Facerea lumii
Aa
Facerea lumii de Eugen Barbu
De cîte ori urca scările acelea abrupte, de ciment cenușiu, acoperite acum de un covor roșu, directorul se gîndea la prima lui zi de după naționalizare. O noapte întreagă recapitulase întâmplările la care luase parte: discuția cu Bazilescu, fostul patron, semnarea procesului-verbal, și-acum ținea minte mîna lui asudată, o mînă subțire, cu unghii albe, moarte ca scoicile, tremurînd pe lanțul de chei, cu care deschisese casa de bani. Ușa grea de metal fusese smulsă cu greutate, și ceilalți, el, Pîntea, Anghel, Cocorea, numai cu un ceas în urmă muncitorii salariați ai domnului Bazilescu, priviseră cu o curiozitate de nestăpînitseiful întunecat, plin de hîrtii de bancă, de acte și chiar de medicamente americane, cu nume necunoscute. Deasupra se auzeau uruitul mașinilor de tipărit, pocnetul rar al unui val greoi căzînd peste ceva dur și zumzetul muncii de fiecare zi, atît de familiar. Mai ținea minte apelurile repetate ale telefonului și glasul secretarei care repeta contrariată, dar fără vreo altă inflexiune a vocii, o frază neschimbată:Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre! Și pe urmăclanc! sunetul furcii de ebonită, apoi iar țîrrrr! țîrrrr! țîîîîrrr! exasperant și vocea femeii agasate secret:Da, noi… Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre…
Mașinile scoteau același zgomot egal, deși Filipache bănuia ce se petrece: la plane, la zețărie, la legătorie, putea să-și închipuie cu ușurință șoaptele fetelor de sus, de la etajul II: Avem un nou director! Am scăpat de Bazilescu… Șiiar telefonul: țîîîrrr! țîîîîrrr! țîîîrrr! Da,noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul nostru.
Ce simte un om în situația asta? Atunci era greu să te fixezi la ceva. O mie de gînduri îi treceau prin cap într-o învălmășeală cumplită. Va să zică, Bazilescu pleacă pînă deseară. I-am trimis camion? I-am trimis. Ciudat, n-a spus nimic! Ce era să spună? Mai are șapte apartamente numai în București. Și lucrurile? Are lucruri scumpe. Afară plouase puțin. Îl apucase grija să nu i se umezească mobila fostului patron. Ce gînduri stupide! Parcă el se gîndise la mobila lucrătorilor dați afară de proprietari pentru că n-aveau cu ce să-și plătească chiria? Și luase prima hotărîre. Nu apăsase pe butonul soneriei pentru că nici nu se așezase la biroul acoperit cu un cristal albăstrui, deschisese pur și simplu ușa și o chemase pe secretara lui Bazilescu: „Domnișoară, cheamă-l pe tovarășul Anghel la mine!” Era stingherit, vocea lui o făcuse să surîdă discret pe secretară. „O s-o dau afară!” gîndise imediat, cu o grabă pricinuită de amintiri mai vechi. „Pe domnul Anghel?”, accentuase cucoana aceea de 33 de ani, cu părul platinat și unghiile lăcuite, îmbrăcată într-o rochie gălbuie ca paiul. „Pe tovarășul Anghel”, se încăpățînase și iar își zisese în gînd: „Te satur eu de domnie! Mîine chem o lucrătoare de sus de la Legătorie, una care suferă de reumatism, să stea ea aici pe scaun și să primească telefoanele… Dacă o fi nevoie…”.
Adică fără secretară nu se poate? Ce mare lucru? Sună, ridici și întrebi: „Alo, cine e? Pe cine căutați?” Or să spună: „Pe director”… „Da, eu sînt!” Și pe urmă cu siguranță va urma o lungă bîllbîială: „Parcă nu e vocea domnului Bazilescu”. „Sigur că nu. Mă numesc Filipache… Eu sînt noul director…”
„Cum e viața asta! Pînă ieri am păzit o mașină, și-acum, tranc! telefon pe masă, s-a dus liniștea ta, Filipache.” Privise în jur. Perdele de mătase, ușă capitonată, cristal ca la bar, verzui, geam de acvariu, nu alta, sonerie, un fotoliu florentin (atîta lucru știa și el), bătut în ținte de metal, piele să-ți faci patru perechi de pantofi din ea, covor moale și o glastră goală, în care strălucea lumina de afară, o glastră suplă, lunguiață, plină pe jumătate cu apă trezită în care bulele de aer mai sforăiau ușor…
Anghel, președintele sindicatului, sosise după cîteva minute: „Ce e, Filipache?”„Domne”, zisese, supărat puțin pe el însuși. „Vezi că după-masă se mută patronul, își ia calabalîcul de la noi. Caută o prelată, să-i învelim lucrurile, că are mobilă scumpă și o să i-o strice ploaia… Președintele sindicatului căscase gura la el: „Ia te uită!" „Nu te mira. M-am gîndit și eu, pe noi nu ne cruța nimeni, dar nu se poate altfel. Oricum, își părăsește casa, nu-i vine ușor…" „Ăsta merită să stea în pușcărie, și tu îi dai prelată ca să-și acopere mobila?" Filipache simțise însă că nu se poate altfel. „Fă cum îți spun!" îi poruncise, și celălalt înțelesese din glasul lui că nu i-ar fi plăcut să discute mai departe. „Cum vrea tovarășul director", zisese ironic, și ieșise afară.
Filipache se învîrtise iar în jurul biroului și nu se hotărîse să se așeze. Dincolo, în încăperea secretarei, suna telefonul la nesfîrșit: țîîîrrrr! țîîîr! țîîîrrrr!Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este director…
„Ce să fac cu putoarea asta? A trăit cu Bazilescu, nevasta lui știa, dar tot nu i-a zis niciodată nimic… De priceput, e pricepută foc. Ea face toate treburile mărunte: comenzile la Letea, formate de hîrtii, intervenții la minister, nu-i de joacă. Trebuie mai întîi să vedem cu cine s-o înlocuim, avem nevoie de un cap luminat. Nici eu nu știu cîte știa Bazilescu, și o s-o feștelesc și-or să mă ia tovarășii și-or să dea de pămînt cu mine, de n-o să mă mai văd! „De ce te-am pus, tovarășe Filipache, acolo? Ca să tai frunze la cîini? Producția nu merge, aia, aia…" Cum să mai dormi noaptea? Nevastă-sa îl simțise: „Ce se întîmplă cu tine?" „Nimic." Apoi, după o pauză: „E greu al dracului. M-au numit directorul tipografiei…" „Și nu mi-ai spus un cuvînt pînă acum?" În seara aceea mîncaseră, făcuseră împreună și o scurtă plimbare, dar nu amintise un cuvînt despre toate astea…
Pe urmă venise dimineața. Se sculase devreme de tot. Noroc că se lumina de la 4. Treceau tramvaie, sunînd din clopotele lor vesele, în fața magazinelor era aglomerație și vînzătorii de ziare anunțau naționalizarea. Cazarma roșie a domnului Bazilescu se vedea de departe, dincolo de Dîmbovița, cu turlele ei înalte și cu geamurile afumate de plumbul de la topitorie. Nu luase nici un tramvai, nici nu stătea prea departe, îi plăcea să meargă pe jos, și dimineața strălucitoare de după scurta ploaie de vară arăta poleită, cu cerul ei curat, cu soarele aburind ferestrele abia deschise după răcoarea nopții trecute. Camionagiii se strigau spre chei și vînzătorii de zarzavat alergau, cu picioarele desculțe spre mahalalele Bucureștiului. Uitase să-i lase bani nevestei, pentru că leafa nu prea îi ajunsese luna aceasta, și deodată simțise cum îi roșește obrazul cînd se trezi întrebîndu-se: „Oare unui director de tipografie cît dracu o să-i dea statul pe lună?”
Portarul dormita în cabina lui. Era devreme de tot. La 6 și jumătate începea schimbul de zi, și acum era 6 fără cinci. Vru să treacă neobservat, dar bătrînelul cu urechile ciulite îl auzise deschizînd poarta grea de fier. Cu o zi înainte îl salutase cum îi saluta pe toți salariații: „Bună dimineața, bună dimineața, gata, gata?” Acum se precipitase pe ușa cabinei lui și spusese un „să trăiți!” grăbit și puțin slugarnic. „Am să-i zic să nu-l mai aud cu «să trăiți-ul» ăsta, că nu sîntem la militărie.”
Birourile erau pustii.Uzina, cum îi spuneau cu toții tipografiei, dormita. Se auzea vag, de sus, o mașină de tăiat, su- ghițînd parcă, opintindu-se în maldărul de hîrtie. „Dacă merge bine, în trei luni factrei schimburi”, își zisese Filipache. „Oamenii cîștigă puțin, poate cu orele suplimentare s-o mai scoată la capăt… Dar de-acum, altfel vor fi salarizați, o să vorbim, o să le mărim cîștigul…”
Pe stradă trecea un camion cu sifoane. Filipache tot nu se așezase pe fotoliul de piele. Cu o zi înainte dorea ca plecarea lui Bazilescu să se petreacă mai repede. Acum privea curtea pustie de la ferestrele monotasterelor. Fostul patron așteptase să vină noaptea. Împacheta greu și cu meticulozitate. Îl ajutau niște rude și chemase cîțiva hamali să-i transporte cu grijă pe scări scaunele și scrinurile. „Numai să nu fi luat și candelabrele”, se chinuise noul director la gîndul că odăile în care intenționa să facă clubul și căminul de copii vor fi astfel urîțite.
Ploaia încetase de mult, așa că prelata trimisă se dovedise inutilă. Pe la 9, cînd întunericul se înstăpînise bine, camioanele sosiseră deodată, și, în mai puțin de o jumătate de oră, curtea se pustiise. Rămăsese numai pavajul plin de hîrtii pe care un bec zgîlțîit de vînt își arunca lumina puternică.
„Gata”, spusese cineva din spate cu o ușurare bucuroasă. „De-acum uzina e-a noastră.” Ea era de mult a lor, dar pînă în clipa aceea n-o crezuseră.
Noul director aștepta să audă primele glasuri ale celor din schimbul de dimineață trecînd pe sub ferestrele cancelariei reci și pustii. Îl durea puțin capul de oboseală și nu mai putu să rabde atîta tăcere. Străbătu coridoarele pustii și urcă în goană scările pînă în pod. Aerul era muced, și vechea răsuflătoare din acoperiș părea astupată de un strat gros de praf. Vechiul dormitor al ucenicilor fusese părăsit de cîțiva ani. În locul paturilor de fier strînse într-un colț, grămadă, ruginite toate, zăceau în dezordine cartoane nefolosite și chiar o mașină, cu piesele desfăcute. Aici trebuia curățat totul și măturat, pentru că hîrtia uscată putea lua foc la cea mai mică neglijență. Coborî încet treptele vechi, mîncate de cerneluri și de tușul cărat de saboții lucrătorilor. Era mînios și nu înțelegea ce-l apucase pe neașteptate, dar cînd ajunse la un nivel mai jos își aminti că în spatele ușii zărise scîndurile vechilor carceri în care Bazilescu ținuse închiși în timpul războiului cîțiva tovarăși mai îndărătnici, ca să fie celorlalți de exemplu. „Mama lui, cum uită omul! Eu i-am trimis prelata și el ne băga la mititica…”
Sala cartonajelor era goală. Se făcea multă risipă de hîrtie (o racilă mai veche a acestui serviciu), cărucioarele de transport arătau ca vai de lume, trebuiau date la reparat. Și spațiul trebuia altfel împărțit, aici puteau fi angajate mai multe fete, dar stai să vedem mai întîi cum e cu producția… Trecuse primul sfert de ceas. Jos, în gang, se deslușeau vocile bărbaților veniți la muncă. Cînd ajunse la etajul al II-lea inspectă latrinele. Erau urîte, miroseau îngrozitor a urină, și zidurile, pe care curgea apa șiroaie, fuseseră unse cu catran. „Ne trebuie faianță! hotărî. „Și bani de unde? S-or găsi ei… E drept ca unii dintr-ai noștri își cam bat joc de toate”, îi certă în gînd. „Dar omul, dacă va fi obișnuit cu curățenia, nu va mai da năvală ca boul, nu va mai scrie măscări pe pereți…”
Pe coridor, între zețărie și linotip, își dădu seama că tot coridorul era întunecat și că geamurile nu mai fuseseră spălate de luni de zile. Nu-i plăcu nici zugrăveala gri-închis. „În tipografie se umblă cu cerneluri, se va face risipă dacă ai să pui o culoare mai veselă… Ce culoare mai veselă? O să fie culoarea albă, să se învețe frații să ferească zidurile, o să-i prelucrăm în ședință. Așa și la club, e parchet, dacă n-o să ne ștergem picioarele… Stai, stai, ia-o încet, va să zică trebuiesc și niște dușuri. Cei de la minister or să creadă că am înnebunit, nici nu m-am așezat bine pe scaun și gata cu pretențiile! Ei și? Așa sîntem noi, tipografii, avem pretenții! Să vezi ce cap o să facă vreun funcționar de pe acolo, de pe la finanțare sau contabilitate. Auziți: Grafice 6 cere dușuri! Sigur că cere. Mai cere și un covor pentru scări, un covor care să acopere mizeria asta de ciment urîțit de atîția pași…”
Jos, la pontare, se auzeau zbîrnîind ceasurile. Larma se înmulțise. Ce ciudat, ziua semăna cu celelalte, parcă nu se schimbase nimic. Acum avea să se întîlnească cu vechii săi tovarăși de muncă și ei poate își vor scoate șepcile și-i vor spune nesuferitul „să trăiți”, singura răsplată nedorită a faptului că era director…
Coborî pe o scară dosnică, să nu-i întîlnească, și intră iute în biroul lui, încolțit de o teamă ciudată.
În încăperea pustie era liniște. 6 și 25. Porniseră primele mașini. La început zgomotul lor egal abia se auzi, apoi, pe măsură ce minutele treceau, rostogolirea valurilor de metal se accentuă, crescu, se transformă într-o uriașă mișcare al cărei ecou se repercuta în zidurile de cărămidă și trecea prin plafoanele subțiri de beton armat. „Muncesc băieții. Și fără mine. Poate c-ar mai trebui să-i strîng încă o dată și să le spun cîte ceva.” „Ce să le mai spui? Au aflat ieri că ești directorul lor, s-au bucurat. Ce trebuiesc atîtea vorbe? Fapte, frățioare, faptele să le vedem…”
Trebuia să-l cheme pe secretarul organizației de bază, pe Pîntea, să se sfătuiască. Se duse la ușă și constată cu uimire că secretara nu venise încă. „Asta a fugit…” „Nu, n-a fugit. Vine. Bazilescu se scula mai tîrziu, abia pe la 9…”
Străbătu coridorul, sui cîteva trepte și bătu la ușa biroului organizației de bază. Pîntea sta la biroul lui, cu șapca pe cap, și asculta vorbele unei femei care plîngea înăbușit.
Intră de-a binelea, deși la început vrusese să plece.
„Ce-i, femeie?” o întrebă strîngînd mîna lui Pîntea. „M-a lăsat bărbatul.” Filipache fusese gata-gata să dea din umeri și s-o întrebe: „Ei, și?”, și deodată se rușină de ușurința lui. „Cum adică, tu ești ca Bazilescu? Femeia asta nu e muncitoare ca și tine? Are un necaz. O lasă bărbatul. Să vedem, de ce o lasă? Poate au copii, cine știe ce alte angarale.”
Luă un scaun. Lucrătoarea se ridicase în picioare. O împinse aproape furios de umeri la loc:
„Stai și spune, de ce te-a lăsat?” „A găsit pe alta”, mormăise ea și începuse iar să plîngă încet… „Bine, bine… Unde lucrează?” „La Laminorul.”„Și de ce nu te duci la organizația de bază de-acolo? Noi ce putem să-i facem?” „Păi de-aia am venit, ca să vă întreb…” în vorbele ei era o încredere care-l mișcă pe Filipache. „Bine-ai făcut. Las’, că vorbim noi cu secretarul de la Laminorul…” Pînteaîșitrăgea șapca pe frunte, nervos. Femeia se ridică și plecă, întrebînd din ușă: „Cînd să vă mai caut?” „Mîine.”
Secretarul pusese mîna pe telefon, apoi se răzgîndise. Era prea devreme. Filipache îi smulse șapca de pe cap: „Ce dracu, că nu plouă! Și de mîine să mi te bărbierești în fiecare zi, m-auzi?” Pîntea, cu ochii lui cenușii, îl privea întrebător. „Ce te găsi? N-am timp. Stau în ședințe de nu mai știu cum mă cheamă și tu-mi ceri să mă bărbieresc…” „Uite, așa vreau eu, și să m-asculți…” „Mă, să fie!” exclamă celălalt. „Cît am fost aici, în locul tău, îmi schimbam cămașa la două zile. Sînt om în vîrstă, nici prea bătrîn, nici prea tînăr, am o fată mare, am învățat că dacă vrei să fii respectat trebuie să arăți ca lumea. Nimeni n-ascultă de un nespălat, iartă-mă că ți-o spun. Oi fi stat în ședințe, dar mie să nu-mi mai vii așa, auzi? Și-acum, scurt pe doi: ce facem cu economatul, că de ieri mă tot gîndesc la treaba asta. Porcii ăștia de patroni or să saboteze cît pot. Nu vreau să aud că de cînd am luat noi, comuniștii, în primire fabricile, lumea mănîncă mai prost. Ai un om capabil care e în stare să alerge, să cumpere, s-aducă?”
Pîntea își potrivea părul cu degetele rășchirate. Părea puțin supărat de cele auzite, dar încetul cu încetul, vechea prietenie care-i lega învinse.
„Să mă mai gîndesc și eu, spune-i și lui Anghel…” „Bine, o să-i spun, dar îmi trebuie un local pentru cantină…” „Tot eu să ți-l găsesc?” „Nu știu cine, dar ajută-mă. Să știi de la mine, ori facem să fie mai bine, ori ne ducem și ne culcăm…" „Așa-mi place cum vorbești, nu mă lua cu bărbieritul, că mi se suie la cap…" „Ba n-am glumit de loc.” „Să-mi pui, Filipache, și niște butoni la mîneci, să mă placă fetele de la legătorie…” „Lasă astea. Deci: local pentru cantină, aprovizionare clasa-ntîi. Vreau să se halească, mmm, ca la mama acasă, s-a înțeles? La revedere și mai bagă și tu nasul pe la mine prin birou, să vezi dacă nu m-am înecat în hîrtii, că astea or să-mi mănînce mie zilele…”
Pînă la 8 și jumătate cînd sosise secretara, pentru că nu știa cu ce să înceapă, îi chemă pe șeful administrației și pe contabil. Erau doi funcționari în vîrstă, îmbrăcați corect, amîndoi în haine pe puncte, bine călcate, cu figuri respectuoase și îngrijorate. Vorbeau rar, cu pedanterie, și, ce era ciudat pentru Filipache, rosteau cam aceleași fraze cînd era vorba de bani. Le spuse pe rînd de ce avea nevoie, îi rugă să-i întocmească un plan pentru aprovizionare, se interesă cam cît l-ar costa niște covoare și le ceru să-i prezinte a doua zi un arhitect, pentru că voia să facă unele modificări în clădirea lui Bazilescu, să lărgească atelierele și chiar să aducă puține înfrumusețări. Cei doi vorbeau despre amortismente, despre investiții care aduc șiinvestiții care n-aduc. Noului director i se păru o veșnicie pînă terminară și avu încă din clipa aceea sentimentul că a pășit pe un teren foarte alunecos. Singurul lucru cert era că tipografia lucrează, pentru căo auzea, mașinile torceau cu regularitate, val după val, tone de hîrtie plecau spre legătorie, cărate cu ascensoarele, și faptul acesta precis, al muncii, îi dădea o siguranță absurdă.
Telefoanele zbîrnîiau în draci și de cîteva ori ridicase receptorul si auzise niște glasuri necunoscute:
„Alo, Bazilescu? Nuuu? (uimire, consternare). Da cine, atunci? Cine? Directorul Filipache?” „Ăștia n-au citit încă ziarele. Se scoală tîrziu, săracii.”
Îi venea să rîdă, dar se stăpînea. Funcționarii se uitau la el, nu trebuia să le arate că se bucură. Se stăpînea cît putea. Erau și niște glasuri de femei: „Alo, Alex, alo, cine e? Greșeală?” – „Nu, nu e nici o greșeală!” „Dar ce s-a întîmplat?”
Glasurile gîlgîiau în aparat și deodată se stingeau, se sugrumau, exclamau ciudat: „Cum? S-a naționalizat?” „Ei, vezi, domnule Filipache, ai nevoie încă de o femeie care să răspundă la telefoane, nu se poate altfel. Dar unde-mi întîrzie putoarea aia?”
Secretara intrase la 8 și jumătate, auzise glasuri necunoscute în biroul directorului și privise ceasul. „Ăștia se scoală devreme de tot.” Intrase după o bătaie discretă la ușă și pusese în vaza cu apă stătută un buchet de flori, fără să spună un cuvînt, firesc, ca și cînd așa trebuia să facă. „Aveți nevoie de mine?” întrebase. „Am, dar ceva mai de dimineață, spusese Filipache fără să ridice de loc glasul. Dacă s-ar putea de la 6 și jumătate, cînd începe lucrul.” Cei doi funcționari zîmbiseră ascuns, privind-o cu o lăcomie nedisimulată, în treacăt, dar cu multă atenție concentrată. Femeia nici nu clipise: „Bine, am înțeles, tovarășe director”.
Iute învățase cuvîntul „tovarăș”, care numai cu o zi înainte îi venea foarte greu pe buze. Florile acelea firave, albastre aveau ceva proaspăt și pur, și timp de cîteva minute Filipache nu mai fu atent la ceea ce spunea șeful administrației tipografiei. „Putea cel puțin să schimbe și apa”, se enervă singur Filipache. „O face numai de formă. Vrea să mă cîștige. Îmi aduce flori, dar își bate joc de ele… Dacă crede că mă leagă la ochi cu astea, se înșală.”
În încăpere rămăsese un parfum insistent. Soarele puternic al zilei de vară pătrundea prin perdele, și încăperea părea luminoasă și curată. Fotoliul era moale și adînc. Abia atunci își dădu seama Filipache că se așezase în cele din urmă pe locul lui Bazilescu și se miră că nu simte nici un fel de bucurie.
Oamenii din fața lui calculau pe niște hîrtii la nesfîrșit. Socoteau meticulos, și el nu pricepea nimic deocamdată. Era vorba de utilizarea unor fonduri noi, acordate de stat; amîndoi aveau frunțile încruntate. Unul își ascundea cu grijă rărirea părului, celălalt arăta un obraz uscat, ca de lemn, și gurile lor vinete miroseau a tutun. Pe degete purtau amîndoi inele. Unul cu o piatră mare, neagră, al șefului contabilității, îi atrase lui Filipache atenția în mod special. Era un lucru frumos.
„Cum dracu de strîng unii oameni într-o singură viață bani pentru un astfel de inel?” Și își făcea socoteala că, mai întîi, oricine are nevoie de o casă, de mobilă, de covoare, de îmbrăcăminte și apoi de un astfel de inel. „Ăsta fură, nu se poate altfel, fură, și dacă-l prind că mai fură de la muncitori, îl bag în pușcărie…”
Acum telefoanele sunau dincolo, atîta lucru știa și el, mutase o pîrghie de metal spre stînga, și țîrîitul se auzea în odăița secretarei. Vocea ei repeta ca și ieri:„Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai e director…”
Pe urmă se discută despre niște comenzi mai vechi de hîrtie și despre salariile pe luna în curs. Filipache fu chemat pentru a doua zi la două ședințe consecutive, și totul se amestecă: calculele funcționarilor cu răspunsurile date nesigur la telefon. Trebuia să întrebe, mereu o scula de pe scaunul ei pe secretară, și simțul unei neputințe ascunse îl enerva din ce în ce mai mult.
Ora prînzului sosi pe neașteptate. Se auzea intrarea schimbului al doilea și el nu făcuse mai nimic. Trebuia să stea de vorbă cu toți șefii de secție și umpluse un carnet cu propunerile lor de îmbunătățire a muncii. Îi chemase pe rînd, le pusese în vedere să vorbească scurt și-i ascultase. Se iveau greutăți încă de pe acum, vechiul patron avea legăturile lui, o dată cu plecarea ele se rupseseră, și puțin cîte puțin Filipache înțelegea că femeia aceea cu unghiile lustruite va mai întîrzia mult la ușa lui, pentru că el trebuia să afle totul, să bage în cap, să simuleze că are nevoie de ea pînă va putea să facă față celor ce urmau.
Mîncă pe la 4 într-un birt din apropiere, cu Pîntea și cu Anghel, să poată să se întoarcă imediat înapoi. Cei doi se gîn- diseră la cineva care ar fi putut să facă o bună aprovizionare pentru economat; și ei își dădeau seama că prima condiție, pentru ca să poată cere mai mult muncitorilor, era aceea de a-i hrăni bine.
„E unul Vasilescu care lucrează la statistică, un funcționar”, începuse Pîntea, arătîndu-și obrazul proaspăt ras la o frizerie din apropiere. „E bun?” „Oamenii spun că e priceput la toate”, adăugase Anghel, care îl recomandase. „Are studii. Știe și contabilitate. Aici trebuie doxă mare, plus simț practic”… „E cinstit?” întrebase Filipache. „Cred că da.” „Bine, asta o să mai vedem… Tu ce spui, Pînteo?” „Să încercăm!” „Trimiteți-l la mine, să-l văd și eu.”
Și pe urmă porniseră toți trei înapoi spre tipografie, grăbiți și osteniți. Pînă seara la zece, Filipache stătuse cu ochii în registrele predate de secretară. Comenzi vechi, facturi, liste de salarii, totul fu cercetat cu atenție, și timpul se scurse pe nesimțite. Tîrziu, cînd sus încetă zgomotul mașinilor, noul director se ridică de la masă. Deschise ușa și o văzu încă pe secretară păzind telefonul și citind un ziar.
„Ce-i cu dumneata, n-ai plecat?” o întrebă, enervat puțin de neglijența lui. „Nu.” „Nu era nevoie să rămîi pînă acum. Și te rog să schimbi apa la florile alea, că e păcat de ele. Bună seara…”
Acasă ardeau toate luminile. Venise pe jos, absent la larma tot mai stinsă a străzii. Era destul de tîrziu. În poartă se mirase că vede ferestrele deschise. Stătea în fundul unei curți bătrî- nești pline de pomi, întunecată acum, sub noaptea înăbușitoare de început de vară. Vecinii nu dormeau.
„Ce-am auzit să fie într-un ceas bun,” spusese proprietarul de pe banca lui, de lîngă poartă. Filipache tresărise, luat pe neașteptate. „Ei, acum e vremea dumneavoastră”, adăugase pensionarul, un fost militar cu care ani de zile se ciondănise pentru chirie și micile mizerii ale traiului în comun.
Pînă să apuce să se mînie pe nevastă-sa, care nu-și ținuse gura, îl înconjuraseră și ceilalți chiriași, strîngîndu-i mîna și punîndu-i o mulțime de întrebări. Erau vreo trei bărbați: unul funcționar la o bancă, al doilea lucrînd la distribuirea apelor, și ultimul, un tutungiu, cu o dugheană în centrul orașului. Filipache le mulțumise stingherit și intrase în casă.
Ardeau toate becurile, făcînd și mai mohorîte încăperile, fără lucruri aproape. Fata lui, Eva, stătea cu mîinile sub cap pe micul divan acoperit cu o cergă aspră, privind țintă în tavan. Sări în sus cînd îl văzu: „Tată, vin’ să te pup! Ce-am auzit…” În ușa dormitorului, Elena nu îndrăznea să se apropie. Lui Filipache nu-i plăcea chipul Evei, palid și slăbit. „Ce-i cu tine? Ce s-a întîmplat?” „Nimic”. Eva zîmbise într-un fel nesuferit, care nu-i plăcea lui Filipache. „E prefăcută”, gîndise, „niciodată nu știu ce-i cu ea…”
O măsurase tăcut, după ce le spusese celor două femei să se așeze la masă. Crescuse foarte înaltă spre disperarea mamei sale, care nu mai înceta să se căineze: „Ce să mă fac cu fata asta? N-o să se uite nimeni la ea, e cît un stîlp”.
Lui Filipache nu-i era foame de loc, dar mînca pentru ca să nu răspundă întrebărilor. Ceasul arăta unsprezece și jumătate, și lui i se păru că e foarte tîrziu.
Eva avea cearcăne, părea istovită, și Filipache își spuse că de multă vreme uitase de ea. Maică-sa o dusese cu cîteva luni în urmă la doctor, acesta o examinase îndelung și-i spusese că are o creștere anormală. Medicul îl prevenise că dacă acest proces nu se va opri, fata va suferi un șoc psihologic. Probabil că acum era roasă de griji și el nu știa ce să facă. Gîndurile i se învălmășeau iar, căuta să fie atent la ce povestea Elena, dar nu reușea.
„Mîine dimineață trebuie să țin o ședință cu noua conducere, să împărțim sarcinile; la unsprezece trebuie să fiu la minister… Răbdare, nu se bate totul din palme, nu-ți cere nimeni să te dai peste cap. Uite, nu mă bucur de loc. Cînd am plecat, șoferul m-a chemat să mă urc în mașină. E nebun! Ce-mi trebuie mie mașină? N-am două picioare? Și fata asta… cum a slăbit! Poate și din cauza dansului. Eva stă la școala ei de coregrafie de dimineață pînă seara!”
Prin geamurile deschise intra răcoarea miezului de noapte. Vocile vecinilor se stinseseră pe rînd. Strada se pustiise. La colț, ca de obicei, ardea un felinar verzui. Pașii trecătorilor întîrziați risipeau liniștea profundă. Elena îl privea pe furiș cu o mîndrie neascunsă și veche de ani de zile. „Numai ea se bucură cu adevărat”, gîndise Filipache.
Oboseala îl dobora. „În două săptămîni nu mai avem hîrtie… La Plane stau degeaba patru mașini. Nu sînt piese de schimb, trebuiesc comandate în Germania. Lui Bazilescu nemții din vest poate i le-ar fi trimis, dar comuniștilor, nu… Să vedem… Trebuia lărgită secția de ofset. Aici lipsește un maistru. Cehul acela gras, prietenul patronului, nu mai venise la lucru de la naționalizare. Trebuia convins, momit, adus înapoi. O să-i plătim mult, mai mult decît trebuie, pînă pregătesc pe cineva…”
„Marine, spusese pe neașteptate Elena, te-au căutat de la Comitetul de stradă. Nu știu ce mai vor cu tine…” „N-am eu destule pe cap?… Se enerva repede în ultima vreme, pe neașteptate, și pe urmă îi părea rău. „Elena o să creadă că mi s-a urcat la cap și nu-i adevărat”… Zîmbise vinovat și apucase mîna femeii. Ea nu se supăra prea repede. Pe urmă privirile îi rămăseseră pe chipul Evei. Fata era frumoasă. Avea obrazul oacheș al maică-si și doi ochi mari, adînci. Parcă și-i vopsise puțin cu ceva negru. „Dacă s-a îndrăgostit de cineva?”
Se ridicase tăcută de la masă și închisese ferestrele. Voia să rămînă singură. Îi lăsaseră Evei de vreo cîțiva ani odaia în care mîncau. Intrară dincolo. Eva căscase, se dezbrăcase repede și-și aruncase plapuma peste cap. „Noapte bună, șefule! îi spusese. Vezi să nu-ți iei maidanul!”
La școală o învățase nu știu cine că trebuie să se tutuie cu părinții, „că așa e modern”. „Îi dau eu ei cum oi auzi că nu-mi mai spune dumneata.” Mîna să i-o sărute, cum făcuse bunicul fetei cu el, nu i-o dădea, pentru că i se părea rușinos, dar să-i zică „tu”, asta nu putea să rabde. „Șefule” parcă mai mergea. Era un fel de a te adresa ca unui frate mai mare…
„Va să zică,ar trebui să fac de pe acum rost de ceva fonduri pentru mărirea atelierelor. Dar cu ce să încep? Întîi e cantina, pe urmă creșa. Loc se găsește, dar încăperile lui Bazilescu sînt goale pușcă. Mobila costă. Unde găsesc ceva bun, țeapăn?”
„Ne culcăm?” întrebase Elena. „Da, mi-e somn…” Mințea, nu-i era somn de loc. Femeia voia să-i spună ceva, o simțea. Deocamdată aștepta să adoarmă Eva. Nevastă-sa stinsese lumina, dezbrăcîndu-se ca totdeauna pe întuneric.
„Ce-or fi făcînd floricelele alea săracele, se vor ofili pînă mîine.” Și în locul secretarei pe cine să pregătească? Nu aveau unsoare de mașini. Trebuia un om de alergătură, să fie cînd la minister după aprobări, cînd la fabrica de hîrtie. „Ah, ce balamuc…”
„Adormiși?” întrebase Elena deodată. „Nu.” „Ai văzut-o pe Eva?” „Am văzut-o. N-arată bine. Ce are?” „Am întrebat-o pe prietena ei, are o prietenă de-acum, una care nu-mi place de loc. Fumează. O muiere cu un păr ca mierea, făcut la frizerie, stă picior peste picior și turuie toată ziua.” „Ce să-i facem? Nu putem noi să-i alegem prietenele.” „Vorbește mai încet, că ne aude.” „A adormit.” „Cred că s-a întîmplat ceva cu ea. Întîrzie. A început să mintă. Spune că merge la sediu, la Tineret, și pe băiatul ăla de-acolo, îl știi?” „Da”. „Băiatul ăla spune că n-a mai văzut-o de cîteva luni.” Filipache tăcuse cîteva clipe. „Și ai vreo bănuială?” Elenei îi venea greu să răspundă. Acum, după atîta vreme, bărbatul își aduce aminte de toate amănuntele acelei convorbiri. „Cred că îl place pe unul în vîrstă. Un bărbat frumos. Mi l-a arătat o vecină. Unul care stă toată ziua pe hipodrom, joacă la curse, face pariuri, un proprietar de cai, cu grajduri…” „Prostii. Ăștia nu se uită la o amărîtă ca Eva noastră. Au ei cucoanele lor…”
Pe urmă totul se stinsese în memorie, pierise undeva într-un colț neștiut. Zilele trecuseră. Munca la tipografie îl furase nemilos. Se întorcea din ce în ce mai tîrziu, era obosit, nervos, pus pe harță. Elena nu-i mai spusese nimic despre Eva, multă vreme. Pînă în iarna următoare lucrase și duminica. Se scula devreme ca de obicei și se ducea acolo. Îi chema pe Anghel, pe Pîntea, pe Cocorea, nu mai terminau cu problemele. Lucrurile mergeau destul de greoi, piedici nevăzute se iveau la fiecare pas. Tipografia nu avea oamenii care-i trebuiau, secțiile se reorganizau, Filipache fugea de biroul capitonat al fostului patron ca de dracu; cînd îl căutai era ori la plane, ori la legătorie, cercetînd, iscodind, întrebînd ca ultimul începător în ale tipografiei. Oamenii se cam lăudau, unii îi ascundeau greutățile, din motive de neînțeles. Cîteva rapoarte trimise la minister fuseseră corectate acolo și înapoiate. Directorul se rușinase, chemase la el pe funcționarii de la planificare, de la serviciul de muncă și salarii, socotelile se încîlceau pe undeva, cifrele se umflau, cei de la minister aveau un sistem al lor de a descoperi nepotrivirile, și pentru toate greșelile îl frecau pe el.
Lucrările de mărire a capacității de producție a uzinei începuseră într-un ritm foarte rapid, dar pe urmă unele fonduri, fuseseră recalculate, și zidurile unei secții noi rămăseseră la jumătate. Filipache le vedea în fiecare dimineață, acoperite de zăpadă,și simțea cum i se rupe inima. Nu-i slăbea pe cei de la minister cu adresele, cu telefoanele, dar totul era în zadar. Pe urmă chemase contabilii, se sfătuise cu ei, unul se dovedise cu imaginație, și cîteva zeci de mii de lei se iviseră prin operații și calcule pe care le înțelegea greu. Directorul simțea că apucase pe un drum neplăcut, dar gîndul că o să mărească tipografia, că o să aibă secții mai bine utilate nu-i dădea pace. I se trimiseseră cîteva mașini noi, n-avea nici unde să le așeze. Totul se lega în mod fatal. Sarcinile de plan creșteau. Noul an care venea trebuia să fie hotărîtor. Volumul tipăriturilor prevăzute pentru următoarea perioadă reprezenta o cifră de cinci ori mai mare decît cifrele vechi pe o perioadă asemănătoare. Se construia o tipografie nouă, dar pînă la terminarea ei, tot pe vechile maghernițe se conta, și aceste maghernițe trebuiau modernizate și reutilate, pentru că aveau mașini vechi de 25 de ani, deteriorate, fără piese de schimb. Cu cele 32 de rable hodorogite, cum i se spusese de la minister, Filipache trebuia să tipărească sute de mii de volume. Pe pereții vechii tipografii a lui Bazilescu apăruseră primele afișe ce anunțau bătălia pentru consolidarea revoluției culturale. După-masa, în vechea sală de mese a patronului se țineau cursuri politice, și ultimii analfabeți ai uzinei, recrutați dintre oamenii de la expediție, învățau să scrie și să citească. Lui Filipache zilele nu i se păreau de loc lungi, ele treceau pe neștiute în ședințe de producție sau în convorbiri pe grupe de lucru... Directorul descoperea cu surprindere că oamenii sînt mai inventivi decît își închipuise vreodată, scăpați de spaima de a mai fi batjocoriți de cineva (Bazilescu, cînd veneai cu o idee, spunea ironic de la ușă: „Știu, vrei să-mi bagi în buzunar un milion! Lasă, o s-aduc mașini noi! S-a terminat războiul, o să fac contracte cu americanii, cu nemții, nu-mi trebuiesc reparații…”). Și timpul trecuse, și patronul nu adusese mașini, parcă bănuind că într-o zi va rămîne fără tipografie… Treaba mergea destul de greu. Cu un astfel de utilaj puteai să te duci dracului, nu să îndeplinești planul, dar el trebuia îndeplinit. „Aici numai omul poate face ceva…”, spunea Pîntea. „Dacă-i convingem, totul o să meargă perfect. După aceea vor veni și mașinile.” Ele începuseră să sosească, dar erau încă puține. Trebuiau adăpostite, ca să le adăpostești trebuia o secție nouă, ca să ridici o secție nouă trebuiau bani. Bani nu aveau, pe urmă apăruseră, dar apăruse și grija că va veni un control… Ei, și? Doar nu i-am băgat în buzunar, se liniștea, i-am folosit mai bine. Ceea ce trebuia făcut, s-a făcut din economii de la alte sectoare, în schimb… în schimb, actele erau acte. Contabilii îl aveau în mînă, Filipache bănuia că fac și alte operații, tot așa de pe lîngă lege, dar unui om cinstit nu i-e frică decît că n-o să reușească. Și în primăvară, noua secție era gata: geamuri mari, lumină multă, mașinile nu ruginiseră pe afară. Se puteau angaja oameni noi. Se lucra de-acum în trei schimburi. Unul de dimineață, unul după-masă, unul noaptea…
