Roman Grue Grozovanul

Grue Grozovanul de Dumitru Almas 

Cuvînt despre cei trei prieteni, eroi ai acestei povestiri

Printre prețioasele poezii populare culese de Vasile Alecsandri se află și o baladă intitulata „Român Grue Grozovanul”... Porecla „Grozovanul” eroul și-a cîștigat-o în luptă cu „Ghirai hanul cel bătrîn / Cu hamger bogat la sîn”, și înseamnă „Viteaz mare”, după cum ne spune poetul culegător. Român Grue întruchipează, deci, pe acei voinici curajoși care, în vremu­rile vechi, luptau cu dușmanii, izbutind să scoată din robia lor băieți ori fete române. Legenda zice că el, Grue Grozovanul „a sărăcit pe hanul”, dezrobind de la tătari multe fete frumoase. Dar, odată, a căzut însuși rob la nogai. Cine l-a eliberat? Vitejia, curajul, istețimea, norocul și întîmplarea.

A scăpat tocmai cînd era gata-gata să fie tras în țeapă :

„Barda-n mînă apuca

Și-n tătari se azvîrlea

Ca un vînt înfiorat

Într-un lan de grîu uscat”.

Apoi, intrînd în grajdul hantătarului, Român Grue Grozo­vanul zări un cal negru, tînăr, frumos, „care soare n-a văzut” și; dintr-o ochire a înțeles că acesta este izbăvitorul său din robie. Și, repede

„Afară mi-l scotea,

Frumușel mi-l înșăua,

Înșăua și-l înfrîna

Și pe ochi îl săruta

Și pe dînsul s-arunca”.

De-a călare, făcu prăpăd în tătărime și așa se întoarse, slobod și teafăr, acasă, în Moldova lui. Aici, cu averile luate de la nogai, a înzestrat și cununat opt fete sărace, cumpărîndu-le gră-dini și case. De asemeni, a îngrijit bătrîni bolnavi, a pus șipoîe la izvoare, să bea drumeții însetați și să zică bogdaproste. Deci flăcău cum se cade și omenos era Grue, milos și cu dobitoacele cele necuvântătoare. De pildă, pe armăsarul lui, Lăstun numit, îl iubea ca pe un frate, cum se cîntă și în baladă :

„Că românu-i frate bun

C-orice cal viteaz nebun”.

Și me­rita să-i zică frate, pentru că acest „cal viteaz nebun” l-a scos nu numai din robia tătară, dar și din alte multe necazuri. Cum arăta Lăstun? Ar­măsar focos, negru sticlit, țintat în frunte, pintenog de piciorul drept din față, coamă rotată, urechi mici, nări largi, piept lat, vîrtos, copite negre, sprintene, coadă stufoasă, ochi mari și blînzi, umblet lin, nechez puternic, răsunător. Ii plăcea să pască trifoi și mohor tînăr ; dar mai ales ronțăia cu plăcere orzul din traistă de pînză deasă de cînepă. Avea o singură me­teahnă, sau poate două : nu bea decît apă proaspătă, limpede ca roua și nu suferea om prost ori rău. Îl amirosea de departe, îl prubuluia din ochi și-l împroșca, strănutînd ori îl plesnea cu coada, îl mușca și chiar se în­torcea cu spatele și, azvîrlind cu copitele de dinapoi, da prostul și răul de-a berbeleacul, cu cinci coaste rupte.

Dar se vede că ocîrmuitorilor de atunci nu le-au prea plăcut purtările și faima lui Român Grue Grozovanul. Ba s-a mai întîmplat ca „Ghirai hanul cel bătrîn” să ceară voievodului să i-l înapoieze, ca prizonier, ori să-l dea pe mîna călăului, altminteri pradă și arde Moldova. Vodă însă nu s-a îndurat să piardă tînăr viteaz și frumos : i-a trimis vorbă să se ascundă unde-o ști. Așa, Român Grue nevoit a fost să pribegească. Făcînd popas în han la Buhuș, s-a întîmplat să se așeze la masă cu doi flăcăi, cu cîte o ulcică de vin în față. Privindu-se, măsurîndu-se și cîntărindu-se, în gînd, fiecare pe fiecare, s-au văzut de-o seamă, abia trecuți de două­zeci de ani. Dar dacă unuia i se citea istețimea pe fața smeadă, iar privirea iscoditoare, șoltică ori buza de jos ușor tremurătoare dovedeau ușurință în vorbire, în schimb, chipul i se cam încrunta din pricina sprîncenelor dese, negre și îmbinate, a mustăților și a părului pană de corb, a ochilor lucitori ca smoala. De altfel trăsăturile chipului și le schimba cu o ușurință aproape nefireasă : vesele, triste, adormite, îngrijorate, speriate. Fugit de acasă, de răul stăpînului moșiei Bodești, hoinărea de la șaisprezece ani. A ajuns pînă la Ragusa, unde, la optsprezece ani, s-a tocmit lefegiu în oaste, cu gînd să strîngă avere. Dar repede a înțeles că nu era făcut pentru trista meserie de căsăpit oameni. Și, după trei ani de războire în Dalma­ția, s-a întors acasă, la fel de sărac cum plecase. Și-a zis : „Rău cu rău, dar parcă-i și mai rău fără rău”. Cînd oamenii au băgat de seamă că, pentru orice împrejurare, are o zicală, i-au zis „firoscosul, fratele lui Păcală”. Celălalt, cu ochii verzi, nu era ceea ce se cheamă un flăcău frumos, ci unul bun, blînd, îngîndurat, cu zîmbet duios și trist. Judecind după săbiile de la șold, oricine înțelegea că știu să le mînuiască, dibaci și neînfricați.

Ci acolo, la masa din han, cel dintîi, smeadul, a întrebat zîmbind : „Tăceți, fraților, și nu știți că mutul și cu muta au mîncat turta, iar eu, Ion Calapăr, îi iau în răspăr?”

„Așa! a încuviințat cel cu ochii verzi. Eu sînt Tudor al lui Moțoc, poreclit Dorondoc, flăcău fără noroc”. „Eu sînt Român Grue, flăcăilor”.

„Român Grue Grozovanul care l-a bătut pe hanul tătarilor și răul răilor?” „Cam așa, flăcăilor”, a răspuns Grue.

Din puține cuvinte au înțeles că pe tustrei îi oropsea stăpînirea și căutau a se surghiuni. S-au întovărășit, deci, au plătit vinul, au încălecat și, la drum. Au trecut, pe la Oituz, în Transilvania. Pe drum și-au po-

vestit viața. Tudor al lui Moțoc își avea părinții bejeniți la Feldioara. Au tras la ei. Dar cum era înzestrat cu harul de a ticlui cîntece și povești în stihuri vesele, în care șfichiuia pe unii și pe alții, cei mari nu-l iubeau. De pildă și-a izvodit un descîntec, știut curînd de tot satul : „Tu, Doron-doc al lui Moțoc, floare de soc, făr' de noroc, fugi din acest loc : un grof pintenog vrea să te-nece în scoc ori să te-ardă-n foc. Drace fă... poc! să am noroc și eu Dorondoc să-nfloresc boboc”. Lui Român Grue i-a plăcut descîntecul „dorondocesc”, dar mai ales omul, că-i semăna : sprinten la trup ca și la minte, bun călăreț, luptător cu sabia și cu buzduganul.

Izgoniți din Feldioara, tustrei au trecut Munții Făgăraș, însoțind o turmă de oi. În acele săptămîni s-au dat la ciobănie, mulgînd oile, înche-gînd cașul, apărînd turma de fiare sălbatice, luptîndu-se cu un urs bătrîn și rău, ascultîndu-și, seara la foc, întîmplări din viață, cei trei și-au în­tărit prietenia. Calapăr și Moțoc s-au încredințat că, deși pățise multe și înfăptuise isprăvi de faimă, Român Grue nu se ținea fudul și nici amărît ori înrăit nu se arăta. Își păstrase toată încrederea în sine și mo­destia cuvenită. Cînd au ajuns în culmea Făgărașilor, la vîrful Negoiu, s-au întins pe lespezile netede, la soare, au privit țara și cerul și toată lăr­gimea din jur. Pe Calapăr l-a prins un fel de bucurie lăuntrică, nestăpî-nită și a grăit : „Mă fac frate de cruce cu tine, Român Grue Grozovanul. Dar să știi : cine mult se fălește și puține împlinește, în batjocoră sfîr-șește. Și bine-i totdeauna să cinstești pe cel harnic, viteaz și bun, că pe tine însuți te cinstești”.

Vorba asta mult i-a plăcut lui Grue, socotind-o de temei în întocmirea prieteniei și a frăției de cruce, legată cu jurămînt, în piscul cel înalt al Negoiului, de unde se vedea țara toată.

Coborînd în Argeș, s-au oprit la Novăcești, sat de moșneni harnici și cuprinși ; gîndeau să se așeze aici, gospodari între gospodari. Mai ales că și novăcițele erau fete frumoase. Aici s-au făcut repede cunoscuți : unul prin zicale, altul prin strigături și doine, prin hărnicia, priceperea și cum-secădenia lor. Român Grue avea un dar în plus : frumusețea bărbătească. Nalt, sprinten, vînjos ca nuiaua de corn, cu mustăcioară subțire, gălbuie ca spicul copt, ca și pletele, totdeauna zîmbitor, cu ochi mari albaștri, vioi și calzi, cînd cătau spre om bun, cinstit și înțelept ; reci, cu săgetări de gheață cînd întilneau om rău, șarlatan oii prost ; iar atunci cînd avea dușmani în față privirile-i împroșcau seîntei de foc. Fetele, toate, îl so­coteau drept Făt-Frumos. Iar dacă la horă juca mai mult cu una, cele­lalte lăcrimau, înveninate de ciudă ; căci toate rîvneau a fi jucate de Român Grue, deși știau că de bărbat numai una putea să-l ia. Ci, într-o zi, Voichița, fata vornicului Toma Neagu, care avea bun obicei să adune fîn în Poiana Alunilor, la rînd cu celelalte novăcițe, a rostit o vorbă ciu­dată : „Voi, fetelor, de-o vreme, faceți căpițele mai înalte, ca să vă adă­postească dragostele cu acest venetic poreclit Grozovanul”.

Fetele nu se supărau ; fata boierului spunea adevărul. Doar Măria lui Pătrașcu a zfl| „Ba m^e mi~l drag Tudor Moțoc zis Dorondoc!” Celorlalte li se amăr^ uscat cerul gurii, văzînd că ist flăcău căta cam lung și cam galeș ia Voichița, cea care-l ponegrea „venetic”. Pentru asta îl dojeneau, cu as­prime, dar numai în gînd, deocamdată : „Te uiți cam prea sus, necugeta-tule, și cine nu-și cunoaște lungul nasului își frînge gîtul”. Și-n adevăr : o odraslă de boier nu se uită, n-are voie a se uita, la un răzeș fără răzeșie, pripășit de neștine, fără altă zestre decît calul, armele și neperechea-i fru­musețe. Se mai temeau fetele din Novăcești și pentru că li se părea că Grue era fire nestatornică, pripășit pe la uși multe : azi aici mîine cine știe unde. Cum glumea și Dorondoc : „Uite-l colo, uite-l ici, parc-ar sta tot pe furnici”. La o șezătoare de tors și depănat, unde se afla și Voichița, Grue de trei ori a venit și tot de-atîtea ori a plecat. Văzîndu-i treapătul, Măria lui Pătrașcu a chiuit o strigătură : „Român Grue, Român Grue, uite-l nu e! Român Grue, uite-l colo, uite-l ici, parc-ar sta tot pe urzici. Mîndru și fălos, ca un Făt-Frumos, care-aduce fragi, pentru fete dragi”. Unele fete spun că strigătură asta ar fi fost ticluită de Voichița însăși, ca să rîdă de dragostea lui Grue. Oricum, s-a răspîndit, repede, în tot satul ;, mai ales că fetele au început s-o și cînte, ca pe-o doină. O cînta și Voi­chița, dar mai mult în derîdere. De atunci se auzea prin sat : „A venit și... Uite-l nu e”. Sau : „M-am întîlnit cu... Uite-l nu e”... Destul că el, Grozovanul, nu s-a supărat, pentru această nouă poreclă. Dimpotrivă : de cîte ori auzea strigătură, doina ori porecla i se aprindea și mai tare dra-» gostea pentru fata boierului Neagu. Dar dacă prietenul Tudor Moțoc lăuda simțămîntul ce înflorea în inima lui Român Gri*e pentru Voichița, Calapăr îl cam osîndea : „Nu te juca, prietene, cu focul, că dragostea peste fire n-are lecuire, iar dragostea boierească-i drept rîie căprească”. Hărnicia, curajul, cumsecădenia, omenia lui Român Grue l-au făcut trebuitor oa­menilor din Novăcești. Moș Tudor Pelin, starostele satului și mare iubitor de vin, l-a luat ca un sfătuitor și împlinitor de taină, mai ales atunci cînd cuteza a-l înfrunta pe Toma Neagu, boier cam hapsîn, rîvnitor a înrobi satul, ca să pună mîna pe pămîntul moșnenilor. Își bizuia hapsînia pe spri­jinul lui vodă Alexandru, căruia lumea îi spunea „cel Rău”. 

De la vornicul Toma Neagu sau de la vreo iscoadă a lui, vodă a auzit despre anume purtări ale celor trei pribegi și a cerut stăpînului moșiei să-i mătrășească din sat. Ci Român Grue nu pleca din Novăcești, pentru că voia să împiedice pe Toma Neagu a rășlui pămînturile moșnenilor și pentru că-i era dragă Voichița. Se încredințase că fata asta, frumoasă și bărbătoasă, nu semăna defel la fire și la purtări cu taică-su. Credea chiar c-ar putea să și-o facă aliat în bătălia care se urzea între el și boier Neagu. Cumva se adeverea vorba lui Calapăr : „Cînd un flăcău mîndru, voinic și îndrăzneț, vede o fată frumoasă și deșteaptă, parcă i se lipesc tălpile de pămînt și începe a-l furnica prin inimă simțind dragoste și pentru spinul care ocrotește cuibul unde trăiește privighetoarea iubită”.

Acestea fiind știute, cred că-i bine să urmărim pe Român Grue Gro­zovanul și prietenii lui, Ion Calapăr și Tudor Moțoc zis Dorondoc. Să-i urmărim cu ochii și urechile minții și să le aflăm isprăvile mai deosebite.