Cazul Incognito
Aa
Cazul Incognito de Eugen Barbu
Șirul acuzațiilor de plagiat în literatura română se completează, în 1979, cu „cazul Incognito”. Un roman de Eugen Barbu, ajuns la al treilea volum în 1978, este pus sub acuzația de plagiat: O sumară discuție de presă este urmată de o discuție cu ușile închise la Uniunea Scriitorilor, care publică, în „România literară” din 23 februarie 1979, ' o știre prin care cititorul era invitat să afle că organismul ales ai acestei organizații profesionale a dezavuat „procedeul plagiatului” folosit în Incognito, III. După cum vedem aici, lucrurile stau întru cât va diferit de acuzația de plagiat adusă, să zicem, lui Coșbuc. Acesta a fost atacat de N. Lâzu și apărat de D. EvolceanU. Chestiunea î-a desfășurat în public. Nici un sinedriu nu s-a întrunit pentru a decide dacă G. Coșbuc va fi sau nu dezavuat. Și, astfel, G. Coșbuc intră în memoria posterității fără etichete instituționale. Acuzația adusă lui Caragiale a fost chemată în fața justiției de marele comediograf. Dar procesul n-a slujit la nimic. Acuzatorii lui Caragiale au scăpat cu fața curată. Noutatea în „cazul Incognito” nu stă în faptul că s-a adus o acuzație de plagiat, care nu e nici prima, nici ultima în literatura română, ci modul în care s-a urmărit etichetarea autorului Iui Incognito. Recapitularea acestui caz de istorie literară, care a pasionat pe amatorii de literatură și pe unii literați, este necesară, ceratât mai mult, cu cât până acum n-au fost adunate la un loc toate faptele legate de acest caz, iar atunci când s-a încercat o reconstituire, ea a avut în vedere numai anume elemente, lăsând, după cum vom vedea, altele pe dinafară, formulând în plus afirmații fără acoperire. Prima dintre ele este și cea mal puțin justificată. „La sfârșitul anului 1978 și începutul anului 1979, opinia publică scriitoricească (și nu numai ea) a fost confruntată cu un caz fără precedent în întreaga noastră istorie literară: cazul romanului „Incognito„ voi, III”, de Eugen Barbu. Așa începe articolul „Un manechin numit „Incognito„* din volumul „Lancea lui Achile„ de Mircea Zaciu. Acuzațiile de plagiat nu-s o raritate în literatura română și este inexplicabil cum un istoric literar atât de avizat ca Mircea Zaciu, să considere acuzația de plagiat în 1979 lipsită de precedente. Aceste precedente sunt de o evidență agresivă în istoria noastră literară. Reconstituirea lui Mircea Zaciu începe cu un articol din „Ramuri„, 1978, al iui Marin Sorescu, și continuă cu un interviu pe care Eugen Barbu îl dă, tot în '78, revisteh „Flacăra”. Dar Eugen Barbu a mai fost supus o data acuzației de plagiat.
Princepele (din 1969) se deschide cu următorul Avertisment„: „în dorința autorului de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el anunță pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericești, cronici ale timpului, precum și documente autentice, începând^ de la scrieri particulare și până la acte oficiale. În această privință nu are nici o pretenție de originalitate, după cum nu a dorit să facă o reconstituire istorică fidelă a vreunei domnii. Romanul acesta este o sinteză, un basm și o operă lirică în același timp, cine vrea s-o ia în alt fel, nu o face decât pe răspundere proprie”.
Între personajele cărții, câteva sunt evident cu cheie (Cuful, Spandone, Buhuș etc.), revanșa în scris a prozatorului asupra colegilor care l-au scos dela revista „Luceafărul” în 1968. La scurt timp după apariția cărții, yprin pana lui Fănuș Neagu, „România literară” a denunțat Princepele ca operă plagiată. Cum acuzațiile de plagiat priveau mai ales descrierea unor bijuterii de epocă împrumutate după Odobescu, chestiunea s-a resorbit de Ha sine:
Cu alte cuvinte, istoria „cazului Incognito” are o… preistorie. Princepele a fost acceptat de cititori și critică cu aprecieri superlative și a intrat în manuale. Ejugen Barbu și-a văzut, astfel, confirmată maniera de lucru pe care o va aplica apoi și în Incognito.
Eugen Barbu n-a râm as însă indiferent la campania deschisă împotriva lui în paginile „României literare”. Din 1971 a început să publice Caietele Princepelui,. Jurnal de lectură și de mărturii de scriitor„, care au ajuns la opt volume și au, între alte teme, și pe aceea a Istoriei plagiatului. Caietele Princepelui, 3, din 1973 se ocupă, de exemplu, pe larg de „colajele„ sau „plagiatele„ din literatura antică, spre exemplu, ori de colaborarea plină de peripeții dintre Al. Dumas și „negrii” săi. Intenția scriitorului este de a se deschide o perspectivă istorică adecvată asupra problemei.
Cazul Incognito începe deci mai înainte decât se afirmă în singura lui recapitulare de până acum și firesc pentru oricine se ocupă de el este să citeze avertismentul din„capul primului volum al romanului: „Ca material documentar; autorul a folosit diverse texte din diverse publicații, cărți: apă* rute^ la noi sau în alte țări, de autori mai mult sau mai* puțin cunoscuți, din dorința de a da autenticitate faptelor descrise. Cititorul poate recunoaște cu ușurință acele scurte fragmente”.
Scriitorul își previne cititorul, fie el amator, fie el critic, asupra caracterului compozit al scrierii sale, pe care o subintitulează semnificativ „cine-roman”. Iar tprevenirea a fost dublă: o dată prin Princepele, a doua oară prin Incognito. Despre primul și al doilea volum din Incognito critica a scris normal, fără a discuta metoda și a contesta cartea și autorul. Mai mult, în „Luceafărul”, într-un eseu despre Pandrea, Eugen Barbu atrage din nou atenția asupra modului cum a scris toate paginile din Incognito care-l privesc pe Paul Candrea, alias Petre Pandrea: prin metoda „colajului” („Luceafărul”, 29 iulie 1978). Dar critica nu s-a sesizat nici atunci, după cum n-a acordat atenție nici încercărilor de clarificare teoretică și istorică întreprinse de Eugen Barbu în toate Caietele Princepelui.
Bilanțul exact al acestui prolog al cazului este următorul: ca redactor-șef ai „Luceafărului”, Eugen Barbu intră în conflict cu o parte a scriitorimii bucureștene și, în cele din urmă, e obligat să părăsească revista. In a doua etapă, Eugen Barbu publică romanul Princepele, urmat de Caietele Princepelui, pentru care este atacat în presă, rezultatul rămânând de această dată incert. Eugen Barbu continuă să scrie pamflete și să publice cărți, între care Incognito. Intre timp, în 1970, el devine redactor-șef la revista „Săptămâna”.
„Cazul Incognito UI” începe, într-adevăr, sub semnătura lui Marin Sorescu (lansat și format, de altfel, în „Luceafărul” de Eugen Barbu), în revista „Ramuri” (15 decembrie 1978), care ia în deriziune întreaga carieră literară a lui Eugen Barbu, sub pretextul unei cronici literare la Incognito III. Romanul, considerat „hibrid și mozaica!”, e văzut ca o „senzație a anului 1978”. Acuzația de plagiat nu se formulează fățiș, ci se insinuează: „Eugen Barbu, ori a primit moștenire o mare bibliotecă, ori cineva i-a împrumutat un important transport de cărți și i le cere înapoi”, scrie Marin Sorescu, pentru a caracteriza ceea ce i se pare a fi folosirea netopită în incognito III a șcestui transport de cărți.
Textul lui Marin Sorescu nu are caracterul unei ^cronici literare, ci al unui foileton. Cauza acestui „pamflet deghizat în „cronică literară„ se divulga însă în chiar cuprinsul lui: „Eugen Barbu declanșează campanii după campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanți ai momentului”. Nu Incognito era deci cauza. _
Urmează, la puțină vreme, un interviu pe care Eugen Barbu îl oferă revistei „Flacăra” (28 dec. 1978) și în care vorbește, așa cum o făcuse și în Caietele Princepelui, despre „istoria plagiatului”. Nimic nou aici față de aceste Caiete, în afara „sintezei” pe care Eugen Barbu o face preventiv în fața cititorilor asupra chestiunii. Istoricul literar Mircea Zaciu declară o „legitimă uimire” în fața acestui interviu: „Eugen Barbu se apără de plagiat, înainte de a-l fi acuzat cineva în presa noastră”. Pentru un istoric literar, uimirea este ilegitimă: Eugen Barbu a mai fost atacat în presa noastră pentru plagiat. „Legitima uimire” își are rostul de a justifica, în expunerea sa, o cronică literară a lui Nicolae Mariolescu. („România literară”, 11 ian. 1979), în care se face afirmația că Eugen Barbu „urmează îndeaproape pe Paustovski. Geea ce Eugen Barbu pune de la sine – zice N. M. – e neînsemnat în raportul cu ce se găsește de-a gata în „Vremuri de demult„. Din loc în loc frazele memorialistului trec aidoma în „Irțcognito„. Criticul nu aduce probe fn această direcție, dar conchide: „Caracterul ilegitim al procedeului mi se pare în afara oricărui dubiu„. Aceste afirmații duc la o polemică între „Săptămâna„ și „România literară„. Reproducem integral Post-scriptumul lui Eugen Barbu din „Săptămâna” (12 ian. 1979):
P. S.1. „România literară” de ieri îmi face cinstea de a-mi aminti că sunt un plagiator. N: Manolescu stabilește, într-o pagină întreagă, pă mi-am -însușit din PÂaustovski niște plopi piramidali care miroseau a tămâie și niște fluturi care intrau pe geamul unui tramvai. Este adevărat, vai mie, numai că regula jocului – cum zice d-sa – nu e respectată. Se sugerează că am împrumutat fraze întregi, ceea ce nu este exact. Asta și' explică de ce N. M. dă numărul paginilor din Paustovski, și pe cele din Incognito le uită. Dacă m-ar fi întrebat pe mine, eu 7-aș fi dat și mai multe exemple cu care putea să-și ilustreze frumosul atac.
2. În aceeași revistă, Geo Bogza deplânge pe scriitorii care nu știu să roșească. Să-i aduc eu aminte d-sale cine traducea în ziarele franțuzești reportajele de pe fronturile din Spania de pe timpul războiului civil și el le semna fără rușine? Să-i amintesc eu cine a fost rechemat în țară tocmai pentru că ar fi trebuit să roșească în calitatea de înaintaș în materie de împrumuturi literare?”.
P. S.-ul lui Eugen Barbu este o simplă ripostă fără eficacitate, deoarece „armele” nu sunt depuse. Geo Bogza răspunde aluziv într-o tableta din „România literară11 (25 ian. 1979), iar „Săptămâna„ replică prin Eugen Barbu: Oare Socrate și-a pus cenușă-n cap? Și prin Dan Zamfirescu; care scrie articolul „Turnesolul„. Dan Zamfirescu consideră acțiunea Incognito unul din „reînnoitele atentate la valorile culturii noastre„, „o urzeală de ultimă oră„ (ceea ce am văzut că nu e) etc. Se răspunde aici lui Marin Sorescu și Nicolae Manolescu pe ideea că acest caz Incognito a devenit „hârtia de turnesol” a mișcării culturale și literare românești:
Discuția se ramifică: Nicolae Manolescu răspunde, într-un P. S., lui Dan Zamfirescu („România literară”, 1 feb. 1979), iar acesta din urmă, în „Săptămâna” (2 feb. 1979), printr-o-lămurire preliminară. Aspectul teoretic este absent, deși un început în acest sens făcuse Dan Zamfirescu.
Ceea ce declanșase atât de tare condeiele era însă apariția unei echipe de „textieri improvizați”, pomenită de Dan Zamfirescu, care primiseră misiunea unei anchete literare decisive asupra cazului Incognito. Mircea Zaciu omite episodul, mărginindu-se la bătălia de presă care* singur recu* noaste mai târziu, n-a fost decisivă, într-o ședință de Birou a Uniunii Scriitorilor (17 ianuarie 1979), președintele George Macovescu a citit scrisoarea deschisă pe care Geo Bogza o adresa conducerii Uniunii și în care cerea punerea în discuție a lui Eugen Barbu pentru plagiat. Marin Preda s-a ridicat și a propus, pentru clarificarea situației, discuția din presă nefii nd edificatoare, convingătoare, constituirea unui colectiv care să cerceteze dacă Incognito III cuprinde texte din autorii citați de Eugen Barbu sau nu. S-a supus la vot, s-au făcut propuneri: Dan Hiulică, Ov. S. Crohmălnh ceanu, Eugen Simion, Radu Boureanu (toți propuși de Geo BogzaJ și Al. Piru (propus de Ov. S. Crohmălniceanu) au fost desemnați să facă acest examen. Comisia de expertiză a oferit, după mai multe4 Întruniri, un dosar prefațat de un, proces-verbal” conducerii Uniunii.
Ședința de Birou nu s-a desfășurat fără întâmplări. Scriitorul Teodor Balș, președintele comisiei de cenzori, a întrebat de ce pentru Eugen Barbu se creează o procedură specială și se cer/sancțiuni, mai ales că totul este încă în discuție, când, în cazuri sigure de plagiat, conducerea Uniunii n-a luat nici o atitudine și n-a propus nici o măsură? Dacă Uniunea intenționează un gest de asanare -morală* ea trebu ie sa privească toate semnalările de plagiat ale momentului, ca și pe cele mai vechi, Corneliu Ștefanache, Marcel Păruș, Chirii Țricolici, în mod egal, și să le supună aceleiași comisii de lucru. Propunerea lui Teodor Balș a fost însă respinsă.
Disputa n-a rămas fără ecou la publicul larg. Eugen Barbu, un scriitor care se studia în școală, era acuzat de ceva incompatibil cu situația de clasic, iar Geo Bogza, alt clasic „școlar”, era denunțat ca fals autor al propriilor scrieri. Efectul iî. I – ¦ * * – ' – negativ la public șt la elevi al unei „guerile, în care sunt acuzați vehement și fără argumente scriitori care se studiază în școală, determină pe un profesor bucureștean să scrie o scrisoare „Luceafărului„ pe care revista o publică la rubrica Dialog cu cititorul (20 ian. 1979). „Mi-ar plăcea să cred, scria profesorul Mircea Roșoga, despre acuzațiile lui Eugen Barbu și Geo Bogza, că aceste acuze nu se întemeiază pe probe evidente și că sunt efectul unor răbufniri subiective cum au mai fost și altele„. Cât despre asemenea dezvăluiri apropiate mai ales de cercurile intime ale scriitorimii, el scria: „Revistele literare, să nu uităm, nu se adresează numai scriitorilor„. Acest semnai de alarmă n-a avut însă urmări” Disputa a continuat vehement, în rolurile principale fiind „România literară” și „Săptămâna”.
Dar ce este cu învinuirile pe care Eugen Barbu le aruncă lui Geo Bogza? Ciudat, nimeni n-a răspuns acestor învinuiri, lăsând în jurul lor o tăcere suspectă. A fost Geo Bogza pe fronturile războiului civil spaniol? Îi aparțin textele privitoare la „Tragedia bască”? Într-un volum intitulat Spania în inima și conștiința mea (Editura politică, 1981), Geo Bogza nu avansează nicăieri afirmația că ar fi fost de față la atrocitățile despre care scrie. „Un an mai târziu, mi-a fost dat să văd în cele mai sudice porturi atlantice ale Franței, revărsându-se puhoiul de oameni scăpați din infernul de la Bilbao, și să ascult îngrozitele lor mărturii, ca și pe cele ale unora dintre cei ce se aflau la Guernica și Durango, când aceste orașe au fost rase de pe fața pământului”. Atât. Deci, este vorba doar de victimele pe care reporterul le întâlnea în porturile atlantice din sudul Franței. Această paranteză este necesară, deoarece istoricul literar Mircea Zaciu vorbește și despre „insinuările calomnioase vizând scriitori români, de la Eminescu la Geo Bogza”. Dâcă se referă la PS-GI lui Eugen Barbu, acesta, după chiar textele lui Geo Bogza, nu se înscrie aici.
Numărul din 1 feb. 1979 al „României literare” face din eseul Incognito capul de afiș al vieții literare. Nicolae Manolescu îi răspunde, într-un P. S., lui Dan Zamfirescu; Marian Popa scrie despre „Tipuri deimitații”, iar Mircea lorgutescu vorbește despre „Condiția originalității”. Fiecare din aceste intervenții se caracterizează prin ea însăși. Pe 3 febr. 1979 se înscrie în discuție, dar cu obiective teoretice, și revista „Luceafărul”: „Pentru a oferi posibilitatea de a se exprima și alte opinii referitoare fa renanul Incognito, publicăm în acest număr prima parte a articolului propus redacției de scriitorul Victor Bârlădeanu: COLAJ SAU PLAGIAT? O PROBLEMĂ LITERARĂ Șl NU NUMAI ATÂT”. Este unul din cele mai calme și lucide texte care s-au scris asupra chestiunii și e regretabil că el s-a oprit doar la prima parte. Victor Bârlădeanu pune problema în context cultural european. El se autorizează de la Louis Aragon și de la cartea Les collages (Colajele) a acestuia, pentru a defini termenul și aplicabilitatea lui literară. Louis Aragon, care distinge între citat și colaj, nu exclude dintre operele literare autonome numeroase scrieri de colaj. Mai sunt pitați și folosiți suprarealiștii, care au teoretizat și folosit larg colajul în poezie. Dos Passos cu Paralela 42, o carte exemplară pentru fecunditatea „metodei colajului”, i se pare lui Victor Bârlădeanu a fi Relatare despre regele David de Ștefan Heym, apărută în 1979 în izbutita tălmăcire românească a lui Mlhai Izbășescu, sub egida prestigioasei colecții „Globus” a Editurii Univers. Ștefan Heym* folosește pe larg în acest roman textul biblic. Exemplele aduse de Victor Bârlădeanu, pentru a proba legitimitatea în literatura europeană a acestui procedeu, nu pot fi ignorate. Simultan cazului Incognito piața cărții românești oferea chiar celebrul roman al lui Ștefan Heym alcătuit prin „colaj”. Din păcate, articolul „Colaj sau plagiat?” a rămas doar la partea întâi. Când scrie: „Dreptul afirmării opiniei adverse (adverse lui Barbu, ZarrcJirescu etc. – n.n.) a fost mult restrâns”. Zaciu face o afirmație contrarie adevărului. Practic, restricțiunile au privit numai încercarea de a replica acuzației de plagiat.
Ca să fim sinceri, Mircea Zaciu era cel mai puțin indicat să se pronunțe asupra chestiunii. Cu puțin timp înainte de declanșarea scandalului, „Dicționarul Scriitorilor Români” (îngrijit chiar de ei) elogia… Modemul procedeu de colaj folosit de Eugen Barbu în romanul „Incognito”! Interesant, nu vi se pare?
După ce a arătat răspândirea procedeului în literatura europeană, deci legitimitatea lui, după ce produce exemplu, cu atât mai edificator al romanului lui Ștefan Heym, Relatare despre regele David, Victor Bârlădeanu își formulează nedumeririle sale față de această acuzație de plagiat, într-o acoladă finală: „Bine – se vor găsi unii să spună – dar aici e vorba de Biblie, operă fundamentală intrată de milenii în patrimoniul cultural al umanității, pe câhd, în Incognito Eugen Barbu a utilizat lucrări ale unor autori moderni (în covârșitoarea lor majoritate, trebuie să precizăm pentru a ne menține în limitele adevărului, lucrări de memo- – rialistică – uneori deghizate într-o formă romanescă). Nu vedem însă, ori cât ne-am strădui, în ce ar consta deosebirea principială: de ce din Biblie sau din texte homerice, ori ale cronicarilor noștri, cum au făcut alții, se pot utiliza frânturi pentru colaje, iar din textele memorialistice ale contemporanilor, nu? De ce, într-un caz, e vorba de folosirea unui procedeu artistic, iar în altul de plagiat?” Pe acuzatorii lui Eugen B^fbu, nu-i interesa însă în acest moment Europa. Comisia de expertiză a Consiliului Uniunii Scriitorilor și-a văzut mai departe de treabă. < In momentul în care articolul lui Victor Bârlădeanu era întrerupt, deși el nu făcea decât să clarifice o problemă de teoria și practica literaturii la obiect în cazul Incognito, colectivul celor cinci sfârșea activitatea lui detectivistă și depunea la Uniune un dosar al rezultatelor obținute. Textul xeroxat al dosarului a fost ținut la dispoziția exclusivă a membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor, circa 90, deși numărul de membri ai Uniunii era de cel puțin 10 ori mai mare. Dosarul număra 80 de pagini și era precedat de un proces-verbal semnat de toți membrii colectivului. Procesul-verbal, de o pagină, spunea ceea ce arătase și Eugen Barbu în interviul său. Piesele ilustrative alcătuiau 80 de pagini pe două coloane. Practic, deci cam 40 de pagini din Incognito n-ar fi aparținut autorului. Coloana din stânga, de obicei, compactă, conținea textul de sursă. Coloana din dreapta conținea textul clin Incognito, dar acolo unde, în dreapta, se dădeau fraze întregi, paragrafe masive, în stânga erau abia câteva cuvinte sau propoziții. Cifra acestor pagini de împrumut coboară practic sub 30 și nu sunt, cu mici excepții, compacte. De multe ori sunt numai fraze răzlețe.
Dacă ținem seamă că Incognito are 415 pagini și scădem cele 30 ale dosarului, rămânem cu 385 de pagini, care nu pot fi puse sub nici o acuzație. Dosarul a avut un circuit de uz intern și a rărrias și astăzi sub cheie:
La 20 februarie 1979, Eugen Barbu împlinea 55 de ani, 20 februarie a fost zitia aleasă de conducerea Uniunii pentru discutarea chestiunii Incognito. Ea a fost mutată, în ultimul moment, cu o zi mai târziu, pe 21 februarie. La asemenea zile, opera scriitorului Eugen Barbu și personalitatea lui făceau obiectul unor articole de presă elogioase. Vâlva cazului Incognito a paralizat inițiativele și revistele, editate de Uniune„ au fost absente,; cu o singură excepție, de la această aniversare. Revista „Luceafărul„ (17 feb.) a făcut omagiul marelui scriitor Eugen Barbu la cei 55 de ani împliniți, prin semnăturile acad. Al. Rosetti, pictorului C. Piliuță și criticului Mihai Ungheanu. Ședința ținută miercuri a dat publicității următorul comunicat: „Miercuri, 21 feb. A.c., a avui loc plenara Consiliului Uniunii Scriitorilor. In cadrul plenarei, George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a înfățișat sarcinile și răspunderile care revin scriitorilor pe anul 1979„. Apoi, după prezentarea mai largă a acestora: „La punctul 2 al ordinii de zi, George Macovescu a informat Consiliul despre constatările colectivului de scriitori desemnat de Biroul Uniunii Scriitorilor în ședința din 17 ian, a.c. pentru a analiza situația creată de romanul Incognito, volumul III, de Eugen Barbu. Consiliul aluat în discuție aceste constatări și a hotărât să dezavueze procedeul plagiatului folosit de Eugen Barbu îri voi. III. Ăl romanului Incognito, procedeu contrar normelor profesionale și morale, incompatibil cu principiile eticii și echității scriitoricești. /
La discuții au luat cuvântul: loan Alexandru. Paul Anghel, Vasile Băran, Geo Bogza, Radu Boureanu, Constantin Chiriță, Șerban Cioculescu, Dan Cristea, Dan Deșliu, Ga briei Dimisianu, Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Dragoș, Geo Dumitrescu, Fodor Sandor, Laurențiu Fulga, Romulus Guga, -'Dan Hăulică, Mircea Radu lacoban. Ion lanoși, Eugen Jebeleanu, Corneliu Leu, Nicolae Manolescu, Fănuș Neagu, Alexandru Oprea, Alexandru Piru, Sânziana Pop, Marin Preda, Catinca Ralea, Aurel Rău, Mircea. Sântimbreanu, Mircea Horia Simionescu, Szasz lan os, Dorin Tudoran, Laurențiu Ulici, Petru Vintilă, Mircea Zaciu”. >
Concluzia firească a oricărui cititor ar fi fost ca toți cei 36 de vorbitori s-au ocupat de cazul Incognito. Nimic adevărat. Ordinea de zi a cuprins aproape 20 de puncte, în majoritatea lor covârșitoare vorbitorii s-au înscris la cuvânt la celelalte. Chestiunea Incognito a fost discutată de patru persoane, între care Al. Piru, membru al colectivului de cercetare, a pledat cauza lui Eugen Barbu: Mircea Zaciu t-a acuzat pe Eugen Barbu. S-a trecut la vot, despre care nu s-a vorbit în comunicatul Uniunii Scriitorilor, pentru motivul bine întemeiat că, în sală, nu se afla numărul de scriitori necesar pentru a oferi consistență statutară, /acestei acțiuni.
Textul neobișnuitei informări s-a stabilit să apară în toate cele 11 reviste editate de Uniunea Scriitorilor. Revista „România literară” a tras un tiraj deosebit pentru Capitală cu această. Știre. Conducerea celuilalt săptămânal central al Uniunii Scriitorilor, „Luceafărul”, nu a publicat știrea, la fel ca și alte reviste editate de Uniunea Scriitorilor (Convorbiri literare, Steaua etc.).
„Contemporanul” din 9 martie 1979 a tipărit o scrisoare a lui Eugen Barbu de răspuns la acțiunea îndreptată împotriva tui.
„Către Consiliul Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România.
Am luat cunoștință de informația publicată de „România literară” din 22 februarie a.c. în care se formulează o apreciere asupra volumului III din romanul meu Incognito. În legătură cu aceasta aș ¦dor/să aduc la cunoștință opiniei publice că încă de ia volumul I am avizat cititorul asupra procedeului în care am conceput acest roman/aviz pe care îl reproduc alăturat în facsimil.
Am anunțat, astfel^că voi folosi texte din autori cunoscuți și chiar necunoscuți, în dorința de a da autenticitate reconstituirii epocii istorice pe care o cuprinde romanul Incognito. Consider că acest lucru este suficient pentru a dovedi buna mea credință și lipsa de intenție de a-l induce în eroare pe cititor și de a-mi însuși ceea ce nu-mi aparține. De altfel, doresc să informez cititorii că la sfârșitul volumului IV voi prezenta o listă bibliografică a cărților consultate în vederea construirii acestei cărți.
Lată de ce calificativul care i s-a dat volumului III din Incognito m-a mâhnit și nu mi s-a părut obiectiv, fo ce mă privește, mi se pare anormal ca, față de cele publicate de „România literară să nu se țină seamă de orientarea, calitatea întregii mele opere și de aprecierea cu care a fost întâmpinată de către critică și opiniS publică. Pe de altă parte, acest comunicat al Consiliului Uniunii Scriitorilor mi-a dat de gândit. Voi încerca la ediția a ll-a a volumului UI să pun și mai clar în evidență japortul meu original la edificarea acestei cărți. În acest sens voi găsi și soluții prin care vor fi puse mai bine în lumină unele aspecte pe care le-am eludat (de pildă, capitolul privitor la războiul din Spania). E de reflectat, de asemenea, asupra metodologiei în care vor fi scrise viitoarele mele cărți.
Acestea fiind zise, mulțumesc colegilor care s-au străduit să ajute cu buna lor credință în aceste împrejurări.
Răspunsul lui Eugen Barbu consideră neobiectivă acțiunea Uniunii Scriitorilor, deoarece nu ține seamă de Avertismentul din capul primului volum. Totodată, el sesizează intenția de a i se nega întreaga activitate și întreaga operă. Mulțumirile se adresează, evident, colegilor de bună-credință.
Să mai reținem că această scrisoare n-a apărut acolo unde trebuia să apară, în „România literară”, organul de presă care publicase știrea privitoare la Incognito. Dreptul lui Eugen Barbu prin Legea presei era de a tipări în organul care-l vizase, în chiar locul cu pricina. Faptul nu s-a produs. -
Ediția a doua a volumului III din Incognito n-a mai apărut. A apărut, în 1980, volumul al IV-iea al romanului, însoțit de o Bibliografie, în care sunt citate peste două sute de titluri. Cartea anunță din același ciclu: O cronică românească a secolului XX; vor urma: O lume de câștigat, Janus, Frica, Critica literară a primit normal' cartea, iar Consiliul Uniunii n-a mai dezavuat nimic, deși metoda era aceeași.
Iot în 1980 a apărut și volumul Lancea lui Achile de Mircea Zaciu, în care sub titlul „Un manechin numit Incognito” se încearcă o reconstituire a cazului Incognito. Este vorba de o reconstituire parțială, în care faptele nu pot vorbi de la sine pentru că multe din ele lipsesc sau sunt amintite în treacăt Lipsesc, de pildă, obiecțiile aduse în biroul Uniunii Scriitorilor, de Teodor Balș, lipsește precizarea micului număr de vorbitori din ședința de Consiliu, la care Mircea Zaciu a fost prezent în calitate de acuzator. Lipsește caracterul nestatutar al adunării, după cum și o descriere exactă a Dosarului cu pricina. Lipsesc, în comparație cu această relatare, și alte elemente. Reccmstituirea sa este practic mai mult o acuzație în care Mircea Zaciu mânurește decrete și paragrafe de legi., Crteva inconsecvențe răzbesc însă rapid la suprafață, după analiza cazului Incognito. Declanșată sub deviza eradicării morale, acțiunea Incognito s-a oprit doar ia un singur caz, deși suspecte de plagiat erau și aite titluri. În plus, înainte de Incognito și chiar în timpul desfășurării acestui caz au apărut cărți scrise și concepute după metoda dezavuată în căzui Incognito, iată câteva: Reabilitarea unui haiduc, Pantelâmon, de Mihai Stoian, Romanul lui Eminescu de Petru Vintilă, Plângerea lui Dracula, de Corneliu Leu, O iubire ia Hollywood, de Vasile Rebreanu, Toamna pătimirii noastre, de Vartan Arachetian.
Dacă luăm în considerare atitudinea Consiliului Uniunii Scriitorilor în cazul Incognito și aceste cărți ar fi trebuit dezavuate, fapt care nu s-a produs. Ceea ce e legitim la ceilalți scriitori nu era legitim la Eugen Barbu. Atitudinea a fost limpede discriminatorie. Presa a propus confruntarea optioii lui Eugen Barbu cu optica mai multor scriitori contemporani de prestigiu în Europa, confruntare avantajoasă pentru Eugen Barbu. Nu s-a ținut seamă de acest criteriu. Dacă acceptăm, după definiția iui Maiorescu, că ceea ce este bun în Europa este bun și la noi, trebuie să conchidem că în cazul Incognito s-a întors spatele acestui criteriu maiorescian. Principala acuzație a fost de inducere în eroare a opiniei publice. Este și aici o inconsecvență: opinia publică era informată asupra caracterului acestui roman, prin Avertismentul de la primul volum.
Scrisoarea de răspuns dată de Eugen Barbu în „Contemporanul” din 9 martie 1979 anulează dezavuarea din textul publicat de conducerea Uniunii Scriitorilor în „România literară” din 22 februarie. Iar faptul că revista care a găzduit atât campania incognito, cât și comunicatul a încălcat normele presei, refuzând celui atacat dreptul de a răspunde, conform Legii presei, în publicația care l-a vizat, pe locul atacului, aruncă o lumină în plus asupra acestui caz.
Dar cazul lncognito a avut și un epilog, neașteptat. Atunci când ecourile nu se stinseseră, „România literară”, publică, sub semnătura lui Nicolae Manoiescu, o cronică literară extrem de elogioasă la un volum de debutaFaruri, vitrine, fotografii, de Mircea Cărtărescu, cronică axată pe prezentarea laudativă a poemului „Căderea”, din care nu lipsesc aprecieri ca „mare poet”, „debit verbal colosal” etc. „Săptămâna” nu scapă prilejul de a puncta și publica la rubrica^Pe scuif, următoarea notă: „Răsfoind cartea lui Lawrence Steme, „Viața și opinâuniie lui Tristram Shandy, gentelman”, Buc. 1962, Editura pentru Literatură Universală, ce credeți că aflăm la pag. 194? Niște versuri „atribuite” și lăudate de N. Manolescu ca aparțintnd lui Mircea Cărtărescu. Cităm minunatele versuri: „Afurisit fie el pre dinăuntru și pre din afară, /afurisit fie el întru părul din capul său, /intru creierii săi, întru creștetul său, /intru tâmplele Mie, întru fruntea sa, intru urechile sale, /Intru sprfncenele sale, intru obrajii săi, intru fălcile sale, nările sale, dinții și măselele sale, buzele sale, gftul său, umerii săi, încheieturile/mâinilor sale, mâinile sale…” (.). Oare criticul N. M. laudă versurile plagiate? Sau î „uitat” că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sunt, de fapt, proză? Sau, poate, cine știe, i-a scăpat lectura acestei cărții? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reflectare acestui apărător acerb al „originalității” (vezi „România literară*1, din 5 ianuarie 1981 și volumul debutantului: FARURI, VITRINE, FOTOGRAFII). Și când te g îndes ti că aceiași critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuneau cartea cu pricina pentru -Premiile U. T. C.”.
Singurele răspunsuri posibile fiind: 1. Că textul e un plagiat, deci un gest scriitoricesc „ilegitim” conform teoriei mai vechi; 2 că textul nu e un plagiat, și atunci toată poziția lui N. M. din cazul Incognito se surpă, Nicolae* Manolescu, vizat cu îndreptățire, nu răspunde. El nu-și confirmă, deci, poziția veche, dar nici nu afirmă una nouă. Confruntării, N. M. ii preferă tăcerea. Dar „România literară” publică, pe 12 februarie 1981, la aproape un an de când cazul Incognito era în toi, o precizare: „Primim următoarea PRECIZARE.
Poemul „Căderea” cu care începe volumul meu de debut, Faruri, vitrine, fotografii (Ed. Cartea Românească, 1980), cuprinde în substanța sa câteva texte cu caracter de citat cultural, într-o tradiție care include autori pa Ezra Pound, T. S. El iot etc. Valoarea ' acestor citate nu este una literară, ci uqa de aluzie culturală. De aceea am fi considerat ca inadecvată interpretării poemului (care are, în treacăt fie spus, 35 de pagini) marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferind mărci de alt gen. Astfel, o parte din aceste citate sunt date în limba de origine (latina, greaca, engleza sau româna veche cu grafia specifică), altele sunt marcate evident stilistic (cum este cazul unui act de excomunicare original catolic, pe care îl citează în latinește și englezește și Lawrence Ster ne în romanul său Tristram Shandy), în fine, altele prin însuși conținutul lor (pasajele cu referințe demonologice, științifice etc.). Aluziile culturale indirecte sunt și ele ușor de recunoscut. În contextul poemului ca întreg, aceste fragmente își modifică profund sensul inițial, intenția poemului fiind de a ordona, în spirit eliotian și joycean, „heap of brocken irnages”, după niște linii de forță care dau sens acestui amalgam. Citatele propriu-zise au, de altfel, o pondere cantitativă foarte mică în masa poemului, mult inferioară citatelor de același fel din „Țararpustie”. Un cititor de bună-credință și cât de cât familiarizat cu poezia modernă va înțelege, de la prim a* lectură, că nu intră în intențiile mele însușirea paternității fragmentelor, respective, ci că este vorba de un simplu și foarte cunoscut procedeu artistic. Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea, aproape în premieră în poezia română, a acestor mijloace stilistice cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic, în rest, sper că volumul se va apăra singur în fața unor eventuale obiecții de acest fel.
MIRCEA CĂRTĂRESCU.
Să observăm întâi că revista care a refuzat să publice scrisoarea de răspuns a lui Eugen Barbu, deși era datoare prin lege s-o facă, publică imediat scrisoarea de dezvinovățire a debutantului acuzat de plagiat. În al doilea rând, revista care s-a diștins prin tenacitatea cu care l-a urmărit pe Eugen Barbu în două rânduri cu acuza de plagiat, aceeași „România literară” face și din volumul Faruri, vitrine, fotografii un caz. Caz cu atât mai elocvent cu cât justificările nu sunt publicate în fruntea volumului, așa cum a procedat Eugen Barbu, ci vin după ce mistificația a fost descoperită de alții. În logica revistei „România literară” era să considere textul în discuție un plagiat și să caracterizeze procedeul de ilegitim. „România literară” n-a făcut niciuna, nici alta. Prin publicarea acestui text ea face un gest involuntar de „mea culpa”. Lipsa reacției față de folosirea tex- – tului lui Lawrence Sterne ne arată că „Romârfâa Jiterară” este de acord cu procedeul lui Eugen Barbu și cu teoretizarea lui cu condiția să nu fie făcute de Eugen Barbu. Scrisoarea de dezvinovățire a lui Mircea Cărtărescu conține toate elementele cazului Incognito și pledează, totodată, cauza acestuia. Și M. Cărtărescu recunoaște a fi folosit texte străine. Și el invocă nume mari în literatura europeană, care au folosit procedeul, „un simplu și foarte cunoscut procedeu artistic”. Desigur, Mircea Cărtărescu bravează, după cum bravează și când își asigură condiția de pionier al gestului. Cezar Ivănescu și Dan Laurențiu în poezie l-au folosit mai demult cu măsura adevărată, iar cazul Incognito, la care nu se referă, îi răpește dreptul la premieră în literatura română. Cât despre riscuri, ele au fost suportate doar de Eugen Barbu.
Întrebarea este, pentru simplul cititor, de ce poemul debutantului este un „obiect artistic valabil” și de ce Incognito nu este un obiect artistic valabil? La această întrebare nu s-a răspuns.
MIHAI ARDELEANU ¦
P. S.: C îți va din actorii cazului Incognito, în penurie de reprezentații agresive, au transmis Europei Libere o scrisoare în care ion Gheorghe era acuzat de plagiat. Istoria se repeta în cadru sărăcăcios.
POST-SCRIPTUM LA O VERSIUNE INTERZISĂ în 1982 se putea reconstitui numai aspectul exterior al acuzației de plagiat adusă lui Eugen Barbu. Dar rădăcinile acestei acuzații sunt mai – vechi. Ele vm din două direcții principale: 1. Din spațiul vieții literare; 2. Din spațiul vieții politice, în spațiul vieții literare, Eugen Barbu, urmând exemple anterioare (Arghezi, Călinescu, Petru Dumitriu), s-a purtat ca un cuceritor, cu trufia omului de mare talent, care știe, ca Aretino, că are un condei ce face cât o săbie. A avut succes literar scriind cărți de valoare, a avut succes so* cial datorită vânzării acestor cărți, a devenit, datorită succesului literar, conducătorul unei reviste literare de mare audiență, „Luceafărul”, a condus un cenaclu literar, „Nicolae Labiș”, care a făcut epocă.
Eugen Barbu s-a încrezut foarte mult în virtuțile lui de polemist, intrând în conflict cu toată4umea. Și-a întrebuințat condeiul nu' numai împotriva simplilor impostori, ci și a edecurilor literaturii proletcultiste, contribuind la înmormântarea unei epoci literare. Eugen Barbu a fost unul dintre cioclii „realismului socialist” în literatura română. Dar și-a făcut dușmani de moarte din figurile ilustre ale acestei literaturi postbelice, oficioase și fără durată. Cum aceste figuri se aflau întronate de către oficialitatea comunistă în conducerea Uniunii Scriitorilor, Eugen Barbu a intrat într-un conflict cu această conducere, care avea să-i aducă mari dureri de cap. în spațiul vieții politice, Eugen Barbu a intrat destul de tlrziu. După ce și-a dat demisia de la „Luceafărul”, constrâns de grupurile de presiune din viața literară, Eugen Barbu a fost ales membru supleant al C. C. al P. C. R. Nu există multe documente ale participării lui Eugen Barbu la viața politică a țării, dacă exceptăm câteva cuvântări de caracter național pe care le-a ținut la unele festivități. Sigur, a fost un incomod în sinul acestui organ politic, care se vedea profanat de spirite fără legătura cu comunismul. Eugen Barbu a fost o persoană nedorită în C. C. al P. C. R., mai ales de nucleul vechilor activiști comuniști, al ilegaliștilor, kominterniștilor, membrilor Brigăzilor civile din Spania. Oricum, prin atitudinea lui față de literatura importată din U. R. S. S., față de rețeta „realismului socialist”, ca și față de impostura literară care ss folosea de această rețetă, Eugen Barbu își făcuse dușmani siguri și in' acest mediu. Este de presupus că Leonte Răutu, Walter Roman, Ștefan Voicu, ^âogu Rădulescu, Mihai Florescu, Nicolae Moraru, Alexandru Siperco, George Macovescu nu aveau cum să admită între ei un astfel de scriitor. Un persiflant printre dogmatici este o victima sigură.
Pentru aceste figuri politice de tristă amintire tot ceea ce făcea Eugen Barbu în „Săptămâna”, tot ceea ce făcuse mai înainte în „Luceafărul” era o profanare de spații „sacre”. Eugen Barbu combătuse și combătea tot ceea ce prețuiau aceste personaje politice comuniste cosmopolite și moscovite. Era natural ca, la un moment dat, cei pe care Eugen Barbu ii opărise rău de tot în viața literară, alde Geo Bogza, alde Eugen Jebșleanu, alde Dan Deșliu, alde George Macovescu, alde Radu Popescu și alții ca ei să cadă la înțelegere cu cei care erau iritați până la paroxism de evoluția politică a lui Eugen Barbu, care le profanase pină și spațiul inviolabil al sălilor exclusive de ședințe politice. Puțini oameni într-o viață de om și într-o epocă ajung la performanța de a irita, opări, înfuria neputincios atâta lume, și la fel de puțini sunt aceia care, producând asemenea efecte, să fie atât de indiferenți la acestea. Efectele s-au văzut în 1979. Strigătul sus și tare al adversarilor literari ai lui Eugen Barbu este că scriitorul a plagiat și că este un plagiator. Acuzatorii lui îi sunt toți inferiori ca scriitori și ca valori literare. Aparatul politic, care a fost complice la această combinație, a închis ochii, facindii-se că stă deoparte: ar fi fost vorba doar de o chestiune profesională! Dar lucrurile au stat altfel. Ca membru supleant al C. C., Eugen Barbu nu putea fi judecat decât de Colegiul de partid. Pentru ca Eugen Barbu să fie lăsat pe mina unei expertize a unei comisii obștești, trebuia ca aparatul de partid superior s-o permită și s-o și încurajeze. Nu sra văzut membru al C. C. supus judecății unui altfel de colegiu decât cel de partid. În cazul lui Eugen Barbu cineva a închis ochii, cineva a îndemnat la acțiune pe cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, altcineva a dat publicității un comunicat infamant, mai mult pentru scriitorimea română decât pentru Eugen Barbu. Acuzația de plagiat contra lui Eugen Barbu s-a făcut cu consimțământul și încurajarea P. C. R. Cei care fac pe eroii în numele conducerii Uniunii Scriitorilor au acționat, cu voie de la poliție, fiind doar simple instrumente politice ale aparatului comunist.
Cine erau aceștia? Ar trebui să zicem: cine sunt aceștia! Faptul că astăzi aceștia slnt dizidenți, spune totul, mai ales într-o etapă când balonul dizidenței s-a dezumflat ca o rufă căzută de pe gard. 'Acești dizidenți au fost băieții de casă ai nomenklaturii, au fost aristocrația uniunilor de creație, profitorii lor. Atacul la îugen Barbu nu are drept motiv cinstea profesională, ci menținerea posturilor lor de impostori. Eugen Barbu a fost o persoană independentă, un om care a trăit în afara Uniunii Scriitorilor. A încerca să pedepsești, printr-o uniune de creație, un om care nu e dependent de ea, constituie ceva tragicomic. Această tragicomedie s-a produs și ea poartă ștampila comuniștilor ilegaliști și a fârtaților lor din conducerea Uniunii Șcriitorilor. Cazul „Incognito Iii” e mai mult decât un caz literar, este cu precădere un caz politic. Acuzația împotriva lui Eugen Barbu aduce aminte de acuzația împotriva iui A. C. Cuza. Pentru că nu putea fi atacat fățiș, politic, A. C. Cuza a fost atacat în profesia lui și acuzat de plagiat. Situația s-a repetat în condiții noi.
