Emma

1

Ajunsese altcineva înaintea lui la farmacie. Edison Stokes se aplecă în penumbra micului și întunecosului magazin. Privi mânerul cuțitului împlântat adânc în pieptul bătrânului. Dacă‑l scotea, n‑ar fi făcut decât să grăbească inevitabilul.

— Cine a făcut asta? întrebă Edison apucând strâns mâna crispată. Spune‑mi, Jonas. Îți jur că va plăti.

Sângele gâlgâia în gura farmacistului.

— Ierburile. A cerut ierburile acelea speciale. Lorring mi‑a spus să‑i dau imediat de știre dacă cineva caută…

— Lorring ți‑a primit mesajul. De asta sunt aici. Edison se aplecă și mai mult. Cine a cumpărat ierburile?

— Nu știu. A trimis un servitor după ele.

— Nu‑mi poți spune ceva care să mă ajute să‑l găsesc pe cel care ți‑a făcut asta?

— Servitorul spunea… vocea lui Jonas se stinse, căci sângele îi umpluse gura.

— Ce‑a spus servitorul, Jonas?

— Că‑i trebuie ierburile imediat. Și că pleacă din oraș… ceva despre o petrecere la un conac, la țară…

Edison simți cum mâna farmacistului își slăbește strânsoarea.

— Cine dă petrecerea asta, Jonas? Unde o să aibă loc? Bătrânul închise ochii. Timp de câteva secunde, Edison își zise că n‑are să mai afle nimic altceva.

Însă buzele pline de sânge ale farmacistului se mișcară pentru ultima dată.

— Ware Castle, veni șoapta, aproape stinsă.

2

Mizerabilul era acolo, la Ware Castle.

Să‑l ia dracu’. Emma Greyson izbi cu pumnul înmănușat în balustrada de piatră a balconului. Numai de ghinioane avea parte. Oriunde s‑ar fi dus, era la fel, gândea ea. Și ghinioanele durau de ceva vreme, culminând cu dezastrul financiar absolut petrecut cu două luni în urmă. Iar acum, punând capac la toate, era obligată să‑și petreacă următoarea săptămână încercând să‑l evite pe Chilton Crane. Părea mai mult decât era în stare să îndure.

Bătea darabana cu degetele pe piatra străveche. N‑ar fi trebuit să o surprindă atât de mult apariția lui Crane în după‑amiaza aceea. În definitiv, Lumea Bună era o lume oarecum restrânsă. Nimic ciudat, deci, în faptul că mizerabilul se afla printre numeroșii invitați la petrecere.

„Nu‑ți poți permite să pierzi și postul ăsta“, își repetă Emma cu voce înăbușită. Se putea ca Crane să nu‑și amintească de ea, dar singurul lucru pe care‑l putea face era să se ferească din calea lui pe durata șederii la castel. Cu atâta lume prin preajmă, n‑o să‑ți fie prea greu să te confunzi cu mobilierul, se îmbărbătă ea. Sunt prea puțini cei care dau atenție domnișoarelor de companie.

De undeva, din întunericul de sub balcon, zgomotul unei mișcări ușoare o smulse din gândurile sumbre. Se aplecă și scrută atent umbrele proiectate de un zid înalt. Una din umbre prinse viață, ieși din conul de beznă și alunecă traversând pajiștea scăldată în lumina lunii. Emma se aplecă mai mult și zări silueta care înainta, precum o fantomă, pe cărarea argintată. Înaltă, zveltă, cu părul întunecat și îmbrăcată în întregime în negru.

N‑a mai fost nevoie ca razele palide ale lunii să cadă pe chipul auster, ascetic al bărbatului de jos: Edison Stokes. Se întorcea de la plimbare în după‑amiaza zilei de ieri, când el își făcuse apariția la castel. Îl văzuse intrând cu trăsura‑i strălucitoare în curtea interioară. Vehiculul elegant era tras de armăsari perfect armonizați și foarte bine antrenați.

Animalele răspundeau cu precizie calmă comenzilor transmise de mâinile lui Stokes prin hățuri. Supunerea de care dădeau dovadă arăta că stăpânul lor folosește mai degrabă îndemânarea și fermitatea, decât strigătele și loviturile sălbatice pentru a‑i ține în frâu.

Mai târziu, Emma remarcase că ceilalți oaspeți îi aruncau priviri piezișe de fiecare dată când intra în vreo încăpere. Știa că atitudinea lor de viclenie temătoare însemna că bărbatul este extrem de bogat și extrem de puternic. Și, probabil, deosebit de periculos. Iar toate acestea îl făceau extrem de fascinant în ochii elitei sufocate de plictis și blazare.

Umbrele se mișcau din nou. Emmase aplecă mai tare peste balcon și îl văzu pe Stokes încălecând pervazul de piatră al unei ferestre deschise. Ce ciudat! În definitiv, era un oaspete al castelului, nu avea nevoie să se furișeze astfel.

Nu exista decât o explicație pentru ca Stokes să procedeze așa: fie că se întorcea de la o întâlnire secretă cu soția vreunuia dintre musafiri, fie că tocmai se îndrepta spre una.

Fără să știe de ce, se așteptase parcă la mai mult de la Stokes. Stăpâna ei, lady Mayfield, le făcuse cunoștință cu o seară înainte. Când bărbatul își înclinase foarte ceremonios capul deasupra mâinii ei, intuiția o luminase ca un fulger. Acesta nu este un alt Chilton Crane, își spusese ea atunci. Edison Stokes părea ceva mai mult decât un alt libidinos mizerabil într‑o lume în care asemenea specimene se găseau din belșug. Era evident că se înșelase din nou. Și nu pentru întâia oară în ultima vreme.

Un hohot copios de râs se răspândi în noapte prin una dintre ferestrele deschise din aripa de est a castelului. Bărbații din sala de biliard păreau chercheliți binișor.

În sala de bal, muzica continua să cânte.

Jos, sub balconul în care se afla ea, Edison Stokes dispăruse într-o cameră întunecoasă care nu‑i aparținea.

După o vreme, Emma se întoarse și se îndreptă încet spre coridorul slab luminat. Putea să se retragă în liniște în propriu‑i dormitor. Lady Mayfield trebuie să fi fost în formă deja. Letty avea o adevărată pasiune pentru șampanie, așa că nu va băga de seamă că domnișoara ei de companie dispăruse pentru tot restul serii.

Sunetul unor voci șoptite venind dinspre scara de serviciu, foarte rar folosită, o sili să se oprească brusc pe la mijlocul coridorului. Își ținu respirația și ascultă atentă. Se auzeau râsete înăbușite. Un cuplu, desigur. Bărbatul părea dezgustător de beat.

— Bănuiesc că te așteaptă camerista? șoptea Chilton Crane cu o nerăbdare prost mascată.

Pe casa scărilor apăru lumina șovăitoare a unei lumânări. Emma îngheță. Sperase din tot sufletul să scape de ghinioane! În câteva clipe, Crane și însoțitoarea lui aveau să intre în holul unde se afla ea.

Era prinsă în capcană. Chiar dacă se întorcea și o lua la fugă cât o țineau picioarele, n‑ar fi reușit să străbată întregul coridor până la holul principal.

— Nu fi stupid, murmură Miranda, lady Ames. I‑am dat liber fetei în seara asta, înainte să cobor. Nu aveam niciun chef să dau ochii cu ea la întoarcere.

— Nu era nevoie să‑i dai liber, se repezi Chilton. Sunt sigur că i‑am fi găsit ceva de făcut.

— Domnule Crane, vrei cumva să insinuezi că ar fi putut să ni se alăture în așternuturi? replică Miranda cu falsă indignare. Sir, sunt de‑a dreptul șocată.

— Diversitatea este sarea și piperul vieții, draga mea. Am observat că femeile care depind în întregime de o slujbă ca să poată trăi sunt extrem de doritoare să facă tot ce li se cere. Ba chiar de‑a dreptul nerăbdătoare.

— Va trebui să‑ți satisfaci altă dată gustul pentru servitoare. N‑am nicio intenție să te împart în seara asta cu camerista mea.

— Poate că ar trebui să căutăm un pic mai sus, pentru o partidă în trei. Am observat că lady Mayfield a venit însoțită de o domnișoară de companie. Ce părere ai dacă am chema‑o în dormitorul tău, sub un pretext oarecare…

— Domnișoara de companiea lui lady Mayfield? Adică vrei să spui miss Greyson? De această dată, Miranda era cu adevărat indignată. Să nu îndrăznești să‑mi spui că ți‑a trecut prin minte să o seduci pe creatura aia cu ochelari și bonetă. Și cu părul acela roșu, îngrozitor. Chiar ești lipsit de gust?

— Am descoperit adesea că îndărătul hainelor anoste și al ochelarilor de vedere se poate ascunde un spirit deosebit. Chilton tăcu câteva clipe. Cât despre însoțitoarea lui lady Mayfield…

— Prefer să nu, dacă nu te superi.

— Îmi pare ciudat de cunoscută, spuse Chilton în șoaptă. Mă întreb dacă n‑am mai întâlnit‑o pe undeva.

Ghearele spaimei strânseră stomacul Emmei. Avusese toate motivele să spere că Crane n‑a recunoscut‑o când, ceva mai devreme, fusese obligată să treacă pe lângă el, în sala de muzică. Nu o privise decât în treacăt. Își spusese că bărbații asemenea lui Crane, care dădeau iama printre cameristele, guvernantele și domnișoarele de companie ale gazdelor nu se obosesc să rețină trăsăturile nefericitelor victime. Și‑apoi, părul ei avea acum altă culoare.

Temându‑se că vreuna din fostele ei stăpâne, care o concediase pentru nesupunere, ar putea să‑și prevină cunoștințele despre roșcata cea insolentă, purtase o perucă brunetă în timpul scurt cât fusese angajată la Ralston Manor.

— Las‑o pe domnișoara de companie a lui lady Mayfield, îi ceru Miranda pe un ton imperativ. Nu‑i decât o creatură micuță și plictisitoare. Te asigur ca eu am de oferit lucruri mult mai interesante și mai tentante.

— Desigur, draga mea. Cum spui tu. În glasul lui Crane se simțea o undă de dezamăgire.

Emma se retrase cu un pas. Trebuia să facă ceva. Nu putea să stea pur și simplu acolo, așteptând să apară Miranda și Crane. Privi peste umăr. Singura sursă de lumină de pe coridorul întunecat era o aplică montată cam pe la jumătatea peretelui. Uși din lemn masiv, adânc afundate în zidul de piatră, marcau intrarea în numeroase odăi de oaspeți.

Se răsuci, își prinse fustele cu amândouă mâinile și porni în grabă de‑a lungul coridorului de piatră. O să se ascundă într‑una din camere. La castel sosiseră o mulțime de invitați, astfel că fiecare încăpere de pe etaj găzduia pe cineva, însă cu siguranță că erau toate goale la ora aceea. Seara abia începuse. Prietenii familiei Ware se aflau încă jos, dansând, flirtând, distrându‑se.

Se opri în fața celei mai apropiate uși și încercă clanța, închisă. Inima i se opri câteva clipe, apoi își înteți bătăile. Se repezi la ușa următoare. Nici aceea nu voia să se deschidă. O cuprinse panica. Ajunse la a treia ușă, apucă clanța, o apăsă și, cu un imens suspin de ușurare, descoperi că se deschide.

Se strecură fără zgomot în cameră și închise cu mare grijă ușa după ea. Apoi privi cu atenție în jur. Lumina puternică a lunii, revărsată prin ferestre, dezvăluia perdelele grele ale unui pat mare, cu baldachin. Măsuța de toaletă era plină cu sticluțe frumoase. Pe un fotoliu se vedea o cămașă de noapte vaporoasă, tivită cu dantelă.

O să aștepte acolo până când Chilton și Miranda vor intra într‑unul din celelalte dormitoare. Apoi se va strecura înapoi până la scara de serviciu, hotărî ea.

Se întoarse și își lipi urechea de lemnul ușii, ascultând zgomotul pașilor de pe coridor, care se auzea din ce în ce mai aproape.

O cuprinse o presimțire sumbră. Dacă nimerise tocmai în dormitorul Mirandei?

Pașii se opriră în fața ușii.

— Iată‑ne ajunși, Chilton. Vocea Mirandei era înăbușită de lemnul gros. Stai puțin să găsesc cheia.

Emma se îndepărtă de ușă, de parcă ar fi devenit brusc din fier încins. N‑avea la dispoziție decât câteva secunde. Miranda credea că ușa ei este închisă și căuta de zor cheia în poșeta‑i minusculă.

Privi disperată în jur, prin camera luminată de razele lunii. Sub pat nu era loc; se vedeau cuferele așezate acolo, probabil din lipsă de spațiu. Nu‑i rămânea decât dulapul masiv. Alergă spre el, fără zgomot, pe covorul gros.

Râsul de bețiv al lui Crane răsună de cealaltă parte a ușii. Se auzi apoi clinchet de metal făcut de cheile căzute pe pardoseala de gresie.

— Asta‑i culmea, vezi ce m‑ai determinat să fac? spuseMiranda. Am scăpat‑o.

— Dă‑mi voie, zise Chilton.

Emma smuci ușile dulapului masiv și se strecură prin desișul foșnitor al rochiilor, făcându-și loc înăuntru. Apoi întinse mâna și trase ușile până se asigură că sunt bine închise, și se lăsă învăluită de întunericul dens.

În aceeași clipă, mâna unui bărbat îi cuprinse talia. Încercă să țipe. O palmă caldă îi apăsă gura și se simți strânsă cu asprime și lipită de un piept larg și tare ca piatra. O cuprinse o spaimă cumplită. Teama de a fi recunoscută părea un fleac pe lângă situația în care se afla. Nu era de mirare că găsise ușa dormitorului deschisă. Cineva se strecurase înăuntru înaintea ei.

— Vă rog să tăceți, miss Greyson, îi șopti în ureche Edison Stokes, altfel vom avea amândoi de dat o grămadă de explicații.

*

O recunoscuse când smucise ușile dulapului. Ascuns îndărătul unei complicate și elegante rochii de seară, Edison văzuse lumina lunii reflectată într‑o pereche de ochelari cu rame de aur. În ciuda situației delicate în care se afla el însuși, simți o satisfacție ciudată la gândul că avusese dreptate în privința micuței însoțitoare a lui lady Mayfield. În momentul când făcuseră cunoștință, avusese certitudinea că tânăra nu posedă niciuna din calitățile cerute unei persoane care îmbrățișează o asemenea carieră. Se purtase sobru și reținut, însă nu era nimic umil sau supus în ochii aceia verzi, atât de pătrunzători. În adâncul lor se citea hotărâre, inteligență și o ironie bine mascată.

O doamnă cu totul deosebită, își aminti că gândise atunci. Și încă una foarte atrăgătoare, cu toate că se străduia să ascundă acest lucru îndărătul ochelarilor și al rochiei demodate, care arăta de parcă ar fi fost vopsită de mai multe ori. Și acum afla că doamna cea deosebită se distra ascunzându‑se în dulapuri aflate în dormitoarele altor persoane. Ce interesant!

Emma se foia agitată în strânsoarea lui și deveni brusc conștient de rotunjimea fermă a sânilor ei apăsați de propriu‑i antebraț. Mireasma de curat și de proaspăt a trupului ei îl făcu să‑și dea seama cât de mic, de strâmt și de intim era interiorul dulapului. Nu se îndoia că îl recunoscuse, deoarece se liniștise și renunțase să se mai lupte cu el. Îi luă cu grijă mâna de pe gură. Niciun sunet. Era limpede că nu dorește nici ea să fie descoperită. Constatarea îl făcu să se întrebe dacă nu cumva împărțea spațiul dulapului cu o mică hoață de bijuterii.

— Ușurel, Chilton. Vocea Mirandei nu mai părea amuzată. O să‑mi distrugi rochia. Te rog frumos să nu mă bruschezi. Știi bine că nu‑i nicio grabă. Dă‑mi voie să aprind lumânarea.

— Iubita mea, inspiri atâta pasiune, încât îți jur că nu mai pot să aștept nicio secundă.

— Ai putea cel puțin să‑și scoți cămașa și cravata. Miranda părea din ce în ce mai agasată. Nu sunt una din servitoarele tale și nici vreo domnișoară insipidă de companie ca să fiu îmbrățișată sprijinită de un perete.

Edison simți limpede tremurulcare o străbătu pe Emma. Îi luă mâinile într‑ale lui și descoperi că își ținea pumnii strânși. Mânie sau teamă? se întrebă el.

— Dar i‑a luat o veșnicie valetului meu să facă nodul acesta special, spuse Chilton cu glas plângăreț. Se numește „fântâna antică“, știi? Ultimul strigăt al modei.

— Am să‑ți scot cravata și am să refac nodul înainte să pleci, murmură Miranda îmblânzită. Am visat mereu s‑o fac pe valetul pentru un gentleman ca tine. Un bărbat atât de splendid dăruit de natură.

— Chiar așa? Chilton părea complet copleșit de compliment. Bine, dacă insiști… Dar grăbește‑te, știi bine că nu avem toată noaptea la dispoziție.

— Dar avem toată noaptea la dispoziție, bunul meu domn. Este exact ce‑mi doresc.

Fâșâit moale de îmbrăcăminte. Miranda murmură ceva. Chilton geme și respiră sacadat.

— Măi, dar ești nerăbdător în seara asta, spuse Miranda, nu foarte încântată de descoperire. Sper că nu te vei dovedi prea nerăbdător. Detest bărbații care nu au grijă ca doamna să fie satisfăcută mai întâi.

— Patul, gâfâi Chilton. Haide o dată în pat. Doar n‑am venit aici să facem conversație mondenă.

— Lasă‑mă să‑ți scot cămașa. Ador priveliștea unui piept musculos.

— Îmi scot singur blestemata asta de cămașă. Urmă o scurtă tăcere. Gata, acuma cred că este în regulă, suspină el exasperat. Hai s‑o facem o dată, doamnă!

— Pe naiba, Chilton, mi‑a ajuns. Dă‑mi drumul. Nu sunt o târfăieftină din Covent Garden. Ia‑ți mâinile de pe mine. M‑am răzgândit.

— Dar, Miranda… vocea bărbatului se frânse într‑un geamăt aspru și prelung. Pe toți dracii, murmură el în cele din urmă. Uite ce m‑ai determinat să fac.

— Deocamdată văd că mi‑ai mototolit cearșaful, spuse Miranda cu o satisfacție cinică în glas. L‑am adus cu mine de la Londra ca să fiu sigură că dorm în așternut de calitate, și uite ce ai făcut.

— Dar, Miranda…

— Acum înțeleg de ce preferi femeile care nu au posibilitate să‑ți pretindă vreun talent de amorez. Ai rafinamentul unui puști de șaptesprezece ani în brațele primei lui femei.

— A fost din vina ta, bombăni Chilton.

— Las‑o baltă. Dacă mai stai mult aici, voi muri de plictiseală. Din fericire, mai am destul timp să găsesc un domn mai talentat care să‑mi țină companie restul nopții.

— Ei, stai puțin…

— Am spus să ieși afară. Vocea Mirandei avea acum accentele ascuțite ale furiei. Sunt o doamnă, merit ceva mai mult. Du‑te și‑ți găsește o cameristă, sau pe insipida aia de domnișoară de companie a lui lady Mayfield, dacă ai chef să te distrezi. Ținând cont de felul jalnic în care te comporți ca amant, numai unele ca ele te‑ar putea accepta.

— Poate că am să fac exact ce mi‑ai sugerat, izbucni Chilton. Pun pariu că m‑aș simți mult mai bine cu miss Greyson decât cu tine.

Emma se zbătu în strânsoarea brațelor lui Stokes.

— Nici nu mă îndoiesc de asta, răspunse tăios Miranda. Hai, pleacă.

— Am avut odată o porție de tăvăleală cu o domnișoară de companie la Ralston Manor. Vocea lui Chilton se înăspri brusc. Era o cățea afurisită. Nu știa când să se oprească din luptă.

— Să nu‑mi spui că o biată domnișoară de companie a îndrăznit cu adevărat să‑ți refuze farmecele și talentul de amorez.

— Și‑a luat pedeapsa, fii pe pace. Chilton părea insensibil la sarcasmul evident din vocea Mirandei. Lady Ralston ne‑a găsit împreună în debaraua cu așternuturi. Bineînțeles că a concediat‑o imediat pe creatura aia neînsemnată și proastă.

— Nu mă interesează deloc detaliile aventurii tale cu o însoțitoare plătită, spuse Miranda pe un ton rece; își recăpătase fără îndoială stăpânirea de sine.

— Și, evident, fără referințe, adăugă Chilton cu voce vindicativă. Mă îndoiesc că o să‑și mai găsească de lucru vreodată. Probabil că acum moare de foame într‑un azil pentru nevoiași.

Emma tremura violent și respira sacadat, cu pumnii lipiți de coapse. Teamă sau mânie? se întrebă Edison din nou. Ceva îi spunea că este mânie. Începuse să se teamă că Emma va deschide ușile dulapului și‑l va lua pe Crane la întrebări. Ar fi fost, probabil, o scenă amuzantă, dar nu și‑o putea permite. Un asemenea gest ar fi fost un adevărat dezastru pentru ea și ar fi năruit propriile‑i planuri. O ținu mai strâns, încercând să‑i transmită un avertisment tăcut. Emma păru să înțeleagă. Cel puțin nu mai dădea impresia că este gata să dea buzna afară din dulap.

— Dacă nu pleci imediat, Chilton, mă voi vedea obligată să‑l chem pe Swan, spuse Miranda cu o voce de gheață. Sunt sigură că nu‑i va fi deloc greu să te scoată afară.

— Stai așa, nu‑i nevoie să chemi bruta aia uriașă și plină de mușchi, mormăi Chilton. Plec singur.

Se auziră pași apăsați pe podea, ușa deschizându‑se și apoi închizându‑se.

— Idiot blestemat, murmură Miranda cu dezgust. Sunt o adevărată doamnă. Merit tot ceea ce este mai bun.

Alți pași. De data aceasta mai ușori. Miranda traversa încăperea îndreptându‑se spre măsuța de toaletă. Edison spera din tot sufletul să nu aibă nevoie de ceva din dulap. Se auzeau sunete ușoare: un pieptene de argint lăsat pe tăblia de lemn a măsuței, clinchetul unor sticluțe ciocnite, fâșâitul unei fuste din satin scump și‑apoi alți pași ușori.

Ușa dormitorului se deschise și se închise din nou. Edison și Emma știură că sunt, în sfârșit, singuri.

— Cred, domnișoară Greyson, spuse el, că după ce am împărtășit o experiență atât de intimă, ar trebui să ne cunoaștem mai bine. Îți propun să găsim un loc ceva mai confortabil unde să putem avea o discuție deschisă.

— Pe toți dracii, răspunse Emma.

— Sunt întru totul de acord cu dumneata, domnișoară.