Dulaii

Dulaii de Zaharia Stancu

1

Mie dați-mi vedea verde,

Unde-și pierde

Omul negrele gândiri,

Unde uiți de infamia

Și sclavia

Auritelor zidiri.

A. DEPĂRĂȚEANU

Valea nu era verde. Nu era verde nici dealul. Nici câmpul nu mai era verde. Nici pădurea. În vara aceea nici nu fuseseră. Numai în primăvară, începând de pe la Florii, întinderile se acoperiseră cu o pânză verde-palidă, subțire ca marama de borangic. Dar când rumânii ieșiseră la arat, chipurile lor începuseră să li se întunece, și inimile să li se strângă. Boii, arâniți numai cu paie ușor stropite cu apă sărată, scăpaseră din iarnă slabi, de stăteau gata-gata să-și dea sufletul. Caii așișderea. La îndemnurile băiețandrilor, care îi mânau când cu vorbe bune când cu sudalme, și-i atingeau uneori cu codirișca peste coastele ieșite prin piele ori peste șoldurile care fuseseră altădată pline, boulenii se opinteau în jug, cădeau în genunchi istoviți, încercând astfel, ei, cei lipsiți de grai, să spună că nu pot să meargă mai departe. Se ridicau însă peste câteva clipe, clătinându-se cuprinși parcă de beție și izbuteau să târască în urmă plugurile vechi și grele. Oamenii se lăsau cu toată greutatea trupurilor stoarse de vlagă pe coarnele plugurilor. Fierul scrâșnea și răsturna în urma lui peste corman bulgări mari, alburii, uscați și tari ca piatra, care spărgeau copitele nepotcovite ale vitelor și însângerau picioarele negre și desculțe ale plugarilor. Gândacii, pe care-i tăia în două plugul, erau lungi și gălbui, lipsiți de viață ca și pământul. Când pământul n-are putere, n-au putere nici vietățile care trăiesc în țărâna lui. Păsările călătoare dinspre miazăzi abia sosiseră și în primăvara venită de curând, care ar fi trebuit să fie jilavă, soarele neîndurător își arunca flăcările lui asupra șesurilor nesfârșite ca în miez de iulie.

Rumânii se adună în mijlocul satului, unde șoseaua care cotește spre gară e mai largă și unde primăria se află față în față cu școala mică și dărăpănată, cu săliță îngustă și cu o singură odaie mai mare, plină de bănci făcute cândva, mai demult, din scânduri peste care n-a trecut ascuțișul rândelei. Femeile rămân pe lângă casă și-și frământă mâinile de îngrijorare. Noi, copiii, stăm pe lângă rumâni, ceva mai la o parte. Altădată ne-am fi jucat. Acum nu mai avem nicio poftă de joacă. Nici putere nu avem să ne mai jucăm. Ne mulțumim să privim oamenii și să-i ascultăm. Mai bine nu i-am mai asculta, căci nimic care să ne bucure nu spun. Îi ascultăm totuși. Altceva nici n-am avea ce face. Pe ferestrele deschise ale școlii se aude glasul învățătoarei Berta Câmpeanu, care ține o lecție copiilor veniți la școală:

— Avem o țară mândră și frumoasă, cu munți înalți…

Nu vorbește pe dinafară; citește ce scrie în cartea de cetire…

— Cu pomi roditori și mândri feciori…

— Să ne mișcăm mai încolo. Nici noi n-o s-o supărăm pe doamna Berta cu vorba noastră, nici ea pe noi cu ce le spune copiilor.

— Le spune și ea ce scrie în carte…

— Uneori le mai spune și ce nu scrie în carte.

— Ne mai spune și nouă, nu numai copiilor!

Gruia Popozină a plecat cu ceata de oameni după el, s-a depărtat nițeluș de școală și s-a proptit iarăși în ciomag, cum fac toți țăranii când nu vor să se așeze jos, în praful de pe marginea șoselei.

Glasul învățătoarei nu se mai aude.

La o depărtare de mai puțin de o sută de pași de poarta școlii, se află patru cârciumi cu ușile date în lături, de dimineața până seara târziu. Cârciuma lui Voicu Buciuc e aproape prag în prag cu cârciuma lui Mareș, mocanul; numai drumul care coboară lin și ajunge în cătun, în Viorica, după ce trece gârla, le desparte; cârciuma lui Toma Ocî e ceva mai în susul satului; o desparte de primărie casa și aria largă a notarului Gică Stănescu. Toma Ocî e supărat foc; de la un timp a deschis cârciumă chiar peste drum de el Oniță Galani, care mai înainte era trepăduș pe lângă misiții de grâne.

Mai erau și alte cârciumi în sat; una a lui Boboc, la marginea satului, spre Stănicuț, alta, a lui Bucur, lângă gară. Se mai deschiseseră cârciumi și în Viorica, în cătun. Dar acum, cârciumile erau aproape goale. Nu le mai călcau pragul decât acriturile satului, care trăiau din leafă, popa Tomiță Bulbuc, care se plângea că mereu i se aprinde gâtul și cei câțiva bogătani care aveau hambarele și pătulele pline de bucate și pe care seceta, care începea să se arate, nu-i îngrijora.

— Dacă acum e atât de cald, ce-o să fie la vară!

— O să se aprindă pământul, nene Gruia…

— De s-ar aprinde, să ardă de la un capăt la altul, să nu scape picior de om.

Gruia Popozină e un rumân de aproape patruzeci de ani. Are casa plină de copii, băieți și fete; băiatul cel mare, Dănilă, caută să intre pe undeva slugă, până i-o veni vremea să plece la oraș, la armată. Ochii lui Gruia Popozină sunt mari și negri și sprâncenele zburlite și groase nu-i pot acoperi, după cum nici mustața ca vrabia, în care au început să răsară, ca și la tata, fire albe, nu poate să-i acopere gura. Obrajii îi sunt uscați și osoși. Nu-i place cum vorbește Pascu Ologu.

— Să nu scape picior de om!! Asta nu se poate, Pascule. Pierim noi, dar boierii scapă. Se trag la munți, la răcoare. Ba mai pleacă și prin străinătăți, cum a plecat cu cocoană cu tot, boier Miliarezi de la Băneasa.

— Asta așa e; boierii scapă de toate belelele.

— Câștigă mult, căci mâinile noastre pentru el lucrează.

— Plătesc dări puține.

— Când le plătesc…

— Dacă le vine timpul să-și facă armata, ajung ofițeri…

— Pe aici ne bat cu harapnicul ori cu bastonul, la armată ne snopesc în bătăi cu cravașa.

— Numai cu cravașa? Și cu latul săbiei ne bat.

— Și cu pumnii.

— Și cu picioarele.

— Te culcă la pământ și te pisează cu cizmele lustruite până verși sânge. Eu am făcut armata.

— Dar care dintre noi n-a făcut-o și nu i-a gustat amarul?

Pe când sporovăiau rumânii, unul aruncând o vorbă, altul alta, a ieșit din cârciuma lui Voicu Buciuc și a intrat în ceata oamenilor, rezemându-se de ulucile școlii, popa Tomiță Bulbuc, cu ochii și cu nasul roșu. Rumânii i-au răspuns la bună ziua, înclinându-și ușor capul și unii, mai bătrâni, chiar scoțându-și căciulile.

— Ei, taică tăiculiță, tot nu vreți să vă puneți lacăt gurii? Păi se poate, taică tăiculiță, armată fără bătaie? Nu se poate, taică tăiculiță, nu se poate, că bătaia e ruptă din rai…

— Îți e ușor, părinte Bulbuce, să vorbești așa, că sfinția ta armata n-ai făcut-o și nici băieții sfinției tale n-au s-o facă; pe amândoi i-ai trimis la învățătură și-i pregătești pentru popie… Dar noi… Noi n-avem nicio scăpare. Mi se strânge inima când mă gândesc ce-l așteaptă pe Dănilă al meu la militărie…

— Fără bătaie, taică tăiculiță, nu se poate la armată… Ei, dacă v-aș putea bate și eu! Cu bătaia v-aș aduce pe toți la biserică!…

— Și de ce nu ne bați, părinte Bulbuce?

— Sunt față bisericească, taică tăiculiță…

— Față bisericească!… Dar de înjurat de ce ne înjuri, părinte Bulbuce?

— Ei, vă înjur! Mai îmi scapă și mie o vorbă-două din gură, uneori…

— Cam des îți scapă, părinte Bulbuce…

Diș, veteranul care e gornistul fără leafă al satului, ca orice bătrân care știe că nu mai are mult de făcut umbră pământului și din această pricină mai calcă din când în când pe la biserică, încearcă să ia apărarea popii.

— Lasă-l în pace pe părintele Bulbuc, Gruia. Mereu te iei în colț cu sfinția sa. El ne înjură, dar tot el se roagă lui dumnezeu pentru păcatele noastre… Când am plecat la 77 în războiul cu turcii, popa Bulbuc cel bătrân ne-a spovedit și ne-a ajutat dumnezeu de ne-am întors sănătoși acasă…

— Dar câți ați plecat în război de aici din Omida, moș Diș?

— Șapte, Gruio, numai șapte, că pe atunci satul era mic.

— Și câți v-ați întors?

— Apoi de întors numai eu m-am întors, că ceilalți și-au lăsat oasele pe la Plevna…

În biserică, unde ne ducea cu cârdul duminica dimineața învățătoarea Berta Câmpeanu – era ordin ca în fiecare duminică școlarii să fie duși la biserică – se afla atârnat pe un perete, între sfinți, un tablou înrămat pe care erau scrise cu litere mari de tipar șase nume:

OPREA ION

VASILE GHEORGHE

STAN ION STAN

BLEJU ILIE

FLOREA LIXANDRU

CREȚU NICULAIE

O cunună de frunze verzi era zugrăvită în jurul acestor nume. Dedesubtul numelor scria cu litere ceva mai mici:

Glorie lor

Au murit pentru patrie.

Noi eram dezbrăcați și desculți. În biserică era frig și lespezile de piatră de sub tălpile noastre erau reci ca gheața. Dârdâiam, ne clănțăneau dinții, ne ștergeam cu mâneca zăbunului rupt nasul, dar trebuia să stăm neclintiți și tăcuți în rânduri. Ne uitam la tabloul cu cei căzuți în război și le silabiseam numele. Ne uitam la sfinții uscați, zugrăviți cu vopsele ieftine pe ziduri. Aveau și ei vestmintele crăpate de vechime.

Pe unde căzuseră bucăți de vopsea, se vedea tencuiala vânătă a zidului. Vestmintele sfinților păreau cârpite cu petice rupte din același sac. Noi ne uitam tăcuți la sfinți. Sfinții se uitau tăcuți la noi. Noi clipind din ochi. Ei cu ochii stinși și împietriți.

În timp ce popa și dascălii onănăiau pe nas rugăciuni pe care nu le înțelegeam, atât de repede erau rostite, ne mai uitam și pe la ceilalți oameni care se aflau în biserică: trei-patru babe și trei-patru moșnegi mai la o parte, și în față, aproape de altar, așezați în jilțuri vechi de lemn, bogătanii satului cu nevestele lor. Pe spatele fiecărui jilț era scris cu litere mari, galbene, numele stăpânilor acestor jilțuri:

IORDACHE DIMAN

ILIE ILIUȚĂ

GUȚĂ CARABAȘ

DUMITRU CARABAȘ…

Cârciumarii își aveau și ei jilțurile lor, dar ele rămâneau aproape totdeauna goale. Nimeni nu avea voie să se așeze pe ele. Mama, dacă venea câteodată pe la biserică, sta într-un colț, în picioare. La fel și celelalte femei sărace ale satului. La miruit, bogătanii treceau întâi. Erau și mai aproape de ușa altarului unde slujea popa Bulbuc. Pe ei, fiindcă aruncau mai mult în căldărușă, popa Bulbuc îi miruia cu grijă. Pe noi ne mânjea cu mătăuzul pe unde nimerea: pe la nas, pe la bărbie, pe la urechi… Nu ne supăram. Ne mai uitam odată la sfinții rupți și ne părea rău că-i lăsăm acolo, singuri și nemișcați în frig, și plecam. Sfinții se uitau și ei la noi. Pe urmă se uitau numai la bogătanii, cu care popa mai sta de vorbă lângă altar și care erau singurii ce aveau vestminte groase și călduroase, nepeticite… Ajunși acasă, ne încălzeam pe lângă sobă, dacă se întâmpla să fie soba caldă…

— Au murit mulți rumâni în războiul cu turcii…

— Au murit, Gruio, cum să nu moară! În război mor mulți oameni.

— Dar câți boieri au murit în acel război, părinte Bulbuce?

— Or fi murit și boieri, care erau ofițeri, însă nu puteau să moară mulți. Boierii sunt puțini la număr…

— Dacă sunt puțini, de ce este totul al lor? Și moșiile, și pădurile…

— Păi, taică tăiculiță. Așa scrie la legea legilor, că fiecare are ce moștenește și ce mai poate aduna cât trăiește…

— Afurisită lege…

— Iar la război trebuie să meargă țăranii, că ei sunt mulți. Oricâți ar muri, tot nu li se pierde sămânța… Soldați câți vrei, taică tăiculiță, câți vrei…

Amintirea războiului de la 77 era încă vie în mintea tuturor. Pe aici, prin Omida, pe drumul mare care vine dinspre Rușii de Vede, trecuse spre Dunăre cea mai mare parte a armiilor rusești. Satul cunoscuse piota care rămânea în luncă o noapte pentru dormit în corturi și o zi pentru odihnă, și căzăcimea călare care își întindea tabăra și-și aprindea focurile sus, pe deal. Erau rușii, după spusele vârstnicilor care-i văzuseră, mulți ca frunza pădurii și ca iarba câmpului. Veneau ca o apă mare, domoală, poposeau, cântau și jucau pe linia satului, de brâu cu muierile și cu fetele, se odihneau oleacă – oameni osteniți veniți de departe – și plecau, pentru ca a doua zi spre seară să sosească alții. La Turnu se resfiraseră de-a lungul Dunării și răzbiseră, prin câteva locuri, dincolo, pe pământ bulgăresc.

Mai târziu, după ce începuse războiul de-a binelea, pe același drum, urcau spre Rușii de Vede jalnicele convoaie ale prinșilor turci, însemnând zăpada ici și colo cu trupurile celor care cădeau înghețați și nu se mai ridicau. După un an și ceva, când războiul se sfârșise, armiile rusești se trăseseră spre țara lor de la răsărit.

— Au murit mulți soldați de-ai noștri atunci. Dar ce era armata noastră? O mână de oameni! Au murit mult mai mulți ruși, că ei au mers războindu-se până dincolo de Balcani, adânc, în turcime…

Veteranul cu mustața albă clipește des din ochii care i-au rămas încă vioi. Poate că se vede plecând la asalt. Poate că mai aude prin amintire sunetul de îmbărbătare al goarnei lui cu care s-a întors acasă și care atârnă în primărie, prinsă într-un cui, cu buzele ușor stâlcite…

— Au murit mulți ruși. Soldați au murit mulți… Că la război moare totdeauna soldatul… Robi noi, la boierii noștri, robi ei, la boierii lor…

— Războiul din 77 a făcut din țara noastră o țară care nu mai plătește bir la turci… De atunci bogații s-au îmbogățit și mai mult, iar casele săracilor au ajuns mai goale, mai sărace…

Gruia Popozină avea sufletul amar și asta se vedea nu numai din vorbele care-i ieșeau din gură, dar și din glasul lui care își pierduse parcă frumusețea. Suna trist, așa cum sună trist un fluier cu care cântă omul necăjit ca să-și alunge gândurile care i-au furat liniștea.

— De ce dai tu, măi Gruio, totdeauna cu clonțul în boieri și-n avuți?

— D-apoi în cine ai vrea să dau, părinte Bulbuce? Nu cumva tot în ăștia care sunt la fel de amărâți ca și mine?

— Într-o zi ai să dai de dracu, taică Gruio, de dracul ăl bătrân, taică tăiculiță…

Popa a plecat clătinându-și capul. A intrat în cealaltă cârciumă, a lui Mareș. Le lua pe rând, de cum se lumina de ziuă până târziu de tot, după scăpătatul soarelui.

— Grozav trebuie să-l ardă gâtul pe popă!…

— Ca și pe notar.

— Ca și pe Juvete, jandarmul…

— Dacă e arșiță și secetă…

A sunat la școală clopoțelul. Copiii s-au strecurat afară. Loviți în creștete de arșița soarelui, n-au mai sărit și nu s-au mai jucat ca altădată, când venea notarul la gard și-i înjura că-l tulbură cu glasurile lor. S-au așezat cuminți în țărână, pe lângă zidul școlii, în dunga îngustă de umbră.

— O să ne moară copiii de foame. O să murim cu toți, de foame, dacă nu vine ploaia să pună capăt secetei.

— Poate nu murim, Gruio. O să ne sară în ajutor stăpânirea.

— Parcă n-ai cunoaște stăpânirea, Pascule…

Pascu Ologu s-a gândit o clipă, apoi a răspuns:

— Dacă nu ne-o ajuta stăpânirea, o să ne ajute boierii… Muncim pe moșiile boierilor, suntem robii lor. Nu ne vor lăsa să pierim.

— Parcă n-ai cunoaște boierii, Pascule… Boierii nu sunt una cu stăpânirea? Pentru stăpânire ești bun la armată, la război, la plata dărilor, la munca pe moșie… Când e să te ajute, te ajută ca funia pe spânzurat…

Chipurile oamenilor s-au posomorât și mai mult. Și mai mult s-a înfierbântat țărâna sub flăcările nimicitoare ale soarelui, care urcase spre cumpăna cerului orbitor de luminos.

Iarna fusese aspră, mai mult uscată, cu zăpezi de un lat de palmă, care, căzute peste șesurile înghețate, deveniseră, ca pulberea, jucăria vânturilor.

Înviorarea care cuprinsese cât de cât pământul la sosirea primăverii, când cerul se dezgolise de norii seci, n-avea să țină. Pământul, până unde ajungea fierul plugului și ascuțișul cazmalei, și chiar mai în adânc, era lipsit de umezeală, de sevă.

Când au venit, de dincolo de Dunăre, bulgarii, înaintea Paștilor, să înceapă munca la grădinile lor de zarzavat de peste gârlă, s-au apucat cu mâinile de cap.

— Credeam că numai la noi, în Bulgaria, sunt semne de secetă. La voi e mai rău..

Gârla, care în fiecare primăvară sta gata să se reverse peste maluri și uneori se și revărsa, înecând o jumătate de sat, era acum o șuviță de apă îngustă de puteai s-o sări fără să-ți stropești tălpile.

— N-a plouat nici sus, la dealuri.

— N-a căzut zăpadă nici în munți.

— Iarnă și primăvară ca asta nu s-au pomenit de când e lumea lume.

— Nu putem să ne punem nădejdea în gârlă.

— Peste o săptămână, două, seacă de tot.

Oameni harnici și dârji la muncă, grădinarii bulgari, care țineau cu chirie de mulți ani locurile din luncă, nu s-au dat bătuți. Au chemat băieții satului cu cazmale, plătindu-i cu treizeci de bani pe zi, și-au început să sape pământul negru și gras, adâncind fântâni și gropane.

— O să găsim apă să ne udăm zarzavaturile, chiar de-ar trebui să sfredelim pământul până în miez.

N-a fost nevoie să sfredelească grădinarii pământul până în miez.

Înainte, dacă voiai să faci un gropan în luncă, săpai cam cât statul unui om și apa mustea limpede din pereții tăiați proaspăt, iar dacă doreai să dai peste izvorul gros și rece, mai adânceai gropanul cu trei-patru palme.

Ca să ajungă la apă, grădinarii au pus flăcăii de-au săpat gropănașe de trei-patru ori mai adânci decât de obicei.

— Apele s-au tras la adâncuri, bai Gheorghe…

Bai Gheorghe, care era căpetenia grădinarilor și păstra pungociul cu gologani sub cap când dormea, și sub brâul de lână, lat și cafeniu, în timpul zilei, se uita în fundul adânc al gropanului, unde abia licărea apa și se scărpina la ceafă.

— O să fie secetă cum nu s-a mai văzut din bătrâni…

— Seceta aduce foamete.

— O să fie rău de tot de voi, rumânii. Am primit veste de-acasă, că pe la noi ploile s-au îndurat și-au mai stropit pământul.

— O să fie rău, rău de tot bai Gheorghe…

Cu banii luați de la grădinari, flăcăii se duceau la gară și cumpărau câte o pâine neagră de la brutăria de lângă conac. Se întorceau cu ea subsuoară acasă, ciugulind-o pe margini.

— Când s-o termina lucrul la bulgari, ce ne facem?

Satul rămânea, de dimineață până seara, cu ochii pe cer și aștepta ivirea unui smoc de nor care să crească negru, să acopere slăvile și să cearnă asupra ogoarelor sau luncilor o răpăială de ploaie. Dar cerul rămânea senin și gol, de un albastru închis ca floarea inului, iar soarele se apropia tot mai mult de pământ și-l dogorea cu flăcările lui neîndurătoare.

— Ce să facem, nene Popozină? Să aruncăm semințele în brazdă?

— Să le aruncăm. Poate tot o să cadă ploaie…

— Boierii nu ne-au scos la arat pe moșii. Parcă nici n-ar fi primăvară…

— Cioclovinele nu vor să păgubească semănând porumb și secară. Dacă e secetă, pierzi ce-ai semănat… Ei nu vor să rizice[1] nimic. Dar noi trebuie să încercăm. Nu ne putem lăsa în voia soartei. Poate totuși dă ploaie…

Rumânii își araseră cu chiu cu vai, sleindu-și vitele de puteri și sleindu-se deopotrivă și ei, puținele locuri pe care le aveau și semănaseră porumb și mei printre bulgării mari și albi, tari ca piatra. Râvneau și așteptau cu atâta putere ploaia, încât nu le venea să creadă că dorința lor nu va fi împlinită și așteptarea lor va rămâne zadarnică.

Noi, copiii, cum învățasem de mici de tot de la alții, căutam să amăgim puterile nevăzute, să le păcălim. Ne adunam la fântână, scoteam o ciutură de apă și-o răsturnam peste o grămadă de praf. Frământam noroiul cu mâinile și din clisa neagră făuream două păpuși: una cu chip de bărbat, alta cu chip de femeie. Le întindeam la uscat, la soare, pe câte o tinichea… Cât ai zice pește, le și usca soarele. Ne strângeam în jurul păpușilor de lut uscat și, cu capetele goale cum se obișnuiește să stai când te afli în apropierea unui mort, începeam să jelim din băierile inimii:

A murit tatăl soarelui…

Și-o să-nvieze muma ploii…

Ne prefăceam că plângem moartea tatălui soarelui, și uneori ne prefăceam așa de bine, că ne curgeau și lacrimile. Luam cele două păpuși uscate. O îngropam pe cea cu chip bărbătesc, jelind-o:

A murit tatăl soarelui…

Pe cealaltă o duceam și-o aruncam în jgheabul fântânii, cântându-i:

Și-o să-nvieze muma ploii…

Păpușa de lut se muia și se topea. Apa devenea noroioasă. Stropeam cu ea fetele din cârdul nostru.

Dar puterile tainice și nevăzute nu se lăsau nici amăgite, nici păcălite. Tatăl soarelui nu murea și muma ploii nu învia. Arșița continua să ardă și să scorojească pământul. Văzduhul continua să fie fierbinte ca plumbul topit.

Grâul, care fusese semănat de cu toamnă, abia răsărit, începuse să bată în galben și să se ofilească. Porumbul, pe unde răsărise, se ridicase ceva mai sus de glezne, își pierduse culoarea verde apoi se înnegrise, de parcă trecuse peste el un vălătuc uriaș de jărăgai. Iarba, câtă apucase să răsară, se sfrijise și se uscase. Când umblai, ți se sfărâma sub picioare și se prefăcea în pulbere.

Adia uneori vântul, ca venind de pe o gură de cuptor încins, scorojind și pârjolind și mai mult câmpurile. Atunci se ridicau deasupra pământului nourași de praf fierbinte.

Salcâmii purtau pe crengi frunze mici, galbene. Umbra lor era rară ca umbra unor schelete înalte.

Nici nu apucase să vină vara și gârla secase. Nămolul de pe fundul ei se schimbase în țărână cenușie, pe care vântul de foc, când sufla mai tare, o lua pe aripile lui și-o purta peste sat și departe, departe, peste câmpuri. Rămăseseră pe fundul albiei pietrele albe. Soarele le arsese. Pietrele plesniseră. Dacă luai una în mână și strângeai pumnul, piatra se sfărâma ca o bucată de cretă moale.

Broaștele și brotăceii, șerpii de apă și buhaii de baltă, își căutase la început ascunziș în buruienile mai grase ale malurilor, pe urmă, când și aceste buruieni se uscaseră, muriseră. Trupurile broaștelor nu putrezeau. Le uscase soarele. Zăceau pe maluri și în ierburile arse ale luncii, cu pântecele albe în sus, cu brațele întinse și cu lăbuțele închise.

Pe dealurile și pe câmpurile semănate, pe unde acum, în toiul verii, ar fi trebuit să fie înalte și bogate lanuri de grâu ori nesfârșite păduri de porumb înalt și gras, mustind de puterea pământului, încă din primăvară, de cum simțiseră venind pârjolul năprasnic al verii de flăcări, sătenii dăduseră drumul vitelor.

— N-o să avem grâne vara asta.

— Nici porumb.

— Să dăm drumul vitelor în semănături și pască.

— Cel puțin ele să prindă puțină putere.

Vitele păscuseră ce putuseră să prindă în bot – firele ofilite și mărunte de grâu, lujerii veștezi ai porumbiștilor, măceșii vineți ai răzoarelor. Pojarul năpădise curând toate întinderile.

— Câmpurile s-au acoperit cu cenușă…

— Să ducem vitele să pască în luncă…

Acum vitele, slobozite pe lunci după ce câmpurile rămăseseră goale și negre, scormoneau țărâna aspră cu boturile însângerate, căutând rădăcinile ierburilor ghimpoase, de sărătură, și ale scaieților. Cât era ziua de lungă, chinuite de foame, umpleau văzduhul cu mugetele lor triste ca niște neputincioase gemete de durere și de răzvrătire împotriva cerului care nu dăruia ploaie și a pământului care tot mai mult semăna ca piatra stearpă.

Se mai găseau prin arii resturi de șuri de paie, ori câte o căpiță, două, de coceni, dar sătenii le acoperiseră cu mărăcini și le păzeau cum își păzeau ochii din cap, să nu se apropie vreo gură de vită de ele.

— Trebuie să păstrăm puținul nutreț pe care-l avem pentru la iarnă.

— Ce-o să le dăm vitelor să mănânce la iarnă?

— Dar noi ce-o să mâncăm? N-avem cu ce să ne astâmpărăm foamea acuma, dar la iarnă, dar la primăvară?…

— O să mai trăim noi până la primăvară?

— Suntem oameni. Ne-om mai descurca…

Puțini puteau să se descurce… Primarul și câțiva bogătani, popa și notarul și perceptorul cel gras, căruia pântecul îi începea de la nodul gâtului, jandarmul și cântăreții bisericești, adică toți care aveau o leafă și puteau să-și cumpere de-ale gurii ori care aveau hambarele și pătulele pline din vara și toamna cealaltă.

Câți erau dintre aceștia în sat? Puteai să-i numeri pe degete.

Se descurcau, și încă bine de tot, logofeții boierești și administratorii moșiilor, care aveau în mâinile lor cheile marilor magazii și hambare de pe la conacele pline ochi cu grâu și porumb.

Până spre primăvară noi mâncasem mai ca lumea: mămăligă cu varză și cu zeamă de varză într-o zi, mămăligă cu praz ori cu ceapă în alta.

Și zilele treceau fericite. Da. Zilele treceau fericite.

De asta ne-am dat seama mai târziu, când văzduhul începuse a mirosi a secetă. Atunci mama ne micșorase porțiile de mămăligă, abia ne dădea câte o felioară la prânz. Ne trezeam dimineața.

— Mamă, mi-e foame…

— Așteaptă, băiete, că acuș-vine prânzul.

Așteptam și venea prânzul. Greu venea, dar venea…

Seara, înainte de a ne podidi somnul, iarăși grăiam:

— Mamă, mi-e foame…

— Culcă-te, maică, și dormi, că acuș vine dimineața.

Ne culcam și dormeam. Visam că mâncam lipii calde, cum văzusem că mănâncă băieții cârciumarului. Ne răsuceam în somn ca puii în frigare, dar dormeam și visam, și timpul trecea, și noi trăiam.

Varza se terminase și scosesem butoiul la soare, îl umplusem cu apă să-și piardă mirosul și să nu-i sară doagele.

Se terminase și snopul de praz, se terminase și ceapa.

— Ce-o să mai mâncăm mamă?

— Așteptăm să răsară ștevia, maică… Să răsară și susaiul…

Când auzeam de ștevie, ne aminteam de gustul ei acrișor și ne lăsa gura apă. Oala era mare, ciorba nu se da cu măsură. O să mâncăm până o să ni se umfle burta. Era bun și susaiul cu oțet.

Dar ștevia nu răsărise. Nu răsărise nici susaiul…

Scormonisem pământul, smulsesem rădăcinile de ștevie, de susai și de lobodă și le rosesem ca șoarecii.

— Băgați de seamă, maică, să nu roadeți rădăcini de bozii. Sunt otrăvitoare.

— N-avea grijă, mamă, le cunoaștem. Sunt albăstrii și dacă le pui pe limbă, le simți amărăciunea.

— Să nu mestecați nicio rădăcină amară…

— N-o să mestecăm…

Alergasem după fragi și mure în crângul de la Saele. Nu găsisem nici iarbă, necum fragi și mure.

Ne adunam în ceată la fântână, ca altădată când ne zbenguiam până ieșea sufletul din noi. Dar acum nu ne adunam să ne jucăm. Foamea care ne chinuia ne îmbătrânise parcă peste noapte. Orice bucurie ne secase din inimă. Eram triști și îngrijorați. Scoteam apă din fântână, opintindu-ne câte doi-trei să facem să ajungă până la fund ciutura grea de lemn. Sorbeam câteva înghițituri pe stomacul gol. Ne răcoream mâinile și obrazul. Ne simțeam mai bine. Ne sfătuiam ca niște oameni în toată firea.

— Să mergem la Adâncata, spre Rușii de Vede – își dăduse cu părerea Trăcălie, care era mai mare de ani și mai înalt decât noi toți. Acolo nu e crâng mărunt ca la Saele, ci o adevărată pădure. Pământul trebuie să fi păstrat ceva umezeală. Or fi răsărit și-or fi crescut fragii și murele…

Am și văzut în fața noastră pădurea răcoroasă, plină de fragi și de mure. De ce nu ne-om fi gândit până acum? De ce am lăsat să treacă atâta timp? Cine știe câți fragi or fi crescut și-or fi și putrezit!… Fragii nu țin mult. Se coc repede și se trec și mai repede. Mai mult țin murele… O! ce dulci sunt fragii și ce aromați! Sunt roșii și mustoși și cresc unii lângă alții printre frunze late, crestate pe margine. Murele au gustul dulce-acrișor! Dacă te grăbești când le mănânci, îți mânjești buzele și bărbia cu zeama lor vânătă!

Ne și lingeam buzele plesnite și uscate, care din pricina salivei sărate ne usturau.

Ne-am înțeles când să plecăm și câți să plecăm, și a doua zi, ciurdă, am pornit-o pe drumul Rușilor de Vede, pe care îl cunoșteam așa de bine, spre pădurea de la Adâncata, unde bunicii noștri ținuseră în vremurile vechi stupăriile de unde se întorceau toamna acasă, la bordeiele lor, cu putinicile pline de miere.

Plecasem de cum se luminase de ziuă, ca să ajungem mai curând. Ne tarșâisem picioarele peste câmpurile negre și arse, care parcă erau acoperite cu jar, așa frigeau, prin aerul greu și arzător și ajunsesem la marginea pădurii spre amiază.

Ne-am potolit setea la fântâna din vâlceaua de lângă șosea și-am încercat să ne răcorim, spălându-ne obrazul și mâinile cu apa leșietică, amestecată cu lintiță care mirosea a pământ jilav.

Pierise răcoarea de altădată a pădurii. Printre frunzele mărunte și răsucite ne urmărea, aproape ca și pe câmp, fără cruțare, focul soarelui.

— Am luat drumul în tălpi degeaba, Trăcălie… Nici aici n-au prins rod vrejurile de fragi și mure…

— Acum, că tot am venit, să mai căutăm, să nu ne dăm bătuți de la început.

— Numai să găsim cevașilea, cât de puțin…

Am umblat tăcuți, că nu mai aveam demult glas să cântăm și să hăulim și ne obișnuisem să vorbim rar și încet, și triști de zadarnica noastră osteneală, până ce picioarele au început să ne tremure. Sfârșiți de puteri, ne-am culcat unde ni s-a părut că umbra e mai deasă.

— Aici o să ne albească oasele, a îngăimat Tutanul, care deși părea voinic, era măcinat pe dinăuntru, ca toți ai casei lor, de oftică.

Avea buzele albe și crăpate și ochii lui, trași în fundul capului, păreau stinși. Nu mai licărea în ei decât un sâmbure de lumină, mărunt ca bobul de mei. Ne era teamă să nu-și sfârșească zilele acolo, departe de sat. Cum l-am fi putut duce mort, pe brațe, sleiți de puteri cum eram cu toți?

— Lungiți-vă cum vă vine mai bine și odihniți-vă. Nu faceți nicio mișcare. Suntem osteniți, asta e totul. Dacă ne odihnim nițeluș, o să ne venim în fire și-o s-o luăm încetișor spre casă.

L-am ascultat pe Marinică Iepure.

Eram învățați să-l ascultăm, fiindcă el spunea totdeauna, deși nu era mai în vârstă decât noi, cuvinte bine chibzuite.

Pământul era tare și zgrunțuros, însă nouă ni s-a părut că e mai moale decât puful. Pe mine m-a cuprins un somn asemănător cu leșinul. Mult timp am trăit ca într-un fel de vis. Mi se părea că trândăvesc într-o pădure bătrână, verde, în ierburi înalte de sipică și că pe crengi, printre frunze bogate, deasupra mea, atârnă pâini mari, albe, cu coaja ușor răscoaptă. Mi-era lene să mă scol și să aplec creanga. Îi făceam semn cu mâna. Și creanga, la semnul meu, se apleca. Întindeam mâna, culegeam pâinea și o frângeam în două, murmurând:

Lună, lună nouă,

Frânge pâinea-n două

Și ne dă și nouă…

Mâncăm în visul meu, cu pofta cu care aș fi mâncat de adevăratelea, întâi coaja rumenă, apoi miezul moale și dulce pe care, înainte de a-l înghiți, îl mestecam mult între fălci. Terminam repede pâinea. Făceam un semn, creanga se apleca, rupeam altă pâine și o mâneam și pe aceea. Mă rușinam că mănânc atât de mult și nu mă mai satur. Bunica aspră de la Cârlomanu, ridica bățul, mă amenința cu cotonogeala și se răstea la mine:

— Nesătulule, mai lasă și altora rândul…

— E pădurea plină de pâine, bunică. Dacă îi mai este cuiva foame, n-are decât să întindă mâna, să rupă o pâine ori mai multe, și să se sature…

— Bagi în tine ca într-un sac fără fund. Parc-ai fi spart…

— Da… Parc-aș fi spart…

Mă știam supt și uscat ca un țâr și bunica-mi spunea că sunt spart. Am început să râd. Am simțit cum mă ustură buzele. Și m-am trezit. Se treziseră și ceilalți. Îmi plesniseră și mai tare buzele albe și uscate. Un fir de sânge spălăcit mi se scurgea pe bărbie. L-am șters cu dosul mâinii. Gura îmi era plină de saliva amară și mi se părea că pădurea e învăluită în fum și că se clatină, ca și cum întreg pământul, pus într-un leagăn uriaș cu baierele legate de cer, s-ar fi clătinat.

— Marinică, îmi vine amețeală…

— O să-ți treacă. Ai dormit cu fața în sus. Te-a ajuns soarele și te-a bătut la cap.

— M-am culcat pe-o coastă. Poate că m-am răsucit în somn și-am rămas cu fața în sus. Somnul meu a fost mai mult leșin decât somn…

— Se întâmplă uneori să nu-ți dai seama dacă ai dormit ori ai fost leșinat.

Soarele se lăsase în jos, spre apus, și-și mai ostoise dogoarea.

— Să mergem, fraților.

— Să mergem, Trăcălie.

— Nu trebuie să ne grăbim.

— Eu zic să trecem pe la gară, să bem câte o gură de apă. Dacă ocolim nițel, gara e în drumul nostru. Ne întoarcem acasă pe linia ferată.

— E bine și pe linia ferată.

Am ieșit din pădure și nemaicăutând poteca am luat-o de-a dreptul spre gara Troian, ce era așezată în apropierea vechiului drum de cărămidă arsă care, pornind de la Dunăre, trecea pe aci și se pierdea spre munții din spre apus – drum făcut de soldații împăratului Traian cu două mii de ani în urmă, și căruia noi îi spuneam Troian. Drumul vechi era acoperit cu pământ, dar i se mai cunoșteau marginile. Dacă înfigeai plugul mai adânc, ori cazmaua, ajungeai la cărămida roșie de dedesubt, care era mai tare decât piatra.

Am trecut pe lângă curțile boierești ale lui Gogu Cristofor. La case erau storurile trase, prin curte umblau după treburile lor slugile. Magaziile și hambarele aveau uși grele, îmbrăcate în fier și erau încuiate cu lacăte mari cât plosca. Ne-am apropiat de uluci, cu gândul nemărturisit c-o să ne vadă o slugă mai miloasă de pe la bucătărie, o să priceapă ce e cu noi și-o să ne dăruiască niscaiva resturi de mâncare. Nu ne-a văzut nicio slugă, ori poate că ne-a văzut dar s-a făcut că nu ne vede. Ne-au adulmecat însă dulăii mari și grași ai boierului și s-au repezit la noi în landră, arătându-ne colții lor mari și ascuțiți și lătrându-ne furioși. Le ieșeau flăcări de mânie din ochi, că am cutezat să ne apropiem de uluci și să ne uităm printre ele în cuprinsul curților boierești. Ne-ar fi sfâșiat. Noroc însă că între noi și ei se aflau ulucile înalte și groase și porțile bine zăvorâte. Ne-am îndepărtat de uluci. Abia atunci dulăii s-au mai potolit.

— Sunt grași dulăii boierului.

— De ce n-ar fi grași? Mănâncă, dorm și când trece cineva pe lângă curtea boierească, latră. Dulăii boierești nu sunt bolnavi de oftică, așa cum sunt eu, și n-au răbdat în viața lor de foame. Nici n-or să rabde. Boier Gogu ține la ei mai abitir decât la logofeți. Câinii nu cer leafă. Numai mâncare. Logofeții mănâncă, iau leafă, mai și fură, că nu se poate logofăt fără mână lungă…

Tutanul, alb ca varul, abia se ținea pe urma pașilor noștri, deși noi ne târam iavaș-iavaș. Mergea ce mergea, sprijinit de umărul lui Marinică Iepure, se oprea și se odihnea, apoi își continua drumul.

— Și la logofeți ține boierul, că și ei îi păzesc averea. Nici logofeților nu li s-a lipit pântecul de șira spinării…

Eram opt băieți din Omida: eu, Trăcălie și Tutanul, Marinică Iepure și Turturică, Gângu și Treașcă cel mic, care venise cu Lambe din Viorica, toți uscați și galbeni de nemâncare, aproape goi, pe câmpul negru și fără margini… Opt băieți eram și opt umbre…

În amurg, umbrele sunt mai lungi. Erau lungi și ni se târau legate de picioare și umbrele noastre – umbrele unor umbre.

Cunoșteam gara de la Omida și cunoșteam și gara de la Troian. Gara ne atrăgea. Ne duceam deseori la gară. Vedeam cum sosesc, cum se opresc și apoi cum pleacă mai departe trenurile pline de oameni. Ni se părea că și noi călătorim, că venim de departe și că plecăm și mai departe, undeva în lume, cu trenul. Călătoream cu gândul… Ne mulțumeam și cu acest fel de călătorie… După ce trenul pleca și se pierdea în tăietură, și peronul rămânea pustiu, ne făceam de lucru pe lângă magazii, scormonind prin țărână și culegând nasturii de plumb căzuți de la sacii care plecau plumbuiți la gură și încărcați cu grâu în vagoane deschise, spre Dunăre. Ne jucam cu acești nasturi, îi topeam în tigăi și din plumbul moale încercam să ne facem jucării: un cal, o vacă, o capră… Uneori izbuteam… Dam ocol turnului de apă și ne uitam cum îi încarcă mecanicul cazanele… Ne mai alunga câte un macagiu… Mai mult însă ne plăcea să vedem gara după ce cădea întunericul. Ardeau printre linii felinare cu lumină nărâmzată și felinare cu lumină verde… Era ca un basm… „Ochii unui balaur erau nărâmzați și ochii unui balaur erau verzi”… Gara de la Omida, deși era ceva-ceva mai mare, semăna cu gara de la Troian. Ne venise gândul că, toate gările seamănă între ele.

— N-o să ne alunge din gară macagiul?

— De ce să ne alunge? N-o să-i cerem nimic. O să bem apă și-o să plecăm… Avem voie să bem apă de la orice fântână… Bem și de la Omida și acarii nu ne spun nimic…

În gară manevra un tren de marfă. Locomotiva pufăia și scotea, supărată parcă, pe coșul ei scurt și larg, suluri de fum, tampoanele se loveau unele de altele cu zgomote asurzitoare și câțiva macagii, cu chipie cu betelie roșie în cap, făceau semne mecanicului cu niște stegulețe verzi.

În spatele gării, niște găini scormoneau printr-o grămadă de gunoi, unde erau aruncate resturi de mâncare.

— Dacă ești pasăre îți găsești mai repede hrana.

— Cine te oprește să te faci găină, Turturică?

— Apoi dacă omul s-ar putea schimba în altceva la vrerea lui, nu în găină m-aș schimba eu…

— În ce?

— În leu… Și n-aș sfâșia mânji! Aș sări în pieptul unor anume oameni.

— Te-ar fugări și te-ar împușca jandarmii.

— Parcă dacă ești om nu te fugăresc și nu te împușcă!

— Atunci de ce trebuie să te mai schimbi în altceva? Eu zic că dacă vrei să te arunci în gâtul unui om și să-l dobori, e mai bine să fii om.

— Poate că ai dreptate.

— Am, cum să nu am. Omul trebuie să știe și ce trebuie să facă după ce-și doboară dușmanul.

Nu știu de ce-mi închipuisem că la ora aceea peronul gării din câmp o să fie pustiu.

Pe banca de lemn așezată lângă peretele cenușiu, dedesubtul ceasului mare cât un castron, aștepta un țăran cu obrazul pământiu proptit în mâini.

La picioarele lui, jucau tupuzul cu pietricele doi copii cât nodul, îmbrăcați în cămășuțe scurte.

— Tată, când vine trenul?

— Acuș, Ionică.

— Și ne duce la oraș?

— Da, Ionică.

— Repede?

— Da, Floricel.

— Și la oraș o să găsim pâine?

— Da, Ionică.

— Și-o să ne săturăm?

— O să ne săturăm.

— Și-o să-i aducem și mamei acasă?

Rumânul cu fața pământie a tăcut. I-a răspuns celui mic, băiatul mai mărișor.

— Prostule, cum o să-i aducem pâine marnei? Mama a murit. Au îngropat-o oamenii. Tu nu știi? Un om după ce moare nu mai mănâncă.

— Eu zic că dacă-i aducem noi pâine de la oraș, înviază și mănâncă.

— Ești un prost.

— Ba tu ești un prost.

— Hei, taică, liniștiți-vă…

Copiii au început iar să se joace. Pe urmă, Ionică nu s-a mai jucat.

— Eu nu mă mai joc. Sunt prea grele pietrele. Și… Și mi-e foame…

— Taci, taică, acuș vine trenul.

— Uite, tac.

Telegrafistul, un băietan de vreo douăzeci de ani, ieșise în ușa biroului îngust și lung, în fundul căruia se vedea pe o masă telegraful, care atunci când țăcăne aduce vorba de departe și o scrie pe hârtie. Privise spre rumân și spre copii, ascultase, se uitase și spre ceata noastră zdrențăroasă. Intrase în birou, umblase într-un sertar și se întorsese cu o bucată de pâine în mână.

— Dă-le copiilor să mănânce. Altceva n-am.

— Mulțumesc…

Telegraful începuse să bată. S-a dus să-l asculte telegrafistul.

Ne-am îndreptat spre fântâna cu roată, am scos o ciutură cu apă, am băut. Când am plecat de la fântână, auzeam apa cum ne bolborosește în pântece.

— Așa se întâmplă când o bei pe stomacul gol.

— Cam demult bem apa pe stomacul gol, vere.

— Și-o s-o mai bem până… la anul…

— Și pe urmă?

— N-o să fie mereu secetă…

Cei doi copii țineau bucățile de pâine în mână, ciuguleau din ele ca vrăbiile, să nu se piardă nicio fărâmitură. Rumânul cu chip pământiu își privea copiii cu ochii goi, uscați.

— Mâncați încet, și mestecați bine înainte de a înghiți. Altfel o să vă doară burta…

— Mâncăm încet, tăicuță.

— Și mestecăm bine, tăicuță.

Știam și noi, știau și copiii mici care abia se ridicaseră pe picioare, că dacă rabzi de foame două-trei zile și apoi găsești ceva de îmbucat, nu ți-e bine dacă te lăcomești. Trebuie să mănânci încet și puțin câte puțin.

A tăcut telegraful. A ieșit iar în prag telegrafistul cu chipiul pe ceafă.

— De unde ești, omule?

— Din Belitori.

Satul Belitori, sat mare dar ros de sărăcie, se afla aruncat alături, în câmp, departe de drumul Rușilor de Vede, cam la o jumătate de poștă. Dacă te uitai din spatele gării, vedeai spre răsărit, în fundul zării o pădure arsă de salcâmi. Acolo erau Belitorii.

— Și încotro vrei să mergi?

— La Rușii de Vede. Poate găsesc ceva de lucru, să-mi scap copiii de foamete. Dumneata… ce crezi… o să găsesc de lucru? S-aude că n-ar prea fi de lucru pe la oraș…

— Încearcă, omule. Acum tot ai plecat de-acasă. Poate găsești.

— Nu mai aveam de ce rămâne acasă. Cai n-am. Boi nu mai am… Mi-a murit și femeia… Am închis casa și am plecat… poate găsesc de lucru…

Telegrafistul știa cât de puțin noroc îl așteaptă, pe rumân la oraș. Cu fiecare tren, țărani cu copii în brațe plecau la oraș după lucru. Unii găseau câte ceva de făcut, alții nu. Se apucau de cerșit. Atunci îi adunau vardiștii la poliție. Acolo li se încheiau acte și oamenii erau trimiși pentru un timp la închisoare, cu copii cu tot. Între zidurile pușcăriei, cel puțin nu mureau de foame. Îl întrebasem odată pe tata, când se vorbise la noi în casă despre asta:

— De ce-i închide pe cei care cerșesc, tată?

— Așa e legea…

Nu înțelegeam ce e aceea lege. Dar n-am stăruit să aflu. Se întâmpla câteodată să nu înțeleg unele cuvinte. Le căutam eu singur înțelesul și nu de puține ori îl și găseam.

După un timp, rumânul din Belitori a întrebat:

— Mai e mult până vine trenul?

— Trei ore…

— O să-mi adoarmă copiii. De-or adormi, o să-i duc în brațe. Sunt ușori. Numai pielea și oasele…

— Tată, ne e sete; du-ne la fântână să bem apă.

Rumânul s-a ridicat, și-a luat copiii de mână și-a plecat cu ei la fântână. Trenul de marfă, care s-a mai lungit cu câteva vagoane, s-a potolit.

— Gata manevra, Macarie?

— Gata, domnule impiegat.

— Dați drumul trenului. E așteptat la Omida. Au să atașeze și acolo de el un șir de vagoane de grâu.

După câteva fluierături, trenul a plecat uruind cu zgomot de fiare vechi. Era un tren lung. Se ducea spre Dunăre. În portul de la Turnu, grâul va fi deșertat în șlepuri și șlepurile, trase de vapoare, vor pleca în susul apei spre alte țări.

S-a pierdut în tăietură trenul. În gară a rămas mirosul greu al fumului de cărbune.

— Voi de unde sunteți, mă?

— De la Omida, domnule impiegat.

— Și ce căutați tocmai pe aici?

— Am venit la pădure, la Adâncata, să căutăm fragi și mure.

— Și-ați găsit?

— Nici măcar de leac.

Poate că nu eram primii copii pe care impiegatul îi vedea întorcându-se de la pădure dezamăgiți.

— Domnule impiegat…

— Ce e, Macarie?

— V-aș ruga ceva…

— Ce?

— Cunosc copiii. Aș vrea să mă duc eu cu ei pe lângă magazie. Cât a manevrat trenul, din unele vagoane vechi s-au strecurat pe lângă uși și au căzut boabe de grâu printre linii. Să lăsăm băieții să le adune…

— Și dacă se trezește cucoana domnului șef și-i vede? Printre linii știi bine că nu e voie să ciugulească decât găinile, gâștele și bibilicile dumneaei. Ne-aprindem paie-n cap…

— O să se supere, o să ne ocărască și băieții o s-o zbughească pe-aici încolo. Ne-a mai ocărât cucoana și altădată, și nu ne-a căzut conciul.

— Of, Macarie, Macarie! Nu știu ce-ai cu mine! Vrei negreșit să mă bagi în bucluc…

— Vă mulțumesc, domnule impiegat.

— N-am văzut nimic, Macarie, să știi.

— N-ai văzut nimic, domnule impiegat.

Băgasem de seamă pe unde manevrase trenul. Ne-am dus deci, cu voia lui nenea Macarie și a impiegatului, pe lângă magazii și-am început să alegem din țărâna și din pietrișul dintre șine, boabele de grâu. Erau mari și de culoare aurie, bătând ușor în roșu.

— Grozav grâu. Parcă ar fi ales de sămânță…

Umpleam un pumn de țărână amestecată cu grâu, suflam țărâna, opream grâul în palmă, aruncam câteva boabe între dinți, le ronțăiam, restul îl puneam în pălărie.

Am tot cules boabe de grâu dintre pietre și din țărâna de lângă linia ferată, până s-a apropiat chindia.

— Hai băieți, plecați, ne-a spus nenea Macarie. E timpul. S-a trezit cucoana. Acum se trezește și domnul șef și, după ce-și bea cafeluța și-și aprinde țigara, coboară în birou, că s-a vestit personalul din Turnu. Dacă vă vede pe-aici cucoana Caterina, îmi face scandal și mie și impiegatului. Mi-ar părea rău de el. Nu e băiat rău…

— Mulțumim, nene Macarie…

Ne-am strecurat în spatele magaziilor și de-acolo am plecat unul câte unul, să nu batem la ochi.

Când ne-am mai depărtat, am întors capul. În seara care se lăsa albastră, pe peronul cenușiu, rumânul cu chip pământiu se rezemase de peretele gării. Copiii adormiseră cu capetele pe genunchii lui. Rumânul, era nemișcat.

Pe marginea zării, soarele părea că dăduse foc nu numai câmpurilor depărtate de care-și lipise marginea, ci și cerului pe care lunecase toată ziua și la hotarele căruia, acum, se îneca, se scufunda ca într-o apă fără fund.

— Uite că n-am făcut drumul degeaba. Ne-am ales cu ceva…

— Asta pentru că ne-a dat prin gând să ne abatem pe la gară.

— Mie mi-a dat prin gând, s-a lăudat Trăcălie.

— Ție, ție, că tu ești mai cu moț dintre noi…

— Și pentru că macagiului i s-a făcut milă de noi.

Duceam pălăriile, cei ce aveam pălării, căciulile, cei ce purtau căciuli în toiul verii, ca pe niște ulcioare de pământ, care ar fi putut să ne cadă și să se spargă, la piept, strânse și aproape pline cu grâu amestecat cu țărână și cu bulgărași.

Spărgeam mereu între dinți câteva boabe de grâu, le mestecam îndelung să ne îndestulăm cu dulceața lor și apoi le înghițeam. Simțeam cum ne revine încet-încet puterea.

Târziu, după ce demult se așezase noaptea între pământ și cer, am pogorât dealul și-am intrat în sat. Ni s-a părut că pătrundem într-un larg și trist cimitir, în care peste toate mormintele au căzut și-au putrezit și s-au amestecat cu țărâna crucile de lemn, într-un cimitir în care au murit și-au putrezit până și greierii și lăcustele cu aripi verzi și cu picioare lungi, noduroase.

Oamenii, vitele și câinii dormeau istoviți. Salcâmii, întindeau spre cer brațe negre ca niște ființe înalte și subțiri, care cereau îndurare și poate și un strop ele apă.

Dar cerul clipea viclean din ochii mărunți și luminoși ai stelelor. Căci orice s-ar întâmpla pe pământ, cerul rămâne același. Stelele răsar când vine, pe furiș, întunericul asupra pământului, și pier când se arată zorile. Și dacă le pui întrebări nu-ți răspund. Și tac și dacă nu le întrebi nimic. Clipesc numai, ca niște ochi șireți. Nimic nu-ți spun cu acest mărunt bătut din gene. Da. Nimic nu-ți spun stelele…

Ai noștri se odihneau, tolăniți pe rogojina veche și ruptă, întinsă pe prispă. Am călcat în vârful picioarelor și m-am ferit să-i trezesc. Am dus pălăriuța cu grâu în casă, am pus-o bine și am ieșit să mă culc și eu pe un țol, sub dud, și ostenit peste măsură de drum – cu dusul și cu întorsul făcusem o poștă – dar cu trupul nechinuit de foame, am dormit adânc, fără vise și fără să mă mai răsucesc în somn.

A doua zi, dimineața, mama, bucuroasă de neașteptatul belșug adus în casă de mine, a spălat grâul în două ape, l-a pus în căldare și l-a fiert. În casa noastră, în dimineața aceea a fost sărbătoare. Ah! Dacă am fi avut lapte să turnăm în el măcar o cănuță! Dar de unde nu e, nici dumnezeu nu cere.

Asta s-a întâmplat aproape de începutul verii, când seceta nu-și arătase încă toată sălbăticia ei. Atunci, dacă voiai, puteai încă să-ți vinzi boii. Nu veneau prin sat după vite obișnuiții geambași care cumpărau boii ieftin și-i vindeau, cu câștig, tot pentru muncă, la alții, ci chiar măcelarii din cele două orașe apropiate, Turnu și Rușii de Vede. De la Turnu venea un zăplan chior de-un ochi. Se tocmea cu rumânii până-i înnebunea. Uneori rupea târgul aproape făcut pentru câțiva gologănași.

— Vrei să ne jupoi, domnule Banaoaie…

— Pe voi? Doamne ferește!… Dacă v-aș jupui, aș găsi numai oasele. Nimeni nu cumpără oase. Vreau să jupoi boii voștri. Mai au ceva carne pe ei… Peste o lună o să fie și ei tot atât de topiți ca și voi… N-o să vi-i iau nici dacă o să mi-i dați de pomană.

Tot așa de hapsân se arăta în tocmelile cu sătenii și fratele mamei, unchiu-meu Tone, care ținea măcelărie în piața mare, la Rușii de Vede. Pica la noi cu trenul de dimineață.

— Ai venit să ne vezi, nene Tone?

— Ba nu, că-mi ardeau călcâiele de dorul vostru!… Am venit să cumpăr boi pentru măcelărie, găsesc mai ieftiori pe aici…

— Găsești, c-a-nceput seceta…

Auzeau rumânii c-a venit unchiu-meu, Tone. Îl cunoșteau mai demult, de când ținuse cârciumă la Omida, Băteau în poarta noastră, intrau.

— Vinzi boii?

— Îi vând, domnule Tone…

— Să mergem să-i văd.

Mă lua și pe mine după el.

— Vino și tu, mă, brânzoiule, să înveți cum se face negustoria… Brânzoi nu eram, dar de dus mă duceam. Cumpăra boii pentru tăiere. Nu-i căuta la dinți, să vadă dacă sunt tineri sau bătrâni. Le da ocol unchiu-meu Tone. Îi privea. Îi pipăia cu degetele pe spinare, pe coaste, pe sub burtă, de parcă ar fi vrut să-i gâdile. La șolduri încerca să-și bage degetele în carnea boilor, ca într-o cocă.

— Sunt slabi morți, boii tăi, Pintilie. Doi bani nu fac. Abia mai bâcâie sufletul în ei!…

— Și nu-i cumperi, domnule Tone?

— Nu mă interesează marfa asta!… Dacă-i cumpăr, nu știu dacă ajung cu ei până la Troian… Cad pe drum… Dar un pol[2] tot ți-aș da pe ei…

— Un pol pe o pereche de boi!… Am dat pe ei opt poli acum doi ani…

— Opt poli? Acum doi ani! Alte timpuri pe-atunci, vericule, alte timpuri…

După un ceas de tocmă îi cumpăra cu treizeci de lei.

— Vindeți-i pe oricât, măi oameni! Peste o luna nu-i mai cumpără niciun măcelar și peste două îi trageți cu cârligul la luncă.

Până seara, unchi-meu Tone cumpăra trei-patru perechi de boi. Îi aduceau oamenii în aria noastră. La miezul nopții, unchi-meu Tone pleca la oraș cu boii. Îi însoțea, ca să-l ajute, și tata, care se alegea din treaba asta ca un leu de argint. Ban, nu glumă, leul de argint! De două ori cât băncuța, și cu o băncuță cumpărai două pâini negre.

— De ce te tocmești atâta cu oamenii, nene Tone?

— Eu? Eu mă tocmesc mai puțin decât tâlharul de Banaoaie… Și sunt mai filotim la preț…

— Treizeci de lei pe o pereche de boi, nene Tone, asta e hoție curată!

— Știi câte guri am acasă, Mano? Opt. Și a noua e pe drum. De undeva trebuie să câștigi, dacă vrei să trăiești… De ici ciupi un leu, de dincolo o carboavă… Și uite câștigul! Boii cumpărați nici nu-i pot tăia numaidecât. Două-trei săptămâni trebuie să le dau tărâțe, să mai prindă carne pe ei. Niciun client nu vrea pecie. Și eu clienților le vând carnea. Ați început să ne vindeți mortăciuni, hoților – așa ne strigă clienții și trec la măcelăria vecină. Eu rămân cu carnea atârnată în cui, dacă e slabă, s-o bâzâie muștele…

— Oricum… Treizeci de lei o pereche de boi!…

— O să cumpăr peste două săptămâni și cu un pol perechea.

Aprindea o țigară. Era milostiv, unchi-meu Tone. Întindea și tatei una. După ce-și fuma țigara, unchi-meu Tone stingea mucul și-l punea într-o punguliță.

— Din câteva mucuri desfăcute mai răsucesc o țigară…

Ne bucuram că pleacă unchi-meu Tone. Mai mult decât noi se bucura mama, care n-avea ochi să-l vadă pe fratele ei mai mare, care devenise orășean și se înrăise și mai mult decât îl știa ea…

— Bine c-a plecat. Când îl văd, mi se pare că se surpă casa pe mine.

Când vara s-a năpustit de-a binelea asupra noastră, cu focul ei de iad, vitele, așa cum prevăzuse unchi-meu Tone, au început să moară de foame. Rumânii plângeau de parcă le-ar fi murit copiii, ori poate și mai mult, și-și târau cu cârligul vitele la margine. Chemați de miros și mânați de foame, se adunau landră câinii satului și încăierându-se între ei, și mușcându-se, sfâșiau mortăciunea, mâncau până lăsau oasele albe linse.

— Copiii, dacă îți mor, îți naște nevasta alții, dar boii, dacă îi pierzi, cum să-ți mai cumperi alții?… Mai ales după o secetă ca asta! Dac-om scăpa cu viață, mulți ani de-aci înainte o să ne fie greu…

— Numai să scăpăm. Greutățile o să le îndurăm noi.

Gruia Popozină, Pascu Ologu, nenea Dumitru Pălică nădăjduiau la fel cu ceilalți săraci ai satului, că vor veni timpuri mai bune; că dacă vor izbuti să treacă anul acesta de secetă, lucrurile se vor îndrepta. Dar niciunul din ei nu știa în chip limpede cum anume s-ar putea ajunge la mai bine.

Învățătoarea Berta Câmpeanu, care se afla de câțiva ani în sat, sta deseori de vorbă cu oamenii și le mai povestea din ce se mai întâmplă prin lume și de cum trăiesc oamenii prin alte țări. Era o femeie mărunțică, între două vârste, cu obrazul frumos și cu părul galben. Ochii îi avea albaștri. De fel era de dincolo de munți, din Țara Moților, și părăsise imperiul austro-ungar după ce soțul ei fusese închis de stăpânirea ungurească și murise în închisoare. Băiatul, nenea Jean, cu care venise în țara românească în brațe, crescuse mare și se afla la București, la niște neamuri ale ei. Învăța carte. Venea uneori în vacanță la Omida, să-și vadă mama. Învățătoarea le povestise oamenilor despre marile răscoale țărănești, care au avut loc odinioară în munții Apuseni și cum conducătorii acestor răscoale muriseră pe roată în cetatea Alba-Iulia. Stăpânirea fusese mai tare și sfărâmase răscoalele. Cu un an înainte, ea le vorbise despre revoluția pe care o făcuse muncitorii în Rusia împotriva stăpânirii țariste.

— Mulțimile se mișcă din când în când, când nu mai pot îndura asuprirea. Stăpânirile – în imperiul austro-ungar Habsburgii, în Rusia țarii – scot atunci armatele și împușcă pe răzvrătiți. Într-o zi însă, s-ar putea ca răzvrătiții să doboare stăpânirea habsburgică și stăpânirea țarului și să făurească o altă orânduire. Până atunci…

Rumânii își aduceau aminte de răscoalele din țară de la 88 și de la 94. Nu apucaseră aceste răscoale să se întindă asupra întregii țări românești. Stăpânirea lui vodă Carol scosese armata din cazărmi și o zvârlise asupra satelor. Rumânii fuseseră împușcați și aruncați să putrezească pe la răspântii. Îi luaseră neamurile și-i îngropaseră pe furiș, noaptea.

— De ce au fost împușcați oamenii atunci fără să fie judecați, fără să se vadă dacă sunt sau nu vinovați?

— Legea – îi lămurea învățătoarea – nu îngăduie asta. În legea țării românești nu este înscrisă pedeapsa cu moartea. Dar stăpânitorii, boierii care au făcut această lege și vodă Carol, care a jurat pe ea n-o țin în seamă. Când văd că stăpânirea lor este în pericol, nu se sfiesc să verse sânge. Legea asta este, de fapt, pentru unii mumă iar pentru alții ciumă…

Sămânța răscoalei nu pierise în sufletul oamenilor, dar ei, acum, nu se gândeau la răscoală. Se gândeau numai la seceta cumplită care le arsese câmpurile și-i făcea muritori de foame.

Nu trecuse mult și lunca se umpluse de oasele albe ale vitelor moarte, oase pe care le usca și le albea și mai mult soarele neîndurător.

— Să nu vie și vreo molimă!…

— Altădată, odată cu seceta, veneau și molimele: ciuma, holera. Mureau oamenii pe capete.

— Mai molimă decât foametea…

Unii, când treceau spre gară pe lângă cimitir, priveau cu jind crucile înșirate pe coastă în jurul bisericuței de lemn.

— Mai bine de cei care au murit. Nu mai duc nicio grijă.

— De murit e ușor. De trăit e mai greu… Dar trebuie să trăim.

Era mai greu să trăiești, dar nu pentru toți. Trenurile treceau în jos spre Dunăre, ori în sus, spre Rușii de Vede, și ele erau tot ca altădată: în vagoanele de clasa a treia călătorea sărăcimea, în cele de a doua negustorii și slujbașii mici și în cele elegante, de-a-ntâia, boierii cu obraz bucălat și cu mâini albe și subțiri.

În casa noastră măruntă, întristare și grijă și jale, ca în toate casele sărace din sat. Tata sta mâhnit, cu capul în jos, lângă vatra pe care ardea focul de tor, lângă o ulcică în care mama a aruncat o mână de linte păstrată în pod, într-o ploscă veche, de sămânță.

— Ne mor boii, nevastă. Rămânem cu mâinile goale. Nu mai avem cu ce munci.

Pe valea Dunării, după câte auzisem, mai era ceva verdeață prin preajma apei. Se mai aflau zăvoaie de sălcii verzi și pe lângă Olt, unde aveam, noi, din vechime, multe și bune neamuri de sânge, pe care le vedeam rar, dar de care nu ne rupsesem.

— Poate ca ar fi bine să duci boii până în toamnă la neamurile de lângă Olt… Să meargă și băieții cu tine și să rămână acolo, să mâne boii la păscut…

Băieții eram noi doi, eu și cu frate-meu Ion.

— Să las două guri neamurilor, să le hrănească pe timpurile astea? O să-l iau numai pe Ion.

Om cu noroc frate-meu Ion. Eu mă și văzusem cățărându-mă după cuiburi prin plopii înalți și prin sălciile bătrâne din zăvoaiele Oltului, rămase încă verzi mă și vedeam despuiat, aruncându-mă de pe mal în apele repezi, înotând ca un pește și răcorindu-mă după ce aș fi mâncat câțiva porumbi copți la jărăgaiul surcelelor; mă și vedeam legând prietenii noi cu băieți de vârsta mea… De ciudă, m-a podidit plânsul, și mâniat că nu m-am putut stăpâni și mi-am dat la iveală slăbiciunea, am izbucnit:

— Dar de ce să-l iei la Olt pe frate-meu Ion? De ce numai el să aibă noroc?

— N-are niciun noroc. E mai mare. El poate să îngrijească boii. Tu nu poți. Ești prea mic.

— Și dacă sunt mic, ce? Mie nu mi-e foame?

— Ți-o fi, dar o să rămâi acasă. Ce s-o-ntâmpla cu noi, o să se întâmple și cu tine… Că n-oi avea tu stea în frunte să te pască altă soartă decât pe ceilalți…

N-aveam stea în frunte. Aveam numai un semn adânc între sprâncene, rămas dintr-o fulgerătură de ciomag. Semnul semăna cu o stea, dar nu era stea. Steaua strălucește și luminează. Semnul meu, dacă îl apăs cu mâna, mă doare.. Mă feresc să-l apăs, și-l port mai departe prin lume…

Am luat boii pe înserat, i-am dus la fântână, am scos apă și i-am spălat. Când li s-a uscat părul vânăt, am tras cu țesala pe ei. Se clătinau pe picioare de slăbiciune.

— Să plecăm pe la miezul nopții, Ioane, să ajungem la Olt dimineață, să nu ne omoare soarele pe câmpul Saelelor.

Câmpul Saelelor era neted ca podul palmei. Numai câteva măguri îi stricau netezimea.

— E foamete mare și pe Olt – ne-a spus tata la întoarcere – dar pe luncă tot s-au mai făcut ceva bucate. Rumânii care mai au parale, cumpără bucate de la boieri.

— Care au parale… De unde să avem noi parale?

Mama își punea mereu și mereu aceeași întrebare:

— De unde să avem noi parale?

— S-ar găsi și în punga noastră parale, dacă am putea munci, dacă am avea unde munci! Dar nicăieri nu găsim de lucru! Nicăieri! Stăm cu mâinile încrucișate și nu avem ce munci, nu avem unde munci!

Rumânii voiau să muncească, dar nicăieri nu se găsea de lucru. Numai la calea ferată. Acolo însă locurile – zece cincisprezece – erau demult ocupate de muncitori veniți de prin alte părți, mai mult de pe la orașe. Munca lor era să întrețină mereu linia ferată în bună stare ca să poată alerga pe ea, nestingherite, trenurile de pasageri și de marfă. Muncitorii aceștia plecau dimineața din gară, cu rolul în care puneau traverse și șurupuri, găici de prins între ele șinele și uneori chiar două-trei șine. Împingeau din greu la rol, în susul liniei, apoi se opinteau și scoteau de pe șine roțile căruciorului acesta greoi. Schimbau traversele putrede cu altele noi, înlocuiau, șurupurile ori găicile plesnite, ori șinele care dădeau semne că n-ar mai ține greutatea trenurilor. Cei mai mulți dintre muncitori locuiau chiar în gară, într-un șir de căsuțe mici, dar doi își închiriaseră case în sat, pe lângă cimitir, la alde Pavel Dera, la alde Floria… Ei mai vorbeau uneori, duminica, prin sat, cu rumânii care astfel aflau câte ceva despre ceea ce se mai întâmplă prin alte părți. Seceta ținea sub focul ei aproape toată țara și sărăcia se întinsese ca o pecingine de la hotar la hotar.

— Și cum zici că o să putem trăi, Cristeo?

— Întrebarea asta și-o pun toți săracii satelor. Dar nu numai ei. Ne-o punem și noi. Leafa a rămas aceeași și bucatele, speculate de cei care le au, și-au îndoit preturile. E fierbere și în lumea muncitorească.

Mai mult nu spunea Cristea Moga, lucrătorul de la căile ferate. Jandarmii erau cu ochii pe el, cum erau cu ochii pe toți lucrătorii de la căile ferate și pe toți săracii satelor. Pândeau, trăgeau cu urechea și umblau, de parcă le-ar fi ars tălpile, tăcuți și grijulii prin tot ținutul.

Neamurile noastre de pe valea Oltului nu-l lăsaseră pe tata să se întoarcă acasă, cu mâna goală. Îi dăruiseră o jumătate de sac de mălai. Îl luase tata la spinare și-l adusese acasă, tot pe drum de noapte, când zăpușeala putea fi îndurată.

Grădinarilor bulgari din luncă le mergea mai mult decât bine. Erau singurii care, în satele înșirate ca mărgelele pe-o ață pe valea Călmățuiului, aveau zarzavaturi de vânzare. Numai că noi nu aveam cu ce le cumpăra. Veneau negustorași de la oraș cu căruțele și le cumpărau. Din fântânile și gropanele adânci, grădinarii, nădușind, scoteau apa cu gălețile și udau răzoarele cu ceapă și usturoi, cu roșii și vinete, și pogoanele cu ridichi, cu brozbe și varză albă, de cum se lăsa seara și se potolea pârjolul soarelui, până dincolo de miezul nopții, când începea să se ridice la răsărit lumina alburie a zorilor.

Pământul sorbea apa cu nesaț și parcă nu se mai sătura, dar cât ar fi sorbit-o, rădăcinile tot mai prindeau jilăveală și legumele creșteau văzând cu ochii.

Munca oamenilor biruise în luncă prăpădul pe care îl adusese pretutindeni seceta.

Notarul Gică Stănescu, primarul Dobre Grivu, și mai ales părintele Tomiță Bulbuc, când toți trei aveau țuica în nas, și rar n-o aveau, luau oamenii care se văicăreau de lipsuri peste picior.

— Vedeți, grădinarii sunt oameni harnici. Scot banul din piatră seacă. Voi…

— Ce putem să facem noi, părinte Bulbuce?

— Să fi săpat și voi gropane pe locurile voastre, să fi scos apă cu gălețile și să vă fi udat porumburile…

— Dar locurile noastre sunt pe deal, părinte Bulbuce, și ca să sapi acolo un gropan n-ar fi cu putință. Numai fântâni am putea să săpăm și încă nu cu cazmaua, ci cu sfredelul. Pe deal apa nu se găsește decât la sute de metri în adânc. Și apoi… cu o fântână, două, nu se poate uda un câmp ale cărui margini nu le vezi cu ochii.

— Dacă ați fi vrut, ați fi și putut…

Lui Gruia Popozină, ca și celorlalți, îi venea să ridice bâta și să-i plesnească între sprâncene. Se stăpânea însă și se mulțumea să le răspundă în răspăr. Pe toți săracii îi mira ușurința și nepăsarea cu care acești trei mici slujitori ai statului priveau la prăpădul din jurul lor, care cu cât se întețea seceta, cu atât creștea mai mare.

— Ne mor vitele de foame, primarule. O să începem să murim și noi. Ce ne facem?

— Păi, ce mă întrebați pe mine? Descurcați-vă cum puteți… Cine are mănâncă, cine nu, stă și se uită…

— Rugați-vă lui dumnezeu, că numai el are putere… Mai treceți și pe la biserică, – adăuga părintele Tomiță Bulbuc – și mai aruncați ceva în căldărușă.

— Vindeți-vă pământurile, că mai aveți pământuri, și cumpărați-vă grâu, cumpărați-vă porumb, că e satul plin de bucate rămase nevândute de anul trecut. Ce mai așteptați? Eu sunt gata să vă închei actele, că legea îmi dă dreptul să închei și acte de vânzare-cumpărare…

— Altceva nu ne puteți povățui?

— Nu vă putem spune altceva…

Cu cuțitul ajuns la os, acum când se întețise seceta și vitele mureau pe capete și nu mai veneau în sat să le cumpere nici Banaoaie și nici unchi-meu Tone de la Rușii de Vede, unii rumâni, cu zgură în inimă, începuseră să-și facă locurile vânzătoare. Umblând prin sat, băteau la ușile bogătanilor și începeau tocma, ca niște cerșetori, cu căciulile în mână.

— Nene Iliuță, am un pogon de pământ. Aș vrea să-l vând.

Așezat la umbră, pe prispă, Ilie Iliuță își răsucea mustața, rămânea mohorâtă ca omul pe care îl mâhnește nenorocirea altuia, tărăgănea vorba și pe urmă spunea răspicat:

— Ai două pogoane, vere, unul pe dealul dinspre Cârloman, altul în lunca Stănicuțului. Pe care vrei să-l vinzi?

— Pe ăl de pe deal, nene Iliuță.

— Pământ prost, neică, pământ prost, mai mult cenușă decât pământ.

— Ba e pământ negru, gras ca untul, nene Iliuță.

— Ei, dac-ar fi untul, te-ai duce și l-ai mânca tu cu lingura a mare, neică, nu l-ai face vânzător. E pământ prost, neică, pământ prost. La pământ mă pricep eu mai bine care face parale și care nu, că am mai mult. Merg la capul locului, arunc o privire, iau un bulgăre, îl sfărâm în palmă și știu cu ce fel de pământ am de-a face… La pământul tău de pe deal nici nu trebuie să merg să mă ostenesc să-l văd. Îl cunosc. Toate pământurile le cunosc. Că nu știi ce vine să-ți vândă săracul, și e bine dacă le cunoști pe toate. Ehei, câte zile nu mi-am pierdut eu pe câmpuri, plimbându-mă cu ciomagul în mână, sfărâmând ici un bulgăre, dincolo altul… Că dacă nu cunoști, orice prost te poate păcăli…

— Vrei să mi-l cumperi? Știu că ai nevoie de mult pământ, nene Iliuță, că-ți trebuie pământ…

— De trebuit, să-ți spun drept, neică, nu-mi prea mai trebuie acum… Poate… să ți-l iau așa, mai mult ca să-ți fac un bine, dar de trebuit, cum îți spusei, neică, nu-mi prea mai trebuie, că am tot adunat din mila și cu voia domnului…

— Și cât mi-ai da pe pogonul de pe dealul Cârlomanului, nene Iliuță?

— Păi… vreo șase duble de porumb, ți-aș da, neică, nu mai mult, așa cum îți spusei, ca să-ți fac un pustiu de bine!

— Să-mi faci un pustiu de bine! Adevărat… un pustiu de bine… Eu mă gândeam să-mi dai zece duble de porumb și două de grâu… Nu e mult, nene Iliuță, zău că nu e mult…

— Să-ți dau zece duble de porumb și două de grâu pe un pogon de pământ de deal? Nu pot, neică, nu pot să mă pici cu ceară și tot nu pot. Porumbul e scump, grâul e și mai scump. Acum, la vreme de secetă, bucatele sunt mai la preț ca aurul, că aurul te poți uita la el, dar de mâncat nu-l poți mânca, pe câtă vreme bucatele astâmpără foamea și țin viața. Pământul, cum știe toată lumea, acum e mult și ieftin… Dar ca să-ți fac un bine, un pustiu de bine, să nu spui că sunt om rău și trufaș, că te-am lăsat la greu, uite, îți dau opt duble de porumb pe pogonul de pe deal.

— E puțin, nene Iliuță, e puțin…

— Nu dau un bob mai mult, neică… Dacă-ți place… Dacă nu, fă cum te-o învăța dumnezeu… Pe pogonul din luncă aș da mai mult…

— Pământul din luncă nu-l vând…

— O să-l vinzi, neică, o să-l vinzi. Că vine iarna și-o să-l vinzi de foame. Nu numai pământul o să-l vinzi. O să vinzi și cămașa pe care n-o ai, și pielea de pe tine o s-o vinzi, neică, dacă s-o găsi careva să ți-o cumpere!

Săracii vindeau pământurile și bogătanii cumpărau, iar notarul Gică Stănescu nu mai prididea scriind acte de vânzare-cumpărare pe hârtii timbrate. Niciodată nu câștigase notarul atâția bani pe deasupra lefii.