Caietele Principelui

Eugen Barbu

CAIETELE PRINCEPELUI

Jurnalul unor romane volumul 4

— Cartea Morților, numită de egipteni „cartea ieșirii la lumina silei? E compusă mai ales din rugăciuni și descrieri de practici care să împiedice putrezirea corpului, umeaeala, putrezirea uscată și ferirea de viermi. Partea cea mai veche a fost scrisă ou 3.500 de ani î. ecn.

— Vechii locuitori ai Egiptului dezmembrau corpurile morților, apoi le ardeau; mai târziu le îngropau. Perioada îngropării coincide cu invazia unui trib de sumerieni care i-au învățat pe autohtoni folosirea metalelor și scriitura.

— Judecata morților avea loc, după credințele egiptenilor, în Hala

Ivi Osiris; păcătoșii erau mâncațide Mâncătorul de morți, ceilalți introduși în regiunile divine erau numiți Măă Khoru. Lumea subterană Sehnet – Hetep (dmpul păcii, câmpiUe elisee egiptene) se deschidea celui case avea cuvântui de trecere.

— Misterele lui Isis se celebrau pe lacul templului din Sais; în scena principală a misterelor, Isis apărea în haine de doliu, căutând rămășițele soțului defunct. Iată cum descrie mitul Plutarchos: „Rhea avünd legături cu Cronos, Ra a blestemat-o să nu poată naște nici în cursul lunii nici în cursul anului. Hermes, alt iubit el zeiței, jucă zaruri cu lună și-i câștiga dte o șaizeci doime din fiecare zi de lumină; cu otștdgul făcu draci zile în plus; Osiris se născu în prima zi, a doua zi se născu Aruerls, numit de unii Horus cel Bătrln, a treia zfl se născu Typhon, nu pe calea obișnuită, d spătgând „peretele” mamei sale, a patra zi se născu Isis, în a cincea zi se născu Teleute, zisă și Nephthys sau Aphrodite și încă vreo câteva Victorii, zeițe mai mici. Osiris și Arueris aveau ca tată pe Cronos. Typhon se căsători cu Nephthys, iar Isis, fiică a lui Hermes, se uni cu Osiris înainte chiar de a se fi născut, în sânul mamei lor. Osiris le făcu cunoscut egiptenilor fructele pământului, apoi plecă în lumea întreagă pentru a o civiliza. La întoarcere, Typhon îi întinse o cursă cu un coșciug splendid construit pe măsura lui Osiris. Când Osiris intră în coșciug să-1 încerce, Typhon îl zăvorî și îl aruncă în mare. După o serie de aventuri, Isis descoperi coșciugul, dar Typhon îl prinse din nou și-1 sfâșie în 14 bucăți îngropând separat fiecare bucată. Isis descoperi toate părțile îngropate în afară de membrul viril care fusese mâncat de animalele marine numite lepidot, negru și oxirincus. Isis făcu o imitație care fu venerată mai târziu. Osiris luă în primire regatul subteran și îl combătu pe Typhon.

— Multe scene din mitul lui Osiris relatat de Plutarchos au fost prelucrate de Misterele din Eleusis. (Vezi Istoria plagiatului).

— Preoții lui Isis se rădeau pe tot corpul și nu se îmbrăcau decât în bumbac. Simbolul lui Osiris era un ochi și un sceptru. (E interesant de remarcat că și creștinii au simbolul ochiului prin care îl reprezintă pe Dumnezeu.)

— Pisica simboliza luna, din cauza varietății părului, a activității sale din timpul nopții.

— De citit Metamorfozele lui Apuleius – care a fost inițiat în misterele lui Isis și le descrie întrucâtva. Apuleius a fost primit în rândul Pastoforilor, preoți de elită ai lui Osiris, a făcut jurământ de castitate și a purtat tonsură, semn al noii sale demnități. (Castitatea și tonsura au fost preluate mai târziu de preoții catolici – N.)

— Misterele din Eleusis închinate lui Demeter-Kore, sunt niște alterări ale legendei egiptene a lui IsisOsiris, în timp ce aceasta era o adaptare a unor mituri orientale.

— Perioada istorică a Misterelor din Eleusis nu începe decât cu secolul VI î.e.n. Ele deveniră religia oficială a Greciei.

— Cultul lui Demeter era comun tuturor helenilor, dar el se contopise cu cultul zeiței autohtone Gea, formă primitivă a zeiței-pământ. Misterele fură suprimate definitiv sub împăratul Teodosie, pe la 395 e.n.

— Cel care trăda misterele era pedepsit cu moartea și confiscarea bunurilor; Eschyl, acuzat de trădare a secretelor, a scăpat numai fiindcă a dovedit că nu era inițiat; Aristoteles a fost exilat pentru același motiv.

— Administrarea misterelor din Eleusis era în mâimle a două familii: Eumolpizii și Kerycii; prima familie era originară chiar din Eleusis, deși religia devenise religie de stat la Athena. Principalul hierophant era ales dintre Eumolpizi și numit pe viață; dadukhos sau purtătorul de torță era ales dintre Keryci, tot pe viață; mai era hierokeryxul sau heraldul sacru; apoi preoteasa lui Demeter aleasă din familia Phileizilor care locuia chiar în incinta templului și numeroși alții.

— Aphrodite, născută din spuma valurilor, sau fiica lui Cyprus, prietena lui Cinyras, despre care poetul spune că ea (Aphrodite) iubește acel lucru din care ea însăși a ieșit, făcându-se aluzie la mutilarea lui Uranus și la acea putere care, chiar separată de corp, a putut să fecundeze valurile.

— Demeter sau Deo (acest nume la dativ ar părea că Demeter era un atribut al divinității, o calitate a acesteia – N.)

— Corybanții erau trei frați; unul din ei fu omorât de ceilalți doi. Aceștia, după ce înveliră capul mortului într-o stofă de purpură, îl transportară pe un scut de bronz pentru a-1 înmarmânta la picioarele Olympulul după ce l-au încoronat.

— Cabirii, de asemenea, au ucis pe fratele lor, dar nu capul ci phallusul lui l-au pus într-o urnă, îl duseră în Tyrenia și acolo îi învățară pe tyrenieni să adore un phallus într-un coș. (Această fabulă arată cât de asemenea era Dionysos lui Atys.)

— Dionysos mai era numdt și Bassareus – de aflat înțelesul acestui cuvânt.

— În misterele din Eleusis se arăta epopților cel mai perfect obiect al contemplației mistice (epopticon) – un spic de grâu secerat în liniște. Evidentă aluzie la Demeter care a dăruit oamenilor griul.

— Thesmophore = legislatoare.

— Katodos = așa era numită partea din ritual care arăta coborârea Korei în infern.

— Bărbații erau excluși de la sărbătorile Thesmophoriilor ceea ce e un indiciu pentru origina matriarhală a serbărilor.

— La sfârșitul misterelor din Eleusis, adunarea era concediată cu cuvintele Kogx om pax!

— Cuvinte inexplicabile; apoi s-a descoperit că brahmanii le folosesc până în zilele noastre. În limba sanscrită' sună astfel: Canscha om pacsha! Primul cuvânt înseamnă: obiectul celor mai arzătoare dorințe ale noastre, al doilea e un fel de amin, al treilea are sens de curgere, fază, serviciu, și e folosit în general după o libațiune cu apă lustrală. (S-ar părea – și aceasta este părerea lui N. – că Amin vine de la Amon; om, după unii vine de la horn în persană, care vine de la soma în sanscrită și ar fi fost băutura sfântă a zeuor.)

— În misterele din Samothrake era obiceiul de a se face mărturisiri asupra greșelilor săvârșite.

— În misterele Cabirilor, adorația phallusului era un moment esențiaL

— Cabirii sunt fiii lud Hephadstos.

— Cybele era considerată mama zeilor în Phrigia (frigienii sunt de neam thracic, lucru stabilit științificește, și cumulând aceste informații poate se conturează mai clar o geografie spirituală a înaintașilor noștri – N.). Strabon spune că preoții cultului Cabirilor poartă nume obișnuite în riturile thrace, de unde au ieșit și misterele orphice.

— Cultul lui Mithra este foarte vechi și cunoscut încă de pe vremea când perșii și hindușii alcătuiau o singură națiune, sau mai bine zis o familie încă nediferențiată. Zoroastru este fondatorul prezumtiv al acestei religii, dar despre el nu se știe mai nimic. Religia se bazează pe principiul binelui și al răului – pe Ormuzd și Ahriman (Ahura Mâzdă – legătură cu mezdeismul, iar Ahriman – legătură cu Arimi, Armeni, Ra, Rama etc.

— Adică se pot resuscita o serie întreagă de inferențe ezoterice, unele expuse de Nicolae Densușianu – N.).

— Trei legiuni de îngeri sunt în serviciul lui Ormuzd: Amshaspanda, Izeds (genii ale celor patru elemente) și Feruerii sau Fravashii – arhetipurile sau ideile tuturor lucrurilor; ele descind temporar pe pământ pentru a se reîncarna și după terminarea misiunii se înalță don nou la ceruri. (Aici poate fi stabilită și o sursă de inspirație a fUosofiei lui Platon).

— Inițial, Mithra era unul din Izeds – el urcă deci până la izvoarele cele mai îndepărtate ale religiei.

— Din Assyria, cultul lui Mithra a trecut în Phrigia, unde a împrumutat chipul lud Atys, sub care îl vedem și pe Mithra reprezentat de aici înainte. Mithra fu persan ca origină, chaldeean ca forme și oa simbolism astronomic, frigian prin costum și roman prin disciplina impusă credincioșilor săi. Era o divinitate esențial ariană.

— După legendă, Mithra se născuse din piatră, simboMzând apariția focului din izbirea silexului. Primul său adversar fu soarele și el ieși învingător și făcu din soare aliatul său. La sfârșitul carierei sale e identificat cu soarele. Cea mai mare luptă a dat-o cu un taur stârnit de Jupiter Oromazdes (Ormuzd); taurul lna luat în coarne, dar până la urmă Mithra reușește să-1 captureze și să-1 ducă în spinare într-o grotă. Sensul ezoteric e că toată lumea trebue să-și ducă în spinare povara pasiunilor, a datoriilor și a grijilor și că îți trebue curaj pentru a învinge. Taurul scapă, dar soarele îi trimite vorbă printr-un corb unde este și-1 sfătuiește să-1 înjunghie. Mithra îl urmărește însoțit de dinele său, simbol al ascultării și al fidelității, și îl înjunghie, așa cum fusese sfătuit.

— Din sângele laurului ucis se născură toate [dantele și ierburile necesare oamenilor. Spiritul răului

Trimise emisarii săi: furnicile, scorpionii și șarpele, pentru a distruge această sursă de viață, dar în zadar. Sămânța taurului fu trimisă în sferele lunii unde germina și dădu roade.

— La sfârșitul secolului I e.n., religia lui Mithra era în fruntea tuturor religiilor. Aceasta fiindcă nu era oprit aooesul la misterele ei nid unei rase sau limbi. Primii sectatori se recrutau ca și la creștini dintre cei umili. Primii apostoli ai religiei lui Mithra au fost soldații. Nero a fost inițiat în misterele lui Mithra; suitul a fost încurajat de Traian; Hadrian a interzis-o din cauza încercărilor crude la care erau supuși neofiții; în timpul lui Aurelian atinse apogeul popularității d. Mithra era deu$ invictus, neînvins, adică Soarele. Constantin a ezitat mult între mithradsni și creștinism, neștiind ce să aleagă. După moartea lui Iulian, cceștinâsmiul nu mai tolera nici o religie în stat. Cultul fu discreditat, statuile mutilate, subteranele astupate, templele transformate în biserici, preoții masacrați. Sunt puține scrieri sau referințe despre acest cult, deoarece creștinii le-au distrus, considerându-1 cel mai primejdios pentru religia creștină. Cultul lui Mithra a fost considerat ca un fel de francmasonerie a antichității.

— Se observă că acest cult se desfășura într-o grotă naturală sau artificială. Sectatorii erau obligați să ducă o viață morală, o viață exemplară.

— O statuie curioasă a lui Mithra este așa-numita Ecooul Mithra sau Zeul Timpului. După formă, origina ei e din Assyria; e un om cu cap de leu, în jurul căruia se înfășoară un șarpe: în cutele statuii sunt semnele zodiacului; se evocă cele patru elemente; alte semne mithriace găsite într-un templu: crucea prefigurând o planetă sau o constelație. Statuile îl înfățișează pe zeu cu boneta frigiană în cap (oare de fapt pare a fi un fel de căciulă absolut asemănătoare cu cea pe care o purtau dacii – N.).

— Credincioșii se salutau cu cuvântul frate – toți inițiații consideiindu-se frați (ca și creștinii mai târziu).

— Multe din riturile creștine au fost împrumutate de la cultul zeului Mithra: abhițiunile, cinele sau mesele rituale și altele.;

— Gradele în acest cult (după Cumont și Goblet d'Alviella): 1. Corb; 2. Ocult; 3. Soldat; 4. Leu; 5. Pers; 6. Curier al soarelui; 7. Părinte (pater) – r. de aici vine obiceiul de a numi pe preot părinte, pater, fiindcă erau mai multe. Grade de pater.

— Cei care erau admiși la inițiere pronunțau fraze ca: „am mâncat din tambur (tobă) șiam băut din țimbal și am învățat secretul religiei” (frază asemănătoare întrucâtva cu cea a misterelor din Eleusis: am băut dyeon etc…

— N.).

— Zalatorii hâi Mithra, se recunoșteau și după vorbele: „Dumnezeu este născut din piatră!” Ei primeau cuvinte de trecere, parole, pentru toate ode șapte sfere pe care trebuiau să le parcurgă după moarte pentru a ajunge la Ormuzd.

— Despre gnostici: Toate sectele gnostice erau dualiste, credeau în principiul binelui și al răului. După creștinii ortodocși, fondatorul acestor secte a fost Simon Magicianul. Fundamentul doctrinelor era ideea: creația vizibilă nu era opera divinității supreme d a unui demiurg, simplă emanație, depărtată de divinitate cu câteva grade. Printipalele ramificații erau: a lui Saturnin din Antiochia și a Ophiților; în Ocddent erau sectele gnostice ale Basâlidienilor și Valentinienilor. Basilides a fondat mai întâi secta lui în 105, la Alexandria; egiptean prin naștere, îmbrățișase creștinismul. El susținea că Christos nu a murit pe cruce fiindcă Simon Cyrenianul î^a luat locul și a suferit în locul lui.

— Gnosticii făceau magie și aveau amulete dintre oare una, numită abraxas, reprezenta ființa supremă cu cele cinci emanațiuni ale sale: dintr-un oorp de formă umană se ridicau doi șerpi figurând nous și logos (înțelepciunea și cuvântul) – simboluri ale sensului intern și al înțelegerii active; capul era al unui cocoș, simbol al lui phronezis sophia și dynamis – scutul simbol al înțelepciunei și biciu al forței. Abraxas era numele pe care gnosticii îl dădeau Prea Puternicului, fiindcă literele ce formau cuvântul, în numărătoarea greacă, dădeau numărul 365, adică numele zilelor unei revoluții solare.

— Șarpele care își mușca coada simboliza eternitatea.

— Cartea sacră a gnosticilor se numea: pistis sophia.

— Există și azi o sectă gnostică: Mandeenii în văile Tigrului și Eufratului; religia lor comportă elemente creștine din sursă marciooită și manicheanâ.

— Despre Druizi: rangul de druid scutea de serviciul militar; învățământul druizilor dura adesea douăzeci de ani și era oral, deși cunoșteau scrisul. Învățăturile și le transmiteau în versuri (ca și la agatârși – dar ne întrebăm: versul era doar un vehicul, folosit fiindcă se constatase că așa se învăța mai ușor, sau era o haină sacerdotală?

— Întrebare gen N.).

— Cea mai veche referință despre druizi urcă spre anul 200, când Sotion din Alexandria îi amintește într-o lucrare, astăzi pierdută. (Prea multe lucrări pierdute!

— Ar spune pe bună dreptate fratele Charroux!).

— Doctrina lor vorbea despre nemurirea sufletului. Cultul se practica în pădurile de stejar. (Vezi Frazer).

— Templierii: Ordinul cavaleresc al templierilor a fost fondat în anul 1117 pentru protecția pelerinilor în Țara Sfântă. Regele Baudouin al II-lea le dădu ca sediu la Ierusalim o parte din palatul construit pe locul unde fusese templul lui Solomon; regulile ordinului fură stabilite de Sfântul Bernard de Clairvaux; o viață de austeritate, castitate, sărăcie și ascultare. De la Ierusalim se mută la Sfântul loan de Acră în 1187 eând creștinii au fost expulzați din Ierusalim; goniți din Palestina în 1291, se mutară în Cypru care fu ultima lor reședință. Ordinul devenind popular și foarte bogat, Filip cel Frumos al Franței împreună cu papa Clement al V-lea îi invită pe capii ordinului să vină în Franța cu tezaurul. Marele maestru Jacques de Molay căzu în cursă și a fost ars de viu; tezaurul era încărcat pe trei sute de catâri. Regele aresta pe toți copiii templierilor din Franța în 1307; în 1308 din ordinul papei Clement li se făcu proces în toate țările creștine. În 1312 prin bulă papală se ordonă dizolvarea ordinului; rămășițele care scăpară neîmpărțite între cei doi asociați fură predate ordinului Hospitalierilor; în 1314 marele maestru și mulți alți templieri au fost arși pe rug la Paris; Spania nu a luat nici o măsură împotriva lor.

— Erau acuzați de magie, erezie; printre altele se spunea că sunt influențați de erezia gnostică a ophiților, lucru neadevărat, deoarece această sectă fusese extirpată din Syria și din tot restul lumii cu opt sute de ani înainte de înființarea ordinului.

— Secta asasinilor: Ismailiții sunt eretici mahomedani care apărură pe la anul 863; ei credeau că Ismail, fiul lui Djafer, era cel de al șaptelea imam, ceea ce îi dădea jurisdicția supremă asupra Islamului. Din această sectă se născu pe la sfârșitul secolului al XI-lea secta numită Ismailienii de est (de istoricii Hassan-benSabhah, coleg de studii și prieten cu Omar Khayam și cu Nizam-ul Muhik, oare deveni mai târziu mare vizir). Zelatorii acestei secte foloseau asasinatul și acționau sub influența hașișului. În 1257 au fost desființați în Persia și în 1272 sultanul Egiptului le distruse ultimele fortărețe.

— În Syria au fost vecini cu templierii care posedau aici multe castele-f ortărețe; dar se combăteau reciproc cu violență.

— După ce în gradele inferioare neofitul era învățat să creadă orbește în preceptele religiei, în ultimul grad era inițiat să privească cu indiferență violările legii religiei sau moralei; trebuia să se îndoiască de tot și să aibă ca principiu că nimic nu era oprit.

— În Syria, ismailiții, descendenți din secta asasinilor, au decăzut la o religie a promiscuității. Ei pretindeau că adoră pudendum muliebre, zicfiod: de aici am ieșit, aici o să ne întoarcem… De aici nu se poate deduce o supraviețuire a culturii naturist sirian al Marei mame, Cybele – dea mater.

— Sfânta Vehmă: tribunal improvizat în Westfalia prin secolul al XIII-lea ca o măsură a locuitorilor de a se ajuta singuri împotriva răufăcătorilor și jefuitorilor.

— Sensul cuvântului e obscur. Vehm sau fehm pare a deriva de la fama – lege întemeiată pe opinia comună (common law); fehm înseamnă de asemenea lucru pus de-o parte – deci tovărășie, comunitate.

— Afiliații posedau un limbaj secret, cum ar fi inițialele SSSGG – Stock, Stein, Strik, Gras, Grein – baston, piatră, coardă, iarbă, ceartă.

— Pedeapsa ce se aplică în cele mai multe cazuri de către tribunalul Sfintei Vehme era spânzurătoarea, pedeapsă ce se dădea în Evul Mediu pentru furt, fiind un indiciu asupra delictelor pe care le combătea Sfânta Vehme. Unele categorii de cetățeni nu intrau în competența Sfintei Vehme: femeile, copiii, evreii, paginii, marii nobili.

— În 1371, împăratul Carol al IV-lea dădu un cod de justiție Westfaliei, în care însă recunoștea competența Sfintei Vehme și îi predă pe criminali. În umbră activitatea ei se menținu până în 1811, când francezii ocupanți aboliră ultima curte liberă a Vehmei din Gemen în Münster.

— O altă societate secretă: Steinmetzen = tăietorii de piatră ger-” mani, la început o asociație de meserie, apoi devine puternică în Evul Mediu. Unii comentatori consideră că Steinmetzienii sunt strămoșii francmasonilor. Loja din Strassbourg era forul suprem, după cum reiese dintr-un regulament din 1459, și încasa un tribut anual de la celelalte loje.

— Când își alegea un supraveghetor, un maestru, îl punea să depună jurământ pe sfântul echer și compas că va feri clădirea de orice rău.

— Erau două categorii: Wortmaurer – zidar de cuvânt și Schriftmaurer = zidar de scris; deci maurer înseamnă același lucru cu francezul. Maçon.

— Obiectivele acestei asociații erau de a furniza de lucru, de a acorda ajutor și de a se impune un fel de monopol în această meserie.

— Companionajul francez: o tovărășie de meseriași, o întovărășire. Avea trei grade: ucenic, tovarăș (compagnon) și meșter.

— Companionajul era format din patru meserii – tăietor de piatră, lăcătuș, tâmplar, dulgher. Ei au întemeiat organizația numită Turul Franței, datorită căreia un membru putea să găsească de lucru În toată Franța folosind cuvintele de ordine diate de asociație.

— Companionaful își recunoaște trei întemeietori: regele Solomon, meșterul Iacob (Jacques) și meșterul sau moș Subise, toți trei întâlniți la construcția templului din Ierusalim. Asociații se împărțeau în trei mari diviziuni, fiecare patronată de unul din cei trei corifei ai ordinului. Exista un ritual scris arătând obligațiile pe care oompanionii le aveau unul față de altui

— Legendele privitoare la cei trei părinți ai companionajului sunt cele vehiculate și de francmasonerie.

— Se subliniază asemănarea dintre destinul maistrului Jacques, așa cum e arătat în legendele asociației, și ritualul patimilor mântuitorului; riturile de. Inițiere seamănă cu scenariul patimilor lui Iisus; aceeași observație se poate face și în cazul riturilor de inițiere la carbonari și la alte societăți secrete. (Vezi Istoria plagiatului).

— Companionaful s-a stins din cauza apariției diumuluinde-fier. Ei a obișnuit Franța cu societățile secrete. El e o supraviețuire a unor obiceiuri medievale în societatea modernă.

— Societatea Despicătorilor (Ies Fendeurs) pare a fi o reeditare a ritului secret al Cărbunarilor (Ies Charboniers).

— Societatea Charbonierilor a fost întemeiată la Paris în 1747 de cavalerul de Beauchene, francmason cunoscut și maestrul unei loji pariziene. Membrii se numeau între ei: bon cousin, Les Fendeurs admiteau în rândurile lor și femeile.

— Rose-Croix – nu sunt dovezi sigure că a existat; în caz afirmativ ea închide lanțul societăților ezoterice dintre Evul Mediu și timpurile moderne.

— La începutul secolului al XVIIlea un manuscris anonim care trecea din mâna în mină în Austria și Germania de Sud prezenta istoria unui anume Cristian Hosenkreuz, fondatorul unei așa-zise confrerii secrete. Manuscrisul a fost tipărit, în 1614, la Cassel sub titlul: Allgemeine und General – Reformations der ganzen unten Welt… Fama fraternitatis des lölichen Ordens der (RosaeCrucis).

— Cartea raportează următoarea istorie: Christian Rosenkreuz, născut într-o familie nobilă din Germania, a crescut într-o mânăstire, și a călătorit în locurile sfinte, Egipt, Fez, Damasc. Apoi se întoarse în Tyrol și scrise o carte. El își luă ajutori din vechii lui colegi de mânăstire. După cinci ani adepții porniră în lume cu scopul să vindece bolnavii fără plată. Rosenkreuz a murit în vârstă de 106 ani. El prescrise o tăcere de 100 de ani dar tăcerea fu întreruptă cu ocazia descoperirii mormântului fondatorului R+C. O altă lucrare R+C apăru, sub titlul de Confesio CR. ad eruditos Europae. Ultima publicare a Confesiunilor și a Famei apăru la Frankfurt pe Main în 1617. Unii autori au atribuit paternitatea Famei lui Martin Luther – după majoritatea, însă, ar aparține theologului wurtemburghez Johann Valentin Andreae (1586 – 1654). După autor, societatea nu fu niciodată decât un vis eterat; e greu de spus cine inventă acest mit.

— Fama dezavua orice practică interesată; a fost calomniată de forurile bisericești, dar e clar că a avut scopuri nobile, filantropice.

— Societatea Rozicruciană din Anglia cere de la candidați un titlu masonic, ceea ce înseamnă că exclude femeile. Ea practică un rât ezoteric și e condusă de un mare Mag. în Franța un titlu de grad masonic este ol de rozkarucian; nufmeroase alte grade R+C sunt împrumutate de masoni de la rozicrueieni.

— Societatea Iluminaților. În 1776, un profesor de drept canonic de la universitatea bavareză din Ingolstadt, Adam Weishaupt, în vârstă de 28 de ani, a înființat Ordinul Perfectibiliștilor, cu soop de a lumina umanitatea în domeniul politic și religios; se cerea ca membrii să renunțe la orice dogmă religioasă, să se declare republicani și să dea ascultare consiliului suprem al ordinului. TiCul fu schimbat curând în aceia al Iluminaților.

— Sistemul de organizare era asemănător cu al francmasonilor. Iisus era invocat ca mare maestru al Ordinului. Weishaupt se năimea Spartacus; printre membri se pare că a fost și Ducele de Orléans, numit mai târziu Philippe Egalité, apoi Goethe și Herder. Cu primirea baronului Knige se produc disensiuni; curând ei se declară fățiș contra oricărei ierarhii, pentru confiscarea proprietății private, proscrițiunea cultelor etc.

— Fiâadelfienii sau Olimpienii – constituită în scopul de a mina regimul napoleonian – întemeiat de generalul Mallet și prietenul său colonelul Oudet, mai întâi fără pretenții politice. Societatea nu a avut nici un rol în încercarea de răsturnare a lui Napoleon.

— Carbonarii – a fost înființată ia Geneva în 1809, de diverse personalități, printre care regina Carolina a Neapolelui. Figura centrală este ministrul de poliție din Neapole, Maghela, sub Joseph Bonaparte. Idealul lui Maghela era o Italie independentă sub un guvernământ constituțional; pentru asta a luptat să-1 despartă pe Murat de Napoleon. Francmasonii erau admiși cu prioritate. Societarii se numeau între ei: bon cousin. Carbonarii au avut o răspândire mare, au tratat direct cu regele Ferdinand al Palermo-ului, au militat pentru o constituție pe care Ferdinand de Bourbon a promis-o, dar Ha presiunea împăratului Austriei nu și-a mai ținut promisiunea. Carbonarii au încercat să organizeze o ambuscadă, dar complotul a fost deoonspirat, societatea a fost sfâșiată de schisme, au început în Napole acte de brigandaj care au fost puse pe socoteala Carbonarilor. Carbonarii se unesc cu societățile similare, Federați și Adelphi; în 1820, în Piemont, prințul Carignano era în fruntea mișcării carbonare, dar a comis indiscreții față de ambasadorul Rusiei și Austria a masat trupe la frontiera regatului Palermo; în 1821 armata se răsculă în favoarea Constituției și Carignano care nu rămăsese între Carbonari decât pentru a-i trăda fu proclamat regent. Apoi lăsă să intre armatele austriece care retotronară absolutismul. Numele societății vine de la o legendă după care niște revoluționari s-ar fi retras în păduri și sub masca unor cărbunari ar fi dus agitația mai departe prin orașe, iar regele Francise I le-a promis protecția. Legenda nu e verosimilă, dar societatea a funcționat și a avut mare popularitate.

— Societăți criminale în Evul Mediu – cerșetorii uniți în le Grand Coesre sau Regatul Thunes; în Anglia tühaxü se oonstituiseră în Upright men.

— Camorra: o societate născută la Napole prin 1820, din foști condamnați, avea de scop să încaseze anumite sume de la cei închiși, iar în schimb să le acorde protecție împotriva altor arestați oare se uneau pentru a-i jefui pe ceilalți.

— Mafia: societate secretă siciliana; a luat ființă în secolul al XIXlea cSnd curtea Napolelui, gonită din Italia de armatele lui Napoleon, a căutat refugiu în Sicilia unde a obținut protecția flotei lui Nelson. Insulă era plină de briganzi și regele, pentru a avea o pârghie contra lor, angaja pe unii din ei să facă poliția insulei. Ulterior, aceștia au devenit atotputernici. Era condusă de un cod particular numit Omerta – un cod al răzbunării împotriva trădătorilor; nici un membru nu avea voie să depună mărturie în justiție împotriva tovarășilor săi.

— Societăți secrete în Irlanda: Whiteboy servi multă vreme pentru a desemna pe orice răufăcător agrarian. În realitate, Whiteboy era o societate protestantă cu scopuri revoluționare oare a fost înființată în comitatul Tipperrary pe la 1761.

— Apărătorii – înființată de catolici pentru a se apăra de violențele protestanților.

— Irlandezii Uniți (1791) – scopuri: reforma sistemului parlamentar, emanciparea catolică, separația bisericii și statului Irlandez etc.

— Ribonmen = oamenii cu panglică sau cu cordon; descinde din Apărători.

— Societatea Oranjistă: fondată de catolici pentru a se apăra de persecuțiile și violențele protestanților – ritualul era împrumutat de la francmasoni; la început epäu două grade: Orange și Markman.

— FenianU sau Fraternitatea Republicană Irlandeză – înființată la Poris și New York de doi emigranți Irlandezi: John O'Mahony și James Stephens. Numele de Fenian i-a fost dat ulterior. Se oonstituiră cercuri în armată, în străinătate; adepții mișcării erau în majoritate muncitori, și țărani; făceau și exerciții militare.

— Ku-Klux-Klan – numele sugerează zgomotul pe căire îl face o pușcă atunci când se armează (o pușcă cu cocoș). Societatea a fost întemeiată la Nashville-Tennessee, de un grup de sudiști, pentru a combate reacția sclavilor eliberați, în 1867. În 1916, societatea fu reînviată de un vechi pastor metodist, William J. Simmons. Se apărau principiile sacre ale cavaleriei. Dezvoltarea caracterului, apărarea femeilor, protecția căminului, patriotismul, menținerea supremației rasei albe. Soldații negri demobilizați din primul război mondial nu suportară această campanie în care ei erau victime sigure. Un alt scop era că evreii să nu mai controleze comerțul țării și că educația națională să nu mai fie sub controlul catolicilor; se opune de asemenea gangsterilor; urmărește preponderența protestantă.

— Thugii numiți și Panseghars – crimele lor erau comise în scopuri religioase pentru a se aduce jertfele cuvenite zeiței Kali, zeița distrugerii. E interesant că în rândul Thugüor activau și bărbați de religie musulmană. Cerșetorii erau apărați.

— Drvzi = populație de trei sute de mii de oameni în sud-estul Damascului. Druzii au fost la începuturi ieșiți din aceeași sursă ca și Ismailienii sau Asasinii, dar urmărea scopuri mai nobile. În 1029 un persan, Hamza, edita Scripturile Druzilor – Kitab-el-Hikmet – Cartea înțelepciunii; filosofia lor e următoarea: Dumnezeu e unul, iar cel denal șaselea calif fatimit e ultima lui ipostază omenească, el a dispărut, dar va reveni să judece pe cei drepți și pe nedrepți.

— Sectanții treceau prin diferite grade de inițiere.

— Secta numită a Ansariehüor sau Nosairüor, o sectă arabă din munți. Ca și druzii, descind din secta eretică a Ismailiților. Ismailiții au fost fondați în 863 în Syria de Abdalah, fiul lui Maimun, care fugise în Persia neputând impune credința sa cu ajutorul armelor. Articolul esențial al doctrinei Ismailiților era că Ismail, fiul lui Djafer” al șaptelea Imam, închide seria Imamilor, în timp ce perșii ortodocși aminteau că al optulea Imam pe Moosa, fratele lui Ismail. După Ansarieni, Mohamed se află încă pe pământ; există un singur Dumnezeu, manifestat în trei persoane: Mâna, Ism și Bab. Mână este substanța, esența tuturor lucrurilor; Primul Ism a fost Adam, apoi Noe, Iacob, Moise, Solomon, Iisus, Mahomed; primul Bab a fost Gabriel, apoi îngerii. Bab e poarta prin care se ajunge la cunoaștere. Trinitatea e figurată prin inițialele celor trei ipostaze divine: AMS – (Ansarienii?)

— Sub spadă, sub frânghie, sub tortură, muriți surâzând, voi sunteți fericițitt – spune o formulă din ritualul lor.

— Ei acceptă metempsihoză, au o liturghie împrumutată de la creștini, folosesc precepte din Coran, cred că divinitatea se ascunde în lumină, practică reguli de caritate – o religie eclectică.

Cauza ideii de libertate: eliberarea de pământ. (Spengler).

Jurnal de la Poiană

Primesc rar vizite și numai prieteni verificați. Câteodată pică și câte un neavenit pe care-1 expediez repede. Toți se uită de pe terasă la munți, fac un panoramic al locului plin de pomi și se entuziasmează de păuni. Mai rar se comentează statuile lui Apostu, de unde se vede că predomină utilitarul. Sunt întrebat mai ourând de prețul vilei, al livezii și al celorlalte decât despre necesitatea femeilor de piatră. Vine la mine doctorul, cu care sunt amic de multă vreme. Un om muncitor, splendid, onest. Cariera lui merge greu și nu din vina să. A fost în Anglia, în Franța, e reputat în România, dar, pe măsură ce-i sporesc clienții, profesorul său îl budează și-d face toruri în spitalul pe care-1 conduce. Vine sâmbătă și duminică aici cu soția. Este excedat. Ar vrea un spital mic, de provincie, în oare să fie singurul care decide.

Lirica este o artă anahoretă. (G. Benn).

Harta muzicală a lui Janus: harfa cu căderile ei de ape sau evocări de talazuri.

Pentru Săptămâna Nebunilor: Curtea Domnească, care era situată în actualul patrulater: strada 30 Decembrie, Smârdan, Piața de Flori și Șelari, fusese construită de Mircea Ciobanul. Aici Ștefan cel Mare petrecuse trei zile după ce-1 învinsese pe Radu cel Frumos, luându-i soția și fiica Voichița. Reparată de Matei Basarab, când a fost văzută de Paul de Alep era, minunată ca eleganță și îndntătoare la privire„. Antonie Vodă din Popești ducea aici o viață sărăcăcioasă, mâncând în zi de dulce carne fiartă cu apă și sare, iar În zi de post fasole și mazăre fiartă; vin avea cât căra fiul său din târg pe bani”. „Grlgore Ghica începe un palat nou punând pe giupânesele de au fost cărând var și piatră împreună cu țiganii cei de dârvală.” Gheorghe Ducă Vodă a avut pe marele logofăt Șerban Oantacuzino ca ispravnic la ridicarea Caselor Domnești ce au înnădit pe cele făcute de Matei Basarab, reușind să facă „Palat Regal destul de strălucit44. Constantin Brâncoveanfu face și el o casă domnească pe sülpi die piatră cu trei canefasuri „și alte oase ale coconilor domniei mele„. Turnul Pușcăriei fiind lovit de trăsnet, Brâncoveanu a zidit o nouă clopotniță cu ceasornic, cum n-a mai fost înainte de alți domni. „Scara maestră de marmură nu este de mediocră mărime”, spune un italian în drum spre București. Grădina, destul de frumoasă, desenată după bunul gust italienesc, având la mijloc una belâa loggia pentru că domnul să mănânce acolo și să se odihnească în timpul verii în mijlocul a diferite flori, orânduite în spaüer, împrejur. Baia de manmură era adusă de la Țarigrad și îngrijită de doi meșteri armeni. Ștefan Oantacuzino a făcut și el un palazzino di otto stantze. Focul din 1718, cutremurul din 1738, războiul ruso-turc din 1769 – 74, au lăsat în ruină Curtea Domnească. Alexandru Ipsilante zidește Curtea Nouă de pe Dealul Mihai Vodă, mai mult o cazarmă turcească. Este însă distrusă și aceasta de incendiu, luând denumirea de Curtea Axsă. Curtea Veche rămâne adăpostul tuturor calicilor de pe podul alăturat care avea același nume (Calea Rahovei de azi), care își găseau refugiul în beciurile de jos, în fostele bolnițe și băști ale Visteriei, în vechile odăi ale Seimenilor și în adăile de sus unde fuseseră sălile Divanului, Spătăria mică eu stele, odăile pentru musafiri ca și casele dinspre Doamna. Caii arnăuțești fac putoare și udătură prin beciuri și prin bolți. Rămâne numai casa de cremenalion (tribunalul și pușcăria pentru condamnați). Orbii, ciungii, șontorogii, sandalul, oamenii fără mâini și fără picioare, care mergeau în cărucioare, își făcuseră din Curtea-Veche, un sălaș ca la Curtea Miracolelor a lui Hugo din Nôtre Dame de Paris. Când Vodă Mihai Șuțu fugi la Brașov (în mai 1802), fugiră și boierii, negustorii, și o parte din orășeni, Buourescii rămaseră în seama vagabonzilor cutezători, acei Crai de Curtea-Veche, după locul unde se oploșiseră. Nu se vedea un om pe drum și zidurile înseși păreau sălbatice și înfriooșătoare pentru privitori. Doar dinii se arătau, și aceia speriați, căci zi și noapte urlând, turburau pe fiecare. Curtea fu prădată, ca și semnele domniei (de la Curtea Nouă, din Dealul Minai Vodă) ca în răscoalele vechiului Bizanț. Se purtau în batjocură pe străzi, pângărindu-se tuiuri și steaguri. În iunie 1807, Alexandru Ipsilante fugi și el din București, orașul căzând iar pe mâna Crailor sub un nazir, împărțitor de dreptate fiind vătaful lui Filipescu (N. Iorga). În guvernul provizoriu se afla și câte un aventurier străin, ca medicul Bogiiaco, al cărui fiu fu revoluționarul și poetul, ziaristul Cezar Bolliac.

Deasupra versurilor lui Gongora stăruie lumina rece a Romei. (Hugo Friedrich).

Orașul e un spectacol văzut prin fereastra bucătăriei. (Spengler).

Sonate da ballo de Corelli, că hartă muzicală în Janus.

Cuvintele: sminteala jupâniței (ca titlu de nuvelă); înțiglat ca aga Iordache Balș; stă la lafuri cu cumnatul său; libovnic; cu pohfală; scoase dintr-un scrinel; Sinaxar (Cartea Vieții Sfinților); un om smârd (murdar); după șart o peți; nu era orice fel de boer tănănău; Cântec: Tu ești puișor canar…; un miel rupt în țiglă; endrușaimi și lămu (în Ghica); să fie de paradigmă (pildă); fumară din ciubuc de antep (vișin mirositor); băutură arămească; (vin chihlimbariu); dată un aușel (găinușe); tartalac (pasăre mică și galbenă); babură (ploua); haină cu baigafir (aurită); vitele băuneau; un budugan {arbore scorburos); buginiră după masă (leneviră); haiduci de curte; cabulipsi (catadixi); boemi să răspundă; Iordache Balș dădu o cambie; bă, carcaleților!; un zaraf cealău (înșelător); o dabilă de cal; o cocie de trăsură (hodorogită); un câmp de colilie (părul zânelor); un coroi (pasăre răpitoare) se învârtea deasupra ududuioului; se cotârșeau pisicile pe acoperișuri; de sărac ce era îi cânta cucul în pungă; mânca sfinți și scuipă draci (fățarnic); servitori robi stinseră ultimele făvaluri (felinare); o șamgea (șamalagea) de Damasc; i-a trimis niște stigleți și floreni; un géar de Indea; avea gheliruri (câștiguri neașteptate); fata se ghilosea (se spăla mult); jucau ghiordum (stos) ori panțarolă; un cumnat gubav (sifilitic); pândeau la gotcani (cocoși sălbateci); își făcuse adiata (testamentul); îi cântase de bine pasărea Alcion; dase amărăluță (iarbă) în pădure; deschise anatef terul în canțilerie să-i arate dăjdiile și situația; schelele de la Balș; luna lui Cărindar (ianuarie); o livadă de pruni în chiamăt (belșug); la Cristovul viilor (când începea culesul); boer dugos (posac).

Les jolies moralisées (spectacole cu morală) – premiul întâi: un crin de argint; al patrulea: o pereche de claponi. Cum zice Huizinga (Amurgul Evului Mediu): viața era aprigă, așa încât suporta mirosul de trandafiri și de sânge. Bisericile miroseau comme s'il fust lavé d'eau rose (ca și cum ar fi fost date cu apă de trandafiri); preoții chiar apăreau în altar cu cununi de trandafiri roșii.

JOCURI RĂUTĂCIOASE

(Istoria plagiatului):

Aristotel (Etica nicomachică): Ceea ce este ochiul pentru corp, este pentru suflet inteligența.

Torna d'Aquino: Așa cum omul are de la naștere văzul exterior, prin care judecă culorile, tot astfel de la naștere are o predispoziție bună a văzului interior, prin care judecă culorile, tot astfel de la naștere are o predispoziție bună a văzului interior prin care să judece și să dorească ceea ce este bun, potrivit adevărului.

Dante: Așa cum partea simțitoare a cugetului își are ochii ei cu care află deosebirile dintre lucruri, după cum sunt colorate pe dinafară, tot astfel partea rațională își are ochiul ei.

Simbolul apostolic – cea mai veche mărturie de credință creștină. Denumirea de simbol vine de la grecescul indiciu, semn, semnul adevăratei credințe, symbolon, care mai poate însemna și o lucrare comună. Simbolul de credință era un rezumat al învățăturii creștine, pe care credincioșii îl rostesc pe dinafară cu ocazia botezului. Învățatul norvegian Caspari credea că acest simbol a luat naștere nu la Roma, ci în Asia Mică, în cercul Sfântului Ioan, de unde a venit la Roma la începutul epocii postapostolice. Kattenbusch susține că simbolul a apărut la Roma în jurul anilor 100 – 120. Simbolul de credință oriental are o istorie mei obscură. Simbolurile de credință orientale prenioeene se caracterizează prin adaosuri antieretice, iar față de vechiul simbol roman prin trăsături mai mult sau mai puțin dogmatice și subiective (pentru discuțiile de la Academia grecească. Patrologia).

Cuvântul trebue cerut de idee, să devină de nesuprimat. (Gâde).

Mihaaai, pentru Janus (bonomul meu amic), cu limbajul lui aproape argou: mă, ascultă la mine, nu am katharsis, mă înțelegi? Nu fi mai catolic decât Papa; Mare scofală; lucrez la Odaia de Comerț, unde sunt vârfuleț administrativ, T. are conversație; hobby-vl inginerului iondu (taie cu mâna aerul, se șterge pe mustăți); te-am scos în lume, mamă dragă; ce, ai nas de ceară?; Sunt coconos componist! Tizu cu Ninoșka în flirt; nu am comerciu cu ei; din greșală, mă stimează toverășu; Maurice Oxford, mă rog (mașină); vă stau la dispoziție, rezoluția ajungându-mi; să-ți fac mic reportaj de la mare; în fiecare om doarme o canalie, dar într-însul bestia are insomnie; mama lui de pește; bref! Tot stând pe scaun s-a lățit într-o parte a locului; Manolache, beat, spărgea burlanele cu capul, era el de o cuitură îndoielnică, tuns; ai împuțit-o, Popescule, mi-am spus; Eu, spre deosebire de tine, mai stau de vorbă cu mine însumi; sărise din baie; ce md-am spus: de eotulică!; Finesse! Zău, tu? I-am spus; cu totul accidental mă duceam la piață să iau niște mere să le duc cuiva la spital și, ca să fiu hiperbolic, îi spun: aici e un câine mort, îngropat, n-o să-1 dezgrop eu! Asta, alât monument: impiegat la serviciul Abonamente radio; ascultă guguștiuc! Din ce mi se trage? Mi se trage din cauză că gândesc. O zbârcisem; Ca beneficiari ai unui naufragiu social; ăștia făceau fascism și comunism la modul oriental (Paul Eluard). Ce sminteală e în lumea asta! Aplauda ca un Înotător. Cine stă și pândea la pod?

Pentru personajul C.: Epigramă – de un poet cumsecade (pentru Săptămâna Nebunilor):

Ea pe sub șefi de cabinet H vin cadouri berechet Și-i curg attt de fin ciorapii Că printre ei fnouță crapii…

Tot ea, caracterizată de același: se ciocneau carâtele pe drumul Snagovului (ca să vorbim în limbaj cronicăresc) ca să fie găsită de curtezani (din cauza tatălui care era mare la curte), era grăbită la ciocnire, arunca cu p… în cine voia și nu voia;

Aruncătoare, domnule J avea o andrea în locul știut și o mânca; unul din soți oare-i ducea mătușile la Domnița Bălașa la biserică îngenunche în stradă ca s-o hotărască să nu iasă cu o pălărie ridicolă, violetă.

Nume: Nina Vespasian.

Stricte sic dictus (spus ouvint cu cuvânt).

Fascinantă Genealogia Cantacuzinilor de Iorga (posibil model pentru Princepele).

— Banul din 1787 purta cu mândrie vulturul bizantin pe armele sale și pecetluia cu același însemn actele sale, scrisorile, zapisele. Citiseră învățate cărți latinești, alături de lucrările lui Duoange (asupra Bizanțului), citiseră basme despre Luchie Cusin Craiul catilor, despre Cusinos Catioos din oare veneau neapărat Cantacuzinii, despre descendența lor candinavă (scandinavă). Vechii Cantacuzini se luptau cu norodul Chimbrilor. Feloponezul fusese moșie Cantaouzină după vechi acte, închinători ai lui Zeus la Olimpia.

Mihai Banul respinge aceste începuturi fabuloase. Nu era ceva nou: Cornarii venețicni visau că au sângele Comeliilor Romei sau ai Cervilor din Ragusa. Iată o genealogie: loan Gheorgfoe Heracleu Despot, purtase în veacul al XVI-lea titlul: Angel, Flaviu, Comnen, moștenitor al împărăției de Răsărit, duce al Terii Românești, Moldaviei și. Basarabiei, despot al Beloponezului. Principe al Thesaliei, Macedoniei, Conte de Epidaur, Corinth și de Ungaria, Marchis de Ilfov (Hyephov), Romanați, Teleorman, Suceava, Galați, lalomițau Prahova și Dâmbovița, domn al Oltului și Mehedinților, gospodar de Hotin și Giurgiu, precum și al Ocnelor de la Telega, baron de Mohilău, Zănoagă, Afumați, amândoi Filipeștii și altor posesiuni cantacuzinești prin Ucraina și Ardeal…

(Asta ar merge pentru un urmaș ridicol al acestei familii care ar arbora asemenea titluri. De gândit pentru Săptămâna Nebunilor).

Totdeauna muzica a fost suspectată, mai ales de cei care o iubeau mai mult (Vezi Nietzsche). (Thomas Mann).

Neftiotache, latron al fiului curvei și birjarului din Săptămâna Nebunilor.

Supernovele – stele strălucitoare oare apar și dispar brusc.

Giraudoux: Orice operă este un plagiat după o altă operă, prima rămânând necunoscută (Istoria plagiatului).

Istoria plagiatului în muzică: Beggar's Opera (Opera cerșetorilor) reluată de Britten.

Știri din univers: în 1680 s-a dus vestea în Roma că o găină virgină a iăcut un ou, având pe coajă desenul cometei din acel an.

La Eleusis, la marile mistere, în orgiile sacre, în subteranele Persefonei, se dădea probabil mac, LSD-ul de astăzi. Visau capete de câine sau șerpi, nimfe devenite lilieci. Pe jăratic se aruncau parfumuri narcotice.

Jurnal de la Poiană

Metrica și orariul oamenilor de la țară. E bine să te odihnești, să stai, adică să nu gândești (ceea ce mi se pare monstruos). Pauza pe care și-o ia omul, care e de fapt îndobitocirea (starea de anulare totală). Asta

Ar prelungi viața, după unii, prin ritmul sacral, după răsăritul soarelui, cântecul cocoșilor și alte argumente. Faptul mi-a fost explicat de un învățător. Dar, crede el, că nici la vacă, nici la copil nu se gândește țăranul? M-a asigurat că nu. La nimic! De unde știe? I-a întrebat

Puterea lui Dumnezeu a umbrit Fizica lui Aristotel, (Mc. Colley).

Le Sabbat de Dr. Cahanes.

După un demonograf, Jean Wier, la orice Sabbat existau (participau) 72 de duci, conți, marchizi și 7 milioane patru sute cinci mii nouă sute douăzeci și opt de drăcușori (diabloiins).

Lebedev, comentatorul Apocalipsei în Posedații:” în secolul nostru al viciilor și al căilor ferate*…

Un inchizitor din Lorena: justiția mea e atât de bună încât cei 16 de sus (spânzurați), arestații de ieri, nu au mai așteptat și s-au spânzurat…

Istoria plagiatului: Șalul cel negru al lui Pușkin e un vechi cântec moldovenesc auzit de poet.

Ah, Dostoievski!

Ce tehnică previzibilă: răul cu orice preț, făcut în mod imprevizibil; Stavroghin (Posedații) se duce și-1 ia cu două degete de nas, în plin salon, pe Gaganov și-1 duce așa ca pe-un cățel până la ușă. Pare o ștrengărie, dar declanșează o catastrofă psihică. Bine, o dată ar merge, să zicem, o bizarerie, dar ce urmează? Același Nicolai Vsevolodovici (Stavroghin) îi mușcă urechea bătrânului Ivan Osipovici, tot în salon, în timp ce-i șoptește ceva Stepan Trofimovici scapă o sacoșă pe trotuar în fața povestitorului ca să-1 umilească, voind să-1 silească pe acesta să o ridice de pe trotuar, lucru pe care nu-1 face. Stepan Trofimovici ridică sacoșa și se scuză. Stavroghin care e foarte violent se lasă pălmuit de Șatov, o căzătură, căruia îi luase și soția și-1 plătise. Stavroghin nu reacționează, dimpotrivă, are accente de umilință. În Crimă și pedeapsă o bătrână după ce e ajutată de Rascolnicov e jefuită de un ceasornic, dacă țin bine minte. Și așa mai departe. Rămân la părerea că Dostoievski era un foiletonist de geniu ca Dumas, Hugo și Feval, ceva mai cețos și mai paradoxal, de unde ideea că era genial, lucru pe care eu nu-1 cred, oricât ar fi de scandalos lucrul acesta.

Iată scene și vorbe (ce se pot reține din D.):

— Eu sunt singur, eu sunt toți. Dărâmă-se lumea, eu să-mi pot bea ceaiul! (Asta e a^uduitor).

— Trăi liniștit, moarte solemnă!

— Omul ucide, schingiuiește, urăște tocmai în calitatea lui de personalitate.

— E timpul ciomagului, nu al lui Voltaire, zice Ivan Ivanovici.

Dar e suficient?

Jurnal de la Poiană

CroitoriQ de la colțul străzii (intrarea în Poiana) m-a intrigat totdeauna. E un bătrân cu părul alb care trăiește într-o singură cameră. Acolo mănâncă, acolo doarme, coase pe bani puțini pentru lumea săracă a Poianei. Este un croitor pentru săraci, cum spunea Trompy. L-am crezut modest și împăcat, cu o existență cenușie, dar iată cezarismul din fiecare cum răsare. M. află că strânge bani și că i^a adunat pentru ca să-și ia o mașină J La vârsta lui va mai conduce? Mă întreb. Asta îmi amintește de omul care ne așeza perdelele în casă de două ori pe an: Om, plinea lui Dumnezeu, trăit în case mari (Arghezi și alții). Avea bani căcălău, foarte cinstit și cu frica lui Dumnezeu. Apar mașinile pe piață. Își ia una, face trei drumuri La al patrulea își omoară soacra, sau cumnată, fărâma mașina și intră la pușcărie pe un an și jumătate, cu toate pilele noastre. „Ce-i trebuia asta?” se căinează soția. Stupid, ghinion, ce vreți, dar stupid…