Inorogul cel intelept

Inorogul cel intelept de Dumitru Almas

SOSIREA OASPEȚILOR ȘI PREGĂTIREA PRIVEGHIULUI

Senin era cerul în ziua aceea de toamnă moldoveană, în septembrie 1723, deasupra Prigorenilor, sat în ținutul Cârligăturii, aproape de Târgul Frumos, adăpostit între dealuri, oleacă mai ferit de zvânturările năvălirilor și dis­trugerile războaielor. Pe la ceasurile zece dimineața, stăpânul conacului din Prigoreni ieși în întâmpinarea unui oas­pete așteptat. Coborâ cele șapte trepte sure, din stejar gros, și-i întinse brațele, cu dragoste și prietenie:

– Fii bine venit în casa mea, dascăle Ieremia!

– Bine te-am găsit, hatmane Neculce, răspunse oaspetele , primind îmbrățișarea, cu aceeași dragoste și prietenie. Am venit să văd lucru neobișnuit: un vel hatman care va să scrie un letopiseț.

– Ți-i de-a mirare, dascăle?

– Știu că pana și spada n-au dus nicicând casă bună. Așa că mă mir.

– Te înșeli, prietene, se împotrivi gazda, ajutându-l să urce scara. Au nu știi că generalul râmlean, Caesar numit, a scris cronica războaielor sale și cu aceea cronică mare faimă și-a făcut ?

– Cu o rândunică nu se face primăvară, vel hatmane.

– Așa-i, dascăle, surâse Ion Neculce, îmbiindu-și musafirul spre odaia sortită lui, în conacul înalt, cu ziduri groase din cărămidă, cu cerdac, pridvor sau pălimar larg, pe stâlpi din lemn cioplit cu meșteșugite înflorituri. Ci eu aș fi cam al șaselea cocor care voiesc a vesti primăvara scrisorii în grai românesc. Asta fără a-i mai număra pe Varlaam și Dosoftei și chiar pe Dimitrie Cantemir, cu al său „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea”. Toți mi-au luat-o înainte. Deci să le mulțumesc că merg pe cale bătătorită.

– Mda… cumpăni dascălul Ieremia. Și numărătoarea asta nu-i cuprinde pe munteni, care sârguiesc și ei întru scris.

– Ei, vezi ? Am cu cine vesti primăvara…

După ce un slujitor i-a adus cufărul cu lucrurile de schimb, dascălul Ieremia se scutură de colbul drumului, își spălă fața, își pieptănă pletele și barba, albe colilie, își schimbă straiele și ieși în lumina pălimarului. Neculce îl pofti în jilțul adânc de nuiele și-i grăi:

– Iertare cer, dascăle Ieremia, că te-am poftit la mine și n-am venit eu la domnia ta, fiind mai tânăr. Dar niște pârdalnice de pâri la domnie nu mă lasă a mă îndepărta prea mult de Iași.

– Ei, vel hatmane Neculce, eu nu-s boier de rang înalt și nici conac mare și bogat ca domnia ta nu am, unde să te primesc. Sunt un biet călugăr și dascăl rătăcitor. Mănânc unde mi se întinde un blid cu bucate și dorm unde mă prinde noaptea.

– Nu te înveli în umilință, dascăle. Știe țara toată că ești cărturar mare și ai cap împodobit cu multă știință. Că ai învățat și la școlile din țara nemțească și multe cărți ai tălmăcit la curtea lui Șerban vodă Cantacuzino și dascăl ai fost și îndemnător lui Dimitrie Cantemir întru scrierea unor cărți.

– Adevărat: eu i-am insuflat a scrie „Divanul” și „Metafizica”.

– Și tocmai pentru că rătăcești, de patruzeci de ani, între Țarigrad, București și Iași, cunoști adânc țările române și împărăția otomană, cunoști mulți oameni, iar mie de mult ajutor îmi poți fi și de folos în ticluirea letopise­țului, așa precum ți-am scris, când te-am poftit aici.

– Bucuros vel hatmane, a clipit des dascălul Ieremia. Dar cum? La ce? Cu ce? Și când?

– Acum, rogu-te, gustă cafeaua pe care, iată, ți-o aduce Maria, surâse Neculce, arătând spre soția sa, care intra în cerdac cu tava de aramă, cu o chisea de dulceață de cireșe amare și două ceșcuțe de cafea.

Dascălul se ridică în picioare și se înclină în fața jupânesei Maria, poftindu-i sănătate și voie bună. Gazda îi sărută mâna și-l îndemnă să-i cinstească, precum se cu­vine, bunătățile gospodăriei: dulceața și cafeaua. Pe când sorbea cu zgomot din ceșcuța cu gingașe înflorituri roșii, galbene și verzi, dascălul Ieremia se înfunda în jilț, spre mai deplină hodină. Jupâneasa Maria lăuda, în gând, înfă­țișarea sănătoasă, zdravănă, rotofee a călugărului, la cei aproape șaptezeci de ani câți îi număra; apoi gândi cam ce soi de bucate ar trebui să poruncească la cuhnie, ca să-l îndestuleze și să-i priască.

După ce, o vreme, sporovăiră despre lucruri obișnuielnice, despre holde și cârduri de vite, despre podgorii și pri­săci, despre ce se mai întâmplă prin Iași, Neculce vru să afle dacă dascălul își amintea bine faptele petrecute mai de mult, și aduse vorba despre Șerban vodă Cantacuzino și încercarea lui de a împăca tagmele boierești din Țara Românească. Știa că, pe atunci, acest dascăl grec, pe nu­mele lui întreg Ieremia Cacavelas, se afla în București, proaspăt sosit din Țarigrad. Stârnit, cu dibăcie, la vorbă, dascălul Ieremia nu bănuia pe ce cale îl îndemna gazda să umble. Puse pe măsuță ceașca de cafea, din care sorbise, cu șuier subțire, și grăi :

– Eram tânăr când am venit la București și multă veselie am văzut la Curtea domnească: măria sa Șerban vodă Cantacuzino își mărita fiica, domnița Smaranda, după Gligorie postelnicul Băleanul. Frumoasă și înțeleaptă dom­nița, și foarte o iubea voievodul. Se nevoise vodă prin multe vremi să-i găsească soț asemenea ei: de neam bun, înțelept, învățat și mândru. Și n-a aflat alt cocon pe plac, făr’ numai pe Gligorie, pribeag în Transilvania, la curtea craiului de acolo, tocmai de frica lui Șerban vodă. A trimis sol pe Constantin căpitanul Filipescu la curtea lui Apaffy Mihai, craiul, să-l aducă pe Gligorie la București. Văzîndu-l așa de înțelept, cu creștere aleasă, cu iscusită voroavă dăruit, i-a dat domnița de nevastă, din inimă urându-i numai noroc șl fericire. I-am văzut și eu: minune, nu miri! Într-atâta se potriveau amândoi, în toate, cât mintea abia cutează a-și închipui iar gura nu poate spune. Toți îi fericeau, uimiți de frumusețea, înțelepciunea și ase­mănarea lor întru toate. Zămisliți erau unul pentru altul, pereche desăvârșită și anume închegată ca să împace și să stingă, cu marea lor dragoste, sălbateca ură dintre Băleni și Cantacuzini. Ziceam: „Asta-i nunta păcii între neamuri; nunta Ilenei Cosânzeana cu Făt Frumos.”

Dascălul opri povestirea și mai sorbi o dată din ceașca de cafea, parcă ar fi vrut să înghită un astupuș de tristețe furișat în gât tocmai când se rostea despre un fapt așa de minunat. Apoi, trăgând mult aer în piept, urmă cu mâhnire:

– Dar scurtă le-a fost viața și bucuria: doar cinci luni trăit-au împreună binele cel de după cununie. Că Smaranda s-a bolnăvit de' boală grea și fără leac. A murit, iute și degrabă, abia în zorile fericirii. Iar Gligorie a rămas, în­tristat și cernit, să plângă pe mormântul ei în biserica de la Cotroceni. Întristat și cernit, ca și tot neamul Cantacuzino. Mai ales că, dacă dragostea celor doi minunați tineri ar fi putut țese împăcarea dintre neamuri, moartea a stârnit iar furtuna urii, nepotolită ură dintre Băleni și Cantacuzini, pornită tocmai de la moartea, cu urgie, a lui Constantin Cantacuzino, postelnicul.

– Bine-ai făcut, dascăle Ieremia, că mi-ai amintit de această întâmplare dureroasă. Și te întreb: nu cumva vreun doritor de zavistie și ură între neamuri a umblat cu ceva mișelnică otravă ?

– S-a bănuit, dar de știut, nimeni nu știe ce și cum. Să fi fost otravă?, blăstăm?, întâmplare? Numai bănuieli. Pot spune că, la oarecare vreme după nenorocirea asta, a ieșit Șerban vodă la vânătoare, la Fântâna Rece. Însoți­torii au prins câțiva iepuri și i-au adus la cortul măriei sale să-i împartă. Între cei trimiși la cuhnia domnească s-a nimerit și o iepuroaică gata a făta. Ci, spintecând-o, i-au găsit în pântece un pui cu două capete și șase picioare. Tru­purile erau îmbinate într-unul singur, dar un cap cu două picioare: unul trăgea într-o parte, iar altul, cu două dintre cele patru picioare de dinainte, trăgea în cealaltă parte.

– Hăis și cea! râse Noculce de asemenea minunăție.

– Da, dar ciudățenia asta a uimit pe toți. Uimit? Nu, speriat. „Un semn!” au zis. Și domnitorul însuși a vrut să-i știe tâlcul. Fiecare a tâlcuit cum prin cap i-a tre­cut; însă nimeni n-a nimerit adevărul. Atunci, deși tinerel eram, în vorbă m-am amestecat și am zis: „Doamne, tâlcul este așa: din neamul măriei tale se vor ridica două capete ce vor sta unul împotriva celuilalt. Și trăgând unul într-o parte, altul într-alta, cu ambiție, nemilă și ură, mare stri­căciune vor face țării și pământului românesc.” Însumi m-am temut de proorocirea-mi, rostită fără a mă gândi.

– Da, ai avut dreptate, vorbi Neculce. Chiar așa s-a întâmplat; după moartea neașteptată a lui Șerban vodă

s-au ridicat Constantin vodă Brâncoveanu despre turci, și Grigore Bălăceanu despre nemți, și, cu zâzanie și vrăjmășie multă, s-au împoncișat unul cu altul.

– Și-au viscolit troiene de nenorociri și râuri de sânge au curs în țara asta din pricina urii între rubedenii și frați, pină la descăpățânarea celor cinci Brâncoveni și trei Cantacuzini… Iar de atunci mie mi-a rămas numele de ghicitorul lui Șerban vodă.

– Știam, dascăle. Deci să spun acum de ce te-am poftit la conacul meu de-aici, din Prigoreni: l-ai avut ucenic la Iași pe Dimitrie Cantemir. L-ai întâlnit, adesea, la Țarigrad și așa l-ai văzut crescând și îndeaproape l-ai cu­noscut. Rogu-te să-mi povestești tot ce-ți amintești despre dânsul. De ce? Pentru că, voind a scrie letopisețul Mol­dovei, cum am zis, râvnesc să adun știri cât mai bogate despre voievodul acesta cărturar, care s-a stins din viață în luna lui august, 21 zile, leat 1723, acolo, în pământ străin, unde s-ar fi putut să mă sting și eu, dacă nu mă îndărătni­ceam să mă întorc la vatra străbună.

– Am auzit c-a murit, după ce s-a întors, bolnav, din

Caucaz. Odihnească-l Domnul, că mult s-a mai zbuciumat. Deci pentru povestit ne vor trebui multe ceasuri, dacă nu chiar zile, vel hatmane.

– Prea bine; așa și doresc. Am poftit și pe maica Daria și pe căpitanul Silion la un fel de priveghi, în aist pălimar, să depănăm amintiri despre cel care ne-a fost, acum doisprezece ani, voievod.

La două ceasuri după dascălul Ieremia a sosit și maica Daria, călugăriță în chinovia Agapiei. L-a cunoscut pe Dimitrie Cantemir în tinerețe, când toți îi spuneau beizadea Dumitrașcu. Obârșelnică din Silișteni, de unde se trag și Cantemireștii, era și acum minunată întru frumusețe și cumsecădenie, cumințenie și blândețe.

– L-a iubit mult pe Dumitrașcu, lămurea jupâneasa Maria. Și-l cunoaște dintr-o latură necunoscută nouă.

Al treilea musafir, căpitanul Silion, a intrat în conacul hatmanului Ion Neculce pe la prânz. Și-a adăpostit calul în grajd și-a urcat în pridvor. Fusese, din 1691, slujitorul lui Dimitrie Cantemir fără întrerupere și ajunsese a-i cunoaște toate însușirile, metehnele și tainele. Voinic, liniș­tit, înțelept, de mare credință, un răzeș din Silișteni, văr cu Daria, învățase a se purta ca un boier de rang. Ar fi putut să rămână în Rusia: feciorii lui Dimitrie Cantemir, și mai cu seamă domnița Maria, l-au rugat să nu plece. Dar el a suspinat: „Pământul țării nu-l iei pe talpa ciubotelor… Mă usucă dorul de țară”… El a adus în Moldova știrea morții lui Dimitrie Cantemir. Avea cincizeci și doi de ani, cât și Ion Neculce, și visa o gospodărie mică și liniștită în satul lui răzeșesc, din ținutul Fălciului.

Îndată după sosirea oaspeților, o slujnică, sub privegherea jupânesei Maria, a așezat masa în cerdac și au ospă­tat toți cinci: Neculce, soția, Daria, Ieremia și Silion.

– După ce vă veți hodini bine, în amurg, vă voi pofti aici, în pălimar, la priveghi: să ne amintim de cele trecute vremi și să le povestim, să prefirăm cu de-amănuntul, fir cu fir și bob cu bob.

– Prea bine, vel hatmane! „A povesti nu mă voi lenevi”, precum scrie Dimitrie Cantemir într-o carte.

Cât s-au odihnit oaspeții, jupâneasa Maria, cu ajutorul slujnicelor, a așezat în cerdac cinci jilțuri din nuiele împletite, le-a acoperit cu macaturi, iar la mijloc, pe o masă rotundă, a pus, în oală roșie, un buchet de dumitrițe și crăițe, ulcele pentru vin și cinci talere smălțuite. În dreptul fiecărui jilț a întins câte o blană de lup mare, sur, să stea picioarele musafirilor pe moale și cald să le fie. Pe fiecare jilț a pus câte o perniță umplută cu puf de gâscă și câte un lăicer pentru acoperit genunchii ori câte un șal de lână țigaie pentru învelit umerii, la nevoie. Că nopțile de septembrie prind a se răcori sub brume. Pe masă au rânduit coșuri cu mere aurii, pere dulci, perje brumării, struguri cu boabă albă și roșie, nuci abia dejghiocate și alune cu miez gustos. La beci așteptau un ulcior cu vin bătrân și unul cu must stors în ajun; așteptau să fie aduse când po­vestitorii nevoie vor avea glasurile să-și dreagă.

Bucuroși că se văd, după doisprezece ani de surghiun, Daria și Silion au povestit de-ale lor, multe, fără șir mergând după potriveala memoriei. Daria știa că hatmanul Ion Neculce s-a întors din pribegie la sfârșitul anului 1719, după ce rătăcise doi ani în Rusia, lângă Dimitrie Cantemir, și șapte prin Polonia. A învățat multe, dar a și îndurat multe valuri, supărări și nenorociri.

– Vezi? S-a întors la căminul său. Că așa i-i dat omului să tânjească după locul de obârșie; și țara să-i fie cu atât mai dragă, cu cât e mai departe și intrarea în ea mai oprită. A știut că are aici simpatrioți care i-au rășluit din moșia Prigorenilor și i-au smuls Boianul, moștenire de la bunică-sa, Alexandrina Cantacuzino, Iordachioaia cea bătrână, dar tot a venit.

– A știut, vere, că, pentru a-și scăpa pielea, boierii au aruncat în spinarea lui Neculce toată vina înfrângerii de la Stălinești, în 1711, fiind el sfetnicul cel mai de credință și de cel mai mare ajutor la trebile domniei, ca vel spătar și vel hatman. Fără hodină s-a zbuciumat și nu s-a lăsat până n-a dobândit de la marele vizir și de la Mihai vodă Racoviță dezlegarea de a se întoarce acasă. Și, de cum a sosit, s-a și înfățișat la divanul domnesc, în multe judecăți, spre a dovedi că vinovat de cele petrecute în 1711 nu-i nici numai Dimitrie Cantemir, nici numai el, Neculce, ci, dacă-i vorba de acea înfrângere, toți românii pot fi vinovați, că întru acel ceas au… greșit față de sultan, care ținea țara în robie și au fost bucuroși țarului care făgăduia slobo­zenia. Românii, în acele împrejurări grele, au făcut, cu toții, așa cum au crezut că le va fi mai bine. Ar fi fost bucuria tuturor dacă biruiau; este greșeala tuturor acum, după înfrângere. Așa-i drept să fie.

– Văd că pricepi adânc treburile politicești, Daria.

– Nu știu cât le pricep, dar spre a se alege această dreptate și ca să ajungă toți dregătorii, cu vodă în frunte, la asemenea înțeleaptă înțelegere, a trebuit să treacă zece ani de suferințe, umiliri și necazuri prin neagra străinătate. Nu știu dacă ai auzit, dar a trebuit chiar, sub satârul că­lăilor lui Gin Ali, marele vizir, să piară Lupu Costache vornicul, cel mai înverșunat învinuitor de trădare și împo­trivitor al întoarcerii acasă a hatmanului Neculce. Ci acum, mi-a spus jupâneasa Maria, dacă s-a întors sănătos, dacă și-a dobândit averile, dacă vodă Racoviță i-a făgăduit să-l pună vornic în Țara de sus, socotește că va avea liniște și răgaz să povestească, într-un letopiseț, cele trăite și pătimite de țara noastră, de la Dabija vodă, de acolo unde a oprit Miron logofătul cronica sa, și până în zilele acestea de azi.

– Nespus mă bucur, Daria, că ne-am întâlnit iar, surâse căpitanul Silion. De aici plecăm la Silișteni și ținem sfat în satul nostru, cu răzeșii noștri.

– Da, Silioane. Pe urmă vii la mine, la Agapia, să-mi vezi chilia. Și poate rămâi călugăr.

– Numai dacă n-oi găsi printre răzășoaice vreo vădană mai tinerea. S-o iau și să-mi facă vreo doi-trei prunci.