Pranzul de duminica

Pranzul de duminica de Eugen Barbu

Într-o duminică mă aflam într-un tren arhaic, călătorind spre Cîmpu-Lung. Era în vara anului secetei, într-o zi strălucită de iulie, cu cerul atît de albastru, încît mă întrebam cum pot oamenii să suporte atîta frumusețe cu atîta trufie. Locomotiva gîfîia urcînd, și numai aburul ei punea un văl tulbure peste acea grație fără seamăn a peisajului. Natura, într-o binecuvîntată uitare de sine, ștersese rănile pămîntului pîrjolit, și iunie, trecut de-acum, lăsase în iarbă și în pomi un strigăt intens vegetal, dureros în verdele violent. Treceam de halte micuțe de lemn, năpădite de o vegetație neobișnuită după un asemenea dezastru, și mă bucuram că voi vedea defileul Dîmbovicioarei, atît de drag sufletului meu.

Călător, numai cu o raniță în plasa țeapănă de fier, nepăsător la ce o să fie mîine, fără gîndul de a găsi un adăpost, mă bucuram pentru zilele furate ocupațiilor sterile din vremea aceea. Eram singur și puțin trist, pentru că totdeauna călătoriile trebuie făcute cu cineva, căruia să-i poți strînge mîna cînd vezi ceva frumos, cum spune atît de bine o prietenă de-a mea. Mersul de melc al trenului cu cîteva vagoane de clasa a III-a, cam murdare și mirositoare, mă obosise. Mai aveam cîteva ore și ajungeam, și parcă-mi părea rău, parcă nu…

Era înainte de ora prînzului, cam la unsprezece și jumătate, dacă nu mai mult. Pe băncile de lemn nu stăteam prea mulți călători. O femeie sănătoasă, cu pieptul mare, într-o cămașă albă, țărănească, un preot tînăr cam neîngrijit, cu o barbă dezordonată, de culoarea castanei mature, cu un potcap turtit lăsat pe fruntea fără gînduri (deși ochii aveau o melancolie intensă, de ecleziast obișnuit cu meditația) și cam atît. Asta o vreme, pentru că după o oprire într-o stație oarecare, la fel de prăpădită ca celelalte, am zărit prin geam o ceată de necunoscuți năvălind pe scările vagonului în care mă aflam. Se auzeau țipete de fete tinere, acele glasuri turburătoare care te fac să ciulești urechea chiar cînd ești trecut de patruzeci de ani, pentru că au în ele o impudoare și o sănătate fermecătoare. Ușa de lemn s-a dat de perete, și în vagonul liniștit și aproape pustiu au pătruns mai mulți adolescenți. Erau patru sau cinci; dacă mă gîndesc bine erau cinci: două fete și trei băieți.

N-aveau la un loc o sută de ani. Băieții erau îmbrăcați in cămăși cadrilate și vorbeau tare. Unul dintre ei fuma, înecîndu-se cu grozăvie, spre ironia fetelor, nu mai puțin agitate, aruncînd rucsacurile în plasele rigide de sîrmă. Am știut de la început că n-o să le placă vagonul și n-am fost surprins cînd am auzit-o pe una dintre cele două fete (grațioasă, cu mișcări de femeie tînără, conștientă de tinerețea ei) spunînd că ar fi trebuit să caute alt loc, pentru că aici prea mirosea a vagon nemăturat și a sudoare omenească.

― Peste tot e la fel, a replicat unul dintre necunoscuți, coborînd un geam murdar.

Am văzut spaima în ochii preotului și m-am bucurat puțin, nu știu de ce. Noii-sosiți vorbeau tare, se invectivau cu amiciție exagerată. Păreau niște domnișori, dacă îmi aduc bine aminte cîte unul o rupea pe franțuzește din cînd în cînd, ca să sperie mitocanii din vagon.

Veselia este o stare imediată și nu are durată. Cînd ține, cade în superficialitate. Dintr-o dată mi s-a părut că nu mai suport mica încăpere pe roate și că ar trebui să mă mut în alt loc. Mă intriga însă privirea lacomă a celui mai tînăr dintre ei, un adolescent palid, cu ochi mari, cu o gură vînătă de tuberculos, mai potolit, mai așezat, căutînd tot timpul la peisajul ud de afară, strălucind în lumina soarelui de iulie. Atîta flămîndă curiozitate pentru natură nu o putea avea decît un artist, și-mi plăcea să-l cred artist, pentru că trăda că se află în afara falsei fericiri exterioare a celorlalți.

La Furnicoși – mi-a plăcut numele și l-am reținut – ușa vagonului s-a dat iar de perete, și în tăcere – se făcuse deodată liniște, cum se întîmplă cîteodată să se facă liniște pe neașteptate și poți auzi sufletul lucrurilor –, în tăcere, spun, în vagonul nostru au intrat trei țărani, trei cosași negri de soare, slabi, osoși, cu ochi crunți, cu acea istovire a privirii pe care o recunoști la cei ce muncesc greu sub pămînt, sau pe pămînt, neiubindu-și munca, în sfîrșit, cu silnicia celor săraci din tată în fiu, moștenind, o dată cu blestemul trudei, și ura față de tot ce-i înconjoară, o ură fără revoltă, o ură mocnind în ei ca un foc de lumînare, o ură fără glas, fără mînie, dar cu mînie adunată multă vreme și cine știe cînd izbucnită pe neașteptate.

Aveau în mîini coasele lor, strînse, cu limbile metalice sticlind în soarele ce intra pe fereastră, și le-au așezat lîngă ei, cu gesturi cuminți, cum ai așeza o ființă vie. Erau desculți, cu picioare negre, mari și noduroase, cu niște zdrențe umezite de sudoare, abia acoperindu-i, abia învăluindu-le piepturile slabe. S-au așezat în tăcere pe banca tare din fața mea și cam un sfert de ceas n-au spus nimic. I-am privit pe rînd. Unul avea mai mult de treizeci și cinci de ani și bănuiesc că era cel mai tînăr. În jurul gurii adunase atîta muțenie în obișnuința de a și-o strînge, încît am fost mirat să-l aud mai tîrziu întrebînd ceva, cu o voce spartă, depărtată, parcă a altuia. Cel de-al doilea, un bătrîn încins cu un chimir de piele neagră, în care ținea tutunul și cremenea, și un briceag vechi cu limba știrbă și alte mici nimicuri ce trebuiesc totdeauna bărbaților, cu ochi vicleni, dar de tot triști, obosiți ca și cînd n-ar mai fi văzut nimic, umbla absent cu degetele uscate în tașca lui cu mahorcă, dînd să adune cîteva fire de tutun pe o bucățică de jurnal fărîmată între degetele dibace, cu răbdare multă. Al treilea își aruncase pălăria neagră pe ceafă și se rezemase de scîndurile spătarului. Avea un gît lung și subțire, neverosimil, și o gură mică, frumoasă, ciudată la un om în vîrstă. Nu spunea nici el nimic sau, mai bine zis, n-a spus nimic multă vreme. Se uita pe fereastră, și toată podoaba locurilor pe lîngă care trecea trenul se scurgea prin privirile lui indiferente, spălîndu-le, cum face apa de munte cu pietrele rîurilor.

M-a durut nepăsarea lor și m-am gîndit cu tristețe cîte avem de făcut pentru a scăpa omul de această indiferență care ține undeva de animalitate.

Pe urmă, cosașii au început să vorbească. Era o convorbire de nereprodus, o convorbire în care intrau multe tăceri și pauze ciudate, făcînd-o de nepriceput.

― Cîtă coasă? întrebase la început cel mai tînăr, fără să privească la ceilalți.

Am auzit după aceea legănatul trenului și glasurile tinerilor zgomotoși. Vagonul s-a umplut de un miros bun de coniac franțuzesc. Preotul din capătul celălalt al vagonului începuse să clipească mai des, și privirile i se umeziseră cu totul. Cineva destupase o sticlă lunguiață, și strigătele deveniră mai ascuțite, aproape nerușinate. Cîteva pahare de aluminiu fură purtate din mînă în mînă și se auzi gîlgîitul vesel al băuturii căzînd în fundul de metal.

― Un hectar și jumătate… răspunse după multă vreme omul cu pălăria neagră, fără să se miște, făcînd să vibreze numai puțin pielea arsă de soare a gîtului prea lung și prea subțire.

― Și cu două hectare jumate la Malul-cu-Flori, poimîine…

Era o socoteală de lucrători agricoli, pe care n-o înțelegeam prea bine, socoteală făcută cu glas moale, aproape indiferent, tărăgănat, fără plăcere.

Pe urmă se întrebară unde or să doarmă, și cineva dintre ei spuse că era o șură în apropiere, la proprietarul locului, și după asta își amintiră de un lucru înspăimîntător.

― Alaltăieri, spuse cel cu chimir negru, aprinzîndu-și abia acum țigara fumegoasă, i-a trăsnit pe trei, sus, sub pădure…

― Cînd cu ploaia aia mare? întrebă cel mai tînăr, fără curiozitate, apatic, scărpinîndu-se după ureche și privindu-și unghiile mari, negre.

― Atunci…

Se făcu tăcere, și iar auzit legănarea de osii a trenului și rîsetele nepăsătoare ale tinerilor. I-am privit fără nici un sentiment, deși undeva nepăsarea lor devenise dureroasă pentru mine. Cel ce mi se păruse un artist se însuflețise, probabil pentru că băuse o picătură de coniac. Avea acum o privire fanatică și o devora cu ochi intenși pe una dintre fete, ținînd-o de mînă cu o fermitate posesivă, cu o dorință a degetelor asudate ce nu putea să nu fie observată.

― Fulgerul a tras la coasă, adăugă cel cu povestea. Ei dăduseră să fugă să s-ascundă în pădure…

― Și au murit? întrebă mahmur cosașul cu gîtul lung și subțire.

― Încă nu, le-au săpat o groapă și i-au băgat jumătate în pămînt. Stau acolo și le aduce lumea de mîncare, sînt țepeni și galbeni…

Se făcu tăcere și văzui chipul femeii așezate în fața preotului, care privea spre cei cinci tineri. Foșneau niște hîrtii foarte subțiri, și în curînd vagonul se umplu de mirosul atît de cunoscut al șuncii de Praga. O fată tăia o pîine albă, bine coaptă, și unul dintre băieți desfăcea cu un cuțit bine ascuțit capacul unei cutii de conserve. Cum se întîmplă în astfel de ocazii, mi se făcu deodată foame. Preotul cu barba neîngrijită privea pe fereastră, dar îi simțeam lăcrimarea gurii.

Trenul se opri într-o haltă. Soarele intra acum pe fereastră, luminîndu-ne fețele. Era ora amiezii. Călătoria mă obosise puțin și simțeam că o să mi se facă somn. De tinerii aceia zgomotoși mă plictisisem, și țăranii nu mai vorbiră cîtăva vreme. Pe urmă, după un timp, cînd mă simții singur și puțin trist, cum ești singur și puțin trist cînd călătorești fără prieteni, se întîmplă un lucru pe care o să vi-l povestesc.

Ajunsesem aproape de Cîmpu-Lung, poate la trei sau patru stații de orașul acesta. Trenul gîfîia printre pomii uzi și strălucitori în soare. Începuseră să se zărească munții. Sub noi, traversînd un pod, văzui un rîu spumegînd, și pietrele albiei aruncau ecourile căderii apelor. Era una dintre acele zile pe care n-o uiți toată viața, o zi de care n-aș vrea să-mi amintesc atunci cînd am să simt că mor, pentru că prea era frumoasă.

Țăranii mei s-au adunat mai aproape, au mișcat coasele cu aceeași blîndețe, cum ai muta o ființă, nu niște lemne neînsuflețite, și cel bătrîn a căutat într-o desagă de in, cenușie ca sarea grunjoasă, și a scos o bucată de mămăligă rece. Era o bucată tare, galbenă, cu găuri, ca un fagure, cu o coajă zgrunțuroasă, o bucată mai mică dintr-o mare mămăligă, din care se mîncase de mai multe ori, și înainte de a o așeza pe banca tare de lemn, sub ea și-a așternut batista, o cîrpă mototolită, tot de culoarea sării grunjoase, netezind-o cu blîndețe, ștergînd-o cu muchia palmei. Ceilalți doi s-au aplecat între picioarele desculțe, și în tăcere au scos din desagi alte două bucăți de mămăligă, la fel de vechi, de zgrunțuroase și de galbene.

În vagon mirosea încă a șuncă de Praga și a coniac franțuzesc; tînărul care mi se păruse un artist melancolic înfuleca un pește frumos, albastru, ca plumbul, și am zărit sclipătul cărnii, semănînd cu un fulger al undelor de adînc. Dinții sănătoși ai fetelor cu breton, aducînd atît de mult una cu alta, ronțăiau bucățile de franzelă, și chipul femeii de lîngă popa cel tînăr era atît de lacom că m-am cutremurat. Părintele, cu barba neîngrijită, închisese ochii, și mie nu îmi mai fu foame.

Țăranul cel slab scoase din traistă în cele din urmă o ceapă mare, rotundă, un fruct frumos, poate tot atît de frumos ca o lampă de noapte, pe care-l sfărîmă cu o simplă apăsare a palmei, și tot mirosul de șuncă de Praga pieri.

Cosașul cu chimir negru de piele căută în brîul său cu ținte vechi și roase și scoase o legătură, tot vînătă, tot umedă, de culoarea sării grunjoase, și o desnodă cu răbdare, ca pe un pachet cu perle, atent să nu piardă ceva, o legătură în care se afla puțină sare.

După aceea, cei trei țărani își luară prînzul de duminică, în tăcere, fără să privească munții umeziți strălucind în soarele de iulie, atît de vesel și de darnic, înfrumusețând totul în jur.