Unsprezece

Unsprezece de Eugen Barbu

I se spusese că de la gară pînă în centrul orașului sînt trei kilometri care pot fi străbătuți într-o jumătate de ceas cu o trăsură dusă de cai buni, dacă nu cumva n-a plouat înainte. Legătura dintre capriciile cerului și drumurile tîrgului acestuia omul încă n-o pricepea. Deocamdată privea peronul îngust, fațada roșie de cărămidă a sălii de așteptare năpădită de iederă, geamurile pline depraf ale biroului Mișcării, dinlăuntrul căruia se auzea țăcănitul telegrafului.

Nu mai coborîse nimeni. Un impiegat dăduse semnalul de plecare și trenul dispăruse în cîteva clipe, mistuindu-se în depărtarea sură a zilei de toamnă. Era duminică, aproape de ora două și nu-i rămînea decît să găsească birja cu doi cai buni să-l ducă direct la stadion. Îi fu o clipă teama că dincolo de gardul pitic al gării nu va găsi pe nimeni. Străbătu linia ce-l despărțea de ușile peronului, privind traversarea zgomotoasă în sens invers a unui cîrd de găini și, odată ieșit în piața pavată cu piatră cubică, se lămuri.

Și să fi vrut să aleagă, n-ar fi putut, deoarece pe caldarîmul mîncat de vreme nu se afla decît o trăsură aducînd mai degrabă cu obiectele bizare uitate prin expoziții pentru a aminti oamenilor istoria mijloacelor de transport.

Nu știu de ce să se teamă mai întîi: de primejdia pe care o prezenta însăși urcarea sa în spatele bătrînului de pe capră, ce moțăia cu capul în piept, absent cu totul de la cele ce se petreceau împrejur, sau de perspectiva unui drum care numai o jumătate de oră n-ar fi durat, oricum ai fi plecat: pe jos ori dus de singurul cal, absent și el și jigărit ca și stăpînul său.

Își lăsă pe caldarîm micul geamantan ca să se poată hotărî. Împrejur nu era nimeni. O căruță i-ar fi dat poate mai mult curaj, dar cum ea nu se ivea, după o scurtă ezitare, omul se apropie:

— Hei! strigă celui de pe capră. Roaba asta se mișcă? Se poate ajunge cu ea undeva?

Aerul glumeț al necunoscutului îmbrăcat în pantaloni cadrilați de stofă groasă și pulover gri, închis pe gît, nu-l tulbură pe birjar. Fără să răspundă, coborî de la locul său.

— Dumneavoastră vreți să mergeți în centru? întrebă cu o voce strangulată.

— Da, și dacă se poate să ajungem pînă deseară...

— Ia te uită! se miră bătrînul.

Era îmbrăcat în clasica haină a tuturor birjarilor din lume: un fel de halat albastru mîncat pe la coate, cu nasturi de tablă ce vor fi strălucit la vremea lor, ceea ce îi împrumuta o înfățișare de arhiepiscop, dacă impresia n-ar fi fost ștearsă de șapca lustruită, cu cozoroc spart, purtată cam șui, pe o sprînceană, lucru neobișnuit la oamenii în vîrstă.

Convorbirea se înfiripă firesc:

— Vrasăzică ești străin și vrei să mergi în centru..?

— Da. Și dacă se poate, cum spusei, să ajung pînă deseară...

Omul de pe capră se scărpină cu degetele rășchirate după ceafă, bătu după aceea calul pe crupă și se miră oarecum:

— Adică, dumneata crezi că noi sîntem aici ca să ne ia oricine peste picior? Uite, să ne înțelegem de la început: te costă treizeci de lei, nici un ban mai puțin. Îți place, bine. Nu, iar bine. Drumul dumitale, trăsura mea.

Pentru un străin, contactul cu acest oraș era cît se poate de pitoresc.

— Dacă ajungem într-o jumătate de oră, ce zic eu, în trei sferturi de ceas, pînă la stadion, îți dau patruzeci de lei...

Bătrînul îl privi neîncrezător pe călător. Tînărul nu avea în mînă decît un mic geamantan de piele și o canadiană verzuie. Pentru un birjar de provincie, totul părea curios. În tîrguri ca acesta se vine cu geamantane mari, legate eu sfori sau curele, lucru ce dă o impresie imediată de bunăstare materială și liniștește pe birjarii bănuitori.

— Ar trebui să primesc douăzeci de lei înainte, se învoi în cele din urmă.

Tînărul scoase suma cerută și i-o întinse, speriat puțin la gîndul că celuilalt i-ar veni ideea năstrușnică să cumpere fîn pentru calul său.

Lucrul nu se întîmplă și, după graba cu care birjarul ascunse hîrtia într-un buzunar aflat undeva sub larga-i haină albastră, înțelese că operația scurtă ce avusese loc nu se repeta prea des.

— Acum urcați-vă! Numele meu e Miahălă. Singurul birjar al orașului, așa ca să știți. Adică a mai fost unul. Pînă anul trecut, cînd a dat în primire...

— Ce-a făcut? se miră străinul abia îndrăznind să se lase pe pernele cîrpite ale trăsurii.

— A dat în primire, s-a așezat între cei drepți, Dumnezeu să-l ierte, deși mi-a fost dușmanul cel mai înverșunat.

Calul tresărise speriat, surprins se pare de animația din spatele său.

— Și ce-avea cu dumneata?

— Păi ce să aibă? Parcă e greu de înțeles? Eram doi proprietari de trăsuri în oraș și cum lumea nu prea se îndeasă, se ivise, ca să zic așa, un fel de concurență...

Echipajul se pusese în mișcare. Bătrînul vorbea încă peste umăr:

— Am scăpat de el! Eu am tariful meu cinstit: treizeci de lei, dacă mergeți pînă la „Roșioru”... Nu iau un ban mai mult...

— Și „Roșioru” ăsta ce este?

— Nu știi dumneata ce este „Roșioru”? Dar de unde vii?

Celălalt nu avu timp să-i răspundă.

— Adică așa-i zicea pînă acum un an. La Roșioru vesel, „aperitive, bodegă și coloniale”, proprietar domnul Vizante, ăl de avea și o fabrică de ciment și cinematograful, și... în sfîrșit, acum Restaurantul de Stat nr. 1.

Străinul întrebă din nou:

— Bine, bine, dar unde este Roșioru ăsta?

— Păi să vezi, trecem vreasăzică de monument, o luăm pe la Picioare multe...

— Picioare multe?

— Da, Cafeneaua.

— Aha.

— Apoi, pe la „Metropol”, „hotel de lux, clasa I-a, prețuri moderate”. Are o bucătăreasă, îți lasă gura apă numai cînd miroși ciorbele pe care le face...

— Tot nu mi-ai spus: e dincoace sau dincolo de Roșioru vesel?

Birjarul se întoarse înciudat:

— Ce să mai vorbim? Dumneata tot mi-ai promis patruzeci de lei!

— Numai dacă ajungem la timp.

Trăsura străbătuse piațeta plină de coji de pepene galben din care ciuguleau niște rațe și apucase pe o șosea plină de praf, umbrită de salcîmi. Dincolo de Dunăre, deasupra cîmpiei cenușii, se înghesuiau norii cu zgomote surde.

Senzația de cădere în gol, încercată încă de la început de călător, nu dispăruse. El pipăia cu grijă telurile trăsurii, asculta înspăimîntat scîrțîitul sinistru al scheletului umblător și se întreba dacă va ajunge la timp, deși pasul egal al calului ce promitea mai mult decît ai fi crezut nu-și schimba ritmul.

Pe bătrîn îl mînca o mare curiozitate:

— Și de ce mergeți direct la stadion?

— E un meci care mă interesează. Începe la trei. Vreau să fiu acolo.

— Nu vă temeți, o sa aveți timp să și ciuguliți ceva la Roșioru pînă începe. Au umplut ăștia orașul cu afișe: „Meci, mare meci”. Toată lumea e în păr. Au înnebunit, doamne iartă-mă, c-oi fi și dumneata din ăia care aleargă după minge! Ce era altădată! Duminica ședea tot omul acasă, cu nevasta, cu copiii, bea, mînca. Acum, nici n-ai apucat să pui capul jos după prînz, și, gata! Hai la panoramă! Niște zăltați! Barim tineretu' ăsta! Strigă, urlă. Adică ce tot spun eu, tineretul! Parcă domnul Pantelimon mai e tînăr, parcă domnul Vizante mai stă în mintea copiilor? Da' de unde! Oameni serioși. Și să-i auzi, domnule! Să-i vezi cum își smulg părul din cap! Acum sînt fierți. Ce zic eu: prăpădiți. Nu mai au somn, nu mai au liniște.

„S-a isprăvit! face domnul Vizante. S-a isprăvit!” Și după cemai răsuflă: „Cădem!” „De unde să cădeți?” întreb eu ca prostul. „Cădem din Divizie”, ce-o mai fi și aia? „Ei, și?” Mă face apoi ca pe-o albie de porci: că sînt prost, că nu știu ce-i aia folbalt. Că mie de folbalt îmi arde! Mie-mi arde că or să puie ăștia otobuz, mașină, vezi dumneata, să-i aducă pe muncitori la fabrica de ciment. Și atunci ce mă fac? Că așa o mai încropeam eu. Mai pica unul ca dumneata, rupeam doi poli. La două zile, la trei, se numea că o scoteam la cap. Dar dacă bagă otobuz, îți mai vine dumitale să te urci în amărîta asta de droașcă? Nu! Păi vezi? Ehe, cît o crezi așa de vai de ea, dar a făcut banii!... Am cumpărat-o-n '33. Optsprezece mii m-a costat. Parale, nu jucărie! Tot orașul ăsta l-am cărat de la gară pînă acasă. Se ducea domnul Pleșa la Costanța, cine-l lua de la Picioare multe? Eu! „Cînd te întorci, domnu' Pleșa?” „Păi miercuri”, zicea el. „Bine, miercuri!” Aici, la noi, două trenuri trec, mari și late: unul dimineața, unul seara. Cu unul te duci, cu altul te întorci! Îți faci treburile dimineața, seara poți să stai cu nevasta la masă. Da' eu ți-oi fi împuiat capul dumitale...

Călătorul nu răspunse. Privea salcîmii prăfuiți și cîmpia deasupra căreia se adunau norii. Cerul avea o amorțeală răcoroasă care se simțea pe față și pe mîini. „Peste un ceas plouă...” gîndi.

Într-o parte se deslușeau acoperișurile roșcate de țigla, zidurile cenușii ale caselor și turlele de tablă ale unei biserici înconjurate de copaci. Apa fluviului, albicioasă din pricina reflexelor malurilor scunde și calcaroase, părea nemișcată.

— Ai rude aci la noi? întrebă curios birjarul, mîngîind din cînd în cînd cu biciul spatele slab al calului.

— Nu.

Străinului îi pierise cheful de vorbă.

— În cît timp ajungem?

— Într-un sfert de ceas sîntem la monument.

— Bun. Uite, am să-ți dau de-acum polul celălalt. Bătrînul ascunse banii fără să-i privească. După asta, oarecum liniștit, se apucă iar să trăncănească:

— Și de ce-oi merge întîi la stadion? Oi fi vreunul d-ăștia de are șapte suflete. Ți-o place și dumitale. Eu tot mă întreb: se cîștigă ceva cu treaba asta?

— Se cîștigă.

— Ce-i și cu dumneavoastră! Acum, știu, da, da. Păi pe la noi au trecut o mulțime! Ehe, să fi văzut dumneata pe vremea lui Pleșa. Ăsta avea fabrica de ciment împreună cu Vizante. Tot ce cîștigă, gîndesc că în burta golanilor intra. Ce petreceri, ce scandaluri! Încă doi mai joacă și acuma, adică cei doi, mai mulți, ai să auzi dumneata de ei... Moșa Mariancovici spune că, dacă n-ar fi fost bețivi, ar fi speriat Europa! „Adică cum să sperie Europa?” întreb și eu ca prostul. „Uite, așa bine!” se fudulește sîrbul „Au mîncat folbalt cu pîine!” Cum o veni asta, nu mai știu. Nebun și el, mort. Nu vede altceva înaintea ochilor decît folbalt. Să te ferească sfîntul să te bărbierească sîmbăta, că s-a isprăvit! Parcă nu era să taie gîtul lu' domnu Pantelimon? Dar lu' domnu Vizante nu i-a făcut obrazul zob? Curgea sîngele ca la abator... Asta s-a întîmplat cînd avea sîrbul prăvălie închiriată pe centru ; acum a intrat și el la siloz, de-i tunde pe hamali...

Drumul se schimbase. Călătorul auzi zgomotul caldarîmului izbit de copitele calului. Văzu primele case. Pe un pervaz dormeau cîteva pisici cenușii. Totul i se păru străinului prea alb, prea încărcat de praf, apăsător. Orașul era un amestec de ziduri vechi de piatră, acoperite cu iederă, garduri scunde mîncate de ploi și acoperișuri roșii de țiglă. La o fereastră deschisă zări o femeie între două vîrste și avu o clipă senzația dureroasă a omului care intră pentru prima oară într-un loc necunoscut.

Birjarul tot nu isprăvise:

— Îi vezi? Toți sînt la stadion. Cu cățel, cu purcel... De la două stau și bat din picioare. S-a smintit lumea, doamne, iartă-mă!! Ei, ce spui? Iată-ne și la monument...

Trăsura trecu în goană prin centru. Acesta nu era altceva decît un cerc asfaltat, adăpostind într-un țarc de iarbă un monument ca toate monumentele orașelor de provincie, format dintr-un soclu de piatră neșlefuită și o siluetă ce înfățișa un soldat cu cască. Străinul citi în fugă cîteva firme: Restaurantul de stat La trecerea Dunării, Moara Comercială, Cafeneaua La picioare multe, văzu Primăria din al cărei turn lipsea cadranul ceasului și în cele din urmă zări un oblon de fier pe care era scris cu litere mari, albe: La Roșioru vesel, coloniale, delicatese, bodegă, restaurant. Era tot ce se mai putea zări pe vechea fațadă. O firmă nouă de sticlă înștiința pe trecător că în realitate se afla în fața unui restaurant de stat.

— Ajunserăm cum am spus! zise birjarul oprind cu mîndrie calul. Stadionul e colea, la doi pași; eu tot zic să intri și matale să bei o țuică și să mănînci ceva. Pînă începe, mai ai timp ; aici, la noi, nu-i mare înghesuială...

Tînărul își privi ceasul de la mînă. Timp mai era... Cu un gest simplu îl chemă și pe bătrîn înăuntru:

— Poftim, fac cinste ; îmi pare rău că nu pot să-i dai, ceva și calului...