Peste ocean
Aa
Peste ocean de Jean Bart
Peste ocean
NOTE DINTR’O CĂLĂTORIE ÎN
AMERICA DE NORD
În biroul Nord-Lloydului German din Brema
La o încrucișare de străzi mă opresc în fata unui palat impunător, c-un turn măreț de catedrală.
De la intrare simt un miros puternic de cauciuc. Tălpile ghetelor se îngroapă adânc în stratul elastic al unui covor de gumă gros de-o palmă, lucrat în careuri albe și negre ca fața unei mese de șah. Ușile, de asemenea capitonate în gumă, sting orice zgomot din sală. Toți vorbesc în șoaptă. Plutește o liniște solemnă și rece. Am impresia că intru într-o biserică.
E dimineață. Lume puțină.
După un fel de tejghea de lemn de mahon în forma unei imense elipse, câțiva funcționari tineri în picioare așteaptă gata să servească publicul cosmopolit.
Nemțișori blonzi, rași, spilcuiți, cu niște capete de păpuși de porțelan. Întind planuri de vapoare pe care le studiază cu mare atenție câteva Englezoaice drepte, țepene, în Waterprufuri subțiri și lungi ca niște tocuri de umbrele.
Aceste Miss își aleg cabine pe vasele ce trebuie să le treacă de pe continentul nostru dincolo, peste Ocean.
Arăt scrisoarea cu care eram înarmat din țară. Mi se răspunde că, fiind un caz excepțional, numai directorul de la secția B. s-ar putea pronunța.
De după un birou catedră, directorul mă privește grav și pătrunzător, măsurându-mă printr-o păreche de ochelari rotunzi, enormi.
După ce sfârși de citit adresa Serviciului Maritim Român, în care se arăta că sunt delegat al acestui serviciu la congresul de navigație din Filadelfia, directorul își descreți fruntea și încercă să schițeze un binevoitor zâmbet pe sub mustața lui roșă, țepoasă.
— Vorzüglische Gesellschaft — excelentă companie de navigație. Avem convenție cu d-voastră pentru pacheboturile române de pe linia Constanța-Egipt. Puteți pleca peste trei zile cu „Kaiser Wilhelm II”. Aveți o cabină clasa întâia pe punte.
În timpul cât aștept întocmirea actelor de călătorie, îngropat într-un fotoliu monumental, observ cuprinsul biroului companiei „Norddeutscher Llyod”.
Mobilă grea de mahon îmbrăcată în piele de marochin și catifea moale. Sticlă groasă, lemn lustruit, bronz aurit — toate sclipesc de curățenie. Peste tot bogăție! Un fel de eleganță severă, rece...
Pe tăblițele de alamă, prinse în ușile ce dau în celelalte birouri, citesc nume de continente, țări, porturi și colonii depărtate: Africa, Sud-America, Bremen-Ostasian, Austral-Japan, Singapore-Neu-Guinea.
În mijlocul sălii, pe un postament masiv, este așezat un mare glob terestru, încondeiat în rețele de linii colorate, întretăindu-se ca o pânză de păianjen, țesută cu măiestrie pe toată întinderea de apă a planetei.
Din loc în loc sunt țintuite un fel de vaporașe, ca niște jucării de copii. Și o sumă de bolduri cu stegulețe felurite însemnează pe glob linii de navigație și porturi de oprire. Toate liniile colorate, plecând dintr-un singur punct, ocolesc globul și se întâlnesc strângându-se ca într-un ghem tot în același punct de unde au plecat.
Brema e portul de plecare și întoarcere în traficul maritim mondial cucerit de Nord Lloydul German — inima care pompează în toată această rețea de artere ca într-un imens sistem de circulație, nutrind țesăturile organismului pământesc.
Marile porturi, cu legăturile și antrepozitele lor, atrag și înghit avuțiile de pretutindeni, ca niște monștri marini ce-și întind peste mări și oceane brațe lungi, uriașe, armate cu ventuze lacome care sug din cele mai depărtate colțuri ale solului.
Vastele întreprinderi de trafic mondial au ceva măreț și misterios. Parcă o forță ocultă mișcă resorturile acestor alcătuiri metodice, cu părți ascunse, păstrate în afară de vederea lumii profane, asemeni organelor din corpul unei mașini pe care-o vezi lucrând fără să știi secretul mecanismului ascuns.
Aci, în biroul acesta rece, simți că lucrează creierul ce comandă, imprimând voința mișcărilor la distanțe de mii de kilometri, peste mări și țări, îmbinând sforțările minții omenești în lupta pentru cucerirea bogățiilor pământului.
Lângă mine stă un Englez, tăcut, adâncit în cercetarea unui voluminos Lloyd’s Register, comparând coloanele cu numele construcțiilor navale germane și engleze.
*
Lupta aprigă începută de câțiva ani între Anglia și Germania pentru imperialismul economic și stăpânirea mărilor, se oglindește de minune în rivalitatea comercială și în concurența nebună angajată între marile companii de navigație transatlantică.
Toată lumea se deprinsese cu ideea că recordul vitezei și tonajului nu poate fi ținut decât de Anglia cu liniile ei celebre: „White Star Line” și „Cunard Line”. Pe când marina franceză se oprise resemnată, cea germană, cu „Hamburg-America Line” și „Norddeutscher Lloyd”, începe a construi cu o îndrăzneală uimitoare transatlantice mai mari și mai rapide decât cele engleze. Nemții erau hotărâți nu numai să-i imite pe Englezi, ci să-i și întreacă.
Mare poftă aveam să știu ce se petrece în capul Englezului de lângă mine, care cerceta cu răbdare liniile încâlcite pe glob, linii ce arătau mersul vapoarelor germane. Trebuia să mă abțin. N-am îndrăznit să-l întrerup, căci știam bine că unui Englishman nu-i poți vorbi dacă nu i-ai fost prezentat.
Mi-am adus aminte și de Englezul care, fiind întrebat: de ce nu a dat o mână de ajutor unui necunoscut care se îneca, a răspuns flegmatic: „Cum era să-i întind mâna, dacă nu-l cunoșteam personal?”. M-am mulțumit numai să-mi spionez ușor vecinul cu coada ochiului.
După ce-a închis tacticos cartea, a scos pipa, cuțitașul și o bucată de tutun solid ca un baton de șocolată. Atâta îndemânare avea Englezul în arta de-a tăia tutunul în palmă, încât nici nu era nevoie să se uite la degetele care lucrau cu o viteză și regularitate mecanică. Ochii lui urmăreau continuu liniile colorate de pe globul terestru. Mă gândeam ce haz ar fi făcut Englezul dacă acum câțiva ani, i-ar fi spus cineva că în curând va călători pe transatlanticele nemțești care vor stingheri traficul maritim englez pe piața mondială.
Cine ar fi bănuit că într-un timp așa de scurt, pe când globul se britaniza metodic, avea să se ridice așa de năvalnic continentala Germanie, ajunsă prea târziu la împărțirea pământului în colonii, să încurce căile de apă croite de falnica Regină a mărilor, cântată de poeții insulari în imnuri de slavă ca Rule Britannia:
Domni-vei peste valuri, Britanie vie!
A pământului domnie,
Al tău braț e sceptrul său!
Iar cetățile-ți în floare,
Grămădi-vor bogății;
A oceanelor întinderi
S-or mișca sub ochiul tău
Și-orice coastă mărgini-va
Ale tale împărății!
O! tu insulă slăvită
Poporu-ți niciodată nu va cădea-n sclavie,
Domni-vei peste valuri,
Britanie vie!
Englezul privea încruntat.
Nici un zâmbet de ironie n-am surprins pe buzele lui subțiri, strânse între dinți. Nici o cută de dispreț n-am putut găsi în liniile dure ale feței sale rase, pătrate, în care se recunoștea imprimată cu forța pecetea unei voințe de fier.
Numai ochii lui albaștri, reci, din fundul orbitelor prea adânci, se măreau și se micșorau uneori străpungând parcă unele puncte de pe globul terestru care-l atrăsese magnetic.
*
Pe unul din pereții stucați și lustruiți ca marmora, în biroul Lloydului era un tablou enorm, într-un cadru lat, aurit. O compoziție greoaie, pretențioasă, peste măsură de încărcată.
M-am apropiat să pot distinge amănuntele. Prora unei nave arhaice, în forma unui cap monstruos de dragon marin, spintecă valurile unei mări furioase. Pe corpul navei, într-o ghirlandă de frunze de stejar cu ghinde, zugrăvit în medalion — portretul Kaizerului, în falnica lui uniformă de amiral.
Aceiași poză teatrală și simbolică: o privire trufașă, ațintită de la înălțimi, parcă rostește celebrele cuvinte:
„Viitorul nostru este pe apă!”...
Singurul și ultimul exemplar de Divus Caesar, întârziat încă în Europa democratizată, Wilhelm al II-lea, acest Uber Kaiser, fiul unei rase aleasă să conducă poporul său de Uber-Menschen la heghemonia universală sau la un... gigantic crah.
Deasupra portretului, coroana imperială e așezata pe tridentul lui Neptun și pe o greoaie spadă feudală cu mânerul în cruce. Un vultur amenințător, cu aripele întinse, ține în cioc o flamură cu deviza portului Brema, deasupra unei ancore încrucișate cu o cheie:
Navigare necesse est
Vivere non est necesse
De câte ori mă gândesc la tainele istoriei omenirii, la viața, grandoarea și decadența popoarelor ridicate și coborâte de roata fatală a vremii, mă opresc la veșnica îndoială a încercării de a găsi vârsta unui popor la un moment dat al istoriei sale. Și întotdeauna îmi apare în minte părerea acelui savant japonez care, întrebat ce oră a zilei arată ceasornicul istoriei pentru marile națiuni europene, a răspuns că: Franța e la ora șase seara, Anglia la ora patru după amiază, iar Germania la ora unsprezece înainte de amiază.
Când am plecat din biroul Lloydului, încărcat cu un vraf de broșuri, reclame, Fahrplanuri și placarde pentru bagaje, l-am lăsat pe Englez tot acolo. Cu mâinile în fundul buzunarelor, imobil, hotărât aștepta cu răbdare Mi s-a părut însă că strângea prea tare pipa între dinți. În câteva rânduri i-am surprins pe față mișcarea mușchiului de încleștare a arcadelor fălcilor lui rase și puternice.
Ceasornicul Japonezului cu vârsta popoarelor m-a chinuit toată ziua cât am rătăcit singur pe cheiurile Veserului și prin aleile de plopi argintii, crescuți pe șanțurile astupate care încingeau apărând odată vechea cetate a Bremei, portul liber al vestitei Ligi Hanseatice.
*
Noaptea am dormit foarte rău din pricină că m-a împins păcatul să întârzii prea mult seara la Ratskeller, o colosală cârciumă arhaică, întemeiată de câteva secole în beciurile Primăriei. Această pivniță istorică, un fel de templu al bețivilor, a inspirat poetului german Hauff celebrele „Lieduri fantastice”.
Toată noaptea am avut visuri chinuitoare. Vedeam butoaie monumentale și ceasornice uriașe care băteau sinistru și anapoda orele nepotrivite de la un ceas la altul.
În faptul dimineții simții înțepătura săgeților de aur aruncate de soarelele ce străbătea prin crăpătura ferestrei oblonite.
Și înainte de a deschide ochii, plutind în amorțirea dulce a deșteptării, pe când pășeam pe lunecușul punții dintre vis și viață, mi se trezi în minte deodată aceeași întrebare cu vechea îndoială: O fi mergând oare bine ceasornicul acelui Japonez?
Transatlanticul Kaiser Wilhelm II e ancorat în Bremerhaven. Jumătate de ceas cu trenul din oraș. Călătorii de clasa treia, emigranții, se îmbarcă cu o zi mai înainte. Cei de clasa a doua, dimineața; iar cei de clasa întâia, la amiază.
Ca orice Român, deprins cu greutățile drumului, îmi fac planul să plec cu trenul de dimineață, deși aveam biletul pentru clasa întâia.
Trenul, gata, bufnea și gâfâia în fața peronului. Lumea forfotea în gară. Un Neamț monumental, ca, o statuie de bronz, cu o barbă arămie, având o manta până în pământ și o șapcă galonată, mă oprește la ușă.
— Verboten! Nu-i trenul d-voastră. Aveți bilet de clasa întâia.
— Bine, dar eu vreau să plec cu a doua.
— Nicht erlaubt! — Și cu un gest calm dar hotărât mă oprește, apăsându-mă pe umăr cu o mână grea, care iese enormă din mâneca încercuită cu galoane late.
Resemnat privesc la trenul care pleacă încărcat.
Ce bine era dacă puteam și eu pleca mai de dimineață! Aveam vreme să-mi caut bagajele pe care le predasem cu o zi mai înainte. Cu toată regula lor nemțească, mă gândeam cu grijă: Adică nu se poate întâmpla să se încurce lucrurile atâtor mii de călători?
La ora hotărâtă pornesc cu ultimul transport. Catargele vaselor încep a se zări. Colosul „Kaiser Wilhelm”, acostat la chei, în bazinul Kaiserhaven, așteaptă gata de plecare, gâlgâind rotocoale de fum cenușiu pe gurile celor patru coșuri uriașe, înălțate ca patru turnuri negre.
Trenul se oprește brusc, din toată viteza, drept în fata scării vaporului. Fanfara bordului izbucnește deodată, triumfal, cu imnul imperial german.
Tot personalul, afară, ne primește cu pompă, la front ca la paradă. Defilăm prin fața lor. Comandantul, secunzii, ofițerii, mecanicii, doctorii, telegrafiștii, piloții și un batalion aliniat de chelneri — toți lustruiți, strălucitori în haine albastre, cu nasturi auriți, cu semne distinctive brodate pe gulere și la mâneci.
Călătorii asurziți de zgomot, aiuriți de ceremonia neașteptată, calcă pe scări cu pași nesiguri, sprijiniți, încurajați cu politețe de chelnerii anume dresați pentru primirea și conducerea în cabine a călătorilor de clasa întâia.
Unul se repede să-mi ia pelerina, altul bastonul, încercând să mă poarte cu delicateță de subțiori pe scară. Trebuie să mă lupt ca să scap din mâinile lor, încredințându-i că n-am nevoie, că prin meseria mea sunt obișnuit sa mă sui pe scări de frânghie.
Pe punte, un bătrân burghez întreabă discret pe chelnerul care-l conduce.
— Mă rog, cine a venit cu trenul nostru? Pleacă cineva mare? E vreun prinț — de se face așa paradă?
Chelnerul, surâzând, face o reverență:
— Așa primim noi totdeauna la bord pe pasagerii de clasa întâia.
Mie, nu știu de ce, toată solemnitatea asta mi-a amintit timpurile copilăriei, când admiram cu gura căscată frontul personalului de serviciu al circului care, în livrele galonate, în zgomotul fanfarei, se înșira la intrarea în arenă, făcând gardă simpaticului director Cezar Sidolli.
Prin labirintul din pântecele colosului nimeresc în sfârșit cabina mea cu numărul 300. Mă liniștesc.
Bagajele mele erau acolo, așezate în regulă, șnuruite, etichetate.
Ies afară, la aer. Puntea tremură sub tălpile picioarelor, în trepidațiile cadențate ale mașinii ce forfotește înăbușit întregul vapor. Uriașul organism metalic, vibrează tot cuprins parcă și el de emoția mulțimii, care se agită pe punte în ultimul moment al dezlipirii vasului de pământ. Când și sacii de poștă, legănați într-o plasă de frânghie, se lasă spre fundul întunecat al vasului, sirena începe să mugească prelung, asurzitor.
„Mola! Schela afară!”
Pe chei o mare de capete. Batistele, pălăriile, umbrelele flutură în aer. Un zgomot confuz, o larmă infernală. Gesturi, strigăte, izbucniri de plâns, chiote și râsete se amestecă în același timp pe vas și pe uscat. Mulțimea se rupe în două: două lumi care se despart printr-o fâșie de apă din ce în ce mai lată.
Pe când se ridica schela, văd pe punte o femeie tânără zbătându-se în brațele vânjoase ale marinarilor. Cu pălăria căzuta pe-o parte, cu părul în vânt, se lupta să scape țipând cu disperare La celălalt capăt al schelei, pe chei, un tânăr se frământa croindu-și drumul prin mulțime, cu strigăte furioase, gata să se arunce în apă.
Brațe din mulțime îl rețineau, pe când schela rigidă se înălța parcă singură, încet nepăsătoare, tăind orice legătură cu uscatul.
De asupra capetelor noastre, de pe puntea de comandă răsună o voce tunătoare: Nicht erlaubt!
Pe când doctorul bordului transporta pe femeia apucată de o criză de nervi, vecinul meu, un Neamț gras cu figura surâzătoare, îmi lămurește cazul: O tânără pereche italiană, căsătoriți de-o săptămână, merge la New-York. El a ieșit din vapor să cumpere gazete. În timpul acesta a început manevra de plecare.
— Ei, acum ce-i de făcut?
— El rămâne în Europa și tânăra lui jumătate trece dincolo în America. Păcat! le-a stricat luna de miere! — sfârșește vecinul meu zâmbind pe sub musteață.
De sus privim la cele patru remorchere, ca niște jucării, care trag să ajute la manevra vasului-colos. Lanțul ancorei scrâșnește depanând încet, apăsat, enormele zale pe tamburul vinciului. Întregul corp icnește săltând masa greoaie a ancorei.
Lângă mine doi Francezi privesc cu atenție. Cel mai bătrân izbucnește furios:
— Poftim! iată ce înseamnă să crească tonajul la nesfârșit. N-a venit vremea să se oprească odată la un tip anumit de vas. Din cauza acestor monștri trebuie să transformăm porturile. Nu vezi că nu mai încap. Trebuie să-l miște cu remorchere. Singur nu-i capabil să manevreze în port.
De sus, de pe comandă, un zbârnăit ascuțit de sonerie răsună. După o clipă, același sunet se-ntoarce repetat din fundul vasului — telegraful de la mașină se pusese în mișcare.
Un vâjâit asurzitor de ape răscolite se aude la pupă după cele dintâi învârtituri de elice. Puntea începe sa zvâcnească sacadat și întreaga osatură metalică e prinsă parcă de vibrații dese, acordate ca într-un uriaș instrument muzical.
Titanul, târât până atunci, se trezește anume scuturându-se ca să-și deschidă calea cu pieptul lui de fier, prin masa lichidă în care plutise adormit.
Alunecăm domol de-a lungul malurilor joase, tapetate în covoare de verdeață. Defilăm prin fața fortului de la intrare. Calota cupolei cuirasate apare de sus ca o enormă carapace de broască țestoasă, pitită în pajiștea de mătase verde.
Dezlipiți de vechiul continent plutim în larg. În urma noastră, prin ceața plumburie ce împânzește orizontul, abia se mai schițează conturul șters în zare — umbra bătrânei Europe.
Puntea are aspectul unei terase de sanatoriu maritim. În aerul curat, din mijlocul Oceanului, îmbibat de sare și ozon, stau sute de pasageri culcați pe scaune lungi. Zac așa picurând de somn, cu reviste și cărți netăiate, amorțiți ca șerpii boa după o masă copioasă.
Cantitatea de alimente consumată pe transatlanticele germane întrece orice închipuire. Bogăția, rafinamentul și preocuparea pentru hrană ajunge să-ți facă silă de mâncare. Nici în pauzele dintre cele cinci mese obișnuite pe zi nu scapi. Abia te întinzi greoi, gâfâind pe punte, și tăvile încep să defileze cu sandvici, bulion, ceaiuri și cafele la discreție.
E drept însă că pentru foarte mulți pasageri mâncarea e singura distracție care rupe monotonia vieții de bord.
Pe vechile vapoare, din cauza spațiului restrâns, mesele se așezau la fel după tradiție, în sensul lungimii vasului. Fiecare pasager își lua locul la rând. Căpitanul — în capul mesei, având deoparte și de alta persoanele marcante care se găseau pe bord. La marile pacheboturi transatlantice, totul e sacrificat sălii de mâncare. Nu mai ai impresia că te afli pe un vapor, ci într-o sală somptuoasă cu galerii și sculpturi. Mese mici de patru și șase persoane. Chelneri galonați și stilați servind cu atenția concentrată ca să-ți ghicească gândul din ochi. Flori peste tot. Lumina cade de sus printr-o imensă cupolă de sticle colorate.
Un domn foarte grav, instalat la un birou, după ce meditează mult și încruntat în fața planului sălii de mâncare, ca un general de stat-major în fața hărții de război repartizează în chip savant locurile la mese după naționalități, profesiuni și ranguri sociale.
Am căzut într-un grup latin: doi ingineri spanioli, un profesor belgian, un bătrân doctor italian, cu fiul său — un tânăr oacheș, elegant și volubil, care din prima zi a reușit să cunoască toată lumea de pe vapor.
Răsfoiesc broșura ce ni s-a împărțit gratuit: Passagierliste. Pe copertă, lucrată cu îngrijire, în culori, e veșnicul portret al Kaizerului cu musteața zburlită și semeață. Numele căpitanului și al ofițerilor, medicii, obermașinistul, zalmaister, proviantmaister, obersteward, oberkoh, gepäkmaister și tot așa mai departe întregul stat major al bordului... Urmează numele călătorilor de clasa întâia și a doua; de cei de clasa treia, mulțimea emigranților, care au îmbogățit companiile de navigație, nu se scrie nimic. Toate informațiile asupra vieții pe bord se găsesc trecute aci: masa, bagaje, telegrame, baie, gimnastică, bibliotecă, laborator de frumusețe, farmacie, țigări, bărbier, croitor — tot confortul unui oraș civilizat care plutește pe ocean.
Timpul e bun. Pe puntea de sus, oberpromenadendeck, lumea foiește ca pe unul din marele bulevarde. Femei elegante se plimbă arătându-și toaletele bogate. Voalurile și muselinele flutură în bătaia vântului ca niște steaguri multicolore. Observ o picantă americană care își schimbă patru costume pe zi.
Copii zgomotoși, deși au salonul lor special, se zbenguiesc în libertate pe punte ca pe aleea unui parc. O Englezoaică uscată doarme cu gura căscată, cu ochelarii pe nas, și cu biblia căzută pe genunchi. Se formează un complot. Un drăcușor de fată apare cu un Kodak și scoate o fotografie.
Persoanele care în prima zi se spionează, pipăindu-se cu ochii, se apropie formându-se în grupuri. O atmosferă de caldă familiaritate se stabilește după o zi de drum.
Rar se poate întâlni, strânse la un loc, o mai mare varietate de tipuri. Sunt exemplare din toate țările și din toate păturile sociale.
Ce câmp de studii pentru antropologi și fizionomiști e puntea unui transatlantic! Ce bogată colecție de tipuri se poate face pentru comparații, interpretări și clasări! Nu știu de ce de câte ori stau și privesc asemenea adunări de felurite soiuri de oameni, strânși din diferite părți ale lumii, varietăți de vițe omenești, fără să vreau mă gândesc la teoriile răspândite asupra încâlcitei chestiuni a raselor, asupra luptei dintre blonzi și bruni și asupra tendinței de a absorbi istoria umană în istoria naturală.
Dacă nu se poate face o hartă a Europei împărțită pe rase, nu înțeleg de ce se vorbește mereu de rasă și nu de popoare, de tipuri și de însușiri.
Dacă popoarele nu sunt decât produsele istoriei, nu cu ajutorul istoriei naturale se pot cerceta. Numai știința socială și politică ne poate lămuri asupra evoluției și luptei dintre popoare.
Dacă se poate zice că există un tip german, francez sau englez, nu se poate zice că este o rasă germană, franceză sau engleză. Caracterele adevăratelor rase sunt permanente, iar însușirile popoarelor sunt variabile. Teoria germană, luată de altfel tot de la Francezi, că toată civilizația europeană se datorește blonzilor, floarea umanității, și că războiul este inevitabil între rase, nu ascunde în fond decât interese, pasiuni și prejudecăți încarnate.
E adevărat atâta doar: că axa civilizației datorită elitei unui popor trece de pe un domeniu pe altul. Nu știu cine a comparat elita unui popor cu o locomotivă, care singură are mișcare proprie, iar masa poporului e lungul șir al vagoanelor inerte care totuși ajung să meargă tot așa de repede ca și locomotiva.
Nu se poate nega că popoarele cu aproape aceiași civilizație tind a se asemăna din ce în ce sub raportul acelorași idei, credințe și instituții, care se răspândesc continuu în lumea întreagă.
Amestecul, încrucișarea și ușurința legăturilor tind a generaliza pretutindenea un singur și același tip de om.
În fiecare zi, la oră fixă, apărea proaspăt de sub teascurile tipografiei bordului „Ziarul Oceanului”, cu ultimele știri din lumea întreaga. Gazeta era citită cu o nespusă lăcomie. Toți se minunau, căci prea puțini erau cei care își dădeau seamă că gazeta era făcută de mult, din port, și nu avea liberă decât o coloană, care se completa pe bord cu telegramele primite prin undele hertziene ale telegrafiei fără fir.
În fiecare zi un ofițer, însoțit de un marinar, trecea pe punte de la un grup la altul, și instruia călătorii cum să se servească de centura de salvare în caz de naufragiu.
— Slabă speranță — ne spune râzând un căpitan italian de marină, venit în grupul nostru.
— Lăcomia și setea de reclamă a unor companii de navigație sunt groaznice și criminale. Atrag călătorii cu luxul și viteza, dar nu fac nimic pentru siguranța vieților omenești. Vă amintiți de naufragiul Titanicului? Ancheta a stabilit pe deplin că, fiind în prima cursă, a luat un drum mai scurt navigând mai sus decât trebuia. A riscat trecând în regiunea sloiurilor. Lovindu-se de un munte de gheață plutitor care i-a spintecat fundul, transatlanticul s-a înecat.
Comandantul a fost achitat, căci avea pe bord pe unul din directorii companiei, care i-a cerut să ia drumul cel mai scurt, deși mai periculos, numai să poată trâmbița în lume că a făcut traversarea Oceanului în timp mai redus decât toate celelalte transatlantice.
Cu învoirea comandantului am plecat trei inși să facem vizita întregului vapor — doi ofițeri de marină și un inginer naval.
Pentru înconjurul punților trebuie să faci o plimbare de vreo jumătate de kilometru. Puntea e atât de lată încât se poate așeza o linie de tramvai, rămânând loc pentru trotuare și vehicule. Coșurile sunt așa de largi încât un tren ar încăpea ca într-un tunel. În magaziile de provizii și în camerele refrigerente, se găsesc vreo treizeci mii kilograme de carne, cincisprezece mii de păsări, douăzeci mii ouă, zece mii jamboane, șase mii kilograme unt, două mii kilograme ceai și cafea.
Saloane luxoase cu pilaștri, panouri și vitraje, care îți dau iluzia că te găsești într-un vechi palat regal. Covoare de Persia și Smirna, mobile de mahon și palisandru. Candelabre imitate după lanternele vechilor nave olandeze. Pe ultimele construcții transatlantice sunt realizate pe deplin fantaziile lui Jules Verne.
La răsăritul soarelui, chiar în clipa când muchia aurie se ivește scânteind pe linia orizontului, la un semnal dat, se înalță deodată, pe toată lungimea vasului, marele pavoaz: sute de flamuri colorate flutură în adierea brizei de dimineață. La unul din vârfurile catargelor fâlfâie măreț drapelul înstelat al Statelor Unite, iar la celălalt — culorile germane.
La ora zece toată lumea e pe punte. Echipajul vaporului în ținută de ceremonie. Comandantul german spune câteva cuvinte pe englezește arătând grav spre steagul american. Un gornist dă un semnal lung și fanfara bordului începe imnul american. Mulțimea flutură batistele și niște stegulețe improvizate. Un cor monstru de sute de voci acompaniază fără măsură, notele metalice care vibrează prelungite în aer, până se pierd în largul oceanului.
Lângă mine doi tineri negri, eleganți, complet în tenis alb, deschid niște guri oribile cântând aprinși cu ochii țintă sus la drapelul american.
Un bătrân decorativ, c-o redingotă până la genunchi, se suie pe o estradă — primarul Filadelfiei care se întorcea de la Londra. Statură herculeană... cap interesant... barbă albă și coamă de leu bătrân. Vocea lui tunătoare domină larma mulțimii, forfotul mașinii și zgomotul valurilor. Citește tare, cu ton biblic, Convenția — declarația de independență a Statelor Unite și părți din Constituția redijată de Franklin. Invocă apoi solemn protecția lui Dumnezeu pentru Marea Republică. Și după ce amintește de Washington și Lincoln, se întoarce și, cu un gest larg îndreptat spre mulțimea emigranților, pronunță clar, în trei limbi, o francă declarație: „Noi suntem cosmopoliți!...” O rasă superioară a ieșit din măduva tuturor celorlalte rase... esența tuturor energiilor omenești și-a găsit loc în pământul făgăduinței... cu brațele deschise marea națiune îi primește pe toți pentru a-i face cetățenii unei patrii noi și binefăcătoare...
Desigur, mulți nu înțelegeau cuvintele rostite, dar toți urmăreau emoționați elanul apostolic al vorbitorului, care încheie cu un gest hotărât, arătând sus spre drapelul înstelat — emblema patriei — care fâlfâia maiestuos deasupra capetelor, în mijlocul oceanului.
Un grup de fete, cu stegulețe prinse în corsaje, încep să intoneze imnul național: flag of the free.
Drapelul oamenilor liberi, salutul nostru îți aducem ție!
Pe ocean ca și pe țărm tu fâlfâi mai mândru decât toate celelalte,
Lozinca noastră să se înalțe tot mai sus si fără încetare:
Unire și libertate acum și în totdeauna!”
Noi, cei din grupul latin, ne țineam retrași urmărind de departe desfășurarea solemnității. Doctorul italian, care ascultase cu mare atenție discursul Americanului, începu:
— N-am putut înțelege niciodată natura patriotismului american. Cum pot emigranții, moleculele acestea umane, mobile, disparate și flotante, să se modifice ca să formeze o masă omogenă, o conștiință comună, o nație distinctă cu noțiunea de stat și patrie? Cum pot fi cosmopoliți și patrioți în același timp? Cum pot emigranții, care urmăresc politica din țara lor de origină, să fie în același timp și buni patrioți americani?
— E drept — răspunse profesorul belgian care stătuse cinci ani în America — că emigranții au două patrii, dar asta numai în prima generație. Copiii lor se americanizează de mici. Un sociolog figura foarte bine patriotismul nostru cu un cerc care are un centru, iar patriotismul american cu o elipsă cu două focare. În țările noastre bătrâne ideea de patrie e așa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. În America apare în lumina proaspătă a prezentului, căci cetățenii ei n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent și mai mult încă din viitor. Pentru ei misterul nu-i în urmă ci înainte. Cu drept cuvânt s-a zis de multe ori ca America e în primul rând o societate mare economică și in al doilea rând o societate politică și istorică.
Tot scriitorul de care vă vorbeam a comparat patria, așa cum se înțelege în Europa, cu o mamă foarte bătrână, care ne-a dat sângele și laptele ei — venerată și adorată dintr-un instinct de aceiași natură ca religia și superstițiile ei. Simțim datoria s-o servim și să ne jertfim viața la nevoie, fără să ne gândim dacă nu avem mai multe obligații decât avantaje de la ea. Pentru Americani, patria, Marea Republica, este ca o femeie tânără bine înzestrată, luată de curând în căsătorie. Pentru ei patria este un cadru de activitate. Patriotismul american nu-i concentrat, nu cere o abnegație. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de orgoliu care se confundă cu sentimentul superiorității și al forței. Un patriotism burghez care nu pornește din imaginația și poezia trecutului. E datorat unui spirit public, viguros și clar al prezentului și al faptelor. Salvarea statului nu-i decât salvarea intereselor. În patriotismul lor, Americanii au orgoliu și iluzia unei mari misiuni în lume: tipul unei societăți noi, o mare democrație înțeleaptă, puternică și înfloritoare.
