Lovitura de teatru

PROLOG

Spre sfârșitul domniei reginei Victoria…

Scheletul zăcea întins pe un pat sculptat migălos și foarte împodobit, plasat în centrul vechiului laborator care devenise mormântul alchimistului.

Oasele vechi de mai bine de două sute de ani erau încă înfășurate în zdrențele unui halat care fusese cu siguranță croit din cea mai scumpă mătase și catifea. Mănuși și papuci brodați cu fir de aur încă mai înfășurau oasele mâinilor, respectiv ale picioarelor, creând o stranie iluzie de carne.

— Probabil croitorul lui îl iubea, spuse Gabriel Jones.

— Dacă ai un client alchimist, asta nu însemnă neapărat că omul nu poate avea un acut simț al eleganței, remarcă Caleb Jones.

Gabriel aruncă o privire la hainele vărului său, apoi se uită la ținuta lui. Atât pantalonii, cât și cămășile de in pe care le purtau erau pline de praf și de noroi, dar, ca și cizmele, erau lucrate de mână și le veneau ca turnate.

— O trăsătură de familie, după câte se pare, spuse Gabriel.

— O adăugire frumoasă la legenda familiei Jones, fu de acord Caleb.

Gabriel se apropie de pat și ridică mai sus brațul în care ținea felinarul. În lumina tremurătoare a acestuia putu să distingă simbolurile criptice, specifice alchimiștilor, pentru mercur, argint și aur, simboluri care împodobeau poalele largi ale halatului în care era înfășurat scheletul. Simboluri similare erau incrustate și în tăblia de lemn a patului.

Lângă pat, pe podea, se afla un cufăr. Cele două sute de ani care trecuseră peste metalul părților lui laterale îl acoperiseră cu rugină, dar capacul era protejat de un strat subțire de metal rezistent la coroziune. Aur, gândi Gabriel.

Se aplecă și șterse cu o batistă imaculată o mică parte din praful care acoperea capacul. În lumina puțină se puteau desluși decorațiunile care împodobeau stratul subțire de aur – un model cu frunze – precum și câteva cuvinte în latina veche, gravate de asemenea în aur.

— E uimitor că în două sute de ani locul acesta nu a fost descoperit și jefuit, spuse el. Mai mult ca sigur că alchimistul își făcuse o grămadă de dușmani și de rivali de‑a lungul vieții. Asta ca să nu mai vorbim de toți membrii Societății Arcanului și nici de membrii familiei Jones, care îl caută de zeci de ani.

— Alchimistul era, pe bună dreptate, cunoscut drept o persoană foarte isteață și foarte secretoasă, îi reaminti Caleb.

— O altă trăsătură de familie.

— E adevărat, fu de acord Caleb. În vocea lui apăruse o umbră de tristețe.

între el și vărul lui existau multe deosebiri, gândi Gabriel. Caleb era un tip meditativ, care cădea adesea în muțenie. Prefera să stea singur în laboratorul lui. Nu avea prea multă răbdare cu vizitatorii, cu musafirii sau cu orice alte persoane care așteptau din partea lui cordialitate sau măcar o urmă de amabilitate.

Gabriel fusese dintotdeauna mai activ din punct de vedere social și mai puțin capricios decât vărul său, dar în ultima vreme simțise și el nevoia să se retragă în propria bibliotecă pentru perioade destul de mari de timp. Știa că se folosea de clipele acestea de studiu nu numai ca o modalitate de îmbogățire a cunoștințelor, ci și de izolare, poate chiar de evadare.

Amândoi încercau să scape, fiecare în felul lui, de acele aspecte ale firii lor care nu puteau fi calificate decât ca anormale, gândi el. Se îndoia că vreunul dintre ei ar fi putut să găsească într‑o bibliotecă, ori într‑un laborator, ceea ce căutau.

Caleb examină una dintre cărțile vechi.

— O să avem nevoie de ajutor pentru a împacheta toate relicvele astea.

— Putem să angajăm câțiva oameni din sat, spuse Gabriel.

Începu automat să schițeze în gând un plan de acțiune cu privire la împachetarea și expedierea lucrurilor găsite în laboratorul‑mormânt al alchimistului. Se pricepea la planuri de acțiune. Tatăl său îi spusese nu o dată că talentul lui la construirea celor mai bune strategii era strâns legat de neobișnuitele sale puteri paranormale. Totuși, Gabriel prefera să considere acest talent ca pe o manifestare a acelei părți a lui care era normală. Își dorea cu disperare să creadă că era un om logic, rațional, modern și nu un individ primitiv, necivilizat, blocat într‑un stadiu inferior al evoluției.

Alungă din minte aceste gânduri tulburătoare și se concentră asupra planurilor de transportare a relicvelor. Cel mai apropiat sat se afla la câțiva kilometri distanță. Era o mică așezare, care supraviețuise de‑a lungul secolelor datorită contrabandei. Oamenii de acolo știau să păstreze un secret, mai ales dacă la mijloc erau și ceva bani pentru ei. Societatea Arcanului își putea permite să cumpere tăcerea sătenilor, reflectă Gabriel.

Locația izolată de pe coastă, pe care alchimistul o alesese pentru laboratorul său, o mică fortăreață, arăta dezolant chiar și astăzi. Acum două sute de ani probabil că zona era și mai sălbatică și mai izolată, gândi el. Laboratorul‑mormânt era ascuns sub pământ, sub ruinele unui castel.

Când el și Caleb reușiseră în sfârșit să deschidă ușa laboratorului, cu puțină vreme în urmă, îi întâmpinase o duhoare grea de cadavru care îi făcuse pe amândoi să se dea înapoi, tușind și gâfâind.

Hotărâseră de comun acord să aștepte până când atmosfera din cameră avea să fie împrospătată de briza răcoroasă a oceanului și abia apoi să intre.

Odată înăuntru, se treziseră într‑o cameră mobilată în maniera unui birou de studiu. Volume vechi, legate în piele, cu cotoarele roase și crăpate pe alocuri, erau aliniate în rafturile bibliotecii. Două sfeșnice erau puse la îndemână, așteptând parcă să fie împodobite cu lumânări și aprinse.

Aparatele vechi de două sute de ani pe care alchimistul le folosise pentru experimentele sale se aliniau ordonat de‑a lungul unei mese lungi de lucru. Eprubetele și celelalte vase de sticlă erau năclăite de mizerie. Instrumentele metalice, arzătoarele și foalele erau pline de rugină.

— Dacă există ceva de valoare aici, cu siguranță că se află în cufărul acela, spuse Caleb. Dar nu văd pe nicăieri vreo cheie. Crezi c‑ar trebui să forțăm încuietoarea acum sau să așteptăm până ajungem înapoi Ia Casa Arcanului?

— Eu zic c‑ar fi mai bine să aflăm acum cu ce avem de‑a face, spuse Gabriel. Se lăsă pe vine lângă cufărul solid și examină atent încuietoarea de metal. Dacă înăuntru se află o comoară, aur și pietre prețioase, va trebui să luăm măsuri suplimentare de precauție pentru protejarea conținutului pe drumul spre casă.

— Avem nevoie de niște scule solide pentru a forța încuietoarea aia.

Gabriel aruncă o privire spre schelet. Un mic obiect metalic se zărea lângă o mână, ascuns parțial sub mănușă.

— Cred c‑am zărit cheia, spuse el.

Se aplecă și ridică cu grijă degetele mănușii pentru a scoate cheia. Se auzi un trosnet ușor. Mâna se desprinse din încheietură. Gabriel se trezi ținând în mână o mănușă plină cu oase.

— La naiba, murmură Caleb. M‑au trecut fiori pe șira spinării. Credeam că asta se întâmplă numai în romanele de senzație.

— Nu e decât un schelet, spuse Gabriel, punând pe pat mănușa și conținutul ei morbid. Un schelet vechi de două sute de ani.

— Ah, dar acesta se întâmplă să fie scheletul lui Sylvester Jones, Alchimistul, strămoșul nostru și fondatorul Societății Arcanului, spuse Caleb. Din câte știm noi, tipul era foarte viclean și foarte periculos. Poate că nu‑i place ca laboratorul lui să fie descoperit după atâta amar de ani.

Gabriel se lăsă din nou pe vine, lângă cufăr.

— Dacă i‑ar fi păsat atât de mult de intimitatea lui, n‑ar mai fi lăsat tot felul de indicii despre locul ăsta în seria de scrisori pe care le‑a trimis înainte de a muri.

Scrisorile zăcuseră în arhivele Societății până în urmă cu câteva luni, când el le scosese de acolo și reușise să descifreze codul secret al alchimistului.

Introduse cheia în broasca cufărului și își dădu imediat seama că nu va merge.

— E prea ruginită, spuse el. Adu sculele.

Zece minute mai târziu reușiră împreună să deschidă cufărul. Capacul se ridică greu. Balamalele ruginite scârțâiră prelung. Dar nu urmă nicio explozie, nu se ridicară limbi de foc și nu avură parte de nicio altă surpriză neplăcută.

Gabriel și Caleb se uitară în cufăr.

— Și noi care credeam că o să găsim aur și pietre prețioase, spuse Caleb.

— Din fericire, n‑am pornit această expediție în speranța că vom descoperi o comoară, îl aprobă Gabriel.

În cufăr nu se afla decât un caiet mic, legat în piele.

Ridică respectivul caiet și îl deschise cu mare grijă.

— Bănuiesc că aici vom găsi formula la care făcea referire alchimistul în hârtiile și în scrisorile lui. Pentru el, probabil că formula aceea era mai prețioasă decât aurul și pietrele prețioase.

Paginile îngălbenite erau acoperite cu scrisul ordonat al alchimistului, totul într‑o latină criptică.

Caleb se aplecă spre a se putea uita mai bine la adunătura aceea aparent neinteligibilă de cifre, litere, simboluri și cuvinte care acopereau prima pagină.

— E scris într‑unul dintre blestematele lui de coduri secrete, spuse el, clătinând din cap.

Gabriel întoarse o pagină.

— Înclinația pentru secrete și coduri este o tradiție pe care membrii Societății Arcanului o păstrează cu mare entuziasm de peste două secole.

— În viața mea n‑am întâlnit o adunătură mai mare de excentrici obsedați și exclusiviști ca Societatea Arcanului.

Gabriel închise grijuliu caietul și întâlni privirea lui Caleb.

— Cred că există destui oameni care ne‑ar cataloga și pe noi cel puțin la fel de excentrici ca oricare dintre membrii Societății.

— Probabil că excentrici nu este cuvântul care ni se potrivește cel mai bine. Maxilarul lui Caleb se încordă. Dar nici n‑aș încerca să găsesc un altul mai potrivit.

Gabriel nu‑l contrazise. Când erau mai tineri, se bucuraseră din plin de excentricitățile lor și consideraseră sensibilitatea lor specială ca pe ceva normal. Dar vârsta adultă și maturitatea le oferiseră altă perspectivă, mai precaută.

Și acum, parcă pentru a‑și face viața și mai dificilă, gândi Gabriel, avea de furcă și cu un părinte cu vederi foarte moderne, care devenise un entuziast susținător al teoriilor domnului Darwin. Hippolyte Jones era hotărât să‑l vadă pe fiul lui căsătorit cât mai repede cu putință. Gabriel ajunsese la concluzia că dorința secretă a tatălui său era să vadă dacă neobișnuita sensibilitate paranormală pe care o avea fiul lui se va dovedi o trăsătură ereditară.

La naiba, nu se va lăsa târât într‑un experiment asupra evoluției, gândi Gabriel. Cât despre găsirea unei soții, prefera să conducă el însuși operațiunile.

Se uită spre Caleb.

— Te‑ai gândit vreodată că noi suntem membrii unei societăți pline de excentrici secretoși și singuratici, obsedați de mistere și ciudățenii?

— Nu e vina noastră, declamă Caleb, aplecându‑se să se uite mai bine la unul din străvechile instrumente de pe masa de lucru. Noi nu făceam decât să ne îndeplinim îndatoririle de buni fii atunci când ne‑am lăsat prinși în mrejele lor. Știi la fel de bine ca și mine că atât tatăl meu, cât și al tău ar fi fost pur și simplu scandalizați dacă am fi refuzat să intrăm și noi în mult‑iubita lor Societate. Pe lângă asta, n‑ai niciun drept să te plângi. Tu ai fost cel care m‑a convins să particip la ceremonia aia blestemată.

Gabriel se uită în jos la inelul negru‑auriu cu onix pe care‑l purta pe mâna dreaptă. Pe piatră era incrustat simbolul alchimist al focului.

— Știu foarte bine chestia asta, spuse el.

Caleb răsuflă zgomotos.

— Îmi dau seama că ai fost supus unei presiuni imense pentru a intra în Societate, mai ales ținând seama de circumstanțe.

— Da. Gabriel închise capacul greu al cufărului și studie cuvintele criptice incrustate în foița de aur ce‑l acoperea. Sper din toată inima că nu e vorba de un blestem de alchimist. Cel care va cuteza să deschidă acest cufăr va muri în chinuri înainte de răsăritul soarelui, sau ceva de genul ăsta.

— Probabil că e vorba de un blestem sau cel puțin de un fel de avertisment. Caleb ridică din umeri. Vechii alchimiști erau cunoscuți pentru chestiile de genul ăsta. Dar tu și cu mine aparținem vremurilor moderne, nu‑i așa? Noi nu credem în astfel de baliverne.

Primul bărbat a murit trei zile mai târziu.

Se numea Riggs. Era unul dintre sătenii pe care Gabriel și Caleb îi angajaseră să împacheteze lucrurile găsite în mormântul alchimistului și să ducă în siguranță cutiile în vagoane pentru a fi transportate.

Trupul lui fusese descoperit într‑o fundătură străveche, în apropierea portului. Riggs fusese înjunghiat de două ori. Prima lovitură îi perforase pieptul. A doua îi tăiase beregata. Pe pietrele vechi ale aleii se scursese mult sânge. Fusese ucis cu propriul lui cuțit, aflat acum lângă el, cu lama plină de sânge închegat.

— Mi s‑a spus că Riggs era un singuratic căruia îi plăceau femeile, îi plăcea să bea și să se încaiere prin taverne, spuse Caleb. Din câte spun localnicii, era de așteptat s‑o sfârșească rău mai devreme sau mai târziu. Se presupune că s‑a luat la harță cu cineva care era mai puternic, mai rapid sau mai norocos decât el.

Se uită la Gabriel; așteptă fără să mai spună nimic.

Resemnat în fața inevitabilului, Gabriel se lăsă pe vine lângă cadavru. Apucă îngândurat cuțitul de mâner, își concentră atenția asupra armei crimei și se pregăti de șocul avertismentului cutremurător care știa că o să vină.

În mânerul cuțitului rămăsese o mare cantitate de energie. Crima nu fusese comisă decât cu câteva ore în urmă. Senzații puternice rămăseseră încă legate de lama cuțitului, de‑ajuns de puternice pentru a declanșa emoții întunecate în adâncurile ființei lui.

Își simți toate simțurile ascuțindu‑se. Se simțea dintr‑o dată mai alert, într‑o anume stare metafizică. Tulburător era că dorința primordială de a vâna îi încingea sângele.

Dădu drumul repede cuțitului care căzu zdrăngănind pe pietrele aleii și se ridică în picioare.

Caleb îl urmărea cu o privire intensă.

— Ei bine?

— Riggs nu a fost ucis de un străin cuprins deodată de furie sau de panică, spuse Gabriel. Strânse absent mâna în care ținuse cuțitul. Era un gest automat, o încercare zadarnică de a scăpa de întinarea răului care continua parcă să plutească în jurul lui și de dorința de a vâna pe care i‑o stârnise. Cel peste care‑a dat în fundătura asta venise aici cu intenția de a‑l ucide. A fost o crimă comisă cu premeditare, cu sânge rece.

— Un soț încornorat sau poate un dușman mai vechi.

— Asta e cea mai plauzibilă explicație, îl aprobă Gabriel. Dar putea simți cum influxurile energetice fac să i se ridice părul de pe ceafă. Autoritățile vor ajunge cu siguranță la această concluzie, mai ales ținând seama de reputația lui Riggs. Totuși, cred c‑ar fi bine să inventariem conținutul lăzilor.

Sprâncenele tui Caleb se ridicară.

— Crezi că Riggs a furat vreun artefact și a încercat sa‑l vândă cuiva care apoi l‑a omorât?

— Poate.

— Credeam c‑am căzut amândoi de acord că în laboratorul alchimistului n‑am prea văzut obiecte de valoare, oricum, niciunul care să merite sa mori pentru el.

Hai să anunțăm autoritățile locale și apoi să ne uităm la lăzile acelea, spuse Gabriel încet.

Se întoarse și o luă repede spre intrarea îngustă a aleii, dornic să se îndepărteze cât mai rapid de locul în care se petrecuse răbufnirea aceea de violență. Își ținea încă sub control impulsul de a vâna, dar îl simțea șoptindu‑i din adâncurile întunecoase ale ființei lui, făcându‑l atent la cealaltă latură a firii lui, o parte care nu avea nimic în comun cu modernul.

Dură destul de mult ca să verifice toate lăzile în care fuseseră puse artefactele după ce fuseseră împachetate cu grijă, gata de transport. Totul fusese confruntat cu lista pe care Caleb și Gabriel o întocmiseră înainte de ambalarea lucrurilor. Până la urmă descoperiră că nu lipsea decât un singur obiect.

— A luat blestematul acela de caiet, spuse Caleb dezgustat. N‑o să fie deloc amuzant să explicăm pierderea asta taților noștri, cu atât mai puțin membrilor Consiliului.

Gabriel contemplă interiorul gol al cufărului.

— Probabil că i‑am ușurat munca forțând capacul. N‑a trebuit să se chinuie prea mult pentru a pune mâna pe caiet. Dar de ce‑ar vrea cineva chestia aia? Mâzgălelile și elucubrațiile unui bătrân alchimist nebun ar fi putut fi interesante doar pentru un cercetător. Obiectul avea o însemnătate istorică doar pentru membrii Societății Arcanului și doar pentru că Sylvester a fost fondatorul Societății.

Caleb clătină din cap.

— Se pare că există cineva care chiar crede că formula aceea funcționează. Cineva care este dispus să ucidă pentru a pune mâna pe ea.

— Ei bine, un lucru e sigur. Am fost martorii începutului unei noi legende numai bună de adăugat în panoplia Societății Arcanului.

Caleb se încruntă.

— Blestemul lui Sylvester Alchimistul?

— Sună interesant, nu crezi?