1907 – volumul 1
Aa
TOBOGGAN ȘI ALTE DESFĂTĂRI
JUBILARE
1
Era în anul una mie nouă sute șase, în Pavilionul agriculturii, la falnica Expoziție jubiliară.
Săli lungi și răcoroase, sonore, unde pasul vizitatorilor se abătea arar. Iar cînd se rătăcea vreun asemenea răzleț trecător, pașii trezeau ecouri de boltă pustie ca în catedralele fără vreo faimă deosebită, șterse din obșteștile itinerarii turistice. Nici trei călători într-un ceas.
Un păzitor călca agale, în uniforma albă, de doc. Purta caiere de mustăți uriașe, după chipul și asemănarea generalului Jack Lahovary, fratele ministrului de Domenii și Agricultură, la care a fost ordonanță pe vremuri și-l luase sub ocrotire.
Dar în ciuda acestor stufoase și crunte podoabe ale bărbăției, în ciuda mersului solemn, aidoma după cadența fostului său general și stăpîn, ca să-i treacă timpul, își căuta îndeletniciri pe mintea copiilor.
Număra pașii — soț, fără soț — de la o ușă la alta. Se silea să păstreze echilibrul pe o funie imaginară suspendată în văzduh: dunga îngustă și neagră de pe marginea preșului întins, dîră de sînge, din sală în sală, printre snopii aliniați la front, printre strujenii fenomen și florile de fîneată îmbălsămate cu rădăcinile întregi în ierbare. La întors, schimba dunga paralelă din stînga.
Gravitatea omului mustăcios, absorbit în această joacă de copil, avea ceva comic și înduioșător. Părea că de izbînda finală depinde o sentință fără apel, de viață și de moarte. Un pariu fatal cu destinul.
Dacă dădea greș, o lua de la capăt, smulgînd mai avan fuiorul mustății. Dacă se auzea un pas răzlețit dinspre ușă, prins asupra faptului, își întocmea o înfățișare nevinovată.
Cu mîinile împreunate la spate, privea atunci somnoros la rafturile semințelor orînduite în flacoane cilindrice, sferice, ovoide. Își strămuta ochii la tablourile sinoptice și la diagramele recoltelor din ultimele patru decenii. Trecea apoi la placardele fabricilor de mașini agricole și la pozele preparatelor spițerești pentru combaterea epizotiilor.
Le cunoștea pe derost, deși abia silabisește buchiile. Căsca deci în răstimpuri cu laba păroasă la gură, într-un fel de deznădejde a plictisului. Pe urmă, se oprea pentru a suta oară la dulapul cu larve conservate în spirt și la gîngăniile prinse în ac: Dușmanii cîmpurilor noastre.
Se aflau acolo rîme urîte și mama burduhoasă a tuturor coropișnițelor de pe lume; încolăciți viermi de pămînt și cristalide găunoase de fluturi ca pielea năpîrlită de șarpe în ciulini.
Se aflau mai ales prea minunate gîze, cu aripi muiate în toate irizările curcubeului, albastre și roșii, violete și verzi; gîze punctate cu aur și elitre zimțate cu tivuri de purpură, bondari cu pîntec de catifea sinilie și cărăbuși cu antene elegant arcuite.
Atît sînt de multe gîzele și atît de fantastic e scli- petul lor în neasemuita întrecere de culori și de linii, încît nu par să fi fost vreodată făpturi sburătoare în- deaievea. Nu s-ar crede că au luat ființă dintr-un oușor cît gămălia de ac; că sînt plăsmuite din țesuturi care se sfarmă în vîscozitate dezgustătoare sub talpă.
Înfipte sub capacele de sticlă, aliniate după spițe de neamuri și misterioase clasificări, arată ca juvaie- rele bătute în nestemate dintr-o vitrină de bijutier. Se înșiră ca tot atîtea podoabe de topaz și rubin, de ame- tist și smaragd, ca tot atîtea coliere de safir și boabe de mărgean tăiate în camee de-un migălos și neîntrecut faur.
Paznicul, tîrgoveț mărginaș rupt de trei generații de la îndeletnicirile cîmpului, a pierdut din părinți odată cu semnul palmelor bătătorite, și amintirea acestor gîngănii atît de vrăjmașe bucatelor, cu toată inocenta lor frumusețe amăgitoare. A suta oară le privește și a suta oară nu-i vine să creadă.
Se minunează în sine, în lipsa unui tovarăș să-i țină de urît.
— Țî-țî-țî! Nu s-ar spune, dom’le!... Coropișniță, înțeleg... Rîmă, mai zic... Dar mîndrețea aia de gîzulie s-o faci ac de cravată, nu alta! Cum să strice, dom’le? Cum s-aducă prăpăd, dom’le! Cine le-a văzut cu ochii lui rozînd și păgubind?
2
— Să încercăm în cealaltă aripă, Toto! Poate să fie ceva mai interesant...
— Ce poate să fie mai interesant? Grîu, ovăs... Orz, orzoaică... Alte rădăcini de lucernă și alte soiuri de porumb... Și așa mai departe. Te interesează, Lili? Te interesează, Margot?
Tînărul în costum fumuriu, cu mustecioara mătăsoasă în furculiță și cu panamaua fină înălțată de-a coasta după fasonul pălăriilor de voluntari buri încă la modă în amintirea războiului sud-african, răsuci șnurul monoclului pe deget, plimbîndu-și ochii ironici la cele două verișoare.
I se păru că nu le-a convins.
Amîndouă surorile, sprijinite în umbrele de dantelă albă, întîrziau nehotărîte în fața vitrinelor cu ierbare
și mustre de grîne. Se vedea lămurit că nu vreo rămășiță de curiozitate le ținea pe loc, ci numai o datorie de cuviință să nu părăsească prea grabnic și ostentativ, în văzul altora, un pavilion în care abia au intrat.
Vlăstare de mari stăpînitori de pămînturi cu rosturi însemnate în politica țării s-au supus cu resemnare dorinței părintești. Au intrat să cerceteze în treacăt cîteva săli, pentru a avea ce povesti la masă, între feluri, cu exagerat entuziasm, ca dovada cea mai fără de îndoială că nu rămîn cu nepăsare la preocupările plugărești ale patriarhilor de clan. S-au asociat deci într-o voioasă complicitate. Două surori și verișorul întotdeauna atît de amuzant, Toto.
Bătrînii, plăcut impresionați de asemenea pretimpurii simptome de grijă gospodărească, aveau să le dea în sfîrșit dezlegare pentru a pleca în vilegiatură și aveau să deschidă punga mai larg. Trecuse vremea vacanțelor școlărești, la conacurile unde ani de-a rîndul mureau de urît între guvernante ursuze și mioape, necunoscînd limba barbară a țării, între slujnice desculțe, rîndași, vechili și țărani; cum îl apucă stenahoria pe paznicul ocrotit de generalul Jack Lahovary, între borcanele de semințuri și piramidele sfeclelor de nutreț.
Îi aștepta acum valea Prahovei, Sinaia, apoi sfîrși- tul sezonului la Constanța. Iar cum recolta se vestea îmbelșugată peste seamă, pentru la iarnă, ca tot neamul lor de mari stăpînitori de pămînturi pînă la a treia spiță, își rezervau Parisul, Carnavalul la Nisa, măcar o săptămînă la Monte-Carlo unde Toto are de încercat o martingală prodigioasă.
Mieritau toate așadar, această obligatorie corvoadă. O expediție la pavilionul poreclit de gazetele opoziției: „Palatul magic al semințelor de dovleac și al cocenilor de porumb!...”
Toto își ciugulise din cîteva ochiri pospaiul unui detailat raport. Reținuse un nume, o cifră, un total de tablouri statistice; pentru rest se bizuia pe imaginația care-l despotmolise din impasuri mai grave. Ce mai
aveau de aflat? Întrebase, nerăbdător să se îndrepte spre alte zone ale expoziției, gălăgioase și atractive, departe de acest lugubru cavou.
Iar Lili și Margot întîrziau cu răspunsul.
De altfel, cea mai tînără dintre surori poate că nici n‑auzise întrebarea.
Folosea luciul geamului de vitrină, drept oglindă, potrivindu-și cocul și buclele părului sub pălăria lată de pai, cutele rochiei de olandă, jaboul cu pliuri înfo- iate ca o gușă de porumbel rotat, după cum cerea moda timpului.
— Bon! Alors nous continuons![1] se resemnă amenințător Toto, înfigîndu-și monoclul în arcada sprîncenei și începînd a citi cu glas uscat, pedant și profesoral, etichetele flacoanelor din rafturi: Grîu cîrnău; Triticum vulgare! ...Grîu mustăcios de vară; Triticum aestivum! Grîu englezesc; Triticum turgidum! ...Orz mucheriu; Hordeum hexastichon!... Hordeum distichon! Avena sativa! Avena orientalis. Avena nuda... Avena...
— Que tu es drole! Finis![2] exclamă cea mai vîrst- nică dintre surori, rotind privirea alarmată spre intrarea unde prin minune se ivise un grup mai numeros de vizitatori. On nous regarde, Toto![3]...
— Ei și? Qu’ils regardent, tas d’idiots!... Tu l’as voulu, Margot![4]... strînse din umeri tînărul, mutîndu-se la vitrina alăturată și înverșunîndu-se să recite dintr-un suflu etichetele superb caligrafiate: Phaseolus vulgaris, phaseolus nanus, phaseolus multiflorus și alte multe faseole... Tiens! Acum încep să-i dau nițică dreptate lui papà! Tot are o misiune pavilionul acesta... Mînca pînă mai ieri Stan Tzoparlan borș de phaseolus multiflorus cu mămăligă de zea mais, și habar n-avea ignorantul cu ce alimente savante se hrănește...
— Toto, mai încet, te rog!...
— Lăsati-mă că am dat peste-o idee genială! Am să-i vînd subiectul lui papà, pentru la toamnă... Tot pretinde că nu-s capabil de nici o ispravă serioasă în viață... I-o vînd, și cu ideia mea pariez că înfundă opoziția în doi timpi și trei mișcări, la discuția mesa- giului... Ce admirabil discurs! Cu patosul lui, parcă-l aud!... Onorrrată camerrră, guverrrnul a rrrezolvat chestia agrarrră cu fapte, nu cu vorrrbe!... Ne învinuiți că sîntem reacționarrri? Darrr pînă la noi, ce cultiva oarrre sărmanul plugarrr înapoiat, serac, hrănit cu otrrrava cluburrrilor sătești, rrridicola însă perrriculoasa aventurrră cu parrrfum poporanist a pretinșilor generoși din opoziție? Ce cultiva, onorrra- bila camerrră? O știți prea bine, fiindcă sîntem o ma- jorrritate de agricultorrri, proprietarrri mai mult sau mai puțin marrri. Și dacă n-o știți, să v-o spun! Cultiva grîu cîrrrnău și mizerrrabil porrrumb hăngănesc, fasole oloagă, orrrz mucherrriu, ețeterrra, ețeterrra... Astăzi? Astăzi, domnilorrr și onorați colegi, aceste culturi primitive, nerrrentabile, absurrrde și dezo- norrrante, da-da! dezonorrrante pentru veacul în carrre trăim; aceste culturrri înapoiate, anarrrhice, sterrrile, ețeterrra, ețeterrra, au fost înlocuite cu o agriculturrră metodică, înaintată, luminată, plină de prrromisiuni și încorrronată de admirrrabile rrrezul- tate; o agriculturrră în pasul occidentului. Astăzi? Astăzi cel din urmă țerrran cultivă phaseolus nanus și triticum turgidum, avena sativa și hordeum hexasti- chon!... Astăzi...
— Finis, Toto![5] Pentru numele lui Dumnezeu! On t’entend![6] repetă din nou cea mai puțin frivolă dintre surori, stăpînindu-și rîsul și pregătindu-se de plecare pentru a pune capăt acestei zeflemiste parodii a tiradelor, în care oricine putea să recunoască patosul, vocabularul și gestul oratoric al vestitului vorbitor de la
clubul partidului conservator, al boierilor de viță, cu arbore genealogic și blazon.
— Qu’on m’entende, tas d’imbeciles![7] Parcă papà le spune altceva și altfel de la tribună? Și ostrogoții aplaudă de-și rup palmele, fiindcă doar de aceasta sînt ostrogoți și mameluci!...
Tînărul în straie fumurii lăsă să-i cadă de-a lungul vestei de pichet monoclul atîrnat în șnur și întoarse o privire dezgustată, peste umăr, asupra turmei de ostrogoți și de mameluci de la spatele său.
Îndată se îndreptă însă de umeri cu o tresărire și salută prea larg, în chip de pocăită scuză, un domn înalt și spătos, cu barba rotundă și sură, din fruntea grupului care își aștepta rîndul la vitrinele unde atît de spiritual perorase.
Aooperindu-și la loc cu fina panama cărarea pomădată și prelungită pînă la ceafă, cercetă ceasornicul, cuprins de-o grabă subită.
— Să mergem! rosti printre dinți. Filons![8]
Pe obrazul batjocoritor pînă mai adineaori flutură o umbră de stînjenire.
Dar numai o umbră și numai o clipă.
— Qui est-ce[9]? voi să afle tînăra cu numele Margot, cînd s-au depărtat spțe ușă.
— Cumpătă... Un certain[10] Iordache. Cumpătă de prin Moldova.
— Qu’est-ce qui’il fabrique?[11]
— Triticum turgidum!... Hordeum hexastichon!... Avena sativa!... Phaseolus nanus!... Aceeași fabrică și aceeași marcă a onorabilului meu papà, ea și a onorabilului vostru părinte... Prieteni de altfel, cu toate că sînt adversari politici, dacă se poate spune că fosilele din speța acestui domn senator Cumpătă au cumva vreo idee politică.
Verișoara mai tînără îl privi bănuitor:
— Un lucru nu pricep, Toto?... Acum vorbești așa cum vorbești; iar cînd ai dat ochii cu el ai făcut o mutră!... O mutră!... Ca un licean surprins de profesor cu țigara în gură pe bulevard.
Toto zîmbi unei amintiri nostime:
— Lasă! Nu mai ști și nu mai pricepe prea multe că ai să îmbătrînești prea repede, ma belle ténébreu- se![12] E o poveste pentru altă dată. Îmi spui de mutra mea! Dar văzuși mai întîi mutra lor?... Făcea toate paralele. Au venit în corpore, toată familia, cu cățel și purcel, să zgîiască ochii la borcanele cu sîmburi de dovleac... Ce-o fi avînd de învățat în materie de grîu cîrnău și de orz mucheriu, un om care face agricultură de pe vremea Georgicelor lui Virgiliu sau a regelui dac Burebista, strămoșul său, și cam tot cu metodele de atunci?... L-am auzit o dată vorbind cu papà în tren... Fosilă, fetelor! De trei ori fosilă! Papà îi trăgea cu modernizările lui, ețeterrra, ețeterrra... El, de colo: „Apăi nu, cucoane Laurențiu, altfel am apucat eu din bătrîni, cum au apucat și părinții dumitale... Și în gromovnic spune că trebuie s-aștepți schimbarea luminei înainte de-a pune sămînța păioaselor în pămînt...” În orice caz, am să-i duc o bucurie lui papà. Expoziția l-a convertit la modernizare pînă și pe-un ruginit ca stimabilul Cumpătă, de vreme ce și-a lăsat plugul de lemn, să constate de visu prin ce miracol al guvernului s-a metamorfozat grîul cîrnău în triticum vulgare!
În pragul pavilionului, Toto își recăpătase astfel toată verva sarcastică, zdruncinată o clipă.
Aprinse țigara și își azvîrli monoclul în găvanul orbitei, prinzîndu-l sub sprînceană cu neîntrecuta-i dibăcie care stîrnea întotdeauna admirația și invidia amicilor de la Capșa, unde era considerat băiat de duh și de viitor. De viitor deputat, viitor diplomat, viitor ministru — toate viitorurile deschise înainte-i.
Trecu subsuoară bastonașul de trestie și luă comanda celor două verișoare în rochii geamăne de olandă albă, spre alte alcătuiri ale falnicei Expoziții jubiliare, mai puțin plicticoase și vrednice de sarcasm.