Istoria declinului si a prabusirii imperiului – volumul 3

Istoria declinului si a prabusirii imperiului roman de Edward Gibbon volumul 3

Capitolul XLII

SITUAȚIA LUMII „BARBARE“. STABILIREA LONGOBARZILOR PE DUNĂRE.

TREBURILE ȘI INVAZIILE SLAVILOR. ORIGINEA, IMPERIUL ȘI AMBASADELE TURCILOR. FUGA AVARILOR. (MIOSROES, DOMNIA SA ȘI RĂZBOAIELE CU ROMANII. RĂZBOIUL COLCIIIAN SAU LAZIC. ETIOPIENII

Apreciem meritul personal comparându-l cu facultățile obișnuite ale omenirii. Geniul, virtutea și aspirațiile în viața activă sau în cea speculativă sunt evaluate nu atât prin ceea ce reprezintă în sine înșiși, ci după cât se ridică deasupra vremii și a condițiilor existente pe atunci în țara lor; o statură care ar trece neobservată la un neam de uriași trebuie să apară remarcabilă la o rasă de pigmei. Leonida și cei trei sute de tovarăși ai săi și-au jertfit viața la Thermophyle, 1 dar educația copilului, a Umărului și a bărbatului spartan pregătise și aproape că asigurase acest sacrificiu memorabil; fiecare spartan ar fi aprobai, mai curând decât ar fi admirat, acest gest în care nu vedea nimic altceva decât îndeplinirea datoriei, faptă de care el însuși și alți opt mii2 dintre eonce-

1 în anul 480 î.e.n., când Xeres, regele Persiei i-a atacat pe greci cu o armată imensă. Pe uscat, ia Thermophyle i-a întâmpinat Leonida, singur cu cei 300 de soldați ai săi, care au preferat să moară până la unul decât să se predea, țn.c.)

2 Numărul cetățenilor spartani cu depline drepturi din acea vreme (n. L).

tătenii săi erau la fel de capabili.1 Marele Pompei2 putea înscrie pe trofeele sale că învinsese în luptă două milioane de dușmani și cucerise o mie cinci sute de orașe, de la lacul Maeotis până la Marea Roșie3, dar gloria Romei pășea în fața acvilelor sale, popoarele erau copleșite de propria lor teamă, șilegiunile invincibile pe care le comanda fuseseră crescute în spiritul victoriilor și al disciplinei acelor vremuri. În această lumină, figura lui Yelisarie poate pe bună dreptate fi așezată mai sus de eroii vechilor republici. Defectele sale își aveau obârșia în corupția acelor vremuri, dar virtuțile lui îi fuseseră dăruite de natură și rațiune. El s-a ridicat stăpân pe soarta sa și fără rival; armatele care i-au fost încredințate îi erau de puțin sprijin, astfel încât singurul său avantaj rezulta din vanitatea și înfumurarea adversarilor. Sub conducerea lui, supușii lui Iustinian meritau adesea să fie numiți romani; goții trufași îi obligau să poarte denumirea nerăzboinică de greci, pe care o socoteau rușinoasă; ei se prefăceau astfel că le vine să roșească de faptul că trebuie să dispute regatul

. Italiei unui popor de tragedieni, actori de pantomimă și pirați4.

# Clima Asiei fusese intr-adevăr mai puțin favorabilă dezvoltării spiritului militar decât cea a Europei. Ținuturile asiatice, foarte populate, erau vlăguite de lux, despotism și

1 Lectura lui Herodoleste o plăcere, nu o corvoadă (VII, c. 104, j>» 550, 615). Convorbirea dintre Xerxes și Demaratos la Tliermophylae constituie una dintre cele mai interesante scene morale din istorie. A fost tortura spartanului regal să privească cu teamă și remușcare virtutea țării sale. (Lipsit de domnie la Sparta, Demaratos se exilase la Susa. L-a însoțit pe Xerxeș în expediția împotriva Elladei n. C)

2 Vestit general și om de stat roman din secolul Í î.e.n., mai iutii prietenul și ginerele lui Caesar, apoi adversarul său cel mai de temut.

* Pentru multele și importantele sale victorii a fost numit „cel Mare“ (n.c.).

3 Vezi această inscripție trufașă în Plinius (Hist. Natur., VII, 27). Puțini oameni au gustat atât de desăvârșit din glorie și dizgrație; Iu venal* (Satir., X) nici n-ar fi putut oferi un exemplu mai izbitor care să arate vicisitudinile soartei și vanitatea dorințelor omenești.

4 Pe greci… din rândul cărora nu văzuseră venind mai înainte din Italia decât tragedieni și pirați (Goth. I 48, tom. Îl p. 93, ed. Bonn). Acest ultim epitet al lui Procopius (Xeotuosdras) este tradus prea blind prin pirați; de fapt, lilhari de mare.

superstiții, iar călugării erau mai costisitori și mai numeroși decât soldații aflați în acele regiuni din răsărit.

Forțele armate ale Imperiului scăzușeră de la șase sule patruzeci și cinci de mii, la o sută cincizeci de mii de oameni, împrăștiați la granițele țării. Disciplina dispăruse din rândui acestor soldați, plătiți prost și la voia întâmplării, care se dedau la jafuri. Armatele erau completate cu corpuri de auxiliari barbari servind ca mercenari, po care generalii nu puteau niciodată să se bizuie.

Până și victoriile lui Velisarie asupra goților au fost dăunătoare Imperiului, deoarece au desființat acea importantă barieră a Dunării de Sus, care fusese păzită eu atâta credință de Theo doric1 și fiica sa. Pentru apărarea Italiei, goții evacuară Pannonia și Noricum, provincii în care la acea dată domnea pacea și prosperitatea și asupra cărora ridica pretenții împăratul roman, stăpânirea lor fiind lăsată la voia primului invadator. Pe malul celălalt, al Dunării, câmpiile Ungariei de Sus erau stăpânite, de la moartea lui Attila, de triburile gepizilor; aceștia priveau cu respect armatele goților* cât despre romani, gepizii nu disprețuiau aurul lor, ci motivul nemărturisit care-i făcea să le plătească subsidiile anuale. Fortificațiile părăsite ale fluviului au fost imediat Ocupate de acești „barbari“, stindardurile lor au fost înălțate pe zidurile orașelor Sirmium2 și Singidunum, iar tonul ironic al scuzelor lor agrava această insultă adusă maiestății Imperiului: „Atât de întinse, o Gaesare, sunt stăpânirije tale, atât de numeroase sunt orașele tale, Incit, pe timp de pace, sau război, cauți necontenit popoare în grija cărora să poți lăsa aceste posesiuni inutile. Gepizii sunt aliații tăi viteji și credin-

1 Rege al ostrogoților (454—520) multă vreme așezat în Pannonia, de unde, ca aliat al imperiului de Răsărit, i-a respins, între alții, pe bulgari. Fiica sa, Amalasuntha, contribuise la această politică (n.t.).

2 Anul 536. Sirmium (azi Sremska Mitrovica, Iugoslavia), oraș situat pe malul drept al râuhii Sava, în Pannonia Inferioară (n.c.)*.

eio. Și și dacă se așteaptă la darurile tale, înseamnă că arată o încredere bine întemeiată în mărinimia ta.“ Felul în care s-a răzbunat lustmian scuză aroganța gepizilor. În loc să afirme drepturile unui suveran întru apărarea supușilor săi, împăratul a invitat un popor străin să invadeze și să stăpânească provinciile romane dintre Dunăre și Alpi; ambiția gepizilor a fost ținută în Mu de puterea și faima crescândă a longobarzilor, 1

Acest popor germanic, puțin numeros, al cărui nume adevărat era acela de langobarzi (bărbi lungi)2, a coborit din nordul Europei, nimicind în drumul său pe herulii așezați în sudul Poloniei- lustinian i-a chemat și să-i alunge pe gepizi, să ocupe orașele și cetățile Noricului și ale Pannoniei.

Curând insă, dorința lor de pradă i-a ademenit dincolo de a- ceste întinse granițe. Ei au înaintat de-a lungul coastei Adriático până la Dyrrachium3, unde, cu obișnuita lor bădărănie, intrau în orașele și casele aliaților-romani, înhățând prizonierii care scăpaseră din mâinile lor îndrăznețe. Dar longo- barzii, ca popor, se lepădau de aceste acte ostile, de asemenea expediții, prétinzând că ele nu sunt decât faptele unor aventurieri răzleți, iar împăratul le scuza; o campanie mai serioasă a fost dusă însă de ostile longobarzilor, angajate într-un conflict de treizeci de ani cu gepizii, timp în care ei și-au pledat adesea cauza în fața tronului de la Constanti-

1 Vezi Strabo (VII, p. 446). C<ei mai buni geografi îi situează dincolo de Elba, în episcopatul Magdeburg și în mijlocul teritoriului Brandeburg; așezarea lor confirmă remarca patriotică a contelui de Hertzberg, că cei mai mulți dintre cuceritorii barbari au pornit din aceleași ținuturi care mai dau și astăzi armatele Prusiei.

2 Etimologia aceasta este îndoielnică. Se pare că numele’de lon- gobarzi derivă din cel al regiunii pe care aceste triburi o ocupau pe malurile Elbei, unde Börde (sau Bord) înseamnă și astăzi „câmpie fertilă așezată pe malul unui râu“; acest ținut de lângă Magdeburg se numește încă „lange Börde“. Langobarzi! ar însemna deci „locuitorii unei întinse cârnpii așezate pe malul unui râu.“ (n.c.)

3 Dürres de astăzi, în Albania (n. L).

nopoi; dar vicleanul Iustinian, cu toate ca i ura deopotrivă pe cei doi rivali, pronunța o sentință părtinitoare și ambiguă și în mod abil prelungea războiul, prin ajutoare ce soseau încet și se dovedeau zadarnice. Puterea longobarzilor era formidabilă: ei aruncau în luptă mai multe mii de soldați, dar continuau să ceară, ca parte mai slabă din acest conflict, protecția romanilor. Cei doi adversari se arătau neînfricați, totuși curajul este un simțămmt ații de schimbător, incit ambele armate au fost brusc cuprinse de panică. Ele au fin gât una de alta și cei doi regi dușmani au rămas cu garda lor personală, în mijlocul unei câmpii deșarte. După un scurt armistițiu, patimile se aprinseră din nou de-o parte și de alta, iar amintirea rușinii suferite în trecut, duse la o încleștare mai înverșunată, mai sângeroasă. Patruzeci de mii de barbari au pierit în bătălia liotărâtoare care a zdrobit puterea gepizilor, a împrăștiat temerile romanilor, a schimbat dorințele lui Iustinian și a dezvăluit pentru prima oară caracterul lui Alboin, tânărul prinț al longobarzilor și viitorul cuceritor al Italiei1.

Popoarele sălbatice care locuiau și rătăceau pe șesurile Rusiei, Lituaniei și Poloniei, ar putea fi reduse, în vremea lui Iustinian, la două mari familii: bulgarii2 și slavii. După

1 Am folosit fără a încerca să împac, faptele clin Procopius (Gotk Iî? c. 14; IíT, c. 33, 34; IV, c. 18, 25), Paul Diacon, (de Gestis J, angobard, (I. C. 1 – 23, în Muratori, Script. Herum Italicarum, tom. I, p. 405—419) și lornandes (de Suceess. Regnorum, p. 242). Cititorul răbda l or se poate lumina de la Mascou (Istoria Germanilor și nota XXIII) și De Eu al (Bist. Des Peuples, etc., yol. IX: X; XI). ’

2 Adopt denumirea de bulgari de la Ennodius (în Panegyr. Theo- dorici, Opp. Sirmond., tom. 1, p. 1598, 1599); Theophanes, p. 185 și Cronicile lui Gassiodorus și Marcelinus. Numele de buni e prea vag; triburile cutrigurilor și -u figurilor sunt prea mărunte și prea primitive. (Nu este vorba de bulgari ci de cutriguri și u figuri, triburi bunice de pe țărmurile Mării de Azov. Slavii erau triburi așezate la nordul Dunării de Mijloc și de jos. De aceea cutrigurii, utigurii și bulgarii erau toți înrudiți de aproape cu bunii lui Attilași vorbeau o limbă apropiată. Dar bulgarii moderni prezintă mult mai multe afinități cu slavii docți cu hunii – (O.S.)

scriitorii greci, bulgarii, care atingeau Euxinul și lacul Maeo- tis1, coborau, așa cum arată numele lor, din huni și este inutil să repetăm binc-cunoscutul tablou al moravurilor tătărești. Tătarii erau arcași îndrăzneli și dibaci; ei beau lapte de iapă și se hrăneau cu carnea cailor lor iuți și neobosiți; turmele și cirezile lor urmau taberele lor migratoare, sau mai bine zis taberele se lăsau călăuzite în drumul lor de mișcarea acestor turme; nicio țară nu era prea îndepărtată sau ferită de invaziile tătarilor antrenați la fugă, dar neeunoseând teama. Neamul lor era împărțit în două triburi puternice și dușmane, care &¿ urmăreau între ele cu ură frățească. Ei își disputau aprinși prietenia, sau mai degrabă darurile împăratului; fabula ce arată deosebirea statornicită de natură între câinele credincios și lupul hrăpăreț a fost folosită de un ambasador al lor care primise doar instrucțiuni verbale din gura prințului său neștiutor de carte.2 Toate spițele de bulgari erau deopotrivă atrase de bogăția romană. Ei se numeau în mod vag slavi, iar marșurile lor rapide au putut îi oprite numai de Marea Baltică, sau de gerurile și cumplita sărăcie a ținuturilor din nord. Dar aceeași rasă de slavi pare să fi păstrat în toate timpurile stăpânirea asupra acelorași țări. ¡Numeroasele lor triburi, oricât de îndepărtate și dușmane, foloseau o limbă comună (aspră și neregulată) și se asemănau la înfățișare; ele se deosebeau de tătarul negricios, și se apropiau de germani, fără a avea însă statura înaltă și tenul deschis al acestora.’ Patru mii șase sute de sate3 ale slavinilor erau împrăștiate prin provinciile Rusiei și Poloniei, rmarea Neagră și Marea de Azov (n.t.).

2 Procopius (Goth., IV, c. 19). Mesajul său verbal (se consideră el însuși un barbar fără știință de carte) e predat ca o epistolă. Stilul e sălbatic, figurativ și original.

3 Suma aceasta rezultă dintr-o listă cuprinsă într-un fragment curios din anul 550, găsit în biblioteca din Milano. Geografia obscură a timpului pune la grea încercare răbdarea contelui de Buat. (Lista de care vorbește Gibbon este un fragment dintr-un geograf bavarez din secolul al IX-lea n.c.)

cu colibele lor clădite în grabă din lemn necioplit, tntr-o țară unde lipsea atât piatra cât și fierul. Ridicate, sau mai bine zis ascunse, în adâncul pădurilor, pe malul râurilor, său la marginea mlaștinilor, aceste sălașuri aveau o dublă ieșire, către pământ și către apă, menită a-l salva în caz de primejdie pe locuitor. Fertilitatea solului, mai curând decât munca băștinașilor, le asigura slavilor un belșug rustic. Oile și cornutele lor erau mari și numeroase, iar cimpiile pe care le semănau cu mei și hrișcă1 dădea, în loc de pâine, un aliment inferior și mai puțin hrănitor. Prădăeiunile neîncetate ale vecinilor îi obligau să îngroape aceste comori în pământ; dar atunci când un străin apáren în mijlocul lor, ele erau darnic împărțite de un popor caracterizat îndeobște cu epitetele de cast, răbdător și ospitalier. Drept zeitate supremă se închinau unui stăpân nevăzut al trăsnetului. Râurile și nimfele se bucurau de onoruri mai mici, iar cultul popular lua forma ju- rămintelor și sacrificiilor. Slavii refuzau să asculte de un despot, un principe, sau chiar de un magistrat, dar experiența lor era prea limitată, pasiunile lor prea îndărătnice spre a concepe un sistem de legi egale pentru toți sau ca armă de apărare comună. Ei arătau un anumit respect vârstei și vitejiei, dar fiecare trib sau sat trăia ca o republică separată, iar în acțiunile de interes comun, toți trebuiau convinși, deoarece nimeni nu putea fi forțat. Luptau pe jos, aproape goi, și în afară de un scut greoi, fără nicio armură defensivă. Armele lor de atac erau un arc, o tolbă cu săgeți mici otrăvite și o funie lungă, pe care o aruncau cu dibăcie de la distanță, prinzând inamicul într-un laț. Pe eâmpul de luptă infanteria slavă era periculoasă prin repeziciunea, agilitatea și dârzenia ei. Ei înotau, se scufundau, rămâneau sub apă,

1 Panicum, milium. Vezi Columella, II, c. 9, p. 430, edit. Gesner; Plin.; Hist. Natur., XVIII, 24, 25. Sarmații făceau o fiertură de mei amestecat cu laptele de iapă sau singe. În bogăția de produse a culturii moderne, meiul hrănește găini și nu eroi. Vezi dicționarele lui Valmont de Bomare (1768) și Miller.

Irăgindu-și răsuflarea printr-o trestie și un râu sau un lac erau adesea scena ambuscadei lor neașteptate. Dar acestea erau realizările unor iscoade sau luptători răzleți; arta militara le era străină slavilor; numele lor era necunoscut și cuceririle lor erau lipsite de glorie.1

Am însemnat conturul general și vag al teritoriilor ocupate de slavi și de bulgari (cutriguri) fără a încerca să le definesc granițele despărțitoare, care nu erau cunoscute precis sau respectate de barbarii înșiși. Importanța lor era determinată de vecinătatea imperiului, iar șesurile Moldovei și Valahiei erau ocupate de anți2, un trib slav, care a adăugat Ia titlurile lui Iustinian un epitet glorios.3 împotriva anților el a ridicat fortificațiile Dunării de jos și s-a străduit să asigure alianța cu un popor așezat chiar direct în calea puhoiurilor nordice, pe o distanță de două sute de mile între munții Transilvaniei și Marea Neagră. Dar acestor anți le lipsea puterea și dorința de a opri furia torentului; înarmați ușor și adunați dintr-o sută de triburi, slavmii veneau aproape cu aceeași repeziciune, pe urmele călăreților bulgari. Plata unui galben pentru fiecare soldat a oferit poporului

1 Relativ la numele, originea, situația și obiceiurile slavilor vezi mărturiile originale din veacul al șaselea, în Procopius (GothII, c. 26;

III, c. 14) și împăratul Mauritius sau Mauricius (Stratagemăt., XI, c. 5, apud Mascou Annotât. XXXI). Aria militară a lui Mauricius a fost tipărită, după cât înțeleg eu, numai la finele ediției lui Sctxeffer din Tactica lui Arian, la Üpsala, 1664 (Fabric., Bibliolcc. GraecIV, c. 8, tom. III, p. 278) o carte rară și până acum inaccesibilă mie. (Tratatul Despre arta militară nu aparține împăratului Mauricius, ci unui autor omonim care a trăit în timpul domniei acestuia (sec. VI). (n.c.)

2 Anții, cei mai viteji dintre ei… (locuiau pe râul) Taysis [Tausis] repede și năvalnic, care se varsă în apele Istrului. Lornandes, c. 5, p. 184, edit. Muratori, Procopius, Goth., III, c. 14 și de Aedip,

IV, o. 7. Totuși același Procopius îi menționează pe goți și pe huni ca vecini la Dunăre (de Aedif. IV, c. L). (Asupra originii anților se discută încă. Lornandes și Procopius îi numesc slavi și îi consideră etnic și lingvistic apropiați de selavini n.c.)

3 Titlul de Anticics, în legile și inscripțiile lui Iustinian a fost adoptat de succesorii săi și este justificat de cucernicul Ludewig (în Vit. Iustin., p. 518). A stârnit mult curiozitatea laicilor din evul mediu.

aut o cale de retragere sigură și ușoară prin țara gepizilor, care stăpâneau trecerea Dunării de sus.1 Speranțele și temerile barbarilor, unirea sau vrajba lor internă, înl împlarea, care făcea ca un rin să înghețe sau să fie mai ușor de trecut, atracția exercitată asupra lor de holdele sau strugurii copți, prosperitatea sau mizeria romanilor erau scuze ce duceau la repetarea cu regularii ate a unor vizite anuale2, plicticoase de povestit, clar care în realitate se dovedeau distrugătoare. Același an și, poate, aceeași lună, în care s-a supus Ravenna, au fost însemnate prințr-o invazie a hunilor sau bulgarilor, atât de groaznică încât aproape că a șters amintirea năvălirilor lor trecute. Ivi s-au răspândit din mahalalele Constantinopolului până la Golful Ionic, au distrus treizeci și două de orașe sau castele, au ras Potidea, pe care Atena o construise și Fi lip o asediase, iar la întoarcere au trecut din nou Dunărea, târând în urma cailor lor o sută douăzeci de mii dintre supușii lui lustinian. Mai târziu, năvălind iarăși, ei au străpuns zidul care apăra Chersonesul tracic (Peninsula Galiopoli), au nimicit locuințele și locuitorii, au trecut cu îridrăzneală Hellespontul (Dardanelele) și s-au întors la tovarășii lor încărcați cu prada Asiei.

Trei mii de slavini, care s-au despărțit cu insolență în două cete, au descoperit slăbiciunea și tarele unei domnii glorioase. Ei au trecut Dunărea și Hebrul, i-au învins pe generalii romani, care au îndrăznit să le opună rezistență și au prădat nestingheriți orașele Illiricului și Trac iei, ce aveau fiecare destule arme și destui oameni spre a-i strivi- pe atacatori…

…În mijlocul acestor obscure calamități, Europa a simțit șocul unei revoluții care a dezvăluit prima oară lumii numele și poporul turc. Ga și Romulus, străbunul acestui popor războinic a fost alăptat de o lupoaică, care mai târ-

1 Proco pi us, Goth., VI, c. 25.

2 Procopius leagă o invazie a lumilor de apariția unei comete; poate cea din 531 (Persic11, c. 4); Agatinas (V, p. 154, 155), împrumută unele fapte- mai vechi de la predecesorul său;

ziu l-a făcut părintele unui neam întins; reprezentarea acelui animal pe stindardul turcilor păstra amintirea, sau mai curând sugera ideia unei legende inventată de către păstorii din Latium și cei din Sciția, fără ca între cele două grupuri să existe vreo legătură. La o distanță egală de două mii de mile de Marea Gaspică, de Marea înghețată și de Marea Chinei și a Bengalului, apare un șir de munți ce reprezintă centrul și poate creștetul Asiei și care în limba diferitelor popoare a fost numit Imaus, Caí1, Altai, Munții de Aur, și Cingă- toarea Lumii. Coastele munților erau bogate în minereuri, iar prelucrarea fierului2 în scopuri războinice era executată de turci, cea mai disprețuită parte a robilor marelui han Geougen. Dar robia lor putea dura numai până ce un conducător îndrăzneț, înzestrat cu darul vorbirii, avea să se ridice, spre a-i convinge pe frații săi că aceleași arme pe care le făureau pentru stăpânii lor ar putea deveni în propriile lor mâini, uneltele libertății și victoriei. Ei au ieșit brusc din munți3

1 „De la Caf la Cai“, ceea ce o geografie mai rațională ar interpreta poate „de la Imaus la Munții Atlas“.’ După filosofia religioasă a mahomedanilor, baza muntelui Caf este un smarald, a cărui reflecție produce azurul cerului. Muntele este înzestrat cu acțiuni senzoriale în rădăcinile sau nervii săi, iar vibrația lor produce cutremurele (D’Her- belot, p. 230, 281).

2 Fierul siberian este cel mai bun și mai abundent din lume; în partea de sud a Siberiei, peste șaizeci de mine sunt exploatate de industria rusească (Strahlenberg, Hist, of Siberia, p. 343, 387; Voyage en Sibérie, de abatele Ghappe d’Auteröche, p. 603 – 608, edit. Amsterdam, 1770). Turcii ofereau spre vinzare fier, totuși ambasadorii romani, cu o stranie îneăpățânare, continuau să creadă că totul era numai un șiretlic, și că țara lor nu producea fier. (Menandru, în Excerpt. Leg., p. 152).

1 Din Irgana-kon (Abulghazi-Khan, Généalogique *des Tartars, P. II, c. 5, p. 71 – 77, c. 15, p. 155). Tradiția mogulilor cu privire Ia cei 450 de ani, pe care i-au petrecut în munți, corespunde cu perioadele istoriei hunilor și turcilor stabilite de chinezi, (De Guignes, vol. 1 part. H p. 356) și cu cele douăzeci de generații ce s-au perindat de la restaurarea lor până la Ginghis.

și un sceptru a fost răsplata; ceremonia anuală în cadrul < ă- reia o bucată de. Fier era încălzită în foc, și un ciocan de faur era minuit pe rând de principe și de nobilii săi, a făcut ca generațiile viitoare să-și amintească umila îndeletnicire și justificata mândrie a neamului turcesc.

După ce scutură jugul tătăresc turcii încheie alianță cu chinezii; ei îi înving pe hunii albi și se stabilesc în Turchestanul de astăzi, de unde încep să-și trimită călăreții până în India și Ucraina. Acolo se ciocnesc de oguri și, în luptă, hanul acestora și „trei sute de mii dintre supușii său au. Fost uciși, iar trupurile lor împrăștiate pe o întindere ce se străbate în patru zile de călătorie“. O parte s-au supus, dar ’douăzeci de mii de războinici, presupuși a fi avari, ș-au așezat la nord de Caucaz.

Spre a scăpa de armatele turcilor, avarii âu trecut Donul și Niprul; ei au înaintat cu îndrăzneală până în inima Poloniei și Germaniei, violând legile popoarelor și abuzând de drepturile victoriei. Nu trecuseră încă zece ani, când taberele lor se și aflau așezate pe Dunăre și Elba; multe nume bulgare și slavine fuseseră șterse de pe suprafața pămintului și rămășițele triburilor lor puteau fi găsite ca tributare și vasale, sub stindardul avarilor. Șaganul (titlu specific al regelui lor) încă mai pretindea să cultive prietenia cu împăratul, și Iustinian se gindea’ să-i așeze în Pannonia, ca să țină în cumpănă puterea dominantă a longobarzilor.

Turcii însă considerau că acești avari erau supușii și fugarii lor; în orice ajutor dat de împărat, ei vedeau un act ostil, îndreptat împotriva hanului. Urmară o serie de negocieri complicate, în cadrul cărora împăratul bizantin pe de o parte solicita aliafrța turcească contra perșilor pe de alta menținea legăturile cu o serie de neamuri dușmane lor. Între timp tronul Persiei era ocupat de Gabades, sau Kobad, al cărui fiu avea să devină celebru sub numele de Chosroes; în timpul unei îndelungate domnii de patruzeci și opt de ani el a adus țara la un înalt grad de putere și înflorire. Acuzându-i pe romani de duplicitate și rea-credință, Chosroes intră în Siria, trecând-o prin foc și eabiei în fața contraatacului lui Velisarie, rechemat din Italia, oi e obligat să se retragă.

Următoarea ciocnire între cele două imperii avu loc pe malul Mării Negre, în Mingrelia; aci, după un șir de lupte, dud victoria trecea când de-o parte, când de alta, romanii rămaseră stăpâni; ultima înfruntare a avut loc în sudul Arabiei, de unde abisinionii, aliați ai Imperiului au fost izgoniți de oștiâe persane.