Minciuni nevinovate

Minciuni nevinovate de Amanda Quick

PROLOG

Opt luni mai devreme…

Clare Lancaster stătea în cafeneaua unei mari librării din Phoenix, Arizona, așteptându-și sora după tată pe care n-o cunoscuse niciodată. Un amestec haotic de nerăbdare, anxietate, dor și incertitudine o ardea pe dinăuntru într-o asemenea măsură, încât nu putea nici măcar să se atingă de ceaiul verde pe care-l comandase.

Chiar dacă n-ar fi văzut atâtea fotografii și n-ar fi citit toate acele articole despre Elizabeth Glazebrook și familia ei bogată și influentă în ziarele și revistele despre întreținerea casei și a grădinii din Arizona, ar fi recunoscut-o încă din prima clipă când ar fi intrat pe ușă.

În niciun caz n-o recunoștea datorită vreunei asemănări de familie, își spuse Clare. Înaltă de un metru și șaizeci de centimetri, era obișnuită să se uite în sus nu numai la cei mai mulți bărbați, ci și la majoritatea femeilor. Era conștientă că, asemenea lui Napoleon, uneori tindea să compenseze într-o măsură exagerată.

Prietenii și cei care țineau la ea spuneau că era nărăvașă. Persoanele mai puțin binevoitoare tindeau să aleagă alte adjective: dificilă, încăpățânată, băgăreață și prea autoritară. Ocazional, fuseseră folosite și cuvintele „cățea“ și „scorpie“, adeseori de către bărbați care descoperiseră pe pielea lor că nu era nici pe departe atât de ușor să se culce cu ea pe cât presupuseseră.

Elizabeth îi era diametral opusă: înaltă și mlădioasă, cu un nor de păr blond-castaniu ca mierea, lung până la umeri, care strălucea în soarele deșertului, ajutat și de contribuția discretă a unui salon de coafură foarte scump. Trăsăturile ei aveau o simetrie fermecătoare, patriciană, care-i compunea un profil foarte elegant.

Dar ceea ce se observa cel mai puternic din toate la Elizabeth era stilul. Sora ei după tată nu avea doar un foarte bun gust vestimentar, al bijuteriilor și al accesoriilor, își spuse Clare – avea un gust excelent. Știa cu cea mai mare precizie ce culori să poarte pentru a-și scoate în evidență calitățile înnăscute, și avea un ochi fără greș în materie de detalii.

Până la recenta ei căsătorie cu Brad McAllister, Elizabeth făcea parte dintre cei mai realizați designeri de interioare din Sud-Vest. Dar, în ultimele câteva luni, lucrurile se schimbaseră dramatic. Afacerile cândva atât de prospere se destrămaseră.

Elizabeth ezită un moment în ușa cafenelei, scrutând cu privirea consumatorii. Clare dădu să ridice o mână pentru a-i atrage atenția. Nu exista niciun motiv ca Elizabeth s-o recunoască. La urma urmei, despre munca ei nu se scrisese niciodată în revistele scumpe, de lux, și nici vorbă ca nunta să-i fi fost fotografiată pentru paginile mondene ale vreunui ziar.

De fapt, nici măcar nu avusese vreo nuntă în viața ei – dar asta era altă poveste.

Spre uimirea ei, Elizabeth încetă să mai caute din priviri imediat ce o văzu așezată în colțul cafenelei, și porni prin labirintul dintre mese.

„Sora mea“, își spuse Clare. „Mă recunoaște, la fel cum și eu aș fi recunoscut-o, chiar dacă n-aș fi văzut-o niciodată în fotografii.“

Când Elizabeth se apropie, Clare văzu că în ochii ei de culoarea alunei se citea o groază abia disimulată.

— Slavă Domnului că ai venit, șopti Elizabeth.

Poșeta din piele fină, lucrată cu măiestrie, îi tremura ușor între degetele încleștate strâns.

Neliniștea și incertitudinea lui Clare se mistuiră într-o clipă. Ridicându-se în picioare, o îmbrățișă pe Elizabeth ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață.

— E-n regulă, spuse ea. O să fie totul bine.

— Ba nu e-n regulă deloc, șopti Elizabeth, cu vocea înecată de lacrimi. O să mă omoare. Nimeni nu mă crede. Mă cred nebună. Toți zic că e soțul ideal.

— Eu te cred, răspunse Clare.

1

Jake Salter stătea în penumbra din capătul îndepărtat al verandei lungi, cu toate simțurile – normale și paranormale – deschise spre deșert și noapte, când simți că-i fremătau firele de păr de la ceafă. Era primul avertisment pe care-l primea că ceva avea să-i pună în pericol toată strategia, pregătită cu atâta minuțiozitate.

Vânătorul din el știa că niciodată nu trebuia să ignore acea senzație tulburătoare.

Amenințătorul indicator al dezastrului luă forma unei mașini mici și compacte, fără semne distinctive, care coti pe aleea aglomerată a uriașei reședințe Glazebrook.

Se-aproapie ceva necurat…Sau ceva foarte, foarte interesant. Știa din experiență că, de cele mai multe ori, cele două mergeau mână-n mână.

— Se pare că avem un întârziat, spuse Myra Glazebrook. Nu pot să-mi imaginez cine-o fi. Sunt sigură că toți cei care-au fost invitați aici astă-seară au și sosit sau au anunțat cu regret că nu pot veni.

Jake privi mica mașină care se apropia încet. Șoferul căuta un loc de parcare printre numeroasele limuzine, sedanuri scumpe și SUV-uri masive care ocupau aleea. Ca un iepure apropiindu-se de-o adăpătoare din deșert care a atras deja o mulțime de pume.

„Succes!“, îi ură Jake în sinea sa.

Nu mai rămăsese niciun spațiu liber în curtea rotundă, întinsă, din fața conacului. În seara aceea, familia Glazebrook avea musafiri. Archer și Myra Glazebrook își numeau cocktailul de gală din luna iulie a fiecărui an „Balul Șobolanilor din Deșert“. În această seară, erau prezente acolo toate persoanele sus-puse din comunitatea chivernisită a orașului Stone Canyon, Arizona, care nu fugiseră de canicula necruțătoare a verii spre zonele cu climă mai blândă.

— Trebuie să fie cineva din personalul de catering, spuse Myra, privind cu nemulțumire crescândă modesta mașină.

Autovehiculul tocmai făcuse turul complet al aleii circulare, fără a fi găsit niciun loc unde să se poată opri. Fără să se descurajeze, își continuă drumul, pentru a mai încerca o dată.

Fălcile Myrei se strânseră.

— Li s-a spus clar să parcheze în spatele casei, celor de la aprovizionare. N-au voie să ocupe locurile din față. Astea-s pentru invitați.

— Poate că vestea n-a ajuns și la angajatul ăsta, murmură Jake.

Mașina cotea iar spre ei, cu lumina farurilor reflectându-se din barele de șoc cromate ale vehiculelor mai mari. Jake era sigur că șoferul n-avea de gând să se lase păgubaș.

— Mai devreme sau mai târziu, tot o să înțeleagă că nu mai e loc pe alee, spuse Myra. Și atunci, nu-i va mai rămâne decât să se ducă în spate.

„Eu n-aș băga mâna-n foc“, își spuse Jake. Se simțea o îndârjire teribilă în modul cum șoferul căuta un spațiu de parcare.

Dintr-odată, micul vehicul se opri brusc, sfidător, chiar în spatele unui BMW gri-argintiu metalizat, lucios.

„Din toate mașinile care sunt aici în seara asta, tocmai pe-aia ți-ai găsit s-o blochezi“, reflectă Jake. „Oare ce te paște…?“

Acea parte din el pe care n-o arăta lumii întregi – partea nu tocmai normală – continua să fiarbă mocnit, ceea ce însemna că-l inundau informații parasenzoriale diferite de cele pe care le înregistrau simțurile lui naturale. Când se înfierbânta, primea datele printr-un spectru de energie și lungimi de undă care se extindeau până în zonele paranormale. Era conștient de mirosurile dezlănțuite, îmbătătoare, și sunetele slabe ale deșertului într-un mod care nu i-ar mai fi fost accesibil dacă și-ar fi blocat latura parasenzitivă. Iar intuiția lui de vânător funcționa la capacitate maximă.

— În niciun caz nu poate parca aici! exclamă tăios Myra, întorcând privirea în lungul verandei. Unde-i valetul pe care l-am angajat ca să se ocupe de parcări în seara asta?

— L-am văzut ducându-se în spate, acum câteva minute, îi răspunse Jake. Probabil, a trebuit să-și părăsească puțin postul. Pot s-o rezolv eu în locul lui.

„A, da! Chiar vreau să rezolv eu treaba asta.“

— Nu, e-n regulă. Mai bine mă ocup eu, se opuse Myra. E oricând posibil să fie cineva care a fost omis întâmplător de pe lista invitaților. Se mai întâmplă și de-astea, din când în când. Scuză-mă, Jake.

Și porni cu mișcări repezite spre intrarea verandei, țăcănind pe dalele de gresie cu tocurile înalte ale sandalelor de ultimă modă.

Jake își cenzură simțurile activate. „Încearcă să te comporți cât mai normal.“ Putea s-o facă destul de bine, în cea mai mare parte a timpului. Învățase de mult că oamenii, în special cei care aveau într-o mai mică sau mai mare măsură facultăți metapsihice și înțelegeau ce fel de persoană era, deveneau nervoși atunci când el își dădea frâu liber capacităților. Alții, adică majoritatea populației – dintre care cei mai mulți nici n-ar fi recunoscut vreodată că ar crede în paranormal –, începeau pur și simplu să se neliniștească din motive pe care nu puteau să le explice. Jake se întreba din care categorie făcea parte nou-sositul.

Se rezemă de balustrada verandei, învârtind absent în pahar whisky-ul de care nu se atinsese toată seara. Nu se afla acolo ca să se relaxeze sau să se bucure de ospitalitate. Venise pentru a culege informații cu toate simțurile. Vânătoarea avea s-o lase pe mai târziu.

Portiera se deschise, și persoana nou-venită coborî din mașină. Era o femeie. Nu purta uniforma celorlalți membri ai personalului de la firma de catering. În schimb, avea pe ea un taior negru, auster, și o pereche de escarpeni cu tocuri cui, tot negri. O geantă imensă, agățată pe umăr, îi completa ținuta.

„Categoric, nu e de pe-aici“, își spuse Jake. Se aflau în Arizona și era luna iulie. În acea perioadă a anului, nimeni nu se îmbrăca altfel decât sport și lejer.

Porni încet în lungul verandei. Când ajunse în zona de umbră intensă de lângă una dintre coloanele de piatră care susțineau copertina, se opri. Își rezemă un umăr de stâlp și așteptă să vadă ce-avea să se întâmple în continuare.

Escarpenii negri și sobri ai vizitatoarei răsunau sacadat, cu ecou, pe pietrele cu care era pavată aleea. Venea cu îndrăzneală spre intrarea din față, unde o aștepta Myra. Jake putea să distingă, prin taiorul negru și sever, sânii mici și tari, talia îngustă și niște șolduri care, descrise în termeni tehnici, probabil, erau prea generoase ca să se înscrie pe aceeași scală cu restul siluetei sale mignone. El însă nu avea nicio problemă, tehnică sau de altă natură, cu rotunjimile ei. I se păreau potrivite și nimic mai mult.

Era genul de femeie la care te uiți de două ori, chiar dacă vezi foarte limpede că nu e frumoasă. Cel puțin, era genul la care el se uita de două ori. Hai, de trei, se decise Jake. Ochii ei mari și tainici, nasul mândru și bărbia hotărâtă erau frapante într-un mod impresionant și neconvențional. Luminile de pe verandă se oglindeau în luciul părului negru strâns într-un coc elegant, la ceafă.

Dar nu înfățișarea ei îi captase pe deplin atenția, peste tot spectrul simțurilor sale. Altceva îl atrăgea, ceva ce nu depindea de atractivitatea fizică. Era un aspect nedefinit în felul cum pășea, în poziția umerilor și înclinația capului. Atitudine. Cât cuprinde. Ar fi fost o mare greșeală s-o subestimeze pe femeia aceea.

Automat, catalogă și analiză datele pe care i le aduceau simțurile, așa cum făcea întotdeauna când vâna.

Nu era o pradă. Era o făptură care-l intriga mult mai mult. Provocatoare. Pe o femeie ca asta nu puteai s-o atragi în pat cu șoșele, cu momele. Hotăra ea singură, pe baza unor criterii pe care tot ea și le stabilise, ceea ce implica, probabil, unele eschive, anumite negocieri, poate și câteva răfuieli.

Simți cum i se înfierbânta sângele în vene.

Myra păși în calea femeii. Jake observă că renunțase la rolul de gazdă distinsă. Nu era nevoie de nicio sensibilitate paranormală pentru a detecta tensiunea și teama care vibrau prin toată ființa ei. Primele cuvinte rostite de Myra îl înștiințară pe loc cât de gravă era situația.

— Ce cauți aici, Clare? întrebă Myra.

Ei, fir-ar să fie. În sinea lui, Jake răsfoi dosarele pe care le primise la lectură cu două săptămâni în urmă, înainte de a fi trimis în Stone Canyon. Nu încăpea nicio confuzie: Toate se potriveau: vârsta, sexul, cantitatea de ostilitate din partea Myrei.

Aceea era Clare Lancaster, cealaltă fiică a lui Archer, concepută în decursul unei legături scurte și ilicite. Analiștii angajați de Jones & Jones, firma de investigații metapsihice, care-i oferise această misiune, estimaseră că probabilitatea ca ea să apară acolo în timp ce el lucra sub acoperire era mai mică de zece la sută. Ceea ce nu făcea decât să întărească faptul că a fi un mediu cu un fler special al teoriei probabilităților nu făcea nici cât o ceapă degerată când era vorba să prevezi comportamentul unei femei. Ghicitul simplu și cinstit, de modă veche, ar fi dat rezultate mult mai bune.

Știa că avea motive să se îngrijoreze. Prezența lui Clare acolo nu anunța nimic bun. Dacă zvonurile despre ea nu mințeau, ea era singura persoană din zonă care putea să-l dea de gol.

Conform dosarelor de la Jones & Jones, Clare se situa la nivelul zece pe Scara Jones. Nu exista niciun nivel unsprezece – cel puțin, nu oficial.

Scara Jones data de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Fusese elaborată de Societatea Arcane, o organizație dedicată cercetărilor metapsihice și paranormale. În epoca victoriană, multe persoane respectabile luau foarte în serios parapsihologia. Era o perioadă de apogeu a ședințelor de spiritism, a mediilor oculte și a demonstrațiilor de capacități metapsihice.

Desigur, marea majoritate a practicanților din acele vremuri erau șarlatani și escroci. Dar Societatea Arcane exista deja, în acea perioadă, de vreo două sute de ani, iar membrii ei știau adevărul. Unii oameni aveau într-adevăr talente paranormale. Scopul Societății era tocmai acela de a-i identifica și studia pe indivizii de acest fel. De-a lungul anilor, dobândise un mare număr de membri cu facultăți metapsihice foarte accentuate. Cei care se înscriau în Societate erau supuși testelor și-și aduceau și copiii să fie testați.

Scara Jones era destinată să măsoare nivelul de energie metapsihică a unei persoane. Era permanent actualizată și extinsă, pe măsură ce experții moderni din cadrul Societății creau noi metode și tehnici.

Nu numai cunoașterea intensei sensibilități a lui Clare îl punea pe Jake în alertă. Conformdosarelor, talentul ei era extrem de rar și foarte neobișnuit. În ultima vreme, puterea energiei metapsihice pure a unui individ era destul de ușor de măsurat – cel puțin, în cadrul anumitor limite. Identificarea naturii exacte a talentului unei persoane era adeseori mult mai complicată.

În imensa majoritate a cazurilor, facultățile metapsihice se înscriau în sfera intuiției. Cei înzestrați cu o cantitate măsurabilă de talent paranormal aveau adeseori succes la jocurile de cărți. Câștigau când mizau pe noroc, și erau cunoscuți pentru presimțirile lor foarte demne de încredere.

Dar existau și unele excepții majore. Printre membrii Societății, asemenea oameni de excepție erau de obicei numiți „exotici“. Și nu era deloc un compliment.

Clare Lancaster era o exotică. Deținea capacitatea neobișnuită de a identifica tipul unic de energie metapsihică generată de o persoană care încerca să inducă în eroare sau să facă vreun rău.

Cu alte cuvinte, Clare era un detector de minciuni uman.

— Bună, Myra, salută ea. Văd pe fața ta că nu te așteptai să mă vezi. Mi-era teamă de așa ceva. Tot ce pot spune e că din capul locului am avut o presimțire rea în legătură cu asta. Regret că te deranjez.

Nu părea deloc să regrete, își spuse Jake. Vorbea ca o femeie care se aștepta să fie nevoită să se apere; o femeie care făcuse acest lucru de-atâtea ori în trecut, încât acum era gata să-l facă din nou. O luptătoare de stradă, mică și înverșunată, cu escarpeni conservatori și taior de birou foarte mototolit. Aproape se mira că nu-i vedea tatuate pe frunte cuvintele: „Nu călcați pe mine“.

— Elizabeth ți-a cerut să vii aici în seara asta? întrebă autoritar Myra.

— Nu. Am primit un e-mail de la Archer. Îmi scria că e important să vin.

„Ei, ce interesant…“, reflectă Jake. Archer nu suflase o vorbă despre cealaltă fiică a sa, necum să se mai deranjeze și să-l prevină că era posibil să apară pe neașteptate.

Dintr-odată, Clare întoarse capul și privi drept spre locul umbrit unde stătea Jake. Acesta simți un mic șoc electric prin toate simțurile. Ceva o alertase în legătură cu prezența lui. Jake nu intenționase acest lucru. Știa cum să se piardă în peisaj. Avea talentul de a se camufla al unui animal de pradă și-l putea folosi oricând dorea; în ultimele câteva minute, îl pusese în aplicare instinctiv.

Pe lângă cele câteva mediumuri rare care aveau aptitudini metapsihice exotice, similare cu ale lui – ceilalți vânători – existau foarte puțini oameni care i-ar fi putut detecta prezența în zona de umbră. Conștiința intuitivă a lui Clare era cu atât mai impresionantă, dată fiind cantitatea de electricitate foarte încărcată emoțional care vibra prinaer între ea și Myra. Dacă nu altceva, măcar acea tensiune în sine ar fi trebuit să-i distragă atenția.

„Da, într-adevăr, se anunță mari probleme. Abia aștept.“

— Nu știam că ne-a telefonat paznicul de la poartă, spuse înțepată Myra.

Clare se întoarse iar spre ea.

— Nu-ți face griji, n-a avut loc nicio încălcare majoră a securității. Paznicul a sunat aici, înainte de a mă lăsa să trec. Cineva din casă a garantat pentru mine.

— Înțeleg…

Myra părea nefiresc de descumpănită.

— Nu pot pricepe de ce Archer nu mi-a spus că te-a invitat și pe tine.

— Pe asta va trebui s-o lămurești cu el, răspunse Clare. Ascultă, nu eu am fost cu ideea să fac atâta drum doar ca să vin la un cocktail. Mă aflu aici, fiindcă Archer mi-a spus că e ceva foarte important. Asta-i tot de știu.

— Am să mă duc să-l caut, spuse Myra.

Se întoarse și traversă repede veranda, dispărând prin glasvandul deschis.

Clare nu schiță nicio mișcare de a o urma. În schimb, întoarse iar capul spre Jake.

— Ne-am cunoscut? întrebă ea, cu o politețe atât de rece, încât dădea clar de înțeles cât de sigură era că nu se cunoscuseră.

— Nu, replică Jake, ieșind încet din umbră. Dar presimt că ne vom cunoaște foarte bine. Eu sunt Jake Salter.