Dorinta

Prolog

— Este foarte puțin probabil ca domnișoara de Desire să fie încă virgină, spuse Thurston de Landry. Dar, ținând cont de circumstanțe, sunt sigur că vei reuși să verifici acest aspect al problemei.

Gareth își privi impasibil tatăl. Reacția lui la știrea că viitoarea lui soție își pierduse onoarea în brațele altui bărbat fusese aproape imperceptibilă, cu excepția unei mici încordări a degetelor pe paharul cu vin.

Ca fiu bastard, ce fusese obligat să‑și facă loc în lume cu sabia, avea câțiva ani de experiență care‑l ajutau să‑și ascundă emoțiile. De fapt, devenise atât de priceput la asta încât majoritatea cunoscuților credeau că nu avea deloc sentimente.

— Spui că e moștenitoare? întrebă, străduindu‑se să se concentreze pe cel mai important aspect al problemei. Are avere?

— Mda.

— În acest caz, e bună de soție, răspunse Gareth disimulându‑și satisfacția.

Tatăl lui avea dreptate. Atâta timp cât femeia nu purta în pântec bebelușul altcuiva, Gareth era pregătit să treacă totuși cu vederea chestiunea onoarei sau a lipsei acesteia dacă în schimb se alegea cu un domeniu.

Un domeniu al lui, unde să nu fie doar un fiu bastard a cărui prezență trebuia tolerată. Un loc unde să fie bine‑venit și dorit nu numai pentru că priceperea lui în a mânui cuvintele îl făcea util pe moment. Un loc unde să nu‑i conteste nimeni dreptul de a sta în fața șemineului.

Gareth avea treizeci și unu de ani și știa că, probabil, nu avea să i se mai ivească niciodată o asemenea ocazie. Era un om care învățase de mult că trebuia să profite de fiecare șansă pe care destinul i‑o scotea în cale. Filosofia aceasta îi fusese de ajutor în trecut.

— Este singura moștenitoare a insulei Desire, spuse Thurston sorbind încet din frumoasa lui cupă din argint incrustată și privind gânditor la foc. Tatăl ei, Sir Humphrey, avea vocație de explorator și era preocupat de aplicarea noilor descoperiri la exploatarea pământurilor. Din păcate, se aude că a murit acum câteva luni, în timpul unei călătorii în Spania. Ucis de bandiți.

— Și nu există moștenitori de sex masculin?

— Nu. În urmă cu doi ani, unicul fiu al lui Humphrey, Edmund, și‑a rupt gâtul la un turnir. Clare, fiica, este singura rămasă. Domeniul îi revine ei.

— Și ca suzeran al lui Sir Humphrey, tu deții tutela asupra fetei lui. Ea se va căsători la comanda ta.

Gura lui Thurston se transformă într‑un rictus.

— Asta rămâne de văzut, zise el.

Deloc în largul lui, Gareth observă că tatăl lui abia se abținea să nu rânjească. Serios și reținut din fire, tânărul detesta umorul grosolan. Rareori răspundea chiar și cu un amuzament moderat glumelor și farselor care îi făceau pe alții să râdă cu gura până la urechi. Înfățișarea sa sobră îi completa foarte bine reputația de bărbat necruțător, care putea fi extrem de periculos dacă era provocat. Nu avea nimic împotriva zâmbetelor și a râsului; pur și simplu nu se simțea înclinat să se bucure de ele.

În acel moment așteptă cu prudență să afle ce i se părea atât de amuzant lui Thurston într‑o chestiune care ar fi trebuit să țină strict de afaceri. Cercetă profilul simetric și elegant al tatălui său în lumina flăcărilor din vatră.

Thurston avea cincizeci și ceva de ani. Părul său des, negru, era presărat cu fire argintii, dar încă atrăgea privirile tuturor femeilor care se aflau în preajma sa. Gareth știa că nu numai prezența lui în cercul restrâns de baroni preferați ai lui Henric al II‑lea îl transformase într‑un obiect de interes pentru sexul opus, ci o contribuție importantă o avusese și înfățișarea lui extrem de agreabilă. Reputația lui de seducător, manifestată liber în tinerețe, atât înainte cât și după căsătoria sa aranjată, fusese legendară. Mama lui Gareth, cea mai mică dintre fiicele unei familii nobile din sud, fusese una dintre multele lui cuceriri. Din câte știa Gareth, el era singura progenitură adultă ilegitimă a tatălui său. Dacă mai fuseseră și alții de‑a lungul anilor, niciunul nu supraviețuise copilăriei. Spre satisfacția lui Thurston și spre nemulțumirea prea puțin ascunsă a soției sale, el își făcuse datoria față de fiul său bastard. Îl recunoscuse pe Gareth încă de la început.

Gareth fusese crescut de mama lui până la opt ani. În acea perioadă, Thurston vizitase frecvent conacul liniștit unde locuiau cei doi, dar când băiatul împlinise vârsta la care fiii de nobili își începeau instrucția pentru a deveni cavaleri, mama lui anunțase că intenționa să se călugărească. Avusese loc o ceartă înverșunată. Gareth nu avea să uite niciodată furia tatălui său. Dar mama lui fusese atât de hotărâtă, încât într‑un final câștigase, ba chiar se alesese cu o zestre consistentă, spre încântarea stareței, care fusese mai mult decât fericită să o primească la mănăstire ca novice.

Thurston îl adusese pe fiul său bastard acasă, la castelul Beckworth, unde se îngrijise de educația sa cu aceeași atenție și sârguință pe care le arătase față de moștenitorul său, Simon, și ceilalți fii legitimi. Soția lui Thurston, Lady Lorice, frumoasă, rece și mândră, nu avusese încotro decât să tolereze situația. Cu toate acestea, nu se străduise prea mult pentru a‑l face pe Gareth să se simtă bine‑venit în gospodărie.

Profund conștient de statutul său și ducând dorul atmosferei studioase și contemplative din casa mamei sale, Gareth își vărsase toată energia în antrenamentele cu sulița și sabia. Exersase la nesfârșit, căutând o satisfacție trecătoare în desăvârșirea propriilor aptitudini. Când nu‑și perfecționa talentele de luptător, se refugia în solitudinea bibliotecii de la mănăstirea benedictină din vecinătate, unde citea tot ce îi dădea fratele Andrew, bibliotecarul. Până la șaptesprezece ani, Gareth dobândise o cultură remarcabilă. Studiase tratatele de matematică și optică traduse din greacă și arabă de Gerard din Cremona. Meditase la teoriile lui Aristotel asupra celor patru elemente: pământul, apa, aerul și focul. Fusese fascinat de scrierile lui Platon despre astronomie, lumină și materie.

Preocupările lui pentru subiectele academice nu se dovediseră niciodată de folos, dar talentele sale de cavaler și de comandant îi dăduseră ocazia să‑și construiască o carieră. Mulți seniori puternici, inclusiv tatăl său, aveau nevoie de un luptător care să combată hoții și cavalerii renegați ce reprezentau o amenințare pentru moșiile și conacele lor îndepărtate.

Vânarea nelegiuiților era o activitate bine plătită, la care Gareth se pricepea de minune, astfel că devenise un om bogat mulțumită priceperii sale în mânuirea sabiei, însă nu‑și putuse satisface dorința ce ardea mocnit în interiorul lui, aceea de a avea propriul domeniu. Numai suzeranul, tatăl lui, îl putea împroprietări cu o moșie.

În urmă cu patru zile, Thurston îl convocase la castelul Beckworth, iar în seara aceea aflase că cea mai mare dorință a sa era pe cale să se îndeplinească. Nu trebuia decât să accepte drept soție o domnișoară cu o reputație pătată. Era un preț mic pentru lucrul la care râvnea cel mai mult pe lume. Gareth era obișnuit să plătească pentru ceea ce dorea să obțină.

— Câți ani are domnișoara de Desire? întrebă el.

— Stai să mă gândesc. Clare ar trebui să aibă douăzeci și trei de ani acum, zise Thurston.

Gareth se încruntă.

— Și e încă nemăritată?

— Am înțeles că nu‑și prea dorește asta. Unele femei nu vor, să știi. Mama ta, spre exemplu.

— Mă îndoiesc de faptul că mama a avut de ales după ce am fost conceput, zise Gareth pe un ton calculat neutru. Era un subiect vechi și prea familiar. Știa foarte bine cum să‑și ascundă amărăciunea. A fost norocoasă că a găsit o mănăstire care a primit‑o, adăugă el.

— Aici greșești, replică Thurston rezemându‑și coatele de brațele sculptate ale fotoliului și sprijinindu‑și bărbia pe degetele lungi. Cu zestrea pe care i‑am acordat‑o, poți să fii sigur că mama ta a avut de unde să aleagă în privința mănăstirilor. Într‑adevăr, cele mai importante lăcașuri s‑au bătut pentru ea, zâmbi el. Desigur, nu aveau idee că orice loc ar fi primit‑o avea să ajungă foarte curând sub comanda ei.

Gareth ridică din umeri. Își vedea foarte rar mama, dar coresponda cu ea în mod regulat și știa că Thurston avea dreptate. Mama lui era o femeie deșteaptă, formidabilă. Exact la fel de deșteaptă și de formidabilă ca și tatăl lui. Gândurile îi reveniră la chestiunea arzătoare.

— Domnișoara Clare este cumva urâtă?

— Din câte știu eu, nu. Nu am văzut‑o de când era doar o copilă, dar din câte îmi amintesc, era bine făcută. Nu promitea că o să devină o mare frumusețe, dar nu am observat în înfățișarea ei ceva urât sau nepotrivit. Te preocupă mult felul în care arată? se interesă Thurston ridicând din sprânceană.

— Nu, răspunse Gareth cu ochii la foc. Mă preocupă numai pământurile ei.

— Șieu am crezut la fel.

— Încercam doar să‑mi dau seama de ce nu s‑a măritat până acum.

Thurston dădu din mână a lehamite. Superba broderie în roșu și auriu de pe mâneca tunicii străluci în lumina flăcărilor.

— Așa cum am zis, unele femei nu au o dorință deosebită pentru măritiș, dintr‑un motiv sau altul. Din câte am înțeles, domnișoara Clare se numără printre acestea. A consimțit la căsătorie acum numai pentru că știe că n‑are loc de întors.

— De dragul proprietăților sale?

— Da. Insula Desire este o pasăre grasă, îndeajuns de mare ca să fie jumulită. Are nevoie de protecție. Se pare că a avut deja probleme cu vecinul său, Nicholas de Seabern, dar și cu o bandă de tâlhari care îi atacă transporturile de bunuri spre Londra.

— Deci are nevoie de un soț care să fie în stare să‑i apere conacul, iar tu vrei o garanție că Desire va continua să‑ți aducă profit.

— Da. Insula nu e mare. Pământurile ei produc o cantitate importantă de lână și de grâne, însă nu asta este principala sursă de bunăstare acolo, spuse Thurston luând o punguță brodată elegant de pe masa din apropiere. De aici provine cea mai mare parte a veniturilor de la Desire.

Aruncă punguța spre Gareth, care o prinse cu ușurință. Mirosul de flori și ierburi pluti afară din ea. O apropie de nas și inhală aroma bogată, plină, izbitor de complexă. Era un iz îmbătător care stârni o poftă senzuală undeva înlăuntrul său. Mai mirosi o dată.

— Parfumuri?

— Da. Este o insulă a florilor și a ierburilor aromatice. Iar produsele pe care le exportă sunt parfumuri și alifii din cele mai diverse.

— Deci o să devin grădinar?

— Chiar că va fi o schimbare pentru Cerberul din Wyckmere, zâmbi Thurston.

— Așa e. Știu prea puține despre grădinărit, dar o să învăț curând tot ce e necesar.

— Ai învățat mereu repede, oricare a fost subiectul.

Gareth ignoră comentariul.

— Așadar, domnișoara de Desire este dispusă să se mărite cu un bărbat care să‑i protejeze vasta grădină de flori. Iar eu vreau ca pământul să fie al meu. Se pare că noi doi putem ajunge la o înțelegere corectă.

— Se poate.

— E vreo urmă de îndoială? se interesă tânărul.

Zâmbetul care dădea târcoale gurii lui Thurston se transformă într‑un rânjet de scurtă durată.

— Mă tem că ai ceva concurență pe acest post.

— Despre cine e vorba?

— Nicholas de Seabern, vecinul lui Clare, și totodată unul dintre vasalii mei. A pus ochii pe Desire de un timp. De fapt, el este motivul principal pentru care suspectez că domnișoara nu mai este virgină.

— A sedus‑o?

— Potrivit surselor mele, Nicholas aproape a răpit‑o luna trecută și a ținut‑o ostatică la castelul Seabern vreme de patru zile.

— Și apoi a încercat să‑i smulgă prin forță acceptarea măritișului?

— Da. Domnișoara însă a refuzat.

Gareth ridică o sprânceană. Nu era surprins de poveste. Răpirea moștenitoarelor nemăritate era un sport destul de des practicat. Dar era surprins să afle că tânăra nu se măritase imediat după incident. Puține femei ar fi avut tăria de a refuza căsătoria după ce‑și pierdeau virginitatea și reputația din cauza unui lord violator.

— O femeie neobișnuită.

— Da. Se pare că domnișoara Clare are anumite cerințe cu privire la viitorul ei stăpân, zise Thurston cu un nou rânjet. De fapt, chiar mi‑a trimis prescripțiile sale, cerându‑mi să‑i caut un bărbat care să respecte întocmai criteriile.

— La dracu’! Prescripții? bombăni Gareth. Ce prostie mai e și asta? Știam eu că e ceva ce nu mi‑ai spus.

— A scris aceste specificații cu lux de amănunte. Uite, vezi și singur.

Thurston luă de pe masă o foaie împăturită și i‑o înmână fiului său. Acesta privi sigiliul rupt și văzu că avea forma unui trandafir.

Trecu repede peste salutări și paragraful de deschidere al scrisorii caligrafiate. Încetini când ajunse la porțiunea ce detalia cerințele domnișoarei cu privire la un soț:

Am cedat rugăminților dumneavoastră și am luat în calcul nevoile oamenilor mei, milord. Cu regret accept necesitatea unei căsătorii. Din această cauză m‑am gândit la această chestiune cu foarte multă grijă. Desire este un loc izolat, după cum bine știți.

Nu cunosc niciun posibil candidatîn preajmă cu excepția vecinului meu, Sir Nicholas, care este inacceptabil. De aceea vă rog respectuos să îmi trimiteți o selecție de cel puțin patru pretendenți. Ca să vă ajut la sarcina selectării candidaților pentru acest post, am pregătit o listă a calităților pe care le caut. Domnia voastră, milord, sunteți, evident, interesat de aceste pământuri. Am certitudinea că, la fel ca mine, doriți ca acestea să fie în siguranță. De aceea, din perspectiva dumneavoastră, viitorul lord de Desire trebuie să fie un cavaler care poate comanda o companie mică, dar eficientă,de luptători. Vă reamintesc faptul că trebuie să‑și aducă elînsuși trupele, din moment ce aici, pe insulă, nu există soldați. Pe lângă această cerință, cu care neîndoielnic sunteți de acord, mai am încă trei solicitări personale. Vreau să le specific în detaliu, astfel încât să le înțelegeți cuușurință. În primul rând, în ceea ce privește calitățile lui fizice, viitorul lord de Desire trebuie să fie un bărbat cu un fizic bine proporționat. Am observat că bărbații masivi preferă să se bazeze pe forța brută pentru a‑și atinge scopurile în loc de înțelepciune și educație. Nu‑mi pasă de bărbații care încearcă să‑i domine pe ceilalți prin puterea fizică.

De aceea, vă rog săținețicont de acest aspect când faceți alegerea. În al doilea rând, viitorul meu domn trebuie să aibă o fire veselă și maniere agreabile. Sunt sigură că o să înțelegeți când vă spun că nu doresc să fiu legată de un bărbat melancolic sau predispus la toane și stări proaste. Vreau ca soțul meu să aibă simțul umorului, să fie un om care să se bucure de umilele noastre mijloace de distracție de aici, de pe insulă.

În al treilea rând, este absolutesențial ca soțul meu să fie un om învățat, căruia să‑i placă discuțiile intelectuale. Vreau să port cât mai multe conversații cu el, în special în lunile reci de iarnă când vom fi amândoi obligați să ne petrecem timpul în casă. Sper că cele trei cerințe sunt datul de simple, iar prescripțiile mele sunt clare. Nu ar trebui să fie nicio problemă la selectarea mai multor candidați dintre cunoștințele dumneavoastră. Vă rog să‑itrimiteți pe acești pretendenți la mine oricând puteți. O să iau o hotărâre cât mai repede și o să v‑o transmit.

Scrisă la Desire, pe șaptesprezece aprilie.

Gareth împături scrisoarea, conștient de amuzamentul enervant din ochii tatălui său.

— Mă întreb cum a reușit să creeze aceste prescripții pentru lordul și soțul perfect.

Thurston chicoti.

— Cred că a preluat elementele de bază din vreo baladă romantică. Știi genul. De obicei, este vorba despre un erou, în general tipul de cavaler care măcelărește vrăjitori malefici și îi jură dragoste veșnică domniței lui.

— O domnișoară care, de obicei, aparține altui bărbat, mormăi Gareth. Suzeranului, de exemplu. Da, știu cântecele la care te referi. Nu‑mi pasă de ele.

— Femeile le adoră.

Gareth ridică din umeri.

— Câți candidați o să trimiți, milord?

— Cred cu tărie că e bine să le faci pe plac femeilor până la un punct. O să‑i permit domnișoarei Clare să aleagă dintre doi pretendenți.

— Nu trei sau patru? se miră tânărul.

— Nu. Din experiență știu că ai parte numai de belele atunci când îi oferi unei femei prea multe posibilități.

— Deci doi pretendenți… Eu și încă unul.

— Da.

— Și împotriva cui o să concurez?

Thurston rânji.

— Împotriva lui Sir Nicholas de Seabern. O veste bună pentru tine, fiule. Cerințele domnișoarei sunt foarte clare, nu‑i așa? Vrea un bărbat care are o statură medie, îi place să râdă și știe să citească.

Gareth îi restitui scrisoarea cu un zâmbet lipsit de veselie.

— Este norocoasă, nu‑i așa? Îndeplinesc una dintre cerințe. Știu să citesc.

capitolul 1

Clare se afla în grădina mănăstirii cu Margaret, maica superioară de la Sfânta Ermiona, când ajunse vorba la ea că primul pretendent sosise pe insulă.

— A venit o companie numeroasă, Lady Clare. Chiar în acest moment intră în sat, strigă William.

Tânăra se opri în mijlocul unei discuții detaliate despre cea mai bună metodă de extragere a esenței de trandafiri.

— Îmi cer scuze, maică superioară, îi spuse ea lui Margaret.

— Sigur. Margaret era o femeie voinică, de vârstă mijlocie. Boneta de călugăriță care‑i completa ținuta benedictină îi scotea în evidență privirea atentă și trăsăturile ușor rotunjite. Este un eveniment important, adăugă ea.

Clare se întoarse spre William, care aștepta lângă poarta grădinii fluturând vesel o traistă plină de coacăze roșii. Era un puștan rotofei, cu părul castaniu și ochi căprui, a cărui fire împletea curiozitatea neostoită cu entuziasmul. El și mama lui, Lady Joanna, veniseră pe insula Desire în urmă cu trei ani. Clare se atașase de amândoi. Din moment ce familia i se micșorase treptat până nu mai rămăsese nimic din ea, lăsând‑o singură pe lume, își petrecea foarte mult timp împreună cu ei.

— Cine a venit, William?

Clare se pregăti sufletește să afle răspunsul. Fiecare locuitor de pe Desire, cu excepția ei, aștepta de săptămâni bune, cu mare nerăbdare, acea zi. Numai ea nu era dornică să‑lcunoască pe noul senior al domeniului.

Cel puțin avea posibilitatea să aleagă, își reaminti. Era mult mai mult decât își permiteau femeile aflate în situația ei.

— Este primul dintre pretendenții pe care ați spus că‑i va trimite lordul Thurston, zise William îndesându‑și în gură o mână de coacăze. Din cât se zice, e un cavaler strașnic, Lady Clare. Aduce cu el un alai mare de soldați. L‑am auzit pe John fierarul spunând că ar fi nevoie de jumătate dintre bărcile din Seabern ca să‑i transporte pe toți, cu cai și bagaje.

O senzație ciudată de agitație și nesiguranță o făcu pe Clare să‑și țină răsuflarea. Își promisese că avea să fie calmă și să trateze totul ca pe o afacere, dar apropierea momentului fatidic o emoționa peste așteptări.

— Un alai mare? întrebă ea ridicând din sprâncene.

— Da, răspunse William încântat. Razele soarelui sclipesc atât de tare în coifurile lor încât te dor ochii, adăugă el înghițind încă doi pumni cu coacăze. Iar caii sunt imenși. În special unul dintre ei, a zis John, un armăsar mare cu potcoave care cutremură pământul pe care calcă.

— Dar eu nu am cerut ditamai oastea, bombăni Clare. Desire nu are nevoie decât de o companie restrânsă care să ne protejeze transporturile. Ce naiba o să faceu cu un număr așa de mare de soldați aici? Și cu toți caii lor. Bărbații și caii mănâncă mult, să știi.

— Nu te agita, Clare, zâmbi Margaret. Viziunea tânărului William despre un alai mare de soldați este probabil foarte diferită de a noastră. Ține cont că singura trupă înarmată pe care a văzut‑o în viața lui este cea a lui Sir Nicholas de la mica reședință din Seabern.

— Sper că aveți dreptate. Clare ridică flaconul cu pomadă care îi atârna de un lănțișor la cingătoare și inhală aroma delicată a trandafirilor și a ierburilor. Parfumul o liniști, ca întotdeauna. Oricum, ar fi o mare risipă dacă voi fi nevoită să hrănesc și să adăpostesc atâția bărbați și cai, urmă ea. Pe urechea Sfintei Ermiona, nu‑mi place deloc ideea de a întreține atâția oameni. Și e abia primul dintre candidați.

— Calmează‑te, Clare. Este posibil ca mulțimea care a debarcat în port să nu însoțească un singur pretendent. Cei trei sau patru pe care i‑ai comandat e posibil să fi ajuns toți în același timp. Asta ar explica de ce sunt atâția bărbați și cai.

Lui Clare îi plăcu această variantă.

— Da, asta trebuie să fie. Lăsă jos micuțul recipient pentru pomadă și îl lăsă să atârne la loc între pliurile rochiei. Toți pretendenții mei au sosit laolaltă. Și pentru că fiecare și‑a adus propriul anturaj, atunci se poate explica numărul mare de bărbați și de cai.

— Da.

Pe Clare o lovi însă un alt gând, care‑i îndepărtă rapid scurtul moment de ușurare.

— Sper că nu vor sta mult. Va costa o avere să‑i hrănim pe toți.

— Îți poți permite, Clare.

— Nu despre asta e vorba. Cel puțin, nu în totalitate.

Ochii lui Margaret licăriră.

— După ce vei alege, ceilalți candidați, inclusiv soldații lor și tot alaiul vor pleca.

— Pe degetul Sfintei Ermiona, atunci o să aleg repede, ca să nu risipim mai multă mâncare și fân pe această adunătură decât este necesar.

— Un plan inteligent. Privind‑o îndeaproape, stareța se interesă: Ești nerăbdătoare, copila mea?

— Nu, nu, sigur că nu, minți Clare. Nu vreau decât să pun lucrurile la punct. Sunt multe de făcut. Nu‑mi pot permite să irosesc mult timp în această chestiune a alegerii unui soț. Sunt sigură că lordul Thurston mi‑a trimis candidați care îndeplinesc toate cerințele mele.

— Sunt sigură că așa a făcut, murmură Margaret. Ai fost foarte clară în scrisoarea pe care i‑ai trimis‑o.

— Da.

Clare își petrecuse ore întregi la formularea criteriilor pentru noul stăpân al domeniului Desire. Acele ore urmaseră altora în care se gândise la numeroase motive pentru care nu avea nevoie de un soț. În final, apelase la toate artificiile de retorică, logică și dezbatere pe care le învățase de la Margaret, fiind pe deplin conștientă că nu se putea feri de inevitabil decât dacă îi furniza lordului Thurston o scuză genială ca să nu se mărite.

Își testase fiecare argument iscusit formulat mai întâi asupra Joannei și apoi a lui Margaret. Solidare cu ea, ambele femei cântăriseră pretextele atent construite, una după alta, și îi oferiseră critici și sfaturi.

În lunile de după moartea tatălui ei, Clare dezvoltase ceea ce era sigură că reprezenta argumentul absolut, de necontestat și perfect logic împotriva necesității unei căsătorii; se bazase în acest demers pe amplasarea strategică, practic inexpugnabilă, a insulei Desire. Dar atunci se întâmplase nenorocirea. Cel mai apropiat vecin al ei de pe țărm, Sir Nicholas de Seabern, îi stricase planurile și o răpise în timp ce se afla într‑o vizită scurtă pe domeniul lui.

Furioasă pe Nicholas pentru că îi distrusese planurile demonstrându‑i că era foarte vulnerabilă, Clare se hotărâse să îi facă viața un coșmar. Până la finele șederii sale forțate, Nicholas îi mărturisise că era bucuros că avea să n‑o mai vadă niciodată. Dar era prea târziu. Pentru că se întâmplase în perioada în care se înmulțiseră și jafurile asupra regiunii, răpirea fusese cireașa de pe tort. Clare își dăduse seama atunci că nu era decât o chestiune de timp până când lordul Thurston avea să audă zvonurile. Avea să ajungă la concluzia că ea era incapabilă să protejeze Desire și urma să acționeze imediat, ocupându‑se personal de problemă.

Oricât ar fi fost de furioasă și de frustrată, Clare trebuia să recunoască faptul că nu‑l putea condamna pe Thurston. Dacă s‑ar fi aflat în poziția lui și ea ar fi procedat la fel. Partea din venit la care avea dreptul ca suzeran era prea consistentă ca s‑o expună pericolelor.

Iar Clare nu putea să primejduiască viețile bărbaților din sat, care însoțeau transporturile de parfum. Mai devreme sau mai târziu, hoții aveau să omoare pe cineva în timpul atacurilor.

Adevărul era că nu exista altă variantă. Avea o datorie față de locuitorii insulei. Mama ei, care murise când Clare avea doisprezece ani, o învățase încă din leagăn că dorințele stăpânei erau pe locul doi, după nevoile oamenilor și ale pământurilor de pe urma cărora își câștigau traiul.

Clare știa prea bine că, deși avea capacitatea de a obține în continuare profituri de pe moșie, nu era o luptătoare antrenată. Nu avea în subordine cavaleri, nici măcar soldați de rând. Cei puțini care fuseseră odată se risipiseră de‑a lungul anilor. Unii îl însoțiseră pe fratele ei, Edmund, la turniruri și nu se mai întorseseră pe insulă după ce acesta fusese omorât.

În definitiv, Desire nu era un loc prea interesant. Nu‑i atrăgea cu nimic pe cavalerii tineri și pe aceia dornici de glorie și de profituri, pe care le obțineau concurând de nenumărate ori în turniruri sau plecând în cruciade.

Ultimii doi bărbați care trăiseră în castelul Desire plecaseră în călătorie alături de tatăl lui Clare, Sir Humphrey. Îi trimiseseră apoi vorbă despre moartea tatălui ei și nu se mai întorseseră. Odată ce lordul lor murise, fuseseră eliberați de sub jurământul de credință. Își găsiseră stăpâni noi în sud.

Clare nu avea nici cea mai mică idee despre cum să facă rost de o trupă de soldați de încredere și nici nu îndrăznea să se gândească la antrenarea și la controlarea lor.

Prima scrisoare de atenționare de la Thurston sosise în urmă cu șase săptămâni. Redactată pe un ton politicos, exprima sincere condoleanțe pentru moartea lui Sir Humphrey, însă aluziile referitoare la apărarea insulei transpăreau clar.

În a doua scrisoare spunea fără ocolișuri: Clare trebuia să se mărite. Spre disperarea ei, și ea ajunsese la aceeași concluzie. Știind că mariajul era inevitabil, procedase ca în toate cazurile când se punea problema îndatoririlor: se hotărâse să‑și îndeplinească responsabilitățile. Însă, în stilul ei caracteristic, preluase controlul asupra problemei. Le spusese Joannei și lui Margaret că, dacă tot avea să‑i fie pusă în cârcă povara unui soț, intenționa să aibă un cuvânt de spus în privința alesului.

— Se apropie, Lady Clare, țipă William din dreptul porții.

Clare își scutură pământul negru și gras de pe mâini.

— Vă rog să mă scuzați, maică superioară. Trebuie să mă întorc la castel ca să mă schimb înainte de sosirea oaspeților mei. Acești cavaleri dichisiți din sud se așteaptă, fără îndoială, să fie întâmpinați cu mare pompă.

— Așa și trebuie, zise Margaret. Știu că nu ești nerăbdătoare să te măriți și nu arăți niciun entuziasm pentru asta, dar fii veselă, copila mea. Amintește‑ți că mai mult ca sigur vor fi trei, poate chiar patru candidați. O să ai de unde alege.

Clare îi aruncă bătrânei sale prietene și profesoare o privire fugară. Își coborî vocea astfel încât nici William și nici portăreasa din apropiere să n‑o audă:

— Și dacă nu‑mi place de niciunul dintre cei trei pretendenți pe care mi i‑a trimis lordul Thurston?

— Atunci o să ne întrebăm dacă ești greu de mulțumit, mai cu seamă când vine vorba despre alegerea viitorului senior al domeniului Desire, sau doar cauți pretexte ca să nu mergi până la capăt.

Clare se strâmbă și‑i aruncă interlocutoarei sale o privire abătută.

— Sunteți întotdeauna atât de practică și de directă! Aveți un mod unic de a pătrunde în miezul problemei.

— Știu, din experiență, că o femeie care este practică și sinceră față de sine însăși are șanse mai mari de a‑și atinge țelurile.

— Da, așa m‑ați învățat întotdeauna, doamnă, spuse Clare îndreptându‑și umerii. N‑o să uit niciodată lecțiile dumneavoastră.

— Mama ta ar fi mândră de tine, copila mea.

Clare observă că Margaret nu‑l menționase pe tatăl ei. Nu era nevoie. Știau amândouă că Sir Humphrey nu fusese niciodată interesat de administrarea pământurilor sale, pe care o lăsase în seama soției sale și, mai târziu, a fiicei, în timp ce el se ocupa cu studii erudite și experimente.

La un moment dat, un strigăt puternic se auzi de pe stradă, din cealaltă parte a zidului mănăstirii. Mirați și bucuroși, sătenii se adunaseră ca să‑i vadă pe cavalerii nou‑sosiți. William îndesă pachetul de afine roșii în săculețul care îi atârna de curea și se grăbi spre o bancă joasă rezemată de perete.Clare își dădu seama prea târziu ce avea de gând să facă.

— William, să nu îndrăznești să te cațări pe zid. Știi ce ar spune mama ta!

— Nu vă faceți probleme, n‑o să cad. Vreau doar să‑i văd pe cavaleri.

Băiatul se urcă pe băncuță și încercă să‑și salte trupul durduliu peste zidul de piatră în timp ce Clare ofta, schimbând priviri resemnate cu Margaret. Nu era nicio îndoială că mama mult prea protectoare a lui William ar fi făcut o criză dacă s‑ar fi aflat acolo. Joanna era convinsă că fiul ei era delicat și că nu trebuia să‑și asume vreun risc.

— Doamna Joanna nu‑i aici, zise stareța impasibilă, ca și cum Clare s‑ar fi exprimat cu voce tare. Așa că îți sugerez să ignori problema.

— Dacă William o să cadă, Joanna n‑o să mă ierte niciodată.

— Într‑o bună zi va trebui să înceteze să‑l mai cocoloșească pe puști, spuse Margaret ridicând din umeri cu o atitudine filosofică. Altfel o să devină un tânăr temător și gras.

— Știu, dar Joanna nu poate fi învinovățită în totalitate pentru că îl protejează, șopti Clare. A pierdut totul. Nu suportă gândul de a‑și pierde și fiul.

— Îi văd! strigă William cu un picior pe zid. Au ajuns deja pe stradă, anunță el ducându‑și mâna streașină la ochi ca să se apere de razele primăvăratice. Bidiviul sure în fața celorlalți. Jur, călărețul e aproape la fel de mare ca armăsarul lui!

Clare se încruntă.

— Am cerut candidați de statură medie.

— Poartă un coif strălucitor și o tunică din zale, exclamă William. Și duce un scut argintat care strălucește ca o oglindă mare în lumina soarelui.

— O oglindă mare?

Intrigată, Clare se grăbi pe cărarea din grădină ca să‑i vadă chiar ea pe nou‑veniți.

— Este foarte ciudat, milady. Totul în ținuta lui este argintiu sau gri – chiar și îmbrăcămintea cavalerului și harnașamentul calului sunt gri. E ca și cum el și armăsarul au fost modelați numai din argint și fum.

— Argint și fum… repetă Clare. Imaginația ta a luat‑o razna, odată cu mințile.

— E adevărat, jur!

Uimirea lui William părea absolut autentică, sporind curiozitatea tinerei femei.

— Și cam cât de mare e acest cavaler din fum și argint?

— Este foarte, foarte mare, raportă puștiul din postul său de observație. Iar cavalerul care vine în spatele lui este aproape la fel de mare.

— Nu e deloc un semn bun, comentă Clare. Se îndreptă spre poartă ca să privească spre stradă, însă priveliștea era blocată de mulțimea de săteni entuziasmați.

Zvonul se împrăștiase rapid, așa că toată lumea sosise ca să asiste la marele spectacol oferit de alaiul de cavaleri. John fierarul, Robert dogarul, Alice de la berărie și trei fermieri musculoși, toți mai înalți decât ea, o împiedicau să‑i vadă pe nou‑veniți.

— Nu te alarma, spuse Margaret cu o licărire de amuzament în privire. Încă o dată, trebuie să fim indulgente cu experiența de viață limitată a băiatului. Orice cavaler i s‑ar părea imens. Armura și toate celelalte accesorii creează această impresie.

— Da, știu. Totuși, aș vrea foarte mult să‑l văd cu ochii mei pe acest cavaler, zise Clare. Estimând rapid înălțimea de la bancă la marginea de sus a zidului, strigă: William, pregătește‑te să‑mi dai o mână de ajutor!

Puștiul își întoarse ochii de la scena din stradă și se uită la ea.

— Doriți să stați aici pe zid lângă mine, Lady Clare?

— Da. Dacă rămân jos, o să fiu ultima persoană de pe insulă care o să vadă invazia.

Clare își ridică marginile tunicii lungi și se urcă pe băncuță. Margaret scoase un sunet de dezaprobare.

— Zău, Clare, este de‑a dreptul necuviincios. Gândește‑te cât de stânjenită o să te simți dacă vreunul dintre pretendenți o să te vadă comportându‑te ca o țărancă mânată de curiozitate. Ar putea să te recunoască mai târziu, la castel.

— N‑o să mă observe nimeni aici. Din ce se aude, vizitatorii noștri sunt mult prea ocupați să se dea în spectacol în sat. Vreau să văd și eu ce se întâmplă.

Clare apucă marginea zidului, găsi o crăpătură întrepietre cu vârful pantofului moale și se luptă să se ridice lângă William.

— Aveți grijă, stăpână, zise băiatul, care se aplecă să o prindă de mână.

— Nu‑ți face griji, spuse Clare gâfâind în timp ce își trecu un picior și apoi și pe celălalt peste zidul lat din piatră. Oi fi eu o fată bătrână de douăzeci și trei de ani, dar încă mai pot să mă cațăr, zâmbi ea pe când își netezea rochia. Uite, am reușit. Acum, ia să vedem, unde e cavalerul acesta din argint și fum?

— Este în capătul străzii, îi arătă William spre port. Ascultați tunetul potcoavelor. E ca și cum ar fi o furtună de pe apă.

— Cu siguranță fac îndeajuns de mult zgomot ca să scoale morții din morminte.

Tânăra femeie își împinse pe spate gluga mantiei și se întoarse ca să se uite în lungul străzii înguste. Bubuitul potcoavelor se apropia. Sătenii tăcură. Atunci îl văzu Clare pe cavalerul îmbrăcat în argintiu și gri. Ținându‑și respirația, înțelese uimirea lui William. Omul și calul, ca unul, păreau să fie compuși din toate elementele unei furtuni magnifice: vânt, ploaie și fulger. Nu era nevoie decât de o privire ca să‑și dea seama că acea furie mohorâtă, odată stârnită, era capabilă să distrugă tot ce‑i stătea în cale.

Pentru o clipă, vederea cavalerului din argint și fum o amuți, la fel ca și pe sătenii adunați în drum. O senzație disperată de scufundare puse stăpânire pe stomacul ei în timp ce‑și dădu seama că se uita, fără îndoială, la unul dintre pretendenții ei. „Este prea mare, își spuse. Mult prea mare. Și prea periculos. În mod cert, nepotrivit.“

Cavalerul cenușiu călărea în fruntea unei trupe formate din șapte bărbați – cavaleri, oșteni și unul sau doi servitori. Clare se uită curioasă la luptătorii care călăreau în spatele imensei mașinării de război. Deși văzuse foarte puțini soldați la viața ei, nu putea să nu remarce că aveau ținute asortate cu a conducătorului lor. Erau îmbrăcați în nuanțe sobre de gri, maro și negru care îi făceau să pară cumva și mai amenințători.

Cortegiul se apropiase, ocupând toată strada îngustă. Steagurile fluturau în briza mării. Clare putea auzi scârțâitul și alunecarea oțelului pe piele. Harnașament și armură se mișcau împreună în ritmuri bine rodate.

Caii cu potcoave imense înaintau ca niște mașini de luptă imense, ceea ce și erau. Se deplasau cu o lentoare care le sublinia puterea și le îngăduia tuturor celor prezenți să vadă bine spectacolul.

Clare se holba la ciudata priveliște cu aceeași doză de uimire ca toți ceilalți. Era vag conștientă de șoaptele care se propagau prin mulțime ca un val pornind de la chilia de piatră unde locuia pustnica satului.

Fascinată de scena care se derula în fața ochilor ei, ignoră la început murmurele, dar, pe măsură ce creșteau în intensitate, îi atraseră într‑un final atenția.

— Ce spun, William?

— Nu știu. Ceva despre un cerber.

Clare se uită peste umăr înspre chilia construită în zidul mănăstirii. Pustnica Beatrice trăia acolo; alesese calea sihăstriei în urmă cu aproape zece ani și de atunci nu ieșise niciodată afară. Ar fi trebuit să‑și dedice întreaga viață rugăciunii și meditației, dar adevărul era că se preocupa numai de colportarea bârfelor. Nu ducea niciodată lipsă de așa ceva, pentru că în timpul zilei toată lumea trecea pe sub fereastra ei. Mulți se opreau ca să stea de vorbă ori să‑i ceară sfatul, iar Beatrice se purta cu ei așa cum se poartă o lăptăreasă cu o vacă, storcându‑le și ultima picătură de informație.

Beatrice nu‑și ignora totuși menirea, astfel că le oferea cu mult zel sfaturi tuturor celor care‑i solicitau părerea. Nu de puține ori se oferea să ajute chiar dacă nimeni nu‑i cerea acest lucru. Avea o înclinație către prevestiri sumbre și se grăbea să avertizeze cu privire la nenorocirea și dezastrul ce urmau. Uneori avea dreptate.

— Ce spun? o strigă Margaret pe Clare.

— Încă nu sunt sigură, răspunse tânăra femeie, chinuindu‑se să distingă șoaptele. William zice că e vorba despre un cerber. Cred că pustnica a început să vorbească.

— Atunci nu‑s decât închipuiri, bombăni stareța.

— Ascultați, le întrerupse William. Acum puteți desluși cuvintele.

Valul de șoapte se înălță cu repeziciune din marea de săteni.

— … cerber.

— Spun că ar fi un cerber de pe undeva din sud. Nu am prins numele…

— Cerberul din Wyckmere?

— Da, așa e, Wyckmere. Este cunoscut drept Cerberul din Wyckmere. Se spune că poartă o sabie mare, care se numește Fereastra Iadului.

— De ce i se spune așa?

— Pentru că de multe ori e ultimul lucru pe care îl vede un om înainte să moară răpus de lama ei. Ochii lui William se măriră. Tremurând de emoție, își duse mâna repede la punguța de la brâu pentru o altă mână de fructe. Ați auzit, Lady Clare? întrebă el cu gura plină de coacăze. Cerberul din Wyckmere.

— Da.

Clare observă că oamenii din mulțime se uitau unii la alții când vestea ajunse la ei, dar licărirea de încântare nu le părăsi chipurile. Orice se întâmpla, își dădu ea seama cu stupoare, sătenii păreau mai fascinați ca oricând de sosirea cavalerilor. Se gândeau, fără îndoială, la prestigiul pe care avea să‑l reverse asupra lor un senior cu o reputație de temut. „Reputația e bună, dar numai dacă nu ești obligată să te măriți cu ea”, își zise Clare.

— Cerberul din Wyckmere, șopti William cu o reverență care ar fi fost mai potrivită pentru o rugăciune. Cred că este, într‑adevăr, un mare cavaler.

— Ceea ce aș vrea să știu e unde sunt ceilalți.

— Care ceilalți?

Clare se uită cu atenție la călăreții care se apropiau și se încruntă.

— Trebuiau să fie cel puțin încă trei cavaleri din care să‑mi aleg soțul. Acești bărbați par să se afle cu toții sub un singur steag.

— Păi, acest Cerber din Wyckmere e aproape la fel de mare ca trei oameni puși unul lângă altul, rosti William cu mare satisfacție. Nu mai avem nevoie de alții.

Clarese încruntă. „Cerberul nu e chiar așa de mare, își zise, dar arată formidabil.” Nu avea deloc proporțiile medii pe care le ceruse. Cavalerul cenușiu și anturajul său se aflau aproape în fața ei. Indiferent de situație, nou‑veniții le ofereau privitorilor o distracție pe cinste. „E interesant de văzut dacă ceilalți pretendenți vor întrece această demonstrație de oțel și putere”, medită ea.

Era atât de prinsă de spectacolul neobișnuit, încât abia băgă de seamă o altă clipocire de șoapte care străbătu mulțimea. I se păru că își aude numele, dar nu dădu atenție acestui lucru. Ca stăpână a domeniului, era obișnuită ca oamenii să vorbească despre ea. Era în firea lucrurilor.

— Clare, ar fi bine să te întorci imediat la castel, i se adresă Margaret. Dacă o să stai acolo sus pe zid n‑o să poți ajunge la timp ca să‑l întâmpini așa cum se cuvine pe marele cavaler.

— E prea târziu, doamnă, zise Clare ridicând vocea pentru a se face auzită peste vacarmul glasurilor și bubuitul potcoavelor. Sunt prinsă aici până când se împrăștie mulțimea. Joanna și servitorii se vor ocupa de primirea oaspeților noștri.

— Cum adică? o mustră Margaret. Joanna și servitorii nu sunt potriviți pentru a‑l întâmpina așa cum se cuvine pe viitorul senior al domeniului.

Clare își întoarse capul și rânji.

— A, dar nu știm dacă acest mare cavaler va deveni stăpânul insulei, nu‑i așa? De fapt, șansele lui sunt mici. Din câte văd, nu are deloc dimensiunile potrivite.

— Mărimea, copila mea, e prea puțin importantă, murmură Margaret.

Tunetul potcoavelor și zornăitul harnașamentelor se opriră brusc. Un icnet de uimire scos de William și liniștea subită care se lăsase peste mulțime o făcură pe Clare să se întoarcă încet. Fu uimită să observe că armata de călăreți, care își făcuse loc încet dar sigur în centrul satului, se oprise chiar în mijlocul străzii. Direct în fața locului în care ea stătea cocoțată pe zid.

Înghiți în sec atunci când își dădu seama că masivul cavaler cenușiu o privea fix. Primul instinct fu să alunece înapoi peste marginea zidului și, după o aterizare discretă, să se refugieze în grădină. Dar era prea târziu ca să‑și ia zborul. Trebuia să acționeze vitejește.

Clare deveni dintr‑odată conștientă de faptul că rochia i se murdărise de noroi, iar părul îi era ciufulit de vânt. Palmele i se umeziră în timp ce strânse marginea zidului încălzit de soare.

Sigur nu se uita la ea. Nu se putea uita la ea. Nu făcuse nimic ca să atragă atenția cavalerului cenușiu. Era doar o femeie care stătea pe zid și urmărea spectacolul împreună cu restul sătenilor. Cu toate acestea, el o țintuia cu privirea.

Momentul părea să nu se mai termine. Tinerei femeii se păru că până și briza se oprise. Frunzele copacilor din grădina mănăstirii atârnau nemișcate. Nu se auzea niciun sunet, nici măcar fâșâitul unui stindard.

Se uită la ochii aflați în umbra vizierei de oțel și se rugă fierbinte ca temutul Cerber din Wyckmere să o confunde cu o săteancă. La o comandă nevăzută, imensul armăsar rotat porni spre zidul mănăstirii. Cei care stăteau în drumul bestiei se topiră instantaneu în lături ca să creeze un culoar de trecere. Privirile tuturor erau îndreptate direct spre Clare.

— Vine încoace, stăpână, cârâi William. Poate că vă recunoaște.

— Dar nu ne‑am întâlnit niciodată, răspunse ea, strângând și mai tare cu degetele marginea de piatră. Nu are de unde să știe cine sunt.

William deschise gura ca să spună ceva, dar o închise brusc în momentul în care bidiviul masiv se opri chiar în fața lui Clare. Privirea cavalerului o fixă.

Clare se uită adânc în ochii sumbri de culoarea cristalului fumuriu. Văzu inteligența rece, calculată care ardea în adâncuri și știu în acel moment că nou‑venitul o recunoscuse. Își ținu respirația încercând frenetic să găsească o modalitate de a scăpa basma curată. Niciodată nu se maiconfruntase cu o asemenea situație stânjenitoare.

— O caut pe stăpâna domeniului Desire, a spus cavalerul.

Un tremur curios o străbătu la auzul vocii lui. Nu‑și dădea seama de ce reacționase atât de ciudat pentru că în mod cert vocea i se potrivea. Era joasă, amenințătoare, emanând o forță perfect stăpânită. Clare se agăță de piatră pentru a‑și stăpâni degetele din tremurat, apoi ridică bărbia și își îndreptă umerii. Ea era stăpâna acelei moșii și intenționa să se poarte într‑o manieră adecvată acelui titlu, chiar dacă avea în față un bărbat cum nu mai întâlnise niciodată în viața ei.

— Eu sunt cea pe care o căutați. Cine sunteți?

— Sunt Gareth de Wyckmere.

Clare își aminti șoaptele. Cerberul din Wyckmere.

— Am auzit despre dumneavoastră că sunteți cunoscut sub alt nume.

— Sunt cunoscut sub multe nume, dar nu răspund la toate.

Era un avertisment clar în cuvintele lui. Clare îl percepu și se hotărî să dea înapoi ascunzându‑se în spatele bunelor maniere. Își înclină capul cu politețe.

— Bine ați venit pe insula Desire, Sir Gareth. Permiteți‑mi să vă mulțumesc în numele întregului sat pentru spectacolul oferit astăzi. Foarte rar avem ocazia de a ne delecta cu o asemenea priveliște grandioasă.

— Mă bucur că sunteți satisfăcută de ceea ce ați văzut până acum, milady. Sunt sigur că veți fi la fel de mulțumită și de restul reprezentației, spuse Gareth, după care lăsă frâiele, își ridică mâinile îmbrăcate în armură și își scoase coiful.

Clare observă că nu privi peste umăr și nu făcu niciun semn, doar își ținu coiful într‑o parte. Un alt cavaler se apropie imediat, luă acoperământul de oțel din mâna lui Gareth și se retrase în mijlocul celorlalți războinici.

Clare își studie oaspetele cu o curiozitate pe care nu o putea masca nici măcar de dragul bunelor maniere. La urma urmelor, acesta era unul dintre bărbații care fuseseră trimiși să‑i ceară mâna. Era surprinsă să descopere că în adâncul ei era încântată de ceea ce vedea. Era, cu siguranță, prea mare, dar cumva acest neajuns nu mai părea atât de alarmant, așa cum se gândise când elaborase criteriile pentru viitorul soț. Motivul era evident. În ciuda staturii și a puterii fizice, ceva îi spunea că nu avea în față un bărbat care se baza numai pe forța brută ca să obțină ceea ce dorea. Gareth de Wyckmere era neîndoielnic un cavaler versat în arta sângeroasă a războiului, dar nu era bătut în cap. Clare putea vedea asta pe fața lui.

Razele soarelui străluciră în părul lui negru, lung până la umeri. Ceva în trăsăturile lui feroce, parcă sculptate, îi aduseră aminte castelanei de stâncile care îi protejau insula mult iubită. În ciuda inteligenței ce strălucea în ochii lui, simți că avea o hotărâre de neclintit. Acesta era un bărbat care se luptase pentru tot ceea ce obținuse în viață.

Examinarea nu părea să‑l deranjeze. Pur și simplu stătea calm și răbdător, cu o atitudine sugerând că nu‑l preocupa verdictul. Se vedea că avea țelul lui, pe care intenționa să‑l atingă indiferent de decizia ei și de concluzii. Acest lucru o îngrijoră pe Clare. Cerberul din Wyckmere nu era un individ pe care să‑l poată refuza cu ușurință. „Dar, până la urmă, și eu pot fi la fel de hotărâtă ca să‑mi ating țelul“, își reaminti ea. În definitiv, fusese nevoită să administreze insula încă de la vârsta de doisprezece ani.

— Ei, milady? întrebă Gareth. Sunteți mulțumită de viitorul vostru senior?

Viitorul senior? Clare clipi uimită. Nu știa dacă să râdă sau să se încrunte pentru această mostră de aroganță care îi tăiase răsuflarea. Se hotărî să reacționeze politicos, dar afișând un zâmbet rece:

— Nu pot spune. Nu i‑am întâlnit pe ceilalți candidați.

— Vă înșelați, doamnă. Sunt eu și Sir Nicholas.

Gura lui Clare se deschise din cauza șocului.

— Dar nu e posibil! Am solicitat o selecție de cel puțin trei sau patru cavaleri.

— Nu primim întotdeauna tot ce vrem de la viață, nu‑i așa?

— Dar nu îndepliniți niciuna dintre cererile mele, răbufni ea. Nu vreau să vă jignesc, dar nu aveți statura potrivită. Și păreți a fi un războinic, nu un om pașnic, urmă ea privindu‑l încruntată. În plus, nu mi se pare că aveți un temperament vesel.

— În legătură cu statura mea nu am ce face. Și e adevărat că am fost foarte bine antrenat în arta războiului, dar vă jur că sunt în căutarea unei vieți liniștite și pașnice. Cât despre temperamentul meu, cine poate ști? Un om se poate schimba, nu?

— Nu sunt sigură, răspunse Clare îngrijorată.

— Știu să citesc.

— Păi, e ceva, cred. Totuși…

— Milady, experiența m‑a învățat că trebuie să ne mulțumim cu ceea ce ni se oferă.

— Nimeni nu știe asta mai bine ca mine, replică ea pe un ton glacial. O să fiu directă. Ați bătut o cale lungă și ne‑ați oferit un spectacol de zile mari. Nu vreau să vă dezamăgesc, dar țin să fiu corectă; mă tem că sunt puține șanse să deveniți seniorul acestor locuri. Poate că ar fi mai bine să vă luați oamenii și să plecați cu aceleași bărci cu care ați sosit.

— Nu, domnișoară. Am așteptat prea mult și am bătut un drum prea lung. Sunt aici să‑mi revendic viitorul. Nu am nicio intenție să plec.

— Dar trebuie să insist…

Se auzi un sunet încet, letal. Sabia lui Gareth apăru în mâna lui ca prin farmec. Mișcarea rapidă, înspăimântătoare stârni rumoare în mulțime. Clare se opri în mijlocul propoziției. Ochii ei se măriră.

Razele soarelui dansară și licăriră pe lama de oțel în timp ce Gareth o ținu ridicată. Totul și toți păreau să fi înghețat. Tânărul William reuși să rupă vraja.

— Nu aveți voie s‑o vătămați pe doamna mea! țipă el la Gareth. N‑o să vă las să‑i faceți vreun rău!

Mulțimea fu la fel de șocată de curajul băiatului cum fu și de vederea sabiei scoase din teacă.

— Taci, William, șopti Clare.

Gareth îi aruncă puștiului o privire.

— Ești foarte curajos, tinere. Majoritatea o iau la goană de frică atunci când văd Fereastra Iadului.

Se vedea clar că William era înspăimântat, dar avea o expresie de hotărâre încăpățânată. Se uită la Gareth.

— Nu‑i faceți rău.

— N‑o să‑i fac rău, zise Gareth. Ca viitor lord îmi face plăcere să văd că a avut parte de un protector atât de curajos până la sosirea mea. Îți sunt îndatorat, băiete.

Pe fața lui William apăru o expresie ce oglindea nesiguranța.

Gareth întoarse sabia cu o altă mișcare rapidă, ca un fulger. Întinse lama spre Clare cu mânerul înainte, într‑un gest clar de omagiu și respect. Așteptă, împreună cu toți ceilalți, ca ea să apuce arma.

Un murmur de uimire și de aprobare trecu prin mulțime. Clare îl auzi. Percepu încântarea lui William, care se abținea cu greu. Tensiunea din atmosferă era copleșitoare.

Să refuze sabia ar fi fost o decizie plină de riscuri. Nu se știa cum avea să reacționeze Gareth sau ce ar fi făcut războinicii lui călare pentru a se răzbuna. Puteau distruge întreg satul în doar câteva minute. S‑o accepte, pe de altă parte, însemna să le ofere lui Gareth și tuturor celorlalți motiv să creadă că avea să accepte oferta.

Era o capcană. Una bine construită, trebui ea să recunoască, dar în mod clar o capcană. O cursă cu doar două ieșiri, amândouă periculoase. Dar știuse de la început că bărbatul acela își folosea înțelepciunea ca principală armă pentru a obține ceea ce dorea.

Se uită în jos la mânerul sabiei lungi de oțel. Observă că la capăt avea incrustat un cristal cenușiu imens care părea să fie umplut cu fumul de la niște focuri nevăzute. Dintr‑odată își dădu seama de unde provenea numele lamei. Nu era nevoie de prea multă fantezie ca să‑ți imaginezi cristalul din mâner ca pe o poartă către iad.

Când li se întâlniră privirile, Clare observă că acel cristal fumuriu se potrivea perfect cu ochii lui. Știind că nu era altă ieșire din capcană, alese una din cele două opțiuni disponibile și, cu un gest lent, apucă mânerul sabiei. Arma era atât de grea, încât își folosi ambele mâini ca să o țină.

Un strigăt puternic de bucurie se ridică din mulțime. William rânji. Uralele umplură atmosfera. Armurile răsunară când cavalerii și soldații își etalară lăncile și loviră cu ele scuturile.

Clare se uită la Gareth și se simți deparcă tocmai coborâse de pe cel mai înalt vârf al insulei. Cavalerul își întinse mâinile mari, acoperite cu zale, o apucă și o trecu peste zid. Lumea începu să se învârtă în jurul ei. Era cât pe‑aci să scape sabia grea.

O clipă mai târziu se trezi așezată în siguranță în șa, în fața Cerberului. Se uită în sus și văzu licărirea de satisfacție din ochii lui Gareth, care o ținea cu o mână împlătoșată de mărimea unui arbore. Clare se întrebă în sinea ei de ce se simțea totuși de parcă s‑ar fi aflat încă în cădere.

Gareth ridică o mână și chemă un cavaler. Un luptător cu o expresie severă se apropie.

— Da, Sir Gareth?

— Ulrich, spuse acesta ridicând vocea pentru ca omul lui să îl poată auzi peste uralele mulțimii. Escortează‑l pe nobilul protector al doamnei mele într‑o manieră demnă de serviciile sale excelente.

— Am înțeles.

Ulrich își conduse calul mai aproape de zid și își întinse mâinile ca să‑l apuce pe William de talie, după care îl coborî și‑l puse în șa. Clare observă cât de fericit era băiatul să fie purtat prin mulțime pe bidiviul impunător și își dădu seama cu tristețe că Gareth tocmai dobândise un supus loial pe viață.

Ascultă strigătele exaltate ale oamenilor ei în timp ce Cerberul din Wyckmere își plimba armăsarul rotat ca la paradă. Se uită în spate peste umăr și o zări pe Margaret, care stătea în poarta mănăstirii. Stareța îi făcu veselă cu mâna.

Clare strânse mai bine Fereastra Iadului și reflectă la capcana meșteșugită în care fusese prinsă.