Istoria declinului si a prabusirii imperiului – volumul 1

Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon volumul 1

Capitolul I

ÎNTINDEREA ȘI PUTEREA MILITARĂ A IMPERIULUI ROMAN ÎN EPOCA ANTONINILOR

*

În secolul al doilea al erei noastre, imperiul Romei cuprindea cea mai mare parte a lumii și porțiunea cea mai civilizată a omenirii. Hotarele acestei întinse monarhii erau apărate de un vechi renume și de vitejia unor armate bine disciplinate. Influența blindă, dar puternică, a legilor și obiceiurilor cimentase treptat unitatea provinciilor. Pașnicii lor locuitori se bucurau și abuzau de avantajele bogăției și ale luxului. Imaginea unei constituții libere era păstrată cu respectul cuvenit. Senatul roman lăsa impresia că deține autoritatea suverană, dar în fapt trecuse asupra împăraților toată puterea executivă a guvernării. În cursul unei perioade fericite de mai bine de optzeci de ani, (98—180 e.n.), administrația publică a fost condusă de virtuțile și talentele lui Nerva, Traían, Hadrian și ale celor doi Antonim. Scopul acestui capitol și al următoarelor două este să descrie starea înfloritoare a imperiului în timpul domniei lor și, mai apoi, de la moartea lui Marcus Anteamos, să desprindă cele mai de seamă împrejurări ale declinului și căderii lui; o transformare oare va fi păstrată veșnic în memorie și mai este resimțită și astăzi de națiunile globului…

…Principalele cuceriri ale romanilor au fost săvârșite în timpul Republicii; iar împărații, în cea mai mare parte, s-au mulțumit cu păstrarea acestor posesiuni, care fuseseră dobândite prin politica Senatului, prin strădania neobosită a consulilor și prin entuziasmul războinic al poporului. Primele șapte secole aduc o succesiune rapidă de triumfuri; însă lui August i-a fost hărăzit să renunțe la planul ambițios de supunere a întregii lumi și să introducă un spirit de moderație în politică. Înclinat spre pace prin temperament și condițiile în care s-a desfășurat guvernarea sa, August a descoperit ușor că Roma, în strălucirea ei de atunci, avea mult mai puțin de sperat decât de temut de pe urma folosirii armelor; că războaiele duse în regiuni îndepărtate deveneau pe zi ce trecea mai anevoioase, că rezultatul lor era din ce în ce mai îndoielnic, iar stăpânirea cuceririlor mai nesigură și mai puțin profitabilă. Experiența sa conferea greutatea acestor gânduri salutare; ea l-a dus la convingerea că, prin prudența stăruitoare a sfetnicilor săi, ar fi fost ușor să-și asigure orice concesie pe care securitatea sau demnitatea Romei i-ar fi putut-o pretinde din partea celor mai de temut barbari. În loc să se expună pe sine și legiunile sale săgeților părților, el obținu, printr-un tratat onorabil, restituirea stindardelor și a prizonierilor care f useseră luați cu prilejul înfrângerii lui Crassus.1

La începutul domniei sale, generalii romani încercară să supună Etiopia și Arabia^ Felix2. Ei înaintară aproape o mie de mile3 la sud de tropice; dar clima caldă îi respinse repede pe invadatori și îi apără pe băștinașii prea puțin răsboinici

1 Dio Cassius (LIV, p. 736) cu notele lui Reimar, care a adunat tot ce vanitatea romană a lăsat asupra acestui subiect. Marmura din Ancyra, pe care August și-a gravat propriile fapte de arme, afirmă că i-a silit pe părți să restituie însemnele lui Crassus (care îi fuseseră luate în dezastruoasa bătălie de la Carrhae din anul 53 î.e.n.) (n.t.).

2 „Arabia Fericită“ (sau „Fertilă“): coasta sudică a peninsulei arabe de-a lungul Mării Roșii (n.t.). *

2 O milă engleză = 1.650 m (n. T,).

ai acestor regiuni izolate.1 Ținuturile din nordul Europei abia dacă meritau cheltuiala și efortul unei cuceriri. Pădurile și mlaștinile din Germania erau locuite de un neam de barbari dârji, care disprețuiau viața lipsită de libertate; și, cu toate că la primul atac au părut copleșiți de puterea romană, curând, printr-un efort disperat ei își recâștigară independența și îi amintiră lui August de vicisitudinile soarbei.2 La moartea acestui împărat testamentul său a fost citit în public, în Senat. El lăsa urmașilor săi, ca o prețioasă moștenire, sfatul de a păstra Imperiul în acele fruntarii pe care natura părea să i le fi dat anume ca limite și metereze permanente; la apus, oceanul Atlantic; la miazănoapte, Rinul și Dunărea; la răsărit, Eufratul; iar la miazăzi, deserturile nisipoase ale Arabici și Africii.3

1 Strabo (XVI, p. 780); Plinius cel Bătrân (Hist. Natur, VI, c. 28, 29) și Dio Cassius (LIII, p. 723, și LIV, p. 734) ne-au lăsat detalii foarte curioase referitoare Ia aceste războaie. Romanii au pus stăpânire pe Mariaba sau Merab, un oraș din Arabia Felix, bine cunoscut orientalilor (vezi Abulfeda și Geografia Nubieiy p. 52). Li ajunseseră până la cale de trei zile de țara mirodeniilor, scopul principal al invaziei lor.

(Gibbon a greșit aici. Strabo spune că romanii, sub Aelius Gallus, au înaintat până la Marsyaba sau Marsyabae, cale de două zile de țara mirodeniilor și nu trei, cum s-a afirmat. Ei au asediat această cetate dar n-au fost în stare s-o cucerească din cauza lipsei de apă. De aceea au bătut în retragere. Gibbon (cum spune Dr. W. Smith) nu numai că presupune că această localitate este aceeași cu Mariaba, menționată de Plinius printre cuceririle lui Aelius Gallus, dar, adoptând totodată orbește teoria lui d’Anville, identifică Mariaba cu Mareb, celebra capitală a sabaenilor din Yemen, situată pe hotarul provinciei sudice. Strabo totuși menționează Mariaba, capitala saba- enilor ca distinctă de Marsyaba (cf. Strabo) – O.S.).

2 Prin măcelul lui Varus cu cele trei legiuni ale sale (an. 9. E.n. N.c.). Prima parte din Analele lui Tacitus, Suetonius în August. 23 și Vel- leius Pater culus, II, c. 117 etc. August n-a primit trista veste cu toată mânia și dârzenia ce se puteau aștepta din partea lui.

3 Tacitus, Annal. Y II; Dio Cassius LVI, p. 833 și cuvân- îarea lui August însuși, în Caesares lui Iulian. Problema a fost foarte mult lămurită de notele savante ale traducătorului francez, dl. Spanheim,

Din fericire pentru liniștea omenirii, sistemul moderat recomandat de înțelepciunea lui August a fost^idoptat datorită temerilor și viciilor urmașilor săi imediați. Robiți de goana după plăceri, sau prinși de îndatoririle unei ocârmuiri tiranice, primii cezari se arătau arareori armatelor sau provinciilor; dar nici nu voiau ca acele triumfuri, pe care din nepăsare le neglijaseră, să fie uzurpate de faptele și vitejia locțiitorilor imperiali. Gloria militară a supușilor era considerată ca o încălcare insolentă a prerogativelor imperiale; apărarea granițelor deveni datoria, dar și interesul fiecărui general roman căruia îi fuseseră încredințate, fără ca acesta să aspire la cuceriri ce-ar fi putut să se dovedească la fel de fatale pentru el, ca și pentru barbarii învinși1.

Singurul teritoriu adăugat Imperiului Roman în răstimpul primului veac al erei creștine a fost provincia Britannia. Numai în cazul ei urmașii lui Caesar și ai lui August au putut fi convinși să urmeze pilda celui djirtâi, mai degrabă decât preceptele celui de-al doilea. Așezarea Britanniei în imediata apropiere a Galliei părea să ’invite armatele romane să intre în acțiune. Informația îmbietoare, deși îndoielnică, care spunea că ar exista acolo posibilitatea de a se pescui perle, trezi setea de avuții a romanilor2 și cum Britannia era privită ca o lume deosebită și izolată, cucerirea ei nu constituia o excepție față de sistemul general de măsuri luate pe restul continentului. După un război de vreo patruzeci de ani – întreprins de cel mai nătâng, continuat de cel mai destrăbălat și încheiat de cel mai timid dintre

1 Germanieus, Suetonius Paulinus și Agricola au fos! opriți și rechemați în cursul victoriilor lor. Corbulo a fost executai. Meritul militar era, cum se exprimă admirabil Taci tus, o virtute imperială (imperatoria çirtus), în sensul cel mai strict al cu vuitului.

2 Caesar însuși ascunde acest motiv rușinos; Suetonius (c. 47) îl menționează totuși. Perlele britanice s-au dovedii însă de mica valoare din cauza culorii lor închise și șterse. Tacitus remarcă, pe bună dreptate (în Agricola, c. 12) că lăcomia era un defect înnăscut al romanilor. As crede mai degrabă că perlelor le lipsește calitatea decât nouă lăcomia, împărați – mare parte din insulă fu supusă jugului roman.1 Diferitele triburi britanice se întreceau în vitejie, dar erau lipsite de o conducere unitară, iubeau libertatea, dar nu erau solidare între ele. Ele luară armele în mână cu o dârzenie sălbatică; le depuseră însă, sau le întoarseră unul împotriva altuia, cu o nesăbuită lipsă de statornicie și, luptând izolat, fură învinse pe% rând. Nici eroismul lui Caracatus2, nici disperarea Boădicei3, nici fanatismul druizilor4 n-au putut împiedica înrobirea țării lor și nu le-au dat putința să reziste în fața marșului neabătut al generalilor imperiali, care păstrau neștirbita gloria Romei, în vreme ce tronul imperiului era înjosit de cele mai slabe și vicioase elemente umane. Chiar și pe vremea când Domițian, ferecat în palatul său, era apărat de teroarea pe care o inspira, legiunile sale, sub comanda virtuosului Agricola, învinseră forțele caledo- nienilor adunate la poalele munților Grampieni5; iar. Flota sa, aventiirându-se în explorarea unor locuri de navigație necunoscute și periculoase, desfășură puterea armelor romane în jurul întregii insule. Cucerirea Britanniei era considerată ca terminată6; misiunea lui Agricola constă în a-i

1 Claudius, Nero și Domițian. Pomponius Mêla, III, cap. 6 (care a scris în timpul lui Claudius) exprimă speranța că prin succesul armelor romane, insula și locuitorii ei sălbatici vor ajunge să fie în curând mai bine cunoscuți. Este destul de amuzant să citești astfel de pasaje în mijlocul Londrei.

2 Caracatus sau Caradoc, șef al tribului Catuvellanni a opus o dârză rezistență romanilor (43 e.n. P (n.t.).

3 Boadicea, sau Boudicca regina icenilor, un trib care locuia teritoriile Norfolk și Sulffolk de astăzi. A condus revolta acestora împotriva romanilor (62 e.n.). După primele succese a fost învinsă și s-a otrăvit pentru a nu cădea prizonieră (n.t.).

4 Druizii, preoți și conducători ai triburilor celtice din insulele britanice; au dus o luptă aprigă și eroică împotriva cuceritorilor romani (n.t.).

*Cercetări ulterioare au pus la îndoială afirmația că Mons Gram- pius al lui Tacitus se referă la vreun vârf din șirul munților Grampieni. Locul nu poate fi acum identificat (O.S.)

6 Vezi rezumatul admirabil dat de Tacitus în Viața lui Agricola și comentariile bogate, deși nu complete, ale istoricilor noștri Camden și Horsâey.

deșăvârși și a-i asigura succesul prin ușoara cucerire a Irlandei, acțiune care, după părerea sa, putea fi dusă la bun sfâr- șit doar cu legiunea și câteva trupe auxiliare.1 Partea de vest a insulei putea fi transformată într-o posesiune valoroasă, iar jugul străin le-ar fi părut britanicilor mai puțin silnic, dacă aceștia n-ar fi avut în fața ochilor priveliștea libertății.

Marile merite ale lui Agricola au dus însă «urând la înlocuirea sa din funcția de guvernator al Britanniei2 și au zădărnicit pentru totdeauna acest plan de cucerire, rațional, deși prea vast. Înainte de plecarea sa, prudentul general se îngriji atât de apărarea noilor teritorii cât și de pașnica lor stăpinire. El observase că insula era oarecum împărțită în două părți inegale, prin niște golfuri opuse sau, cum sunt numite astăzi, estuarele Scoției. De-a curmezișul teritoriului îngust de vreo patruzeci de mile, el întemeiase o serie de posturi militare, care fură întărite mai târziu, sub domnia lui Pius Antonimii, printr-un val de pământ ridicat pe fundații de piatră3. Acest zid al lui Anton mus, aflat Ia mică distanță de orașele Edinburg4 și Glasgow5 de astăzi, marca limita provinciei romane. La extremitatea nordică a insulei caledonienii băștinași își păstraseră cu înverșunare sălbatică independența pe care o datorau deopotrivă sărăciei cât și vitejiei lor. Incursiunile ealedonienilor au fost adesea respinse și pedepsite; dar țara nu le-a fost niciodată supusă.0 Stăpâni-

1 Scriitorii irlandezi, care țin la onoarea lor naționala, sini foarte supărați atât pe Tacitus cât și pe Agricola din pricina aceslei afirmații.

2 Agricola a fost guvernator al Britanniei din 78 e.n. Piuă m 85 e.n. (n.c.)

îDl. Iiorsâey, Britannia Romana, I, cap. 10.

4 Carriden pe Firth of Forth, la vreo 14 mile de Edinburg, citat de Gildas {500 e.n.) ca fiind un oraș foarte vechi. Numele său „Cair- Edona înseamnă. În limba gaelică „Orașul din față“ (O.S.).

5 Chapel Ilili, pe Clyde, la 11 mile V.N.V. De Glasgow (O.S.).

6 Poetul Buchanan preamărește, cu eleganță și înflăcărare (vezi Sylvae V) independența neîncălcată a țării sale natale. Dar dacă simpla mărturie a lui Richard de Cirencester este suficientă pentru a accepta stabilirea existenței provinciei romane Vespasiana la nord de zid (zidul îui Hadrian, n.t.), această independență ar trebui redusă între hotare foarte strimte. (Buchanan se referă la Scoția și la înde- toril, care, veneau dintr-un ținut având acea mai frumoasă și mai îmbietoare climă de pe glob, întorceau cu dispreț spatele dealurilor mohorâte, bătute de viscolele iernii, lacurilor învăluite într-o ceață albăstrie și mărăcinișurilor reci și însingurate, unde o haită de „barbari“1 vina cerbul de • pădure.

Așa se prezentau frontierele romane și acestea au fost maximele politicii imperiale, de la moartea lui August până la urcarea pe tron a lui Traian. Acest principe energic și plin de virtuți primise o educație de soldat și era înzestrat cu talentele unui general.2 Sistemul politic pașnic al predecesorilor săi fu întrerupt de războaie și cuceriri și, după un lung răstimp, legiunile au avut în fruntea lor un împărat războinic. Primele fapte militare ale lui Traian au fost îndreptate împotriva dacilor, cei mai războinici dintre locuitorii pendența concetățenilor săi în Sylvae, IV, adică în Epithalam la căsătoria moștenitorului tronului francez Francise și a Mariei Stuart a Scoției, nu/ cum scrie Gibbon, în Sylvae V, care poartă titlul Tânguirile Franței la moartea regelui ei Francise al II-lea. Cât privește faptul că independența locuitorilor ei s-a păstrat datorită zidurilor, trebuie remarcat că erau de fapt două ziduri romane, ale căror ruine mai există și astăzi, unul întinzându-se de la Forth la Glyde, iar celălalt de la Solway la gura râului Tyne. Zidul de piatră de la Solway la Tyne a fost atribuit lui Severus, iar valul paralel de pământ lui Hadrian. Există însă toate motivele să credem că ambele sunt complementare și contemporane; rezultatul ultimelor cercetări înclină să le atribuie pe amândouă lui Hadrian. În sprijinul acestui punct de vedere se poate menționa faptul că nici Dio Cassius, nici Herodian nu-i atribuie lui Severus ridicarea vreunui zid – O.S.).

1 Vezi Appian (în Prooem.) și imaginile identice din poeziile lui Ossian care, după toate ipotezele, au fost compuse de un băștinaș din Galedonia. („Ossian, un băștinaș din Caledonia“. Această afirmație a fost făcută de Gibbon în credința că James Macpherson și-a scris compozițiile traducând direct din originalul gaelic. Ossian-w 1 lui Mac- pherson n-a fost însă niciodată explicat satisfăcător. Macpherson nu era un erudit al limbii gaelice și există texte originale numai pentru jumătate din poemele publicate de el drept traduceri ale unor lucrări existente. Pentru restul poemelor nu s-au găsit niciodată texte originale, nici vechi și nici moderne – O.S.).

2 Vezi Panegiricul lui Plinius, care pare bazat pe fapte.

de diaeolo de Dunăre și care, în timpul domniei lui Domitian, sfidaseră nepedepsiți maiestatea Romei1. Pe lângă putere și dârzenie, ei nutreau un profund dispreț pentru viață, născut dintr-o neabătută convingere în nemurirea și reîntruparea sufletului.2 Decebal, regele dacilor, se dovedi a fi un rival demn de Traian; nu se lăsă cuprins de deznă- dejrlie pentru soarta sa și a țării sale, până când, după mărturia dușmanilor săi, nu încercă tot ce se putea face prin vitejie și diplomație.3 Acest război memorabil dură cinci ani, interval în care se cuprinde și o foarte scurtă suspendare a ostilităților și, dat fiind că împăratul putea folosi în mod nelimitat întreaga putere a statului, se termină cu supunerea deplină a „barbarilor“.4 Noua provincie a Daciei, care forma o a doua excepție față de preceptele lui August, avea un perimetru cam de o mie trei sute de mile. Fruntariile sale naturale erau Nistrul, Tisa sau Tibiscus, Dunărea de Jos și Pontul Euxin5. Se văd și astăzi urmele unui drum militar de la malurile Dunării până în vecinătatea Re liderului, un loc vestit în istoria modernă, frontiera actuală1” între imperiile turcesc și rus.7

Traian dorea să-și facă un nume; căci, atâta vreme cât omenirea îi admiră mai degrabă pe cei ce-o nimicesc decât pe binefăcătorii ei, setea de glorie militară constituie de. Fee-

— 1 Dio Ossius, LXVII.

? Herodot, IV, cip. 94. Tulian în Caesares, cu notele lui Spanheim.

2 Plinius, Epist., VIII, 9, \

4 Dio Cassius, LXVIII, p. 1123, 1131; Iulian în Caesnrrs; Kul ro- pius VIII, 2, 6; Aurelius Victor în Epitome. (Cele dona războaie pe care Traian le-a purtat împotriva dacilor au avut loc în 101 102 e.n.

și respectiv 105—106 e.n. După primul război, întoreândn-se la Coma, Traian și-â serbat triumful și a luat numele de Badens. O.S.).

5 Provincia Dacia nu cuprindea decât Oltenia de astăzi, Banatul și Transilvania centrală. Teritoriul Munteniei și al Moldovei a fost inclus în provincia Moesia Inferior, (n.c.)

6 Lucrarea lui Gibbon a fost scrisă în anul 1776, când Principatele Moldovei și Țării Românești se aflau sub stăpmire turcească (n. T).

7 Vezi Memoriul lui d’Anville asupra provinciei Dacia, în Académie des Inscriptions, tom. XXVIII, p. -444—468.

tul principal al celor mai nobile caractere. Laudele lui Alexandru, transmise de o serie întreagă de poeți și de istorici, treziseră în sufletul lui Traian o primejdioasă dorință de a-l întrçce. Ga și el, împăratul roman întreprinse la vremea sa o expediție împotriva popoarelor de la răsărit, dar regretă amar că vârsta sa înaintată, cu greu îi mai lăsa vreo speranță de a egala faima dobândită de fiul lui Filip al Macedoniei. Totuși, succesul lui Traian, deși de scurtă durată, fu rapid și spectaculos. Părții degenerați, sfâșiați de certuri interne, fugiră din fața armatelor sale. El coborî în triumf fluviul Tigru, din munții Armeniei până la Golful Persic. Se bucură de onoarea de a fi fost primul, de altfel și ultimul, dintre generalii romani care au navigat vreodată pe acea mare îndepărtată. Flota sa trecu prin foc și sabia, coastele Arabiei și Traian se mândri în van cu ideea că se apropia -de hotarele Indiei.1 În fiecare zi Senatul primea cu uimire vești despre noi monarhi și noi popoare care se supuneau în fata împăratului. Membrii senatului fură astfel informați că regii din Bosfor, Colchida, Iberia, Albania2, Osrhoene, ba chiar și regele părților, acceptaseră diademele lor din mâna împăratului; că triburile independente din – munții Mediei și Carduchiei3 imploraseră protecția lui; că bogatele ținuturi ale Armeniei, Mesopotamiei și Asiriei erau reduse la starea de provincii romane.4 Curând însă, moartea lui Traian întunecă această perspectivă splendidă; pe bună dreptate era de temut că atâtea neamuri îndepărtate, neobișnuite sub jug, vor căuta să-l scuture atunci când mâna puternică, care îi adusese cu forța în această stare, nu-i va mai ține în frâu.

1 Eu trop ins și Sextus Rufus s-au străduit să perpetueze iluzia. Vezi o disertație foarte judicioasă a lui Freret în Mémoires de VAcadémie des Inscriptions, tom. XXI, p. 55.

2Este vorba de două regate situate în Caucaz, la nord de Armenia (îi.t.),

2 Persia și Azerbaigeanuî de astăzi (n. T).

4 Dio Cassius, LXVIII.

Așa cum spune o veche legendă, pe vremea când un rege al Romei a durat Capitoliul, dintre toate zeitățile minore, doar zeul Terminus (care stăpânea hotarele și era reprezentat, după moda acelor timpuri, printr-o piatră mare) refuză să-i cedeze locul lui Iupiter. Din această încăpățânare s-a tras concluzia favorabilă, care fu interpretată de auguri drept prevestirea sigură că hotarele puterii romane nu vor da niciodată înapoi.1 Cum se întâmplă de obicei, multă vreme această prezicere a contribuit la propria ei realizare. Dar Terminus, deși rezistase maiestății lui Iupiter, se supuse * totuși autorității împăratului Hadrian.

2 Renunțarea la toate cuceririle răsăritene ale lui Traían fu prima măsură a domniei sale. EI le recunoscu iarăși părților dreptul de a-și alege un suveran independent, retrase garnizoanele romane din provinciile Armenia, Mesopotamia și Asiría și urmtnd preceptele lui August, stabili din nou Eufratul drept hotar al imperiului.3 Critica, ce judecă acțiunile publice și motivele personale ale împăraților, a atribuit invidiei o purtare care se datorează mar degrabă prudenței și moderației lui Hadrian. Caracterul său schimbător, care I făcea capabil rând pe rând de simțămintele cele mai meschine și de cele mai generoase, ar putea da oarecare temei acestei bănuieli. Oricum ar fi, cu greu s-ar putea pune superioritatea predecesorului său îritr-o lumină mai clară, dec îl prin mărturisirea lui Hadrian însuși care susținea că nu se simțea în stare să apere cuceririle lui Traían.

1 Ovidios Fast., II, ver. 667. Livius, sub domnia lui Tar- quânhis.

2 Sf. Augustin este foarte îneântat de dovada de slăbiciune a Iul Terminus și de vanitatea auguri lor. Vezi De C ivi tale Dei, IV, 29.

3 Istoria Augusta, p. 5; Cronica lui Ieronim și toți Abrevia lorii. Este oarecum Cuprinzător ca acest eveniment memorabil să fi fost omis de Dio, sau mai curând de Xiphilin. (Hadrian a preferat securitatea granițelor, prestigiului unor stăpâniri noi și întinse care nu erau destul de temeinic cucerite. De aceea, eî nu numai că a făcut din Eufrat granița de est, dar a întărit și hotarul Daciei la nord; a construit zidul întărit dintre Rin și Dunăre, iar în lăritannia a ridicat zidul roman dintre Tyne și Solway – 0.8.).

Spiritul ostășesc și ambițios al lui Traían contrasta izbitor cu moderația urmașului său. Comparat cu activitatea neobosită a lui Hadrian, calmul blajin a lui Antoninus Pius nu a fost mai puțin remarcabil. Viața celui dinții a fost aproape o permanentă călătorie; și cum înclinațiile sale multiple făceau din el un soldat, un bărbat de stat și un om de cultură’ftndeplinindu-și datoria, Hadrian își satisfăcea totodată și curiozitatea. Nepăsător la schimbarea anotimpurilor și a climei, el mergea pe jos, cu capul descoperit, străbătând zăpezile Caledoniei și șesurile toride ale Egiptului de Sus; și n-a existat vreo provincie a imperiului care, în cursul domniei sale, să nu fi fost onorată cu pre- < zența monarhului.1 În schimb, Pius Antoninus își petrecu viața tihnită pe pământul Italiei; iar în cei douăzeci și trei de ani cât a condus treburile publice, cea mai lungă călătorie a acestui blind împărat n-a depășit ca distanță drumul de la palatul său din Roma la vila sa retrasă din Lanuvia.2

Cu toată deosebirea dintre purtarea lor, Hadrian și cei doi Antonim au adoptat și au urmat în aceeași măsură sistemul general al lui August. Ei au stăruit în menținerea demnității imperiului, fără a încerca să-i extindă hotarele. Au căutat prietenia barbarilor prin orice mijloc onorabil; și s-au străduit să convingă omenirea că puterea romană, ridicându-se peste tentația cuceririlor, nu avea alt imbold decât dragostea de ordine și de dreptate. În decursul unei perioade lungi de patruzeci și trei de ani, virtuoasa lor activitate fu încununată de succes; și dacă lăsăm la o parte câteva mici ostilități, care au slujit la antrenamentul legiunilor de pe granițe, domniile lui Hadrian și Pius Antoninus oferă aspectul luminos al păcii universale.3 Numele de roman

1 Dio, LXIX, p. 1158; Hist. Augustp. 5, 8. Dacă toate operej# istoricilor noștri ar dispare, medaliile, inscripțiile și alte monumente ar fi suficiente pentru a aminti călătoriile lui Hadrian,

2 Hist. August. ’ ß

3Trebuie totuși să reamintim că în timpul lui Hadrian, a izbucnit o răscoală a evreilor, îndârjiți de fanatism religios, dar numai într-o era respectat chiar și de neamurile cele mai îndepărtate de pe glob. Cei mai mulți barbari făceau adesea apel la arbitrajul împăratului pentru a soluționa neînțelegerile dintre ei; iar un istoric din acele timpuri spune că a văzut ambasadori care cereau în numele stăpânilor lor cinstea de a deveni supuși ai Imperiului1 și cărora această onoare le fusese refuzată.

Teroarea inspirată de armiile romane adăuga pondere și demnitate moderației împăraților. Ei mențineau pacea printr-o permanentă pregătire de război; și în timp ce dreptatea le inspira purtarea, ei făceau să se știe de către neamurile de la granițele imperiului că erau tot atât de puțin dispuși să sufere, cât să pricinuiască vreun neajuns. Puterea militară a imperiului despre care Hadrian și Antoninus Pius socotiseră că e deajuns să fie cunoscută, a fost folosită de împăratul Marcus Aurelius împotriva părților și germanilor. Ostilitățile barbarilor au trezit revolta împăratului filosof și, în războaie bine justificate de apărare a granițelor împăratul și generalii săi au obținut numeroase victorii însemnate, atât pe Eufrat cât și pe Dunăre.2 Organizația militară a imperiului roman, care îi asigura fie liniștea, fie victoriile, este o temă importantă asupra căreia ne vom concentra pe dată atenția.3

singură provincie. Pausanias VIII, c. 43). Menționează două războaie ușoare și victorioase conduse de generalii lui Pius. Primul, împotriva maurilor nomazi care au fost alungați în pustiurile Atlasului, al doilea, contra briganților din Britannia, care năvăliseră în provincia romană. Amândouă aceste războaie (cu alte câteva ostilități) sunt menționate în tí ist. August., p. 19.

1 Appian din Alexandria, în prefața Istoriei războaielor romane.

* Dio, LXXI; IIist. August, în Marco IV, 9 – 22. Victoriile contra părților au dat naștere unei mulțimi de istorici vrednici de dispreț, a căror memorie a fost salvată de uitare, și ridiculizată îiitr-o foarte vie scriere satirică a lui Lucian. (Este vorba de opusculul lui Lucian Cum se scrie isteria, n.c.)

3 Legiunile romane erau recrutate la început numai dintr-o anumită categorie de cetățeni, care posedau oarecare avere, apoi din rândurile

În vremurile mai senine ale lumii romane, folosirea armelor era rezervată unor categorii de cetățeni ce-și iubeau țara, aveau o proprietate de apărat și luau parte la stabilirea legilor, pe care atât interesul, cât și datoria le dictau să Ie mențină. Dar pe măsură ce libertatea publică s-a pierdut odată cu extinderea cuceririlor, războiul a ajuns treptat o artă, și s-a degradat, transformându-se într-o meserie.1

/

celor de cetățenie romană, -pentru a ajunge în cele din urmă să fie alcătuite în majoritate din barbari, care în bună parte locuiau dincolo de fruntariile romane. Tăria legiunilor era bazată pe disciplina cea mai strictă (cel puțin în prima perioadă a Imperiului), iar echipamentul consta din coif, platoșă și scut pentru apărare, formidabilul pillurn – o suliță puternică de aproape doi metri – care pătrundea prin orice pavăză sau armură din acea vreme și o scurtă spadă dreaptă, cu două tăișuri. Legiunea avea 10 cohorte, împărțite în câte 6 centurii și număra în genere vreo 6 000 de pedestrași și 120 până la 132 de călăreți.

în afară de armata regulată a legionarilor mai luptau alături de ei cete de „auxiliari“, ’alcătuite îndeobște din infanterie ușoară, menite să angajeze lupta cu arcuri sau p răstii și Cavaleria băștinașă, trupe care uneori dublau efectivul legiunii.

Imperiul era împărțit În provincii ale căror denumiri s-au păstrat până la sfârșit, dar ale căror granițe au fost modificate în ultima epocă și, mai ales, după despărțirea Imperiului Roman în Imperiul roman de Apus și cel de Răsărit (n.t.).

1 Rangul cel mai puțin costisitor pentru soldați era cel pentru care se pretindeau peste patruzeci de lire (Dionys Halicarn. IV, 17), o sumă foarte ridicată, într-un timp când baniil era atât de rar, încât o uncie de argint (28.29 gr) era echivalentă cu șaptezeci de funzi (454 gr) de alamă. Lumea de rând, exclusă de vechea constituție a fost admisă fără discriminare de Marius. Sallustius, De Beli. Jugurth. C» 91.