Renasterea in Peninsula Italica referat
Aa
Renasterea in Peninsula Italica referat
Renașterea, care apare in secolul XV în Peninsula Italică, reprezintă o “trezire” după lungul proces al Evului Mediu. Câteva personaje speciale par să se dezmorțească după această perioadă de somn și de liniște, întorcând privirea spre alte momente ale istoriei.
Primii renascentiști se întorc în special spre lumea clasică, pe care o concep în mod fundamental ca fiind configurată de greci și de romani, dar, într-o anumită măsură, și de egipteni, de perși și de toți aceia care au coborât în profunzimea minții și a cunoașterii sacre. Se întorc spre trecut ca și cum ar căuta niște semințe foarte necesare în acest moment istoric pe care le-a fost dat să-l trăiască.
În general, această întoarcere în timp, această căutare a rădăcinilor clasice, nu înseamnă doar o simplă căutare istorică. Renascentistul nu se mulțumește să cerceteze istoria clasicilor, ceea ce au făcut,ceea ce au gândit. El caută semințele vieții și ceea ce-și dorește e să le aducă în prezent, să le activeze, să le adapteze, să le dea formele necesare pentru a le transforma în ceva util. Pentru Renaștere, istoria este o devenire ciclică în care se remarcă perioade de aur, perioade culminante în care predomină înțelepciunea și puritatea. Și, în devenirea sa ciclică, această istorie trece de la aur la argint, la bronz și la fier, iar în momentele de fier, în momntele dificile și obscure, devine necesară recuperarea strălucirii semințelor de aur.
Această mișcare care a început în Italia aduce cu sine o enormă transformare din punct de vedere cultural. Se schimbă concepția despre Univers, despre cercetarea științifică ; există o nouă artă, o nouă formă de a concepe politica, noi idei despre religie și mari schimbări în viziunea filozofică. Este ca și cum dintr-o dată omul și atitudinea sa înaintea vieții ar face un salt în înălțime și în profunzime.
Cuvântul pe care îl folosim pentru această perioadă atât de transcedentală în istorie este posibil să aibă chiar o rădăcină mistică. « Renaștere » înseamnă a re-naște, înseamnă a face loc unui om nou din punct de vedere spiritual ; există încă din Antichitate o necesitate de regenerare, de redeșteptare sau de naștere a unui om diferit, a unui om mai elevat și mai profund. « Renașterea » se referă la o atitudine în fața vieții, la faptul că omul începe să se simtă o parte a lumii, o parte a naturii. Omul renascentist nu se consideră diferit și, dacă se integrează și studiază natura, o face tocmai pentru că, fiind o parte a ei, vrea să se studieze pe sine însuși. E mult mai mult decât o religie sau, în orice caz, se poate vorbi despre o religie universală care înglobează în același timp știința, arta și politica. Aceste patru aspecte deschid patru căi fundamentale care acoperă practic toate posibilitățile de activitate umană. În timpul Evului Mediu, ființa umană ca atare fusese lăsată pe un plan secundar, deoarece opera divină era cea fundamentală, marele ansamblu cosmic, iar omul rămânea supus unor legi determinate din care nu putea scăpa. Legile sunt așa cum sunt și omul poate face puțin îm fața predeterminării acestei legislații divine.
Totuși, în perioada Renașterii se descoperă, grație curentului umanist, cât de mare este valoarea ființei umane. Ea formează o parte a lumii, o parte a naturii și a legilor ei, dar poate să gândească, să le înțeleagă și, într-un mod activ, să modifice ceea ce îi stă în putere. Vechea pasivitate din secolele anterioare dispare în Renaștere deoarece omul simte pentru prima oară că istoria îi aparține , că este un bun al său, că o poate mișca , dacă nu în linii mari , cel puțin în micile sale aspecte. Omul și valoarea omului care gândește , care se știe inteligent și cunoaște că puterea sa se află tocmai în această inteligență , care nu e străină de natură și care îi permite să o înțeleagă, este aspectul cel mai semnificativ al acestei perioade.