Inelul de adio

1

Primul indiciu că planurile lui întocmite cu grijă pentru noaptea aceea erau condamnate îl avu când deschise ușa dormitorului și o găsi pe Cleopatra stând în hol.

— Fir-ar al dracului! spuse cl foarte încet. Mă așteptam să fie Minerva.

Îndelung anticipata lui viziune a unei nopți de pasiune petrecută într-un pat confortabil cu amanta și ocazionala parteneră a lui de afaceri, Lavinia Lake, se estompă într-o ceață nedeslușită.

Trecutul venise să-l bântuie în cel mai nepotrivit moment.

— Bună, Tobias. Femeia din hol coborî masca verde cu auriu atașată la bețișorul de aur din mână. Diadema în formă tic cobră care îi împodobea peruca lungă și neagră, împletită cu artă, licărea la lumina unui felinar de perete. Un amuzament răutăcios licărea în ochii întunecați.

— A trecut mult timp, nu-i așa? Pot să intru?

De fapt, trecuseră trei ani de când o văzuse ultima dată pe Aspasia Gray, dar se schimbase foarte puțin. Încă era o femeie uluitor de frumoasă, cu un profil clasic care se potrivea bine deghizării ei în regină a Egiptului. El știa că părul ei adevărat era de un castaniu închis, frumos. Silueta înaltă, elegant proporționată era și mai bine pusă în valoare de rochia lungă, de un verde pal, tivită cu broderii de aur.

Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă în seara asta era să reînnoiască vechi cunoștințe, se gândi Tobias March. Dar vederea Aspasiei Gray spulberase net starea de spirit. Amintiri din perioada foarte întunecată din urmă cu trei ani năvăliră peste el cu forța valurilor purtate de furtună.

Cu un efort, își adună mințile și trecu repede în revistă holul întunecat din spatele Aspasiei. Nici urmă de Lavinia. Poate că, dacă acționa repede, reușea să scape de musafira lui nedorită înainte ca seara să fie total compromisă.

— Cred că ar fi bine să intri. Reținut, se dădu înapoi.

— Nu te-ai schimbat, domnule, murmură ea. La fel de politicos ca întotdeauna, văd.

Intră în camera luminată de foc cu un foșnet moale de fuste de mătase și o iluzie de parfum exotic. El închise ușa și se întoarse spre ea.

Nu observase nicio Cleopatră la balul de la începutul serii, dar nu era de mirare. Castelul Beaumont era o monstruozitate de casă – uriașă, întinsă – și în seara asta era înțesat de oameni. Pe el îl interesase doar un oaspete anume.

Invitația la petrecere venise prin intermediul bunăvoinței lordului Vale. Primul impuls al lui Tobias fusese să decline oferta. Nu-1 prea interesau astfel de chestii. Petrecerile de casă, mai ales, i se păreau în cel mai bun caz plicticoase, cu toate că experiența lui în acest domeniu era limitată.

Dar apoi Vale îi reamintise de atracția deosebită a unei petreceri într-o casă de țară organizată așa cum se cuvine.

Da, există mic dejunuri lungi și plicticoase și conversații frivole și jocuri prostești, dar reține acest aspect extrem de important, foarte relevant: ție și doamnei Lake vi se va pune la dispoziție câte un dormitor privat. Mai mult, nimeni nu va acorda nici cea mai mică atenție pe care dintre aceste dormitoare veți alege să le ocupați la noapte. Într-adevăr, obiectivul real al unei petreceri de casă bine plănuite este să asigure multe ocazii de genul ăsta.

Aluzia la adevăratul caracter al unei mari petreceri de casă îl lovise pe Tobias cu forța unui trăsnet. Când Vale, care nu avea nicio intenție să participe la afacerea Beaumont, îi oferise să călătorească cu una dintre caleștile lui personale, Tobias se însuflețise.

Fusese surprins, ca să nu spunem foarte ușurat, când Lavinia acceptase planul fără multe fasoane. Bănuia că entuziasmul ei era generat în mare parte de faptul că ea vedea într-o asemenea petrecere un excelent prilej de a pescui noi afaceri. Dar refuza să admită aspectul ăsta ca să nu-i afecteze moralul. Pentru prima dată de când se cunoșteau aveau să-și permită luxul de a petrece nu numai o bună parte de noapte, ci două nopți întregi în căldura și intimitatea confortabilă a unui pat adevărat.

Perspectiva fusese amețitoare. Pentru prima dată nu avea să mai fie nevoie să se furișeze în zonele izolate ale parcului sau să se mulțumească cu masa de lucru din micul birou al Laviniei. Timp de trei zile minunate nu va fi obligat să se bizuie pe bunăvoința menajerei Laviniei, care putea fi convinsă uneori să se ducă la prăvălie după stafide când venea cl în vizită.

Bineînțeles că savura toate întâlnirile prea scurte cu Lavinia în oraș, dar ocaziile acelea – oricât de stimulatoare – tindeau să fie precipitate și uneori îl călcau pe nervi. Vremea avea scârbosul obicei de a se strica, aducând ploaie în după-amiezele în care el alegea parcul pentru întâlnire, și nu știai niciodată când nepoata Laviniei, Emeline, putea alege un moment inoportun pentru a se întoarce acasă.

Mai era și caracterul imprevizibil al afacerii în care el și Lavinia erau angajați. Când îți oferi serviciile persoanelor care doresc să întreprinzi pentru ele investigații și anchete particulare, nu știi niciodată când îți poate bate la ușă un client.

Se uită la Aspasia.

— Ce dracu’ cauți aici? Credeam că ești la Paris.

— Știu prea bine că ai tendința să fii direct până la a deveni grosolan uneori, Tobias Dar sunt convinsă că merit o primire mai caldă din partea ta. În definitiv, nu sunt doar o cunoștință întâmplătoare.

Avea dreptate, se gândi el. Amândoi erau înlănțuiți pe veci de evenimentele din trecut și de un mort pe nume Zachary Elland.

— Scuzele mele, spuse el încet, dar adevărul e că m-ai luat prin surprindere. Nu te-am văzut azi după-amiază când au năvălit ceilalți oaspeți în castel, și nici nu te-am observat la balul mascat din seara asta.

— Am ajuns foarte târziu, după ce festivitățile serii începuseră. Te-am văzut la bal, dar erai ocupat cu micuța ta prietenă roșcată. Aspasia își scoase mănușile cu o grație languroasă și întinse mâinile spre foc. Cine naiba e ea, Tobias? N-aș fi zis că e genul tău.

— Se numește doamna Lake. Nu se osteni să-și ascundă enervarea din glas.

— Ah, înțeleg. se uită în flăcări. Sunteți amanți. Era o afirmație, nu o întrebare.

— Suntem și parteneri de afaceri, spuse el pe un ton egal. Din când în când.

Aspasia se uită la el, cu sprâncenele fine ridicate într-o expresie ușor ironică.

— Nu înțeleg. Te referi la tranzacții financiare în care sunteți angajați voi doi?

— Într-un fel. Doamna Lake și cu mine ne câștigăm existența în același fel. Ea primește comenzi pentru anchete private, exact ca și mine. Anumite cazuri le investigăm împreună.

Pe buzele ei flutură un zâmbet trecător.

— Presupun că afacerea cu anchete particulare este o treaptă mai sus de spionaj, dar de bună seamă nu e nici pe departe la fel de respectabilă precum cariera ta anterioară de om de afaceri.

— Consider că se potrivește cu temperamentul meu.

— N-am să întreb cum își câștiga existența partenera ta înainte de a aborda această profesie ciudată.

Ce e destul e destul, se gândi el. Obligațiile față de vechile cunoștințe au și ele limite.

— Aspasia, spune-mi de ce te afli aici. Am planuri pentru restul nopții.

— Planuri care o includ fără îndoială pe doamna Lake. Scuzele din glasul Aspasiei sunau autentic. Cu adevărat îmi pare rău, Tobias. Te rog să mă crezi când îți spun că n-aș fi venit în dormitorul tău la ora asta dacă n-ar fi fost vorba de ceva extrem de urgent.

— Și treaba asta nu poate aștepta până dimineață?

— Mă tem că nu. Se îndepărtă de foc și se apropie încet de el.

Aspasia era femeie de lume. Știa că este bine școlită în grozava artă socială de a-și ascunde sentimentele și simțămintele personale. Dar acum el prinse o schimbare tulburătoare în umbrele de sub aerul ei detașat. Văzuse destul de des aceeași emoție la alții ca s-o recunoască pe loc. Aspasia Gray se temea.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, de data asta ceva mai blând.

Ea oftă.

— N-am venit aici să petrec câteva zile în izolare la țară. Până aseară nu aveam nici cea mai mică intenție să accept invitația la petrecerea lui Beaumont. Am transmis chiar părerile mele de rău acum câteva săptămâni. Dar lucrurile s-au schimbat. Sunt aici acum pentru că te-am urmat, domnule.

El se uită la ceasul său de buzunar care zăcea pe masa de toaletă și văzu că era aproape unu noaptea. Forfota din casă se domolise. In câteva minute Lavinia avea să bată la ușa lui. Ținea cu tot dinadinsul să scape de Aspasia înainte să se întâmple treaba asta.

— De ce dracu’ ai bătut atâta drum după mine? întrebă el. Din Londra până aici sunt șase ore de mers cu caleașca.

— N-am avut de ales. Azi-dimineață m-am dus direct la adresa ta din Slate Street, dar nu mai erai. Omul tău m-a informat că ai plecat spre castelul Beaumont și ai să lipsești mai multe zile. Din fericire, mi-am amintit că în invitație era menționat balul mascat. Am reușit să găsesc în ultimul moment peruca asta și o mască.

— Ai primit invitație la chestia asta? întrebă el, curios.

— Da, bine-nțeles. Lady Beaumont a trimis invitații tuturor celor din Societate. Petrecerile o încântă. E pasiunea ei de ani de zile și lordul Beaumont e prea fericit să-i facă pe plac.

Tuturor celor din Societatenu se referea cu siguranță la Lavinia sau la el, reflectă Tobias. Ei reușeau să se țină pe marginea lumii distinse mulțumită legăturilor cu niște foști clienți puternici și înstăriți, precum Vale și doamna Dove, dar asocierea aceea nu-i califica automat să apară pe lista oaspeților regulați ai unei gazde.

Pe de altă parte, pedigriul Aspasiei era impecabil. Era ultima din ramura sa și controla o moștenire substanțială pe care o primise de la tatăl ei. La șaptesprezece ani fusese măritată pentru scurt timp cu un bărbat cu patruzeci de ani mai mare ca ea. Moartea lui la șase luni după cununie o lăsase cu un venit suplimentar. Tobias calculă că femeia avea acum douăzeci și opt de ani. Combinația de frumusețe, educație și bani arăta extrem de atrăgător pe oricare listă de oaspeți. Nu era deci de mirare că primise o invitație la castelul Beaumont.

— Mă miră că menajera a reușit să-ți găsească un dormitor așa, pe loc, spuse el. Credeam că întreg castelul e plin ochi.

— E foarte aglomerat. Însă când am sosit și am spus răspicat că s-a făcut „o încurcătură" cu invitațiile, valetul și menajera s-au consultat. Au reușit să-mi găsească o cameră foarte plăcută chiar pe culoar. Presupun că au aranjat să mute pe cineva de mai mică importanță într-o încăpere mai modestă.

— Aspasia, spune-mi despre ce-i vorba.

Tânăra femeie începu să se plimbe în sus și în jos prin fața șemineului.

— Nu știu cum să încep. M-am întors de la Paris luna trecută și am luat o casă în Londra. Firește că aveam de gând să trec pe la tine după ce mă instalam.

Tobias îi scrută atent fața și hotărî că nu crede întru totul această ultimă afirmație. Era foarte sigur că, dacă ea ar fi avut de ales în problema respectivă, s-ar fi mulțumit să-l evite la infinit. Întotdeauna avea să-l asocieze cu tragicele evenimente din urmă cu trei ani.

— Ce te-a făcut să te răzgândești? întrebă el.

Expresia ei nu se schimbă, însă eleganții umeri goi se încordară. Era nevoie de foarte mult ca să zdruncine nervii Aspasiei, reflectă el.

— S-a întâmplat ceva azi-dimineață, spuse ea, uitându-se în foc. Ceva foarte tulburător. Și nu mi-a venit nicio altă idee decât să mă consult imediat cu tine, Tobias.

— Îți propun să treci direct la subiect, o îndemnă el.

— Foarte bine, dar mă tem că nu vei da crezare celor ce am de spus dacă nu îți arăt ce mi-a fost lăsat azi-dimineață devreme pe treptele din față.

Deschise o poșetă micuță, brodată cu mărgele și scoase un obiect mic, înfășurat într-o batistă de olandă. 1-1 întinse pe palmă.

El culese pachețelul și se duse cu el în cealaltă parte a camerei ca să-l examineze la lumina luminării. Acolo dezlegă batista și o lăsă să cadă.

Se uită la inelul din mână și simți că i se zburlise părul pe ceafă.

— Ei drăcia dracului! șopti el.

Aspasia nu spuse nimic. Încrucișă brațele la piept și așteptă.

El studie mai bine inelul. Cercul era bătut cu pietre negre. Nestematele care licăreau întunecat încadrau un mic sicriu de aur. Cu vârful degetului, ridică capacul. Un craniu micuț și alb, excelent detaliat, rânji la el din sarcofagul miniatural.

Aplecă inelul ca să citească inscripția latinească de pe interiorul capacului, traducând în gând străvechea avertizare. Moartea vine.

Întâlni ochii Aspasiei.

— Este un vechi inel memento-mori.

— Da, zise ea, strângând mai strâns brațele la piept.

— Spuneai că a fost lăsat pe treptele de la intrare?

— Menaj era mea l-a găsit. Inelul era într-o cutiuță învelită în catifea neagră.

— Era și un bilet? Un mesaj de vreun fel?

— Nu. Doar afurisitul ăsta de inel. Ea se cutremură, ne mai străduindu-se să-și ascundă neliniștea. Acum înțelegi de ce am bătut atâta drum ca să te găsesc în seara asta.

— Este imposibil, spuse el sec. Zachary Elland e mort, Aspasia. Amândoi am văzut cadavrul.

îndurerată, ea închise un moment ochii, apoi se uită drept la el.

— Nu e nevoie să-mi reamintești.

Vechea vinovăție îl zgudui.

— Firește că nu. Scuzele mele.

— După aceea, spuse ea încetișor, mi-ai zis că ai auzit zvonuri despre un alt om care și-a făcut o profesie din crimă, exact cum își făcuse Zachary, un ucigaș care folosea aceeași semnătură înfiorătoare.

— Calmează-te, Aspasia.

— Îmi amintesc că mi-ai spus că n-a fost prins niciodată și că nu a existat vreo dovadă a crimei în primul rând pentru că decesele păreau întotdeauna accidentale sau naturale.

— Aspasia…

— Poate că mai e încă acolo. Poate că…

— Ascultă-mă bine, spuse el pe un ton care reuși să o reducă în cele din urmă la tăcere. Inițialul Om Memento-Mori, dacă a existat cu adevărat, trebuie să fie foarte bătrân acum. Mort, cel mai probabil. Zvonurile alea erau vechi de zeci de ani. Crackenburne și unii dintre tovarășii lui le-au auzit acum mai multe decenii, când ei înșiși erau tineri.

— Da, știu.

— Până la urmă au ajuns la concluzia că basmul cu un ucigaș profesionist de angajat nu era decât asta, o legendă sinistră. Era alimentat de zvonurile care circulau printre servitorii care bârfeau prin taverne și le spuneau astfel de basme prietenilor lor. Nu încape îndoială că lui Zachary îi făcea plăcere să evoce vechile povești pentru că asta se potrivea cu simțul melodramei pe care îl avea el. Știi cât prospera de pe urma senzațiilor tari.

— Da, știu. În cameră era cald, însă ea își freca brațele de parcă îi era frig. Era dependent de emoții și dramă așa cum unii sunt dependenți de opiu. Ezită. Nu încape îndoială că i-a făcut mare plăcere să reinventeze legenda Omului Memento-Mori. Acum s-ar părea că altcineva are același gust pentru melodramă.

— Poate.

— Tobias, nu mă feresc să-ți spun că sunt înspăimântată.

— Evident că altcineva știe de Zachary Elland și de legătura lui cu tine. Studie craniul miniatural din sicriul de aur. Ești sigură că nu era niciun bilet?

— Absolut sigură. Se uită deprimată la inel. A lăsat pe treptele mele capul ăla de mort ca să mă înspăimânte.

— De ce ar fi făcut asta?

— Nu știu.O străbătu un tremur vizibil. Toată ziua m-am gândit la întrebarea asta. Chiar așa, nu prea m-am gândit la altceva. Făcu o pauză. Dar dacă… dar dacă cel care a lăsat inelul ăsta mă învinuiește de moartea lui Zachary și urmărește vreo răzbunare dementă?

— Zachary și-a luat viața când și-a dat seama că eram pe cale să-l aduc în fața justiției sub acuzația de crimă. Tu n-ai avut nicio legătură cu moartea lui.

— Poate că cel care a lăsat inelul nu știe asta.

— Într-adevăr. Dar concluzia asta nu părea corectă, se gândi el. Ridică din nou spre lumină micul craniu. Capul de mort se holba la el cu orbitele lui goale, ironizându-1 cu un rânjet macabru. Trebuie să ne gândim și la posibilitatea ca acest craniu să constituie un fel de anunț.

— Ce vrei să spui?

El cântări inelul în palmă.

— Ești unul dintre foarte puținii oameni care ar înțelege semnificația acestui inel, pentru că puțini știau că Zachary Elland își spunea Omul Memento-Mori și folosea astfel de inele ca semnătură. Mă întreb dacă un alt ticălos nu își propune să preia mantaua profesiei lui Zachary.

— Vrei să spui că s-ar putea să existe alt criminal care caută să rivalizeze cu Omul Memento-Mori? Ce idee cumplită! Făcu o pauză. Dar dacă e adevărat, ar fi fost mult mai logic să-și lase cartea de vizită la tine, nu la mine. Tu ai fost cel care l-ai vânat pe Zachary.

— Din câte înțeleg, și pe mine mă va aștepta un inel când mă voi întoarce la Londra, spuse el încet. Azi-dimineață am pornit la drum foarte devreme. Poate că ți-a adus mai întâi ție inelul ăsta, iar când a ajuns la mine cu plecasem deja.

Ea se întoarse brusc și făcu un pas către el. În ochi i se citea limpede neliniștea.

— Tobias, cel care a lăsat inelul avea în minte ceva îngrozitor. Dacă ai dreptate și asta e o carte de vizită, avem de-a face cu un nou Om Memento-Mori. Trebuie să-l găsești înainte ca cineva să fie omorât.

2

Lavinia auzi o ușă deschizându-se chiar când ajunse la piciorul scării scăldate în umbră. La jumătatea coridorului de piatră apăru lumina slabă a unei luminări. Un domn ieși pe furiș din dormitor și pomi către ea.

încă se circula. Nu era pentru prima dată când se vedea nevoită să se repeadă într-o debara sau să dea fuga colțul în ultimele câteva minute. În noaptea asta, culoarele de la Beaumont Castle erau aglomerate ca o stradă din Londra. Tot acel du-te-vino dintre dormitoare ar fi fost amuzant dacă ea însăși n-ar fi încercat să-și croiască drum spre o întâlnire clandestină.

Era vina ei, își zise. Tobias propusese să o viziteze în dormitorul ei după ce casa se liniștea. Ar fi fost un plan excelent dacă ar fi lăsat-o să rămână în camera spațioasă și confortabilă care îi fusese dată atunci când sosiseră amândoi în după-amiaza asta. Însă pe la începutul serii, din motive de neînțeles, fusese mutată într-un dormitor foarte mic.

Aruncase o privire spre patul din noua ei cameră și își dăduse seama că ar fi fost extrem de neconfortabil pentru două persoane, mai ales când una dintre ele era un bărbat înzestrat cu umeri largi. Îl informase pe Tobias că va veni ea în camera lui, neimaginându-și o clipă că sarcina avea să fie atât de greu de îndeplinit fără să atragă atenția.

Era perfect conștientă că majoritatea oaspeților nu își făceau griji pe nedrept în legătură cu perspectiva de a fi zăriți navigând între dormitoare. Era de la sine înțeles că toată lumea ignora tacit genul ăsta de întâmplări. Așa stau lucrurile când te învârți în cercuri sociale înalte, își zise.

Însă avea sentimentul că n-ar fi bine pentru afacere ca o doamnă care își câștigă existența făcând cercetări private și discrete să se comporte de o manieră indiscretă. Trebuia luată în calcul și posibilitatea ca unele dintre persoanele elegante care fuseseră invitate în seara asta pe domeniul Beaumont să fie viitori clienți.

Îi păru deodată foarte bine că avusese ideea să-și aducă masca de argint care îi ascundea fața pe jumătate, ca și sabia și scutul pe care le purtase la balul mascat în care fusese costumată în Minerva.

Ridicând masca pentru a-și ascunde trăsăturile, păși în heleșteul de întuneric din spatele scării.

Domnul cu luminarea nici nu o observă. Era prea preocupat să ajungă la destinația lui. Când el începu să urce scara, auzi o bufnitură puternică, urmată de un geamăt înăbușit.

— La naiba!

Domnul se aplecă și bâjbâi pe la vârful picioarelor. Apoi, bombănind alte câteva înjurături, pomi șchiopătând pe scări în sus.

Ea așteptă până când fu convinsă că omul dispăruse, apoi ieși cu grijă din ascunzătoare.

În momentul acela, la mică distanță pe culoar se deschise o altă ușă.

— Chinurile iadului! șopti ea. În ritmul ăsta nu va ajunge niciodată în dormitorul lui Tobias.

În lumina slabă aruncată de un felinar de perete, văzu două siluete ieșind din cameră. Femeia scoase un chicot adânc din gât.

— Vino cu mine, domnule; n-o să-ți pară rău, îți promit.

O servitoare, aprecie Lavinia. Era evident că oaspeții nu erau singurii care luau parte la orgiile din miez de noapte ale unei petreceri de țară. Își înăbuși cu un efort iritarea, ridică din nou masca și se întoarse în umbra din spatele scării.

— Nu văd de ce nu ne-am distra în dormitorul meu, spuse bărbatul. Vorbea împleticit ca un om băut. Am un pat plăcut încălzit.

— Am să te încălzesc eu repede bine și cum trebuie, domnule. Nu-ți face griji în privința asta.

Bărbatul chicoti răgușit.

— Atunci să mergem. Unde-i dormitorul tău?

— O, nu putem folosi dormitorul meu, domnule. În noaptea asta îl împart cu alte trei servitoare din cauză că avem casa atât de aglomerată. O să ieșim pe acoperiș. E cam frig, dar am acolo sus niște cuverturi călduroase care ne așteaptă.

— La naiba, vrei să-mi spui că trebuie să mă cațăr tocmai până în vârful blestematului ăsta de castel doar ca să mă bucur de o târfa?

— O să merite, domnule. Am eu un aparat foarte special care sigur o să distreze un om de lume ca dumneata.

— Aparat, ’ai? Nerăbdarea și emoția domnului răzbăteau chiar și prin ceața beției. Ce fel de echipament folosești, fata mea? Eu, unul, prefer biciușca.

Servitoarea șopti ceva ce Lavinia nu putu auzi.

— Ei bine, fie. Glasul bărbatului se îngroșă și mai mult de poftă. Asta chiar sună interesant. Aștept cu nerăbdare o demonstrație.

— Curând, domnule. Servitoarea îl zori spre scară. de îndată ce ajungem la acoperiș.

Perechea își continuă drumul către piciorul scării. Lavinia zări în treacăt un domn corpolent care părea să fie de vreo șaizeci de ani. Era îmbrăcat într-o haină de catifea de culoarea prunei și pantaloni bufanți de modă veche. Avea o cravată complicat legată. Capul lui chel licărea în lumina aplicei de pe perete.

Servitoarea era îmbrăcată ca restul personalului de la

Beaumont Castle. Purta o rochie simplă, de culoare închisă, și șorț. Fața ei era aproape în întregime ascunsă de borul lăsat al unei bonete mari.

Domnul puse un picior pe treapta de jos și se împiedică greoi. Pasul greșit îl făcu să râdă pe înfundate.

— Un tribut adus excelentului coniac al lui Beaumont, așa-i? Să încerc din nou.

— Nu, nu pe scara asta, domnul meu. Servitoarea îl trase de braț. O să folosim scara din spate. M-ar costa postul dacă valetul sau menajera m-ar vedea cu dumneavoastră.

— Prea bine. Îndatoritor, chelul se lăsă condus pe coridor.

Servitoarea își ridică fustele, dând la iveală pantofii solizi și ciorapii. Își zori însoțitorul pe lângă mica pată de lumină aruncată de o altă aplică. De sub borul bonetei se ițeau câteva bucle groase și spiralate de un blond-auriu.

Domnul beat se lăsă pilotat pe după un colț într-un alt hol întunecos.

Ușurată că se găsea iar singură pe coridor, Lavinia ieși iute de după scară și pomi în grabă spre dormitorul lui Tobias. În ritmul ăsta va avea nevoie de un pahar de vin ca să-și calmeze nervii când va sosi la destinație.

Pe sub ușa lui Tobias răzbătea o dungă subțire de lumină. Lavinia ridică mâna, apoi ezită. Ocupantul dormitorului învecinat putea să audă ciocănitul și să devină curios.

Ținând ferm într-o mână scutul și masca, încercă clanța care se răsuci ușor. Aruncând o ultimă privire pe culoar ca să fie sigură că nu o vede nimeni, deschise ușa.

Priveliștea cuplului înlănțuit într-o îmbrățișare strânsă în fața focului o făcu să încremenească. Bărbatul era cu spatele la ea. Își scosese haina și cravata și își desfăcuse gulerul. Linia puternică a umerilor lui avea ceva foarte cunoscut. Nu-i putea vedea fața fiindcă cl stătea cu capul înclinat intim spre o femeie cu părul negru, lung, ale cărei brațe erau petrecute pe după gâtul lui.

— Îmi cer scuze. Umilită, Lavinia își feri repede privirea și se retrase pe coridor. Am greșit camera. Îmi pare îngrozitor de rău că v-am deranjat.

— Lavinia? Glasul lui Tobias plesni ca un bici pe distanța scurtă.

Nu era de mirare că linia acelor umeri i se păruse familiară. Se întoarse în loc, conștientă că rămăsese cu gura căscată.

— Tobias?

— Drăcia dracului! Dintr-o singură mișcare iute, se desprinse din brațele femeii. Intră și închide ușa după tine. Vreau să cunoști pe cineva.

— Oh, vai de mine! Femeia se îndepărtă de Tobias și o corectă pe Lavinia cu un amuzament detașat. Cred că am șocat-o pe biata Minerva.

Simțindu-se parcă prinsă în vraja unui misterios magician, Lavinia intră iar în cameră și închise ușa cu mare grijă,

Tobias, arătând foarte întunecat și periculos, se duse la o masă mică, rotundă și luă o carafă.

— Lavinia, dă-mi voie să ți-o prezint pe doamna Gray. Își turnă puțin coniac. A venit aici la mine în seara asta într-o problemă profesională. Aspasia, ea e, ăăă, asociata mea, doamna Lake.

Lavinia recunoscu tonul rece, fără inflexiuni. Ceva nu era deloc în ordine în camera asta. Se întoarse iar spre Aspasia.

— Presupun că sunteți una dintre clientele lui Tobias, doamnă Gray.

— Cred că am devenit de curând. Îi aruncă lui Tobias o privire indescifrabilă. Dar, te rog, trebuie să-mi spui Aspasia.

Lavinia își dădea seama că femeia era foarte sigură pe ca și la fel de sigură de locul ei în viața lui Tobias. Ăștia doi au avut de mult o legătură, se gândi ca. O legătură care o excludea pe ea.

— Înțeleg. O străbătu un fior rece. Se întoarse spre Tobias, străduindu-se să vorbească cu calm. Ai să ai nevoie de j ajutorul meu în cazul ăsta?

— Nu, spuse Tobias. Luă o înghițitură de coniac. Am să rezolv singur problema asta.

Un duș rece! Poate că presupusese prea multe, se gândi ea. După încheierea cu succes a afacerii hipnotizatorului nebun din urmă cu câteva săptămâni, se pomenise cu tendința i crescândă de a se considera partenera de afaceri cu normă întreagă a lui Tobias. Însă lucrurile nu stăteau așa și ar fi făcut bine să nu uite asta, se gândi ea.

În realitate, aranjamentele lor de afaceri oglindeau mai mult sau mai puțin relația lor personală. Uneori lucrau împreună, așa cum uneori făceau dragoste împreună. Însă fiecare avea cariera lui, exact cum avea casa lui.

Cu toate astea, Tobias nu ezitase să se implice în ultimeledouă cazuri ale ei, și faptul că el nu saluta ajutorul ei de data asta venea ca o surpriză dureroasă.

— Prea bine. Se reculese, afișă ceea ce spera că era un zâmbet politicos, detașat și deschise ușa. În cazul ăsta, vă urez amândurora o seară bună și vă las să vă întoarceți laproblemele voastre.

Maxilarul lui Tobias încremeni – un semnal de avertizare pe care ea ajunsese să-l recunoască. Nu era în toane bune. Destul de corect, se gândi ea. Propria ei stare de spirit din momentul acela n-ar fi putut fi descrisă ca însorită.

Mâna lui puternică se strânse pe gâtul carafei cu coniac. Preț de o clipă, ea se gândi că poate se va răzgândi și îi va cere să rămână. Însă în cele din urmă el nu făcu nicio mișcare să o rețină. Supărarea înlocui durerea pricinuită de vorbele lui. Ce era cu el? Pentru ea era evident că avea nevoie de ajutorul ei.

— Am să vin la tine mai târziu, spuse Tobias hotărât, după ce Aspasia și cu mine ne vom încheia treaba.

Practic, îi ordona să se întoarcă în dormitorul ei și să aștepte până când o avea el chef să vină. Revolta o sufocă. Chiar își imagina că îi va deschide ușa în noaptea asta după ce o expediase din camera lui într-un mod atât de sumar?

— Nu te deranja, domnule. Era mulțumită că zâmbetul ei rămăsese lipit la locul lui. E târziu, și cum a trebuit să îndurăm călătoria, precum și diversele distracții de aici de la castel, sunt sigură că vei fi absolut extenuat după ce vei termina de discutat cu doamna Gray. Nici nu mă gândesc să te las să faci efortul de a urca scara aceea înaltă. Ne vedem la micul dejun.

Mânia ardea în ochii de gheață și ceață ai lui Tobias.

Mulțumită că făcuse impresie, Lavinia păși ușor pe coridor și închise ușa cu mult mai multă forță decât era nevoie.

La jumătatea scării hotărî că nu-i plăcea Aspasia Gray.