. În vorbire venea totdeauna cu ceva potrivnic. „Vede lucrurile pe fața nevăzută de alții”, zicea Radu. De aceea părea că proorocește numai nenorociri. Tot Radu îl poreclea „Cobea”. Doamna îl numea „Proorocul”, dar era supărată pe el pentru că arăta prieteșug lui Ștefan Cantacuzino, și el bărbat gras și domol, totdeauna gata de chefuri cu băuturi alese. Beizadea Ștefăniță nu bea, dar îi plăcea să-și vadă vărul și prietenul clătinându-se ca un nevolnic. Îl ducea până la pat, îl culca și-o chema pe jupâneasa Păuna, soața prietenului, să-i înfășure capul în cârpe ude și reci. Dacă Păuna nu era acasă, împlinea însuși această slujbă, ajutat de slujnice. Dacă-l oblojea soția, Ștefan Cantacuzino arăta mare bucurie, cânta și, chiar dacă i se împleticea limba-n gură, totuși spunea povești vesele, citite în Decameronul lui Boccacio, cu femei rele de muscă și bărbați încornorați; dacă soția lipsea de-acasă, făcea ca piatra, lăsându-l pe Ștefăniță să povestească despre câte neajunsuri sunt în viața de la curtea domnească. Prietenia „Ștefanilor” convenea mai ales beizadelei Radu, din pricini nedezvăluite până acum. Beizadea Ștefăniță părea cel mai apropiat și de Constantin stolnicul Cantacuzino, unchiul Brâncovenilor. Îi cerceta biblioteca din casa de la Afumați, vorbea cu dânsul despre filosofi și despre cărți, despre unele treburi politicești; dar, mai ales, îl asculta, cu un fel de bolnăvicioasă plăcere, cum îl batjocorea pe vodă Brâncoveanu. Cantacuzinul știa astfel tot ce săvârșește rău sau tot ce nu convenea Cantacuzinilor. O vreme vodă s-a veselit de cârtirile aduse de Ștefăniță din casa Cantacuzinilor. Iscoadele voievodului la Constantinopol sau în țară spuneau că bătrânul stolnic uneltește ceva pe lângă marele vizir, Gin Ali pașa. Beizadea Constantin însă îl încuraja: „N-ai dus, măria ta, nicicând lipsă de pârâtori. Iar cât privește pe Ștefăniță al nostru, cred că sângele apă nu se face.”

La asta beizadea Ștefăniță a dat răspuns cu care și-a încurcat și fratele și părintele, tocmai întru adeverirea zicalei: „Ci eu, după câte știu, am și sânge cantacuzin.”

Despre Matei, mezinul, ivit și el dinspre cuhnii, la cei doisprezece ani pe care avea să-i numere pe la Rusalii, părea mai degrabă o fetiță, firavă și slăbuță, parcă părinții, zămislitori a unsprezece prunci, și-ar fi stors cea de pe urmă picătură de vlagă. Secretarul domnesc Antonio Maria del Chiaro, care se străduia să-l învețe pe Matei italiana, știa însă că mezinul cocon domnesc e zburdalnic, dar ciudat de răutăcios și uneori se izmenește ca un îndrăcit. „Parcă-i din altă sămânță”, râdea domnița Bălașa.

Dintre fete, cea mai în vârstă, Ilinca, avea treizeci și doi de ani și-i purta cu semeție; era măritată, a doua oară, cu Șerban Greceanu, bun cărturar și alcătuitor de cronică. Întâiul soț, Scarlat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, era un tânăr foarte deștept, dar plăpând, neajutorat la trup; s-ar zice că a fost cea mai „politică”, dar și cea mai neizbutită căsnicie brâncoveană. Mult a dorit măria sa și mare nevoie a avut să-și facă rudă, prieten și sprijinitor pe cel mai influent om din Fanar și din Serai. Când l-a văzut, Ilinca a plâns amar și-a amenințat că se azvârle din turnul cu ceas, dacă o silesc a se mărita cu un slăbănog ca acela: „Sunt fată sănătoasă; n-am beteșuguri în mădularele mele… De ce vreți să mă nenorociți și să mă dați unui neîntreg?”… Dar măria sa neîndurător a fost. Când patriarhul Hrisant Nottara a pus cununiile pe capul celor doi tineri și-a pornit „Isaiia dănțuiește”, Constantin vodă Brâncoveanu s-a prins în horă, foarte bucuros întru sine: „De-acuma, dacă-l am pe Exaporit cuscru, nu mă mai sperie vorba «mazâl».”

Ci jertfirea domniței și liniștea voievodului au durat scurtă vreme. Scarlat a murit după un an de căsătorie, istovit de dragoste brâncovenească: își iubea soția ca un smintit. A doua căsătorie a făcut-o pe Ilinca o răsfățată, fără griji, veselă: „Mi-am plătit tributul politicesc, zicea râzând. Acuma pot trăi în voie cu bărbatul ales”… După moartea plăpândului ginere, legăturile cu Exaporitul, acel mare învățat și dibaci om politic, dragoman al Împărăției otomane, negociatorul păcii de la Karlowitz din 1699, sa-u subțiat și repede s-au rupt. A uitat de istov că, îndelungată vreme, a primit stipendii grase de la Brâncoveanu ca, la vremea potrivită, să șoptească marelui vizir ori padișhului câte un cuvințel bun despre dânsul. A uitat și-a trecut de partea dușmanilor măriei sale: voia domnia țărilor române pentru fiii săi; pe Nicolae l-a și făcut domn în Moldova, în 1711, după plecarea lui Dimitrie Cantemir. Așa, Fanarul a pus un picior peste Dunăre. Dar Alexandru Mavrocordat Exaporitul mai avea un fecior, Ion, iar vodă Brâncoveanu, cu simțul lui ascuțit pentru tot ce-i uneltire și răutate omenească, viclenie și hainie, ghicea că, la acest ceas, se afla în sfadă surdă și perfidă pâră cu Niculae și Ion Mavrocordat. Și răul cel mai rău era că, în sfada asta, s-au amestecat și Cantacuzinii, iar acum se înfruntă și se pârăsc, pe la spate; se țin de blăstămății și de rele, de urzeli și minciuni, vădind o dușmănie cum nu se află mai înverșunată. În frunte s-au așezat frații Constantin stolnicul și Mihai spătarul Cantacuzino.

De mai multe ori Radu a cutezat a-l ruga pe măria sa să nu mai adâncească cearta cu Cantacuzinii: „Tată, unchii noștri sunt oameni semeți și ambițioși. Mihai spătarul a ctitorit bisericuța de la Fundenii Doamnei și nu te-ai dus s-o vezi”… „Am văzut ce-a făcut la Colțea, îmi ajunge. La Fundeni… te duci tu și-ți pui șorț de pietrar, ca să-mi arăți că nu te sfădești cu rudele…” „Bisericuța de la Fundeni e ca un giuvaer lucrat de Sebastian Hann. Nici spitalul de la Colțea nu l-ai văzut. Tată, trebuie să te împaci cu Mavrocordații și cu Cantacuzinii. Să pui în leafă pe feciorii Exaporitului, ca pe părintele lor. Adică să le astupi gura cu aur, cum ai făcut-o de atâtea ori. Del Chiaro a auzit, de la un prieten al lui, că vizirul te-ar fi declarat răzvrătit și hain”…

Câteva clipe vodă rămăsese atunci pe gânduri; spaima îi răcise inima. În urechi îi sunase vorba păgână: „mazâl”. Dar se stăpânise; nu-și dojenise feciorul, cum îl împingea firea-i poruncitoare, ci zisese: „Dacă-i ceva cu primejdie mă vestesc capuchehaia ori aga Mustafa și alții pe care-i plătesc să-mi fie iscoade. Nu în darn țin atâția olăcari la Adrianopol, Gabrovo, Arbănași și Rusciuc”…

Dar, în ziua când domnița Stanca se afla pe catafalc, se înfățișă un grec cu o scrisoare de la doctorul Anton Corais; destăinuia același lucru despre porunca marelui vizir, adăugând: „să i se smulgă averile și să fie adus la Istambul”.

Citind scrisoarea în sfat, boierii și mai ales Constantin stolnicul îl liniștiră cu povețe: „Te cearcă pe măria ta dureri mult mai mari… O fi având nevoie grecoteiul de niscare galbeni pentru sărbătorile Paștelilor și-a luat-o din vreme, din câșlegi”…

Beizadea Constantin, aflat față în sfat, s-a mirat că măria sa, altădată așa de grijuliu cu orice zvon rău, acum sfâșie scrisoarea lui Corais în bucăți și sudui: „Să te ia dracul, cobe!” Deși nici el și niciunul din boieri n-au îndrăznit să-l îndemne a cerceta mai abitir, totuși, fără știrea nimănui, vodă a trimis trei oameni de taină la Adrianopol și Istambul, la aga Mustafa și la alții să afle adevărul. Răspunsul a venit repede: nicio primejdie; marele vizir a lăsat să se înțeleagă că, dacă treburile-i vor îngădui, ar dori să-l cunune pe beizadea Radu.

Ceilalți ai casei, îndurerați de moartea Stancăi, au uitat prevestirea lui del Chiaro și scrisoarea lui Corais. De altfel, aveau cea mai deplină încredere în puterea, iscusința și dibăcia măriei sale de a afla adevărul și a-l cerne de minciună.

Ci tot gândind și sporovăind despre nuntă și nuntași, unde să găzduiască oaspeții, încontrându-se asupra felului cum e mai bine să se poarte, în asemenea împrejurare, cu unchiul Constantin stolnicul căruia, de mai multă vreme, nu-i place ocârmuirea brâncoveană, stă de-o parte și murmură împotriva domniei, au uitat, cu totul, de orice primejdie. Beizadea Constantin își amintea că unchiul Constantin s-a supărat încă de atunci de când vodă nu l-a luat prizonier pe generalul austriac, Heissler, la Drăgășani; a scuipat și a zis către olăcar: „Vezi ce prost e vodă când nu sunt eu acolo?”

De vreo trei ani, în casa Brâncovenilor, când se spuneau lucruri bune li se ziceau „Cantacuzinii”; când li se pomeneau răutățile, pizmele, certurile și uciderile li se spuneau „Șeităneștii”, de la străbunul lor Mihail Cantacuzino, pe care otomanii îl porecliseră „Șeitanoglu”, adică „omul dracului”. Dar mai ales beizadea Constantin nu-și mai putea suferi unchiul și nașul; era așa de învățat și avea o minte atât de pătrunzătoare, atât de întortocheată, încât îl speria. Nici nu-l socotea om, ci un sipet cu minuni și minciuni. S-a înfuriat pe el și nu-l iartă din ziua când, venind cumva vorba, beizadea a spus că i-ar plăcea să ajungă domnitor, iar stolnicul a râs: „Tu nu știi nici ce-i lae, nici ce-i bălae și vrei să moară… moșneagul ca să-i apuci toiagul?”… Nu pricepea când spunea adevărul și când șuguia, când lăuda și când batjocorea, când îi plăcea ori când îl scârbea ceva. Vodă însuși cunoștea că-i mare, foarte mare cărturar, dar are gânduri sucite și răsucite, iar sufletu-i cam ciutat și horțiș. Îi spunea când „neprețuitul meu unchi și povățuitor”, când „hoțul cel bătrân care mă va vinde pe un blid de linte”.

Beizadea Constantin nu înțelegea de ce măria sa îl lăsa în boii lui:… „I-aș întărâta mânia spre Cantacuzini, dacă Ștefăniță n-ar fi prieten bun cu Ștefan, feciorul stolnicului. Și-apoi Radu, care dă târcoale Păunei! Acesteia îi place să calărească galop, să meargă la vânătoare, să tragă cu flinta în fiare, dar, mai ales, să se furișeze prin colibe sau să se tăvălească pe fân, pe după căpițe, ca orice țărancă apucată de inc. Noroc că Radu-i atât de dibaci, încât toți cred că-i, așa, o joacă nevinovată… De mine Radu nu se prea ferește, deși mă știe habotnic în păstrarea nepătată a legiuitei căsnicii și de mai multe ori l-am ocărit pentru dezmăț. Dar, la drept vorbind, îl și pizmuiesc că, deși eu nu-s voinicos ca el, totuși când o văd pe Anița mea molâie și rece, parc-ar avea sânge de broască, îmi fuge și mie gândul la Păuna. Când i-am zis: «Cumințește-te, zburdalnice!» Radu mi-a zâmbit: «Până mi-oi pune pirostrii, gust din dulce dragostea furișă»…”

Cam așa se măcinau gândurile Brâncovenilor în acea zi de marți 4 aprilie 1714, când se adunaseră toți în iatacul măriei sale și când căpitanul Drăgan, din straja domnească, vesti intrarea lui Constantin stolnicul Cantacuzino.

Pe chipul tuturor, afară de al voievodului, se zugrăvi mirarea amestecată cu o ciudată bucurie și chiar cu o undă de mânie la beizadea Constantin.

Toți îl primiră ridicându-se în picioare; chiar femeile.

— Trăiesc la Afumați, ca un țăran curat și ca un mojic prost, dornic de liniște, de tihnă, zise el așezându-se în jilțul arătat de voievod, cu o temenea respectuoasă. Fug de toți și nu voi să mai aud de nimeni. Ci, deci, nu știu cu ce ți-aș mai fi de folos, nepoate.

— De mult folos, cinstite al meu unchi, zâmbi voievodul, ținându-și anume feciorii față la această întâlnire neașteptată pentru ei, dar anume pregătită ca să înțeleagă și ei ce fel de om este acest mare cărturar. Te-am poftit, unchiule, în zi ca asta, pentru sfat.

— Tu de mult respingi povețele mele, zise, cu dojană, musafirul.

— Eu, unchiule, n-am uitat că domnia ta și Șerban Cantacuzino m-ați ajutat și sfătuit când eram orfan, lângă mumă-mea, Safta Cantacuzino, ocoli vodă dojana. Că eu părinte n-am pomenit de vreme ce am rămas de mic fără tată, că l-au ucis seimenii, precum știi. N-am vrut să primesc domnia după stingerea lui Șerban vodă; nu mă lăsa cugetul să mă amestec în treburile curate ori necurate ale neamului cantacuzin…

— Dacă mă-nțepi cu vorba, plec. Și nu uita că și tu ești din Cantacuzini.

— Eu mai uit că după mamă mă trag din Ion Cantacuzino, împărat la Bizanț. Și cred că sunt mai cuminte uitând. Nu mă duc puterile până la… împărăție, deși am ajutat și ajut, cu daruri, tot răsăritul ortodox, cum n-a ajutat niciun domn afară de Mihai și de Ștefan al Moldovei. Ci voi vrurăți să fiu domn. Și dacă primii, vrui să țin sama și de îndemnurile unchiului Șerban. Și-atunci a trebuit să-mi amintesc că am și sânge basarab și să-mi zic: Constantin Basarab Brâncoveanu.

— Spui lucruri de mult știute și care mie nu-mi convin. Spune răspicat: ce sfat îmi ceri?

— Mda… Rogu-te nu arăta grabă și mânie; că eu te aștept de cinci săptămâni, de când te-am poftit aici…

— Cum îl vizitezi pe Ianache Văcărescu la Dobrești, mă puteai vizita și pe mine la Afumați!

— Altădată știai să mângâi, unchiule; acum doar lovești…

— Ei, altădată se măcina altă făină la moara brâncoveană!

— Ești cărturar mare; cunoști multe din cărți și din viață. Ajută-mă să dau răspunsul cel mai potrivit la întrebarea marelui vizir, zise vodă, de-a dreptul, văzându-l neprietenos.

— Ce soi de întrebare?

— Dacă e bine și cum să facă padișahul spre a se numi urmaș nemijlocit al împăraților romani de la Contantinopol?

— Și tocmai pe tine s-a găsit Gin Ali să te întrebe?

— Mă socoate prieten!… Zice că-i drept să fie așa pentru că împărăția otomană se află pe locul împărăției bizantine, iar Constantinopolul este, de la Mahomed sultan, cetatea de scaun a acestei împărății.

— Bănui unde țintește vizirul cu asemenea năstrușnice gânduri?

— Nu; rogu-te, ajută-mă să văd și să înțeleg.

— Biruie creștinii și-l scot pe sultan din Evropa; ci s-a gândit să-și afle un temei străvechi. Dacă acum opt-nouă sute de ani, acolo, în asfințit, lumea a primit ca împăratul frâncilor ori al nemților să-și zică urmașul împăraților romani, mi se pare o mare neghiobie ca, acum, la 1714, Ahmed padișah să-și zică… împărat roman. E-adevărat că puterea lui s-a ridicat pe locul împărăției bizantine, ci lumea n-a uitat că este urmașul lui Mahomed sultan, care, după ce a cucerit Țarigradul, a făcut ca în Sfânta Sofia să băltească sânge creștin până la genunchii calului. Auzi, poznă! Împărat roman, unul care de patru ori a fugit de pe câmpul de bătaie, unul deprins să trăiască doar în huzur, unul al cărui singur țel sunt strângerea aurului și sugrumarea creștinilor…

— Dar ce urmărește oare cu întrebarea asta?

— Am spus: să-i înșele pe supușii creștini, între care te prenumeri, ca să-l ajute în războiul cu celălalt împărat roman, cu stolița la Viena, care și acesta-i roman cum sunt eu popă!

— Adică să-l povățuiesc să se lepede de asemenea… gânduri?

— Firește! Ahmed sultan împărat roman? Poate, dacă se botează, dărâmă toate moscheile și minaretele și urcă din nou crucea pe cupola Sfintei Sofia!

— Așa chibzuiam și eu. Dar am aici două scrisori: una din septembrie trecut, în care patriarhul Hrisant Nottara îl numește pe Gin Ali „prea creștinul vizir”, iar a doua de la Șerban Greceanu, din luna octombrie, în care zice că padișahul mă laudă mult pentru știrile adevărate trimise și că aliotmanul nu are altă mai dreaptă și mai credincioasă slugă decât pe mine.

— Și voi, tu și un popă bezmetic, vreți să creștinați musulmănia? Fantasmagorie!

— Ai dreptate, unchiule. Eu de-aș putea să-i ajut pe creștinii din Împărăția otomană! mută vodă vorbirea. Rău îmi pare că, de-o vreme, noi, Brâncovenii, și voi, Cantacuzinii, ne-am răcit și ne-am depărtat mult unii de alții. Ci pentru că doresc apropierea și prietenia cea veche, rogu-te, din inimă, să primești a-l cununa pe Radu cu…

— Pot să-ți mai cunun, după toate câte mi-ai făcut? Ne-ai luat moșiile Breaza și Mărgineni! Ai confiscat întreaga avere a lui Toma spătarul și a lui Gheorghe Cantacuzino!

— Știi prea bine că s-au făcut haini și hicleni către împărăție…

— Au tu nu te-ai fi hainit, dacă…

— Dacă biruia țarul Petru, da! Nu înainte. Pe când ei… Și-apoi numai din porunca sultanului luai zisele sate și moșii pe sama domniei. Cunosc că Toma, în felul lui, avea dreptate. Dar era o dreptate mai tare ca toate: dreptul țării la slobozenie.

— Ba ai făcut-o ca să-ți mântui tu viața și domnia!

— Și asta, scumpul meu unchi, căci eu întruchipam țara.. Și trebuia să strig tare să se audă la Istambul, iar padișahul să mă creadă nevinovat și prieten. Ci aș fi vrut să te văd pe domnia ta în acea împrejurare, când țarul mă numea „Iuda de Brâncoveanu”, iar armia marelui vizir Baltagi pașa se afla aici pe pământ românesc și nu voia să mai plece, iar oștile nemțești benchetuiau la Brașov ori la Timișoara, așteptând ceas prielnic să treacă iar hotarul.

— Și n-ai fost Iudă?

— Nu; mi-am apărat țara, că în slujba ei m-ați pus, nu a altcuiva!

Vorba asta n-avu răspuns; stolnicul Cantacuzino socoti că vodă era mai înțelept de cum îl credea. Se întoarse tot la mustrări:

— Ai luat trei sate de la Constantin aga Bălăceanu!

— Ei, dacă un Cantacuzin ia apărarea Bălăcenilor, e bine… Dar ai uitat că amândoi l-am socotit, atunci, vânzător de țară? Domnia ta mi-ai spus că, îndemnat de Bălăceanu, Heissler ghenărar l-a arestuit pe arhimandritul Isaiia la Brașov și l-a prădat de 800 de galbeni, de toate icoanele și darurile pe care le închinasem mănăstirii Sf. Pavel de la Athos.

— Te-acoperi cu danii către mănăstiri ca să…

— Nu, stolnice, că erai în sfat, când am hotărât să despăgubim pe Isaiia cu satele, moșiile și sălașele de țigani, care prețuiau, mi se pare, cam 4 000 de taleri…

— Le ții prea bine minte!

— Le însemn pe toate în catastife, gospodărește.

— Da, până și „Foletul novel” l-ai umplut cu socoteli.

— Nimic rău în asta. Ne trebuie chibzuială, mare chibzuială ca să înfruntăm nevoile. Că eu aici mă spetesc plătind sultanului angarale și zaherea și lucrători la cetăți și mii de care cu proviant, iar Carol împăratul creștin cată să-mi aline usturimea poverilor cu un… dar grozav: portretul său! Mare cinste, dar preț mic, prea mic… El, un portret și eu, cai, cornute mari, cu miile! Numai câte mii de boi a trebuit să dau lui Heissler ghenărar!… Și-apoi, că-mi adusei aminte: divanul a hotărât că dacă dintr-ai lui Bălăceanu se întorc în țară și plătesc cei 4 000 de taleri, despăgubind, primesc înapoi moșiile, satele și robii…

— Da? Și când, acum doi ani, fratele meu Mihai spătarul te-a rugat pentru averile lui Toma, te-ai grozăvit cu amenințările: „Voi arăta lumii întregi cine este Brâncoveanu și neamul lui și cine sunt Cantacuzineștii și neamul lor… Voi face ca în casele și curțile lor să curgă, până la genunchi, sângele cantacuzin”…

— Îmi cunosc greșeala. Dar oare, domnia ta, la mânie și la o primejdie ca aceea, n-ai fi rostit tot cam asemenea grozăvii? Mă știi doar că am multe păcate, dar sângeros, de pomană, nu sunt. Trebuia, da, trebuia să strig tare, ca să-l liniștesc pe Baltagi pașa, să nu mă spânzure și să nu preschimbe domnia în pașalâc. Ci, iată, trecură trei ani și nimica n-ați pățit. Dimpotrivă: vă cer întoarcere la prieteșugul cel vechi.

— Știu că ai cerut voie curții vieneze să te tragi în Transilvania, dacă-ți va fi primejduită viața.

— Asta au făcut-o toți domnii români, de la Mircea Bătrânul încoace. Toți voim a fi, cu românii noștri, pe locurile de unde porniră Basarabii, de la descălecatul lui Negru vodă.

— Te duceai în Transilvania ca prinț austriac.

— Da, gândesc la orice cale care ar putea duce la unirea țărilor române, despre care domnia ta adeverești și în scris că una sunt!

— Și cum ai izbutit să cumperi moșii pe lângă Sighișoara?

— Ca principe împărătesc și ca unul care l-am împrumutat pe Carol împărat cu 50 000 de florini. Și-apoi, știi bine, unchiule, am familie mare și n-aș vrea să sufere, Doamne ferește, din pricina nepriceperii mele. De vreo trei sute de ani, aflarăm pe a noastră piele, cum se zice, că oricât de priceput ori de viclean ai fi, în fața sultanului tot poți greși. Și oricât de credincios i-ai fi, tot în robie la Edicule pieri. Iar eu asta nu vreau; pentru nimic în lume nu vreau!

— Aici te înțeleg!

— Judecă-mă fără părtinire și înțelege-mă întru totul ce-am săvârșit rău sau bun, ocârmuind țara atâția ani. Mă aflu în starea când am mare trebuință de înțelegerea domniei tale și de împăcare cu Cantacuzinii. Nu pot sărbători douăzeci și cinci de ani de domnie fără această pace. Că eu de la domnia ta am cules sfat înțelept și cuvântul dreptății și al dragostei de această moșie și de acest norod român, pe a cărui istorie te ostenești a o scrie, însumi de la domnia ta le-am învățat.

— Mă ostenesc să scot iar la iveală adevărul despre obârșia noastră, adevăr surpat în prăpastia uitării, păru că se îmbunează stolnicul. Da, voiesc să arăt lumii că și moldovenii și transilvănenii tot români sunt, ca unii ce dintr-o fântână au izvorât și cură.

— Ai dreptate, unchiule și stolnice; de aceea te rog să scrii istoria, să nu cădem în întunericul cel orb al neștiinței și al uitării de noi înșine!

— Am scris că noi, românii, aleși și adevărați romani, ca un zid bun și tare înaintea turcilor am stat aici, la Dunăre, și stăm.

— Iar eu alta n-am făcut fără numai să caut a fi asemeni lui Matei vodă Basarab, de care otomanii s-au temut ca și de Mihai vodă. Întru asta m-ai ajutat tălmăcind multe cărți.

— Împreună cu Antim mitropolitul.

— Mda… se oțărî vodă la auzul numelui acestui înalt chiriarh, pe care de curând îl scosese din scaunul mitropolitan. Îndulci totuși glasul: Unchiule și stolnice, fostu-mi-ai îndreptătoriu ca un epistămon și știutoriu; întru sfaturile domniei tale mult m-am răzimat; te-am avut lumină și dezlegare a toate, domnia ta carele ai învățat la Padova, la Veneția și la Istambul, ai călătorit pe la mulți crai și împărați, domnia ta carele nu te arăți iubitor de ranguri și dregătorii, ci vremea ți-o petreci cu bărbații cei procopsiți, cu dascălii și cu spudeii, de ce pe mine cu ură mă privești? De ce amândoi lunecăm spre dușmănia cea varvară?

— Întreabă-te pe tine însuți! Că de-o vreme, cum zice Antim Mitropolitul: „Ce folos este a nu bea vin și a fi beat de vinul mâniei? Ce folosește a nu mânca de carne și cu hulă a rupe carnea fraților noștri?”

— Întâi, se poticni vodă în noua pilduire de la Antim citire, domniile voastre, Cantacuzinii, prea setoși de averi vă arătați și mai bogați și mai puternici decât domnul vreți a fire. Lucrați numai pentru voi, nimic pentru obște.

— Poftitu-m-ai ca să mă dojenești? Nu ascult!

— Nu dojană, unchiule și tată al meu, ci vorbire dreaptă, fățișă, ca între români și rude. Știu că domniile voastre, Cantacuzinii, visați și râvniți coroana cea de mult sfărâmată a Bizanțului. Și mult vă străduiți întru atingerea acestui scopos. Ba nădăjduiți tare ca Țara Românească să vă stea drept temei. Frumos! Și, o vreme, după ce m-am încoronat și sub povața domniei tale fiind, socotii și eu că-i cu putință plinirea istui măreț gând. Ci acuma, ajuns-am la vorba înțeleptului care zice că unde este nădejde multă, acolo este și multă deșertăciune. Marii împărați și regi nu vor alta decât tot puterea și bogăția împărăției Bizanțului. Și nu-l văd pre niciunul atât de mărinimos, încât să vă cheme și să zică: „Poftiți, iubiți Cantacuzini, împărăția, moșia voastră legiuită”…

Câteva clipe stolnicul rămase înghețat. Voievodul l-a simțit slab și-a lovit și mai tare.

— Sfetnic te-am vrut totdeauna. Epitrop, nu. Vrui ca domnul să fie de sine stătător, iar nu slugă la Cantacuzini. Ci dacă mă micșorați voi și mă pârâți, mai vreți ca otomanii cei mari să mă mai țină la vreo samă? Ce-ați făcut din Antonie vodă din Popești? Un nimic. Și la mâncare i-ați pus tain. Și-apoi, voi Cantacuzinii, nu sunteți odihniți și sătui să slujiți numai unui stăpân, de la carele să avem milă și cinste, nu aveți ochii deschiși spre primejdii, ci umblați să amestecați lucrurile cu nemții și cu moscalii și cu alte neamuri. Unchiule, făcui poate multe greșeli, ci ține seama că una vrui: să chibzuiesc, cu grijă și cumințenie, toate împrejurările, să mă feresc de orice primejdie, să păstrez cât mai slobodă această țară și să sporesc înțelepția acestui norod român, hărtănit în trei țări.

— Ai împovărat țara cu dări!

— Adevărat. Dar cu ce puteam să acopăr cererile otomane, tot mai nesăbuite? Și-apoi, voi, boierii, nu v-ați înfruptat chiar cu nimic din acele dări? Am scris în condici tot ce a trebuit să dau sultanului: sute de mii de chile de zaherea, de grâu, orz, ovăz, unt, sare, cânepă, miere, ceară… Ne costă înspăimântător de mult această împărăție în destrămare.

— Te-ai îmbogățit…

— Daaa! Ci eu sunt cel care a făcut ca acest pământ să dea roadă mai bogată și această roadă să fie întâi spre folosul oamenilor de aici. Și-apoi mi-am făcut temelie pentru o oaste mare, corăbii șeici pe Argeș și pe Dunăre, cu zaherea, gata ca, ajutându-mă de războaiele nemților ori ale moscalilor cu otomanii, să scot țara de sub ascultarea față de sultan. Voi fi ajutat și de beizadelele mele. Că eu mă tem mai ales de stăpânire nouă. Unchiule și părinte al meu, și cărțile domniei tale spun că stăpânii noi mai puternici și mai cu primejdie sunt. Stăpânirea veche slăbește și de pieire se apropie mai repede decât cea tânără, tare și lacomă de trăire. În istoria domniei tale arăți că toate lucrurile din astă lume se urzesc și trăiesc în trei stepene: urcarea, starea în culme și pogorârea. Împărăția sultanului se află pe stepenea pogorârii, iar noi de-abia așteptăm a-i cânta prohodul. Pe când Austria? Rusia? Abia acum urcă.

— Și noi, Cantacuzinii, tot țară slobodă vrem.

— Ci mai bine-i să ne facem volnici, neatârnați, în zece-douăzeci de ani ori în două veacuri? Cât va să mai îndurăm păgânescul și tirănescul jug al sultanului? Pun aceste întrebări cărturarului luminat care ești, înțeleptului stolnic și sfetnic și, mai ales, celui căruia nepot de soră-i sunt, nădăjduind că mă înțelege și nu mă vinde.