Padurea nebuna

Pădurea nebună de Zaharia Stan

UNCHIUL TONE SE UITĂ PONCIȘ la mine. Mă uit și eu la el, însă nu ponciș. Drept mă uit. Și uitându-mă bag de seamă că în anii care s-au scurs de când nu ne-am văzut a mai îmbătrânit, Mustățile i-au mai albit. Nu și le mai tunde. Nu și le mai potrivește. Le poartă zburlite. Fruntea, pe care i-o știam încruntată, i s-a mai zbârcit. I s-au mai lăsat și obrajii. Creștetul capului, plin de sudoare, îi lucește. Bietul! A început să chelească. Mi se pare că acum se asemuie și mai mult la chip cu maică-sa, cu aspra-mi bunică de la Cârlomanu. Ochii bunicii, însă, au rămas tot limpezi, tot tineri. Bunica vede însă uliul cum se rotește în zbor, deasupra satului, prin slăvile albastre. Când are ceva de cârpit ori de cusut, vâră singură ața în ac. Cât despre mâini, nici vorbă să-i tremure. Dacă mi-ar da o pereche de palme, m-ar rătuti. De anul trecut nu m-am mai dus pe la ea. Acum, ochii căprii și răi ai unchiului Tone au ostenit, s-au tulburat, au fugit și s-au pitit în adâncul capului. Când e nevoit să socotească, scoate ochelarii din buzunar și și-i pune pe nas. Strâmb și-i pune. Se chiorăște prin sticlele lor tulburi, neșterse de praf și de pete, până îl trec nădușelile.

Ne privim îndelung, tăcuți. El cu dușmănie mă privește. Eu, ca de obicei, cu dragoste. După ce ne saturăm amândoi de privit, din prag, cuprins de teamă și de sfială, mă înclin și-i dau bună ziua. Unchiul Tone nu-mi răspunde. Nici măcar cu o clipire din ochi nu-mi răspunde. Îmi iau inima în dinți, îmi fac cruce cu limba în cerul gurii și intru în prăvălie. Rămân totuși aproape de ușă. Mai departe, cu toate că nu sunt fricos de felul meu, nu cutez să merg.

În pofida câinoșeniei lui, cunoscută și răscunoscută de toată lumea, unchiul Tone mi-e scump. De când am învățat să umblu, știu că mă asemui oarecum cu el, tot așa cum mă asemui și cu bunica după mama. Cu mulți din vechile spițe de oameni din care mă trag mă asemui. Găsesc în mine, mai mult decât aș fi dorit-o, și tocmai când mă aștept mai puțin, câte ceva din firea lor iute și sălbatică, aprinsă și năpraznică. Uneori mi se pare că aflu în mine rămășițe din surâsurile lor nesurâse, fărâmituri din bucuriile lor netrăite, cioburi din umilirile lor ne răzbunate și din suferințele lor nealinate, stropi din arzătoarele lor lacrimi neplânse. Toate câte le-au îndurat înaintașii mei, care au fost și care acum nu mai sunt, am de gând să le răzbun. Lacrimile ce vor încerca să-mi izvorască sub pleoape, să le înăbuș m-am hotărât, nu să le plâng. Nu-mi place să trec printre semeni ca un văicărici. Până acum m-am ținut zdravăn. N-am trecut. Nădăjduiesc să mă țin bine și de acum înainte.

Muțenia unchiului Tone mă doare și mă îndârjește. Cu toate acestea, mă mai înclin în fața lui încă o dată. Îi mai dau încă o dată bună ziua. Tot nu-mi răspunde. În schimb, mă măsoară de câteva ori cu ochii, din creștet până-n tălpi și din tălpi până-n creștet. De ce m-o fi cântărind atâta? Poate pentru că sunt îmbrăcat în straie curate și nepeticite. Poate pentru că am obrazul galben ca lămâia. Poate pentru că m-am tuns chilug. Arăt ca un băiat cuviincios. Dar el se miră. Poate se miră pentru că mă știa jerpelit, nespălat și cu chică mare, stufoasă, nețesălată.

Întârzie cu privirile mai ales asupra mâinii în care port o geantă mare și grea, doldora de cărți. Citesc pe chipul lui puhav și plin de cute nedumerirea. Nu prea înțelege ce e cu mine. Nu-i vine să creadă că i-am călcat pragul numai ca să-mi răcesc gura degeaba, zicându-i bună ziua. Are dreptate. Liota lui de neamuri de pe lunga, îngusta și săraca vale a noastră, a Călmățuiului, și-l închipuie negustor de seamă, cocă de bani. Cum îi intră o rubedenie în prăvălie, îi și cere s-o miluie.

— Bă-mi un pol, nene Tone, să-mi îngrop nevasta.

— Dă-mi zece lei, unchiule, să-mi botez noul-născut.

— Ajută-mă cu ceva, Tonișor, să-i fac Marandei nuntă.

Mă bănuie și pe mine că am venit la el cu cerșeala. Vede și în mine un nemâncat, care ține morțiș, să se înfrupte cu ceva din puținul lui avut. Tace. Și după ce se încredințează că a tăcut destul, osteneala din ochi îi piere. Încruntat, rânjind ca un zăsvod care își simte ciolanul în primejdie, mă întreabă acru:

— Ce e, măi beteagule? Ai isprăvit de colindat lumea? Am auzit că te-ai apucat să dai ocol pământului într-un picior! Șontorogule! Terchea-berchea! Nu cumva te-a picnit strechea și-ai venit într-o fugă de la Omida să-mi cazi mie pe cap?

Cuvintele lui slinoase și bolovănoase nu mă supără. Zâmbesc. Dulce zâmbesc.

— N-ai de ce să te temi, dragă unchiule. N-am de gând să-ți aduc pagubă. Am de dat un examen. La liceu.

— Dacă ai de trecut un examen, du-te la liceu. Ce cauți la mine? Aici e birt, birt economic, cum scrie pe geam, nu liceu.

— Va trebui să rămân în oraș o săptămână, două.

— Rămâi. O săptămână. Două. Nouă. Cât ai chef. N-am nimic împotrivă. Târgul e mare. Unde trăiesc atâția papugii, atâtea haimanale și atâtea secături, poți să faci și tu umbră pământului.

Mi se stinge zâmbetul. Mă pune în rând cu papugiii, cu haimanalele, cu secăturile! El, tocmai el, care, fiind frate cu mama, e de același sânge cu mine! Buzele încep să-mi tremure. Obrajii mi se roșesc și-mi ard, îmi ard și urechile. Dintr-o dată, se iscă și crește în mine mânia, îmi vine să-i strig că nu sunt papugiu, că nu sunt haimana, că nu sunt secătură, că nu sunt nici măcar pomanagiu, cum se pare că mă crede. Îmi vine să uit că mi-e rudă și să-l înjur, să-l spurc. S-ar cuveni chiar să-i arunc geanta în cap. Mă stăpânesc. Îmi mușc fălcile, și-n timp ce mi le mușc îi surâd iarăși. Ca să-i câștig, bunăvoința îi surâd. Mă aud spunându-i:

— N-am unde dormi, unchiule.

Otrăvit, fratele mai mare al mamei mă povățuiește:

— Cum n-ai unde dormi? La hotel. Cărăbănește-te la hotel. Sunt atâtea hoteluri în oraș. Pentru toate soiurile de clienți și pentru toate pungile.

— M-aș duce, însă…

— Însă ce?

— La hotel odăile sunt scumpe, unchiule. N-am destui bani ca să plătesc hotelul.

La auzul cuvântului bani, unchiul Tone turbează. I se bulbucă și i se aprind ochii. Se îneacă. Tușește. Răcnește:

— Și nu cumva ai vrea să-ți dau eu?

Îmi moi glasul. Mi-l îndulcesc. Cât pot mi-l îndulcesc.

— Nici pomeneală de așa ceva, unchiule.

Auzind că nu e vorba de bani, unchiul Tone se mai domoli. Ochii i se liniștiră. Obrazul i se limpezi. Oftă, oarecum ușurat. Și după ce oftă, mă iscodi cu viclenie:

— Atunci, nepoate, ce-ți poftește rânza!

— Mai nimic, unchiule. Te-aș ruga să-mi îngădui să dorm la dumneata. Unde s-o găsi și cum s-o putea. Chiar în curte, lângă zid. Acum e vară, și nopțile sunt calde.

— Să dormi! De! Casa e încăpătoare. Curtea e și mai încăpătoare. Nu m-ar costa nimic și n-ar fi mare lucru.

— N-o să-ți aduc niciun neajuns, unchiule. Îți făgăduiesc.

Se gândi. Chibzui. Clătină din cap. Se temu să nu-l păcălesc și-și căută glasul acru. După ce-l găsi, se răsti iarăși:

— Dar de mâncat unde ai să mănânci? Tot la mine? Ce ți-ai zis tu când ai plecat de acasă? Îmi iau picioarele la spinare și — tipa-lipa, lipa-tipa — ajung la Rușii-de-Vede. Acolo, nu mă doare capul. Trag la unchiul Tone. De dormit, dorm la unchiul Tone. De mâncat, mănânc la unchiul Tone. Nu mă costă nimic.

Tăcui. Unchiul Tone continuă:

— Nu ești chiar așa de nătâng cum vrei să pari, nepoate. Dar trebuie să-ți intre bine în capul tău sec că socoteala de-acasă nu se potrivește câtuși de puțin cu cea din târg.

Prinsei glas. Protestai:

— Nu, dragă unchiule. Cu mâncarea n-o să te supăr. Este adevărat că sunt sărac, dar nu chiar lipit pământului. Am adunat câțiva gologani, îi păstrez pentru pâine. Mi-ajunge pâinea. Iar apă… Apă am să beau, când mi-o fi sete, de la cișmeaua din stradă…

Nu socotii că e cazul să-i spun mai mult. Tăcui. Și, tăcând, așteptai să arunce asupra mea o găleată de sudalme și să mă ia la trei-păzește. Unchiul Tone, însă, nu mă înjură. Nici nu mă luă la goană. Uită de mine. Așa cum li se întâmplă uneori oamenilor în vârstă, mintea îi lunecă în altă parte. Îl furară, pe neașteptate, alte gânduri. Suspină. Își duse mâna la inimă. Pe urmă privi strada pustie, încărcată de praf, prin geamul de lângă tejghea, pe care scria cu litere albe și mari:

LA TONE

BIRT ECONOMIC

SERVIM CIORBE CALDE

și

MÂNCĂRI CU SOS

GUSTOASE.

SEARA SERVIM

FRIPTURI

și

MITITEI

AVEM

VIN — ȚUICA — BERE — SECĂRICA.

De peste douăzeci de ani, de când vânduse cârciuma de la noi din sat, de la Omida, și se mutase, în sfârșit, la oraș, unchiul Tone stătuse zi de zi și seară de seară pe același scaun tare, cu coatele rezemate de aceeași tejghea de pe care se ștersese de mult vopseaua, privind prin același geam aceeași stradă pavată cu bolovani scoși din albia râului Vedea, care trece pe lângă oraș, aceleași trotuare de cărămidă roșie, crăpată, spartă, tocită.

Îi respectai afundarea în gânduri. Nu îndrăznii să-l mai tulbur cu nicio rugăminte. Ziua, care se măcina încet ca oricare alta, era albă, puternic însorită. Văzduhul fierbinte, înăbușitor și apăsător avea miros tare, înțepător, de gunoaie vechi, putrede. Liniștea se sfărâmă. Trecu pe stradă un bragagiu turc, cu o doniță în mână. Fesul turcului — vechi și roșu. Cămașa zdreanță. Șalvarii — peticiți. Picioarele — negre, păroase, goale.

— Braga… Braga rece… Cinci bani cana… Braga… Numai cinci bani cana…

Altădată, în vremuri vechi, moarte și uitate, turcii fuseseră stăpânii ținutului și ai orașului. Acum mai trăiau câțiva pe la margine, în case mărunte și albe. Vindeau alviță și locum, simit și bragă și-și îndurau cu resemnare lucia sărăcie.

Din pricina căldurii, mă năpădiseră sudorile. Văzând bragagiul; mă păli setea — o sete adâncă, mistuitoare. Vrusei să mă iau după turcul prăpădit, să-i dau cinci bani, să beau o cană de bragă. Însă rupturile pe care le purta pe trup și pe care le bănuii cu îndreptățire colcăind de păduchi îmi retezară pofta. Setea îmi rămase, crescu și începu să mă chinuie. Răbdai. Eram obișnuit să rabd foamea și setea și, la nevoie, chiar nesomnul.

După turc, pe stradă, abia târându-se, trecu o birjă goală, dărăpănată. Caii, costelivi, nețesălați, se mișcau ca melcii. Pe capră, birjarul bărbos moțăia. Se ivi, ieșind dintr-un gang umbros și muced, un milog fără picioare. Purta pe cap o capelă militară soioasă. Pe piept îi atârnau două decorații, dovezi că în războiul care abia se încheiase omul fusese brav. Ghemuit într-un cărucior de scânduri, tras de doi câini, înaintă pe trotuar ca o broască țestoasă. Vru să întindă mâna, să cerșească, dar strada era tot pustie.

Fără îndoială că unchiu-meu Tone văzu ceea ce văzusem și eu. Fața lui însă rămase nemișcată, de parcă nu văzuse nimic. Poate se gândea la îndepărtata lui tinerețe, când s-a însurat cu mătușă-mea Finica și a luat zestre locul îngust pe care, mai târziu, cheltuind toate economiile și mai împrumutându-se în dreapta și-n stânga, își clădise casa Poate se gândea la timpul petrecut altădată la noi în sat, la Omida. Acolo, pe îngusta, lunga și săraca vale a Călmățuiului nu-i mersese prea rău. Cârciuma îl ajutase nu numai să-și ducă zilele, dar chiar să pună ceva deoparte. Poate se gândea la vara îndepărtată în care deschisese birtul acesta și la nădejdile pe care și le pusese în negustoria lui. De pe când era copilandru încă, și slugărea harnic și tăcut la unul sau altul, năzuise să devină măcelar și birtaș și să strângă avere. Dacă i-ar fi dat și norocul sprijin, ar fi izbutit. Norocul însă trecuse pe lângă unchi-meu fără să se oprească. Norocul nu se uită la săraci. Neam de curvă parșivă, norocul nu se uită decât la bogați. Pragul lor îl trece. În casa lor intră.

În casa unchiului Tone, întâi la noi, la Omida, și apoi aici, la Rușii-de-Vede, plozii hulpavi și gălăgioși veniseră unul după altul. Anul și găvanul. Apoi mătușă-mea Finica… Tocmai când îi fusese lumea mai-dragă, se stinsese. O iubise? O iubise cu adevărat? Poate! Acum nu mai știa. Acum nu-și mai amintea. Între timp, inima i se uscase. Ca iasca i se uscase.

De cum trecusem pragul unchiului Tone, înțelesesem dintr-o ochire că birtul tânjea cam de multișor după mușterii. În fundul prăvăliei, care mirosea a sărăcie cu lustru, se arătă, nechemată și neașteptată, în deschizătura unei uși, vară-mea Vastea. Ne dădurăm bună ziua din ochi. Zăpăcita! Nu înțelese că între mine și unchi-meu e ceartă! Îmi surâse. Îi surâsei și eu. Vară-mea ajunsese codană. Avea pârul ca orzul copt, lung, cârlionțat. Din mucoasa pe care o știusem de pe când îmi sărea în cârcă de cum mă vedea, îmi ciufulea chica și-mi răsucea urechile, anii care trecuseră scoseseră la iveală o mândrețe de fată. Numai de n-ar năpăstui-o și pe ea soarta! Ca mai toți ai casei, ajuta la mărunta negustorie a unchiului Tone, muncind la bucătărie.

Acum, după ce ni se stinseră amândurora zâmbetele, vară-mea Vastea se uită la unchiul Tone. Se uită și la mine. În sfârșit, pricepu. Nu zise nimic. Întunecându-se la față, se apucă să curețe birtul. Așeză scaunele pe mese cu picioarele în sus. Stropi dușumeaua. Mătură. Scutură praful de pe polițe. Rândui scaunele la loc. Șterse mesele. În tot acest timp, în care eu rămăsei înmărmurit lângă ușă, se codi să-mi mai arunce vreo privire. Se arătă și vară-mea Nigrita. Deschise geamul care despărțea bucătăria de sala birtului. După aceea începu să spele într-un lighean vasele ieftine. Le freca ușor cu cenușă, le trecea prin apă limpede, le punea să se usuce. O! Ce înaltă era, cu mijlocul subțire, ca tras prin inel! Părul, castaniu îl avea, iar pe undeva pe la ochi, pe la gură, se asemuia mult cu mama când fusese și ea tânără. Mi-era milă de mâinile vară-mi Vastea, dar mai milă-mi era de mâinile vară-mi Nigrita. Erau mari, roșii, umflate. Îți făcea rău să le vezi. După câte îmi aduceam aminte, arzător și amăgitor îi era glasul Mă simțeam furat de pământ și purtat lin de puteri nevăzute prin slăvile nemărginite ale cerului, când se întâmpla să mă aflu pe la ei și s-o ascult cântând. De mult n-o mai auzisem. Doream s-o aud iarăși.

În vreme ce unchiul Tone tăcea, și Vastea ștergea ferestrele, vară-mea Nigrita, ca și cum mi-ar fi ascultat gândurile, prinse să îngâne un cântec vechi. Cântecul pătrunse în mine ca o mireasmă tare, de pelin veșted, și mă ameți. Trecutul învie cu toate tristețile lui, mi se înfățișă și mă copleși.

O mai auzisem cântând cântecul acela, demult, înainte de război, când, trăind trai pe vătrai, îmi câștigam viața aci, în oraș, slujind la Bănică Vurtejanu, la Mielu Gușă și la toți ceilalți stăpâni cu care mă pricopsise soarta sau numai întâmplarea. Atunci, da, pe bună dreptate, cântecul își avusese faima lui! Dar acum, în întinsul, prăfuitul și jalnicul târg în care mă reîntorsesem, poate că numai vară-mea Nigrita și-l mai amintea și-l mai cânta. Era prins cântecul de adolescența ei, pe care și-o petrecuse muncind și visând, oftând și cântând și acirând după un strop de bucurie, în birtul și în curtea unchiului Tone. Birtul era și atunci, ca și acum, sărac. Curtea, îngustă și lungă, era, și atunci ca și acum, umbrită de un singur măr zbârcit, căruia îi plesnise coaja și i se uscaseră, în afară de două sau trei, ramurile răsucite și scâlciate. Dând cu puțin mai înainte târcoale casei și, după atâția ani, văzând iarăși mărul, mi se năzărise ca într-o nălucire că acolo, în mijlocul curții, stă nemișcată o fată bătrână cu urechile clăpăuge și cu gingiile știrbe.

Îmbătrânesc zidurile.

Îmbătrânesc copacii.

Îmbătrânesc bogații.

Îmbătrânesc săracii.

Dacă viețuiești la sat, nu prea iei în seamă că arborii îmbătrânesc. Lângă cei vârstnici răsar alții, și an de an noii răsăriți se înălță în soare cu frunzișul proaspăt și verde, cu tulpinile zvâcnind de sănătate. Arborii tineri acoperă cu frunzișul și cu vigoarea lor bătrânețea și urâțenia celor din jur, pe care securea nu întârzie să-i doboare. Dar într-o curte de oraș dărăpănat, dărăpănată și ea și împrejmuită de ziduri mucede, coșcovite și crăpate, cu tencuiala mâncată de ploi, cum era curtea unchiului Tone, un pom singur e mai frumos parcă, dacă e tânăr și vânjos. Și e grozav de neplăcut vederii după ce îmbătrânește și se umple scoarța de noduri, de umflături, de pleznituri și de bube.

Timpul, care lunecă într-una tolănit în sania lui cu tălpi de argint, se pregătea pe îndelete să aducă toamnă. Orașul era năpădit de soare, ca și câmpul fără hotare, acoperit de miriști galbene și de păduri uriașe de porumb, pe care îl străbătusem la pas ca să ajung până aici, în pragul birtului economic al unchiului Tone. Dar, între atâtea ziduri răpănoase și între atâtea acoperișuri de tablă mâncată de rugină și de olane strâmbe, lumina soarelui părea ostenită și ofilită față de lumina vie și proaspătă care stăpânea șesurile de la zare la zare. Vară-mea Nigrita cânta încet, aproape șoptind:

Și-atunci a plecat la război

Călin, cel mai tânăr băiat

A plecat la război…

Războiul! Cu puțin timp în urmă, peste întregul pământ trecuse, cu tăvălugul lui de foc și de moarte, războiul. Pe toți care scăpasem ne chinuise, ne istovise, ne îmbătrânise. Ne păstrasem viața, însă rămăsesem mai goi de gânduri, mai abătuți, mai seci de vlagă. Nu teama de moarte ne măcinase, ci mizeria, nesfârșita mizerie, cu foamea ei, cu păduchii ei, cu neliniștile ei, cu spaimele ei de mai rău.

Ca să-și adoarmă gândurile care-l sfredeleau, îl rodeau și-l întunecau, unchiul Tone își umplu halba. Nu știu de ce, îmi veni să zâmbesc. Și chiar zâmbii. Berea părea a fi rece. Gulerul halbei se umfla. Unchiul Tone duse halba la gură și sorbi pe nerăsuflate. Cu dosul mâinii își șterse mustățile pleoștite. Răcorit, se dezmetici, pogorî pe pământ, mințile i se reîntoarseră în birt, își luă seama și îmi luă seama, și după aceea își aduse aminte de vorbele pe care le schimbasem între noi. Mă întrebă domol:

— Și de mâncat unde te lăudai că ai de gând să mănânci?

— Nu te îngrijora, unchiule. O să văd eu. O să mă descurc.

Vorbii dulceag. Vorbii ca un năvleg. Crezu că încerc să-l înșel, că vreau să-mi bat joc de el. Sări în sus de parcă i-aș fi pus sare pe rană. Strigă:

— Ce să vezi? Neisprăvitele! Derbedeule! O să-mi dai ocol bucătăriei în fiecare zi și n-o să te lași până n-o să șterpelești ceva. Nemâncatule! Cară-te! Cară-te, că de nu…

Vară-mea Nigrita își sugrumă cântecul. Vastea se opri din scuturat. Mă îndemnă din ochi să plec. Îndemnul era bun. Însă nu plecai. Mă încăpățânai să mai aștept un cuvânt. Un cuvânt omenesc. Îl așteptai zadarnic. Unchiul Tone, ca ieșit din minți, urlă:

— N-auzi? Cară-te! Cară-te, că de nu…

Ochii i se înviorară. Luciră. Scăpărară. Vărsară foc. Trecui peste istoveala care mă cuprinsese. Îmi adunai puterile și izbutii să ies din încremenire. Plecai. După doi pași, ajuns în prag, mă puse dracul să mă răsucesc pe călcâie și să-i spun:

— Mulțumesc, dragă unchiule. O să mă rog lui Dumnezeu să-ți dea și mai mult noroc decât ți-a dat până acum.

Nici n-apucai să închid bine gura, că halba pe care o ținea unchiul Tone în mână zbură vâjâind pe lângă urechea mea și se sfărâmă în mijlocul străzii. Fusese cât pe-aci să mă lovească în cap. Zâmbii. Și-mi spusei: Mare baftă am avut! Era gata-gata să mă aleg cu capul spart. Numai atât îmi mai lipsea: să umblu bandajat, să se uite lumea la mine ca la un cal breaz-bârlc-breaz…

Bucuros că scăpasem ieftin, îl înjurai de la obraz de grijanie și de lumânare și o zbughii. Unchi-meu ieși după mine și, din ușa birtului, îmi dădu cu ho și-mi strigă:

— Oarba!… Oarba după tine!…

Ulița era tot pustie. Nu găsii potrivit să mă opresc din mers, să mă întorc și să-i răspund. Șontâc-șontâc, mă îndreptai către grădina publică, să mă odihnesc acolo la umbră, pe-o bancă.

O! Voi, care citiți aceste pagini! Păcat că nu cunoașteți orașul de pe Vedea pe care mă străduiesc să vi-l evoc! Păcat mai ales că nu l-ați cunoscut în anii în care mi-am pierdut eu tinerețea pe-acolo! Nu l-ați fi uitat niciodată, așa cum nu l-am uitat eu.

După lungul și greul război cu nemții, îl găsisem tot acolo unde îl știusem. Numai oamenii mi se păreau a fi alții. Cei pe care îi cunoșteam după față și după nume mai îmbătrâniseră. Lângă ei însă mai veniseră de prin satele din preajmă alții. Apoi, în locul celor care muriseră se mutaseră sub coastă și dormeau acolo împăcați cu soarta, nemaizbuciumându-se pentru deverul lor, năpădiseră și se statorniciseră la centru negustorașii de pe la mahalale care, îndeletnicindu-se în anii războiului cu specula ori cu furtișagurile, prinseseră cheag.

Este clopotul din limbă,

lumea se schimbă.

Clopotul tace,

lumea tot se preface.

Fie că vrem, fie că nu vrem, fie că trăim vreme de pace ori vreme de război, timpul își continuă lucrarea lui, și lumea, cât e ea de mare, se schimbă într-una. Numai cine are mintea știrbă nu bagă de seamă.

Mă mai schimbasem și eu, și nu puțin, de când plecasem din Rușii-de-Vede pentru a-mi căuta prin alte ținuturi ale pământului pâinea și rostul trecuseră și pe lângă mine, și peste mine anii. Mă ciobiseră. Însă mă și crescuseră. Devenisem un băiețandru înalt, subțire ca un șarpe și slab scoabă. Obrajii, pe care uneori se scria tristețea, iar alteori — numai umbra ei, tot galbeni și plini de pecingini îmi rămăseseră. Și se mai întâmplase ceva care mă mâhnea și-mi întuneca inima: cu cât înaintam în vârstă, cu atât vechiul meu beteșug se înrăutățea. Tot mai anevoie târam după mine piciorul lovit de boala care, cu ani în urmă, se năpustise asupra mea și mă schilodise. Când vremea era frumoasă, trăiam zile și nopți în care mi se părea că piciorul beteag nici nu mai face parte din trupul meu. Îmi atârna de șold bleg și rece, ca un lucru străin și netrebnic. Îl simțeam ca al meu numai pe timp câinos. Atunci mă durea. Cu durerile cărnii și ale oaselor, însă, mă obișnuisem ca sacul cu peticul. Nu le mai luam în seamă decât atunci când erau deosebit de adânci. Altfel, eram în stare să tai lemne, să sap, să car saci, să bat cu ciocanul, să scriu, să citesc, să predau lecții ori să învăț fără să mă sinchisesc prea mult de ele. Soarta mă însemnase cu semn greu. Trebuia deci să port prin lume până la sfârșit semnul blestemat, ba chiar să mă bucur că scăpasem destul de ieftin din încercare, cu pierderea, pe jumătate numai, a unui singur picior.

Mergând încet pe lângă zidurile coșcovite ale prăvăliilor de pe Strada Mare, trecui și pe lângă dugheana “La înger”. Îmi adusei aminte, nu fără amărăciune, că altădată slugărisem câteva luni și în această prăvălie mucedă, în care se vindeau, pe bani gheață ori pe datorie, lumânări și tămâie, încălțăminte cu tălpi de mucava, chimbrică, straie prost croite și rău cusute pentru morți și sicrie pentru răposații de toate vârstele. Acum, în ceea ce privea îmbrăcămintea, moda se schimbase. Hainele sărăcuțe pentru morți aveau și ele altă croială. Alte fasoane aveau ghetele și pantofii. Numai sicriele își păstraseră vechea lor formă: lungi, înguste la picioare și largi spre umeri, cu capacul ușor boltit. Râsei ca prostul, de unul singur. Aveam, de când mă știam, acest urât obicei. Omul, care atâta timp cât trăiește se zbate și se lăcomește de parcă nu i-ar ajunge întregul pământ, o dată mort, se mulțumește să stea o veșnicie între patru biete scânduri!

— Darie! Ai început să bați câmpii!...

— Să-mi fie cu iertare…

Nu mă mai gândii la nimic. Mă uitai la firma domnului Mielu Gușă, spânzurată la vedere, deasupra ușii, și observai că era aceeași. Pesemne că jupânul nu socotise că a sunat ceasul s-o înnoiască. În vremea în care eu nu mai trecusem pe aici, îngerului zugrăvit cu iscusință pe tabla de tinichea îi căzuseră aripile. Acum, acest mesager al Domnului nostru Savaoth — plin e cerul și pământul de mărirea lui — mai păstra, agățate de umeri, doar flendurile pelerinei. Vopseaua albă cu care fuseseră scrise cândva cuvintele La înger o rosese și-o ștersese ploaia. Se mai deslușeau însă câteva litere răzlețe: …a… nger…

N-avea niciun haz să țin în mine supărarea pricinuită de neplăcuta întâlnire cu unchiul Tone. Mă străduii deci s-o lepăd în drum și să uit cât mai repede tot ceea ce pățisem. Încercai să cuget asupra lui Mielu Gușă și-mi trecu prin cap că fostul meu stăpân ar fi trebuit să dea jos firma și s-o trimită la reparat. Cheltuiala negustorașului ar fi fost neînsemnată, iar folosul — mare. Un înger, chiar pictat, dacă-și pierde aripile nu mal are niciun chichirez. O firmă scâlciată, cu litere șterse, alungă cumpărătorii. Fiecare, văzând-o, își spune! “Negustor pârlit. Nenorocos. Păgubos. Nici firmă n-are ca lumea, darmite marfă…”

Îmi amintii că în oraș se afla un pictor de firme, înainte de război, când mai trăisem eu pe aici, pătimind multe și îndurând destule, îmi încrucișasem deseori pașii cu ai lui. Era tânăr și zvelt pe vremea aceea. Abia se întorsese de prin străinătăți. Războiul, care înecase lumea în fum și-n sânge și-o prăpădise în parte, îl silise să se întoarcă. Purta pictorul lavalieră neagră și pălărie cu gardini mari. Și mustață subțire, lipită pe buza de sus, purta. Fetele din târg, de familie, care trecuseră prin pensioane, când îl vedeau se chiorau după el.

— Pictorul…

— O raritate a orașului…

— Cum îi cheamă?

— Caba.

— Nu e urât.

— De urât nu e urât. Se spune că nici prost n-ar fi. Dar…

— Dar ce?

— N-are după ce bea apă.

— E talentat.

— Mai bine-ar avea o moșioară. Cu talentul…

— Știu. Se moare de foame.

După câte pricepusem, năzuise și, după cum auzisem, mai năzuia încă să ajungă un artist faimos. Mie unuia îmi plăcea. Numai cu lavaliera și cu pălăria lui ciudată nu mă împăcăm. Pe atunci, puțin a lipsit să ne cunoaștem. Locuia pe una din ulicioarele de pe lângă cimitir, unde totdeauna mirosea dulceag, a mort proaspăt, într-o casă cu acoperiș țuguiat. Pe înserate, se vântura de unul singur, îngândurat, prin centrul târgului. Își ridica ochii și zâmbea de câte ori trecea pe lângă statuia generalului Mantu. O găsea, fără îndoială, de prost gust. Mulți, vorbind despre el, îl luau în râs.

— Domnul Caba, mâzgăliciul.

— N-aș da pe el nici două cepe degerate.

— Umblă cu capul în nori.

— Visează cai verzi pe pereți.

Nu trecuse mult, și prăfuitul târg se obișnuise și cu tânărul pictor. Retras în coliba din apropierea cimitirului, Caba zugrăvea sărăcăcioase priveliști, picta copii mucoși, ochioși și zdrențăroși, creiona țărani flămânzi, desena milogi și măturători, spălătorese trase și palide, și ofticoase fete de stradă, stâlpi de cafenele și țigăncușe zvelte; în sfârșit, cam tot ce alcătuia scursura și drojdia orașului.

O dată s-a apucat și a schițat în cărbune niște țărani, presupuși a fi hoți de cai, pe care îi văzuse purtați în lanțuri pe străzi de către jandarmi chipeși. Polițiștii l-au ridicat noaptea de acasă, l-au dus într-un beci, l-au bătut măr, l-au stâlcit aproape, și i-au dat drumul cu povața:

— Să-ți vâri mințile-n cap. Așa ceva nu se fotografiază și nu se desenează.

— Am desenat ce-am văzut.

— Nu trebuie să desenezi tot ce vezi. Auzi?

— Aud, domnule. Aud, deși îmi vâjâie urechile.

Atunci mi-am dat pentru întâia oară seama că un artist, chiar dacă trăiește într-un târg janghinos și răpănos ca Rușii-de-Vede, vrea să ajungă să fie cunoscut. Caba era și el dornic de glorie, ținea să fie și el admirat. Din aceste pricini își expunea din când în când lucrările în vitrina librăriei, unde vindea cărți de școală, tăblițe și condeie, creioane și penare prietenul meu mai în vârstă, nenea Papagal. Nimeni nu se oprea să le privească, nici măcar gunoierii ori haimanalele, și nimeni în tot orașul acela, în care bogații se numărau cu sutele, nu se gândea să i le cumpere. Zăceau acolo cu săptămânile. Le scorojea și le decolora soarele. Nenea Papagal îl chema pe Caba.

— Am nevoie de vitrină, pictorule, ne-au sosit mărfuri noi.

Caba își aduna cartoanele, le învăluia într-un jurnal, te ducea acasă. Se spunea că după ce le păstrează o vreme le rupe în bucăți și aprinde focul cu ele. Mai pe urmă, când au socotit că pictorului i-a ajuns cuțitul la os și i-a căzut nasul, negustorii și negustorașii rușani l-au chemat și i-au comandat firme. Caba nu s-a arătat om năzuros. Le-a primit. Pentru că

gură de om,

gură de câine

cere pâine.

Când a început să lucreze firme, rușinându-se poate, nu-și scria numele pe ele. După un timp însă, i s-o fi părut că totuși munca mâinilor lui nu trebuie să rămână anonimă. Semna firmele pe care le lucra, cu inițiale. A sfârșit prin a le iscăli cu numele întreg: Dimu Caba.

După ce în toamna lui 1916, scârbindu-mi-se și de oraș, și de orășeni, îl părăsisem, auzisem de la rușanii pe care-i întâlnisem întâmplător prin alte părți ale județului că pictorul de firme fusese lovit de o urâcioasă boală de ochi și că era pe cale să ajungă orb buștean. Știrea, pe care nu aveam cum să aflu dacă era sau nu adevărată, mă mohorâse. Să fi văzut o dată lumea cu frumusețile și cu minunățiile ei, cu de-alde jupân Mielu Gușă și cu de-alde jupân Moțatu, cu de-alde jupân Bănică Vurtejanu și cu de-alde domnul Stănică Paleacu, avocatul devenit acum stăpânul orașului, cu de-alde domnul Mitiță Bârcă și Colțan, cu de-alde nu mai știu cine și cu de-alde unchi-meu Tone, și apoi să n-o mai poți năzări nici măcar ca prin ceață, era, într-adevăr, o mare nenorocire, poate cea mai mare…

Acum umblam iarăși, ca odinioară, șontorog și lălâu prin târgul de pe Vedea și poate că multe alte întâmplări mai vechi sau mai noi mi s-ar mai fi vânturat prin cap dacă n-aș fi dat cu ochii de unul dintre foștii mei stăpâni, de jupân Mielu Gușă, chiar de jupân Mielu Gușă, căruia nu-i duceam câtuși de puțin dorul. Sta, păcătosul, tolănit la soare pe banca de sub firma cioantă. Era tăbăcit rău de bătrânețe, și de mai mult de-o săptămână uitase să se radă. Barba i-o năpădiseră firele albe. Ochii îi adormiseră parcă și i se afundaseră în cap. Ajunsei în dreptul lui și-mi scosei pălăria.

— Bună ziua, jupân Mielule…

— Bună…

Își ridică spre mine privirile. Apoi și le lăsă repede. Nu semănăm a mușteriu. De văzut, parcă nu mă văzuse niciodată. Nu-i purtai pică pentru că nu mă recunoscuse. Mai ținuse la casă și la prăvălie și alte slugi vremelnice.

Îl părăsii de îndată și, bălăbănindu-mă de parcă aș fi fost beat, mă târâi mai departe prin zăpușeala după-amiezii. Ajunsei la librăria “Cartea și condeiul”. Mă oprii. Cercetai vitrina, barem să descopăr cărți neștiute, noutăți. Nu găsii nimic vrednic de citit și nici măcar de răsfoit, îl întrebai pe un băiețandru care trândăvea în prag și căsca dacă-mi îngăduie să intru în prăvălie.

— Ce vrei să cumperi?

— Nimic.

— Atunci, poate vrei să cauți vechituri prin rafturi,

— Nici atât. Altceva aș dori: să schimb câteva cuvinte cu nenea Papagal, pe care nu l-am văzut cam de multișor.

Băiețandru cu mustață răsucită la vârfuri mă privi mirat, de parcă tocmai atunci aș fi pogorât cu hârzobul din cer.

— Dar pe ce lume trăiești dumneata?

— Pe lumea asta. Cel puțin așa cred.

— Și vrei să vorbești cu nen-tău Papagal?

— De ce să nu vreau? Altădată am vorbit ceasuri întregi cu el.

— În acest caz, scumpule, întâi trebuie să aștepți până ți-or crește aripi. Pe urmă să-ți dai osteneala să zbori până la poarta raiului.

Zicând acestea, băiețandrul se uită la mine. Se minună că nu mă supăr?

Soarele după-amiezii îneca orașul în lumină. Mă gâtuia zăpușeala. Pe lângă zidul librăriei “Cartea și condeiul” mișunau furnici. Erau niște furnici mari, negre, lucioase.

— Când a murit nenea Papagal?

— De mult. În timpul războiului. În chiar ziua când au venit nemții dinspre Olt și-au ocupat orașul…

— De moarte bună a murit?

— Împușcat.

Plecai. Mă plimbai. Nu știui cum trece timpul. Dar timpul trecu. Seara căzu fumurie peste oraș, mă privi în ochi și-mi surâse. Până să apuc eu să-i răspund, se puse pe treabă. Suflând cu grăbire printre buze, alungă amurgul și îi luă locul. Cum altceva mai bun de făcut nu aveam, îi luai seama. Era o seară caldă și apăsătoare, înstelată și străvezie.

De unde vine seara,

cu întunericul ei străveziu,

vestind groasa smoală a nopții?

Poate că vine,

ca și vântul,

de dincolo de marginile pământului

Poale că vine mai de aproape,

din câmpuri.

Poate că vine

din pădurea de peste râu,

ca o ciudată pasăre

cu mii și mii de aripi.

Poate că vine de pretutindeni

și de nicăieri.

Poate că vine de acolo

de unde vine moartea…

Buzele cu care rostii încet această litanie, umflate și crăpate, se lipiră una de alta și nu mă mai ascultară. Nu mai voiră să șoptească niciun cuvânt… Mă apucai iarăși să hoinăresc. Strecurându-mă pe lângă garduri acoperite de frunziș ori de zorele, dincolo de care se aflau grădini cu miros ascuțit de busuioc, trecui din uliță în uliță și ajunsei la grădina publică. Aci, mă plimbai ostenit mort pe sub copacii drepți, groși și înalți până se aprinseră luminile mărunte și rare ale felinarelor. Văzduhul fumuriu și plin de umbre sta neclintit. Căldura rămăsese tot înăbușitoare. Râvnii să mă așez pe o bancă, să-mi trag sufletul, să-mi scot gheata care mă strângea și mă rodea. Mi-o luaseră mulți alții înainte. Pe bănci nu se afla niciun locșor gol. De atâta umblet, oasele îmi intraseră unul într-altul și mă dureau. Dorii cu ardoare să mă întind undeva, să mă odihnesc, să se usuce sudoarea care-mi năclăise trupul, să mai prind puteri. Dar unde? Pe iarba dintre copaci nu era îngăduit nici să calci, nici să te așezi. Vardiștii îmbrăcați în cafeniu vegheau ca legea să fie respectată. Moleșit și zăpăcit cum eram, nu doream decât atât: să mă întind în iarbă, să trândăvesc un timp, pe urmă să mă ridic și să plec încotro m-or purta pașii. Grădina publică din Rușii-de-Vede nu avea niciun boschet în care, ferindu-mă de ochii ascuțiți ai vardiștilor, să mă aciuiez. Numai copaci înalți și drepți avea, iar copacii își înălțau nepăsători vârfurile mlădioase în aerul cald, vâscos și apăsător de seară.

Nu știu cum se făcu, dar dintr-o dată parcă mă apucă strechea. Nu-mi mai plăcură umbrele parcului. Nici puțina lui răcoare nu-mi mai plăcu.

Plin și îngreunat de sila mâzgoasă pe care mi-o arunca în cârcă cu nedorit belșug sleiala trupului, bălăbănindu-mă și ținându-mă de garduri, mă reîntorsei în târgul pleoștit peste care acum devenise stăpână deplină înstelata noapte. Mă strecurai iarăși, cu gândurile vraiște, pe lângă fereastra birtului economic al unchiului Tone. Nu-i mai purtam nicio supărare birtașului. Mă înjurase. Aruncase cu halba în mine. Amândouă aceste fapte erau adevărate. Însă unchi-meu mă înjurase pe mine, fiindcă se săturase tot înjurându-și zadarnic nenorocul. Nu mie vrusese să-mi spargă capul cu halba, ci ghinionului, care, de o viață, se ținuse scai de capul lui. Bietul unchi-meu! Dacă mi-ar fi stat în puteri l-aș fi încărcat cu aur și cu fericire.

Pașii mi se opriră. Mă sprijinii de zid și, fără să vreau, aruncai o privire înăuntru. O zării la tejghea pe vară-mea Nigrita. Acum avea obrazul vesel și mai frumos ca oricând. Se schimbase macazul! Birtul economic era aproape plin. Mușteriii gălăgioși mâncau și beau. Într-un colț, doi lăutari tuciurii scârțâiau viori. Al treilea îngâna:

Baba mea are măsele,

sele, sele, sele…

Fără șapte n-are opt,

opt, opt, opt…

Vară-mea Nigrita mă văzu. Îmi făcu semn să intru. Mă înviorai. Mă prefăcui că mă bucur. Peste o clipă mă pomenii că mă bucur de-a binelea.

În birt — fum! Fum acru! Miros de mititei! Miros de friptură de vacă și de friptură de porc! Miros de ciorbă de varză! Miros de pâine proaspătă! Miros de țuică, de vin, de bere, de secărică! Auzii grătarul sfârâind ademenitor în bucătărie. Mă ținui tare, ca să nu amețesc și să cad de-a berbeleacul.

— Darie, treci dincolo. O să aibe Vastea grijă de tine.

— Dar iubitul meu unchi?

— Tata? A băut și-a-ntins-o la Chiriachița.

Nu știam cine e Chiriachița. Îi auzeam pentru întâia oară numele. Zorit cum eram, n-avusei timp s-o întreb pe vară-mea ca să aflu. Zisei:

— Dacă se-ntoarce și mă găsește la bucătărie, iese iarăși scandal.

— Când se duce la Chiriachița întârzie. Totuși, mănâncă repede și pleacă prin curte.

— Mulțumesc. Ai rămas tot cum te știam. Bună.

Îmi zâmbi. Zâmbetul ei mă satură pe jumătate.

— Sângele apă nu se face, dadă Nigrita.

— Uneori se face, Darie, apă sălcie se face uneori.

Puțina bucurie care-mi licărise în inimă se stinse. Nu-mi plăcea să trăiesc din pomana oamenilor, chiar dacă oamenii care mă miluiau îmi erau neamuri. Îmi stăpânii greața care mă podidise, urcai câteva trepte și pătrunsei, ca un câine plouat, în bucătărie. Acolo se aflau în plină treabă vară-mea Vastea și o femeie bătrână, groasă, pe care n-o mai văzusem. Întorcea, când pe o parte, când pe alta, mititeii și hălcile de carne puse la fript. Înțelesei că e grataragioaica. Vară-mea Vastea, care și ea se temea de unchiul Tone, luă la repezeală dintr-o tigaie care sfârâia o bucată mare de peste prăjit și o înfășură într-un jurnal. Mi-o întinse. Îmi mai dădu și un codru voinic de pâine neagră. Înainte de a apuca să-mi rostesc mulțumirea, vară-mea mă rugă:

— Du-te, Darie. Dacă te prinde tata cu mâncarea la tine, ți-o ia. Iar pe mine… Pe mine mă omoară.

Mă simții umilit și înjosit. Nu era nimic de capul meu. Avea oricine dreptul să se uite la mine ca la un netrebnic. Cu aprigă ură îmi urâi trupul schilav și scălâmb, care ostenea lesne și-mi cerea cu stăruință să-l hrănesc și să-l păstrez, mai departe, viu. De ce eram oare osândit să rămân mereu robul cărnii mele, robul măruntaielor mele dezgustătoare, robul oaselor mele cu puțină măduvă?

Dacă aș fi izbutit să mă lepăd de trup

ca de o covârșitoare și inutilă povară

și totuși

să trăiesc,

să trăiesc!

Să fiu umbră,

dar să văd,

să aud.

Umbră să țiu,

dar să gândesc.

Și glas de tunet să am,

glas de vioară să am…

Murmurând și alte cuvinte, care nu mai aveau înțeles și care nu se mai legau între ele, ieșii în stradă cu pachetul unsuros și fierbinte în mână.

Străveziul înserării prelungi se destrămase și se topise. Peste oraș, peste câmpuri, peste lume, se lăsase, deplină și mângâietoare, noaptea. Tremurând încă, mă ghemuii în mine și, mergând pe lângă ziduri, o apucai spre gară. Când treceam prin apropierea câte unui felinar, băgam de seamă că umbra legată de picioarele mele mă urma cu credință. Nu era chip să scap de ea.

În cale, trecui târâș-grăpiș pe lângă cârciumi deschise, care duhneau a băutură de te trăsneau, și pe lângă cafenele luminate, în care se jucau concine și barbut pe bani gheață. Trecui și pe lângă o ispititoare ulicioară lăturalnică. Aici se sprijineau una de alta noile case cu fete ale târgului, dintre care cea mai vestită era aceea ținută de o bucovineancă groasă ca o putină, pe care o chema Aspazia Harnik.

Răvășit, tulburat și învălmășit, cu gura acră și cu sufletul și mai acru, ajunsei la gară. Sala de așteptare, aproape goală, era murdară și mirosea greu, a lignit. Îmi adusei aminte că sunt ostenit. Cămașa îmi era leoarcă de sudoare. Gheata din piciorul beteag mă strângea. O scosei și mă așezai pe o bancă. Mă podidi foamea și mă apucai să înghit hulpav mâncarea pe care mi-o aruncase ca unui milog vară-mea Vastea.