Naluca

PROLOG

Spre sfârșitul perioadei de domnie a reginei Victoria…

Ea nu îndrăzni să aprindă niciuna dintre lămpi, de teamă ca nu cumva vreun trecător să remarce lumina și să-și amintească mai târziu, atunci când polițiștii își vor face apariția și vor pune tot felul se întrebări. Afară, pe alee, ceața se îndesea, dar razele piezișe ale lunii care pătrundeau pe fereastră luminau suficient salonașul intim. Nu că femeia ar fi avut nevoie de acea rece licărire argintie. Cunoștea atât de bine plăcutele încăperi de deasupra dughenei. Timp de aproape doi ani, acest mic spațiu constituise locuința ei.

Se lăsă pe vine în fața cufărului greu din colț și încercă să introducă cheia în broască. Un lucru atât de simplu în aparență se dovedi incredibil de dificil de dus la îndeplinire, din pricina faptului că mâinile îi tremurau foarte tare. Se strădui să respire adânc, într-o zadarnică încercare de a-și domoli bătăile inimii. După trei încercări, femeia izbuti în cele din urmă să deschidă capacul cufărului. Balamalele scârțâiră ca niște țipete stridente în liniștea mormântală.

Băgă mâna înăuntru și scoase din cufăr cele două volume legate în piele, pe care le pusese acolo. Apoi se ridică în picioare și traversă încăperea cu cărțile în brațe, punându-le în micul ei geamantan. În prăvălia de la parter, mai existau zeci de alte cărți, dintre care unele s-ar fi putut vinde la niște prețuri frumușele, însă acestea două erau de departe cele mai valoroase.

Trebuia să limiteze drastic numărul cărților pe care le lua cu ea, deoarece atârnau extrem de greu. Și chiar dacă ar mai fi putut duce încă alte câteva, n-ar fi fost prea înțelept din partea ei să le ia. Lipsa prea multor exemplare valoroase de pe rafturile de la parter ar fi născut multă suspiciune.

Din motive similare, pusese în bagaj doar strictul necesar de articole vestimentare. N-ar fi fost câtuși de puțin indicat ca poliția să descopere că o presupusă sinucigașă luase cu ea, în apele fluviului, cea mai mare parte a garderobei sale.

Închise valijoara burdușită. Slavă Domnului că nu vânduse cele două volume. În ultimii doi ani, existaseră fără îndoială destule momente în care ar fi avut la ce să folosească banii pe care i-ar fi obținut pe ele, dar nu se simțise în stare să se despartă de acele două cărți pe care tatăl ei le venerase cel mai mult, păstrându-le cu sfințenie, ca pe o comoară. Acestea erau tot ce îi mai rămăsese nu numai de la el, ci și de la mama ei, care murise în urmă cu patru ani.

Tatăl ei nu-și mai revenise niciodată cu-adevărat după pierderea preaiubitei lui neveste. Nu surprinsese pe nimeni prea tare faptul că el își pusese pistolul la tâmplă și se omorâse, după ce își pierduse și agoniseala de o viață întreagă. Creditorii îi confiscaseră casa confortabilă și majoritatea lucrurilor din ea. Din fericire totuși, aceștia nu consideraseră la fel de valoroasă bogata și remarcabila lui bibliotecă.

Trezindu-se pusă în fața obișnuitelor opțiuni pentru cariera unei femei aflate în situația ei – care se limitau la perspectiva unei vieți umile în calitate de doamnă de companie sau de guvernantă –, ea alesese să folosească acele cărți într-o manieră de neconceput, și, după părerea lumii bune, de neiertat, și anume pentru a se lansa în domeniul negoțului.

În ochii înaltei societăți, era ca și cum femeia încetase ca prin farmec să mai existe. Și nu că ea ar fi avut vreodată cine știe ce relații în înalta societate. Familia Barclay nu se învârtise niciodată în cercurile din lumea bună.

Cunoștințele ei despre colecționarea și despre colecționarii de cărți, dobândite de la tatăl ei, îi asiguraseră posibilitatea scoaterii unui mic profit, după numai câteva luni de activitate în acest soi de afacere. În cei doi ani în care funcționase magazinul, femeia reușise să fie recunoscută drept o mică, dar de succes comerciantă de cărți rare.

În noua ei viață, cu garderoba ei considerabilă, cu registrele contabile și cu apreciabilul volum de corespondență de afaceri, se afla departe de comoda și de rafinata lume în care fusese crescută, însă descoperise că deținerea propriului ei magazin era pe deplin satisfăcătoare. Era un lucru important ca cineva să poată afirma că deține controlul asupra propriilor câștiguri financiare. Iar în plus, ca negustoreasă, fusese eliberată de multe dintre regulile ridicole și restricțiile impuse de către lumea bună doamnelor singure. Nu putea nega că regresase pe scara socială, și totuși experiența îi permisese să-și ia destinul în propriile mâini, ceea ce nu fusese posibil până atunci.

Dar, de mai puțin de o oră, visul ei în legătură cu un viitor strălucit și independent, pe care începuse deja să și-l făurească, fusese spulberat pentru totdeauna. Acum se afla în plin coșmar. Nu mai avea de ales decât să fugă, luându-și cu ea doar o brumă de bunuri personale, încasările de pe urma vânzărilor de cărți din acea zi și cele două cărți neprețuite.

Era obligată să dispară – înțelesese limpede acest lucru însă trebuia să se asigure că nimeni nu o va căuta. Ideea îi venise în urma citirii unui articol din presă, cu câteva zile mai înainte.

…Pentru a doua oară în decurs de mai puțin de o săptămână, înalta societate deplânge șocanta pierdere a unei proeminente doamne din lumea bună. Din păcate, fluviul a mai cerut încă o victimă.

Doamna Victoria Hastings, copleșită probabil de una dintre periodicele ei crize de deznădejde, s-a aruncat de pe un pod în adâncurile reci și nemiloase ale apelor Tamisei. Trupul ei neînsuflețit încă n-a fost recuperat. Autoritățile presupun că acesta fie a fost purtat de curent până în mare, fie s-a împotmolit în cine știe ce resturi de epavă scufundată. Devotatul ei soț, Elwin Hastings, este copleșit de mâhnire.

Probabil că cititorii își vor reaminti că n-a trecut nicio săptămână de când domnișoara Fiona Risby, logodnica domnului Anthony Stalbridge, s-a aruncat și ea în fluviu. Corpul acesteia a fost totuși găsit…

Două femei din înalta societate se aruncaseră în fluviu, în cursul aceleiași săptămâni. Ba mai mult, în fiecare an, alte femei de condiție mult mai modestă, deznădăjduite și deprimate, își căutau scăparea în apele fluviului. Nimeni n-ar fi fost surprins dacă s-ar fi descoperit că și o obscură proprietară de librărie alesese aceeași modalitate de sinucidere.

Cu degete tremurânde, scrise biletul de adio, concentrându-se să găsească cele mai potrivite cuvinte, cele mai convingătoare.

…Sunt disperată. Nu mai pot trăi având pe conștiință ceea ce am făcut în noaptea asta și nici înfrunta un viitor care nu mi-ar putea aduce decât umilința unui proces public și ștreangul spânzurătorii. Mi se pare mult mai acceptabilă dispariția mea definitivă, în apele fluviului…

Femeia iscăli, scriindu-și cât mai citeț numele, și lăsă scrisoarea pe măsuța pe care se obișnuise să mănânce. Puse pe un colț al bucății de hârtie un mic bust al lui Shakespeare. Ar fi fost cu totul nedorit ca biletul să fie luat de vreun curent de aer și să cadă pe podea, rămânând astfel neobservat de către polițiști.

Își puse apoi pelerina și privi pentru o ultimă dată camera de zi. Fusese mulțumită în acest loc. E drept, singurătatea era uneori greu de îndurat, mai ales noaptea, însă te puteai obișnui cu ea. Se gândise chiar și la eventualitatea de a-și lua un câine, pentru a-i mai ține de urât.

Cu geamantanul greu în mână, șovăi o clipă. În agățătorile de pe perete atârnau: o beretă de vară și o pălărie cu boruri largi, împodobită cu pene, pe care obișnuia să o poarte atunci când mergea la plimbare. O izbi gândul că ar fi fost un lucru foarte bun – și extrem de convingător în același timp – dacă pălăria ei cu pene ar fi fost găsită plutind pe lângă vreun pod, poate prinsă de vreo piatră sau de vreo bucată ruptă de lemn, pe jumătate căzută în apă. Înșfăcă pălăria și și-o îndesă pe cap.

Privirea îi căzu pe draperia care acoperea intrarea în dormitor. Tresări la gândul a ceea ce se afla dincolo de acea draperie.

Cu mâna încleștată pe valijoara ei, se grăbi să coboare la parter, intrând în încăperea din spate. Apoi deschise ușa și păși afară, pe aleea cufundată în beznă. N-avea niciun rost să mai încuie. Broasca fusese spartă cu mai puțin de o oră în urmă, atunci când intrusul pătrunsese în casă.

Merse cu precauție de-a lungul aleii, ghidată de ceea ce-și amintea în legătură cu îngustul pasaj din spatele șirului de magazine.

Cu puțin noroc, abia peste câteva zile oamenii ar fi început să se întrebe din ce pricină Librăria Barclay rămăsese închisă atât de multă vreme. Dar mai curând sau mai târziu, cineva – și cel mai probabil proprietarul casei – tot ar fi devenit îngrijorat. Un timp, domnul Jenkins s-ar fi mulțumit să bată la ușa ei. Până la urmă însă, s-ar fi alarmat și s-ar fi înfuriat, iar în final ar fi folosit una dintre cheile de pe inelul pe care îl purta în permanență asupra lui și ar fi intrat în librărie, pentru a-i solicita achitarea chiriei.

Și atunci ar fi fost descoperit și cadavrul din odaia de la etaj. La scurtă vreme, poliția avea să-și înceapă investigațiile pentru prinderea femeii care îl ucisese pe Lord Gavin, unul dintre cei mai bogați și mai distinși domni din înalta societate.

Femeia se făcu nevăzută, înghițită de întunericul nopții.

1

Un an și două luni mai târziu…

Văduva misterioasă dispăruse din nou.

Anthony Stalbridge înainta precaut de-a lungul coridorului întunecos, încercând să zărească o dâră de lumină strecurându-se pe sub vreo ușă. Toate camerele păreau a fi goale, însă el știa că femeia trebuia să se afle pe undeva pe-aproape. Cu câteva minute în urmă, o zărise, în timp ce ea urca scările neluminate ale servitorilor.

Îi lăsase un mic avans înainte de a o urma pe treptele înguste. Dar când ajunse pe palierul dormitoarelor, nici urmă de doamna Bryce.

Dinspre sala de bal, se auzeau acordurile înăbușite ale unui vals și zumzetul îndepărtat al conversațiilor animate de șampanie. Parterul reședinței Hastings, luminat feeric, era plin de oaspeți elegant îmbrăcați. Însă aici, la etaj, doar câte o lampă prinsă de perete împrăștia o lumină palidă. Domnea și o liniște rău prevestitoare.

Conacul avea dimensiuni impresionante, dar singurii săi ocupanți erau Elwin Hastings, foarte recenta, foarte bogata și foarte tânăra lui soție, precum și membrii personalului. Camerele servitorilor se aflau sub scări. Asta însemna că, probabil, mai toate dormitoarele de-aici, de la etaj, erau pustii.

Dormitoarele libere se dovedeau uneori a fi extrem de tentante pentru musafirii aflați în căutarea unei întâlniri amoroase secrete. Oare doamna Bryce urcase pentru vreo astfel de întâlnire tainică? Nu știa din ce motiv, el nu se simțea atras să analizeze prea îndeaproape această posibilitate. Și nu că ar fi avut vreo pretenție asupra femeii. În ultima săptămână, ei doi dansaseră de câteva ori și purtaseră câteva conversații precaute și exasperant de politicoase, pe la diverse manifestări mondene. Aceasta era dimensiunea legăturii lor protocolare. Însă intuiția lui – ca să nu mai amintească și de absolut toate instinctele de mascul – îl avertiza că în realitate ei doi se angajaseră într-o relație necugetată, o relație la care el unul n-avea de gând să renunțe nici în ruptul capului.

Încă de la prima lor întâlnire, Louisa Bryce făcuse tot ce-i stătuse în putință pentru a-l descuraja, cel puțin verbal. Desigur, se putea aștepta la asta, dat fiind vechiul scandal de care fusese legat numele lui. Ceea ce îl intriga însă foarte tare era faptul că ea părea să depună eforturi pentru a evita orice alt bărbat din încăpere, la fiecare petrecere la care participa.

Anthony era un om de lume și știa că existau femei care nu se simțeau atrase de bărbați din punct de vedere sexual, și totuși, în cele câteva ocazii în care o convinsese pe Louisa să danseze cu el și o ținuse în brațe pe ringul de dans, ajunsese să fie absolut convins că și ea era la fel de conștientă de prezența lui senzuală, precum era adevărată și reciproca. În această privință, valsul constituia un excelent mod de testare. Sau poate că el se autoamăgea cu bună știință, din cel mai vechi motiv de pe lume, și anume acela că o dorea nespus de mult.

Femeia nu avea de unde să știe că ochelarii ei cu rame aurii, care îi dădeau un aer profesoral, rochiile ei demodate și felul ei serios și dureros de monoton de a conversa nu reușeau decât să-l fascineze și mai tare. Atitudinea ei plictisitoare era în mod evident ipocrită. Bărbatul trebuia să recunoască totuși că această mască avea un efect puternic asupra lumii bune. Numele ei nu era asociat cu al niciunui bărbat. Se părea că nu era implicată în nicio relație intimă. Lady Bryce constituia cu toată certitudinea un veritabil mister, iar unul dintre cele mai bizare lucruri era tainica ei curiozitate în privința gazdei lor din acea seară, Elwin Hastings, precum și în privința celorlalți domni implicați în noul consorțiu de investiții al acestuia.

În acel moment, la capătul cel mai îndepărtat al holului se deschise o ușă. Anthony se ascunse în umbra unei firide din perete, așteptând să vadă ce se întâmplă.

Din încăpere ieși Louisa. În semiîntunericul acela, nu-i putea distinge cu claritate trăsăturile feței, dar îi recunoscu rochia cafenie, demodată. Îi mai recunoștea mândra înclinare a bărbiei, precum și rotunjimea grațioasă a umerilor.

În ciuda situației riscante, sau poate tocmai din cauza acesteia, bărbatul fu străbătut de un fior de dorință. O privea venind în direcția lui și își aminti cât de bine se simțise ea în brațele lui, atunci când dansaseră, ceva mai devreme. Făcuse tot posibilul să pară, la fel ca de obicei, afectată și plictisitoare, dar nimic nu-i putea ascunde inteligența și privirea provocatoare a ochilor de culoarea chihlimbarului, și nici nu-i putea înlătura lui Anthony plăcerea de a-i simți sub palmă spatele grațios și ținuta dreaptă. Se întreba dacă ea își dădea seama că se simțea din ce în ce mai atras să-i afle secretele, pe măsură ce femeia se străduia tot mai mult să-l descurajeze.

Ea se precipită pe culoar, fără a-i simți prezența, și se îndreptă către scara servitorilor. Lumina unei lămpi atârnate pe perete se reflectă o clipă strălucitor în ramele ochelarilor ei. El tocmai se întreba dacă să-i iasă în cale și să se confrunte cu ea, sau să continue să o urmărească, când dinspre capătul de sus al scării servitorilor tună în direcția ei un glas tăios necruțător.

— Cine-i acolo? rosti cu asprime respectivul bărbat.

Era o somație, nu o simplă întrebare, iar tonul nu era acela politicos și plin de respect al unui servitor.

Omul era Quinby, una dintre cele două gărzi de corp care în ultima vreme îl însoțeau pe Hastings peste tot.

Anthony întinse un braț, o înșfacă pe Louisa în momentul în care trecea pe lângă el și o sili să se oprească.

Ea se întoarse spre el, cu gura deschisă, gata să scoată un mic țipăt de surprindere. Ochii îi erau larg deschiși. Anthony îi acoperi buzele cu mâna liberă.

— Taci, îi șopti el la ureche. Ai încredere în mine.

Apoi o trase strâns la pieptul lui și o sărută suficient de apăsat încât să nu-i mai permită să scoată vreun sunet.

Vreme de câteva clipe, ea se împotrivi. El spori apăsarea sărutului, cerându-i astfel femeii să-i răspundă pe măsură. Dintr-odată, Louisa încetă să i se mai opună. Anthony, lovit parcă de descărcarea electrică a unui trăsnet, își dădu seama că și ea împărtășea aceeași senzație. Îi putea simți reacția. Părea șocată. Și aceasta n-avea nimic de-a face cu apropierea paznicului.

Pe hol răsunau pașii grei ai lui Quinby. Anthony înjură în gând. El n-ar fi vrut nimic altceva decât să continue s-o sărute pe Louisa. Și-ar fi dorit nespus de mult să intre împreună cu ea în cel mai apropiat dormitor, să o culce pe pat, să-i scoată ochelarii și rochia anostă…

— Ce faceți voi doi aici? îi întrebă Quinby.

Anthony ridică privirea. N-avea nevoie să mimeze nemulțumirea și iritarea. Louisa făcu un pas înapoi, încruntându-se de parcă și ea ar fi fost deranjată de faptul că fuseseră întrerupți din plăcuta îndeletnicire. Anthony observă în dosul lentilelor privirea ușor confuză și sesiză răsuflarea accelerată a femeii.

— Se pare că avem companie, draga mea, rosti el pe un ton constatativ.

Quinby se apropie de ei. Masiv și lat în umeri, era îmbrăcat cu un palton închis la culoare. Într-unul dintre buzunare se întrezărea un obiect care atârna greu. Pe una din mâinile lui lucea un inel auriu cu piatră de onix, care părea să fi costat extrem de mult.

Louisa se întoarse în direcția paznicului. Anthony simțea că femeia era speriată, însă ea reuși să se stăpânească, deschizându-și evantaiul cu un gest plin de iritare.

— Nu cred că am avut plăcerea să-mi fi fost vreodată prezentat, spuse ea cu o voce care ar fi putut îngheța chiar și un cuptor încins. Deși era mult mai scundă, izbutea să dea impresia că se uită de sus la Quinby. Cine-ți dă dumitale dreptul să ne acostezi astfel?

— Nu vă supărați, doamnă, dar niciunui oaspete nu-i este permis accesul la acest etaj, îi replică răspicat Quinby, care ațintise o privire pătrunzătoare asupra lui Anthony. Vă voi însoți înapoi la parter.

— N-avem nevoie de escortă, îl asigură cu multă răceală Anthony. Cunoaștem foarte bine drumul până acolo și ne descurcăm și fără însoțitor.

— Chiar așa, că bine zici! îi ținu și Louisa isonul. Domnule, poți fi absolut încredințat că știm drumul și nu-ți vom simți deloc lipsa.

Apoi își ridică puțin jupa și dădu să se strecoare pe lângă Quinby, dar acesta întinse mâna și o apucă de braț.

Stupefiată, ea pufni de parcă nu-i venea a crede, arătându-se de-a dreptul indignată de mojicia individului.

— Cum îndrăznești?

— Vă implor să mă iertați, doamnă, dar, înainte să plecați, sunt obligat să vă întreb ce-ați căutat aici sus, insistă paznicul.

Louisa îl fulgeră cu privirea prin lentilele ochelarilor.

— Ia-ți imediat laba de pe mine, altminteri o să am grijă să-l informez pe domnul Hastings în legătură cu acest incident.

— Eu oricum îi voi raporta ceea ce s-a întâmplat. În mod vădit, Quinby nu părea câtuși de puțin tulburat de amenințarea ei. Este de datoria mea să-i comunic apariția unor astfel de evenimente.

— Ce fel de evenimente, pentru Dumnezeu?! ripostă femeia. Ce naiba vrei să insinuezi?

Anthony se uită lung la Quinby și îi porunci:

— Ia-ți mâna de pe brațul doamnei.

Celălalt miji ochii. Nu-i prea place să primească ordine, își zise în sinea lui Anthony, după care adăugă:

— Acum!

Quinby eliberă brațul Louisei.

— Totuși, trebuie să mi se răspundă la întrebare, mârâi el, păstrându-și atenția concentrată în direcția lui Anthony. De ce ați venit aici sus?

De data asta, întrebarea îi fusese adresată lui, înțelese Anthony. Quinby nu mai era preocupat de Louisa.

În acel moment, Anthony o luă de braț, cu un gest de amant îndreptățit.

— Mă gândeam că răspunsul este cât se poate de evident. Doamna și cu mine am venit aici pentru a găsi puțină intimitate.

Era absolut sigur că Louisa nu era prea încântată de implicațiile pe care le presupunea această explicație, și totuși ea știa că nu avea altă variantă decât să-i cânte în strună. Spre lauda ei, femeia nu ezită câtuși de puțin.

— Fără nicio îndoială, trebuie să plecăm de aici, domnule, rosti ea răspicat.

— Așa s-ar părea, încuviință și Anthony.

O strânse ceva mai tare de braț și o conduse în direcția scării principale.

— Ia stați puțin! strigă Quinby în urma lor. Nu prea știu ce este cu voi doi, dar…

— Întocmai! îi aruncă Anthony peste umăr. Nu ai nici cea mai vagă idee despre ceea ce făceam, foarte buna mea prietenă și cu mine, aici sus, și chiar așa vor și rămâne lucrurile.

— Am fost angajat pentru a observa tot ce se întâmplă în casa asta, le aduse la cunoștință Quinby, urmându-i pe coridor

— Înțeleg, încuviință Anthony. Însă doamna și cu mine nu știam că palierele superioare ale casei constituie niște zone interzise. N-am văzut niciun semn de avertizare în acest sens.

— Desigur că nu există astfel de semne de avertizare, mormăi Quinby. Oamenii ca domnul Hastings nu obișnuiesc să monteze avertismente în conace atât de elegante precum acesta.

— Atunci, cu greu ne-ai putea învinovăți că am ajuns aici, atâta vreme cât am stabilit deja că intenționam să scăpăm de aglomerația de la parter, concluzionă pe un ton împăciuitor Anthony.

— Așteaptă o clipă! îi zise Quinby.

Anthony nu-i mai dădu atenție bărbatului, ci i se adresă Louisei, suficient de tare încât să-l poată auzi și Quinby:

— Consider că trăsura mea ne va asigura izolarea după care tânjim.

Femeia îi aruncă o privire șovăielnică și ambiguă, dar din fericire rămase tăcută.

Începură să coboare treptele. Quinby se oprise în capătul de sus al scării. Privirea paznicului parcă îl ardea în ceafă.

— Suntem nevoiți să plecăm imediat, îi spuse Anthony Louisei de data asta foarte încet. Dacă nu plecăm, îi vom stârni și mai multă suspiciune.

— Dar eu am venit aici împreună cu Lady Ashton, îi replică Louisa la fel de încet. Nu pot să dispar așa, din senin, fără să-i spun nimic, pentru că femeia se va neliniști cumplit.

— Sunt sigur că unul dintre lachei va fi fericit să anunțe că ai plecat deja, împreună cu mine.

Ea se îmbățoșă.

— Nu pot face asta, domnule.

— De ce nu? Noaptea este de-abia la început, iar noi doi avem atâtea de vorbit, nu-i așa?

— Nu-nțeleg ce vrei să spui. Îți mulțumesc pentru intervenția promptă și cât se poate de oportună, dar aceasta nu era câtuși de puțin necesară. M-aș fi putut descurca și singură cu acel bărbat. Acum, realmente mă simt nevoită să insist…

— Tare mi-e teamă că eu sunt cel care trebuie să insiste. Înțelege că mi-ai trezit curiozitatea. N-o să mai pot dormi deloc la noapte dacă n-o să obțin câteva răspunsuri din partea ta.

Ea îi aruncă o privire rapidă, bănuitoare și piezișă. El îi zâmbi, lăsând-o să vadă cât era de hotărât. Expresia Louisei se mai înăspri, însă ea nu prelungi ciondăneala lor. Cu siguranță, plănuia cum să scape, își zise Anthony în sinea lui. Probabil că intenționa să dispară în momentul în care vor reveni în sala de bal, unde prezența atâtor persoane l-ar fi împiedicat să-i facă o scenă penibilă.

— Doamnă Bryce, va trebui să renunți la orice intenție de a mă lăsa baltă, îi puse el în vedere. Într-un fel sau altul, vei fi nevoită să-mi permiți să te conduc acasă în seara asta.

— Nu mă poți obliga să mă sui în trăsura ta.

— Nici prin cap nu mi-ar trece vreodată să folosesc forța. Nu atâta vreme cât raționamentul logic va duce foarte probabil la același rezultat.

— Și care ar fi, mă rog frumos, acest raționament?

— Ce-ar fi să începem prin a fi de acord că amândoi avem același interes cu privire la chestiunile personale ale amfitrionului nostru din seara asta?

Remarcă tresărirea Louisei și respirația ei precipitată.

— Habar n-am la ce te referi, se prefăcu ea.

— Acum câteva minute, ai ieșit din dormitorul lui Hastings.

— De unde știi? îl întrebă Louisa. Faci niște presupuneri hazardate și speculative.

— Arareori acționez pe ghicite, doamnă Bryce. Și în niciun caz atunci când am la dispoziție fapte concrete. Știu sigur că acolo se află dormitorul lui Hastings, fiindcă ieri am făcut rost de o schiță a etajului casei.

— Pentru Dumnezeu, domnule! Chipul femeii se lumină de o bruscă înțelegere a situației și de ceva care părea a fi o eliberare. Ești cumva un spărgător profesionist?

O doamnă bine-crescută și la locul ei s-ar fi simțit de-a dreptul înspăimântată, se gândi bărbatul. Dar Louisa nu părea să fie câtuși de puțin deranjată de ideea de a fi însoțită de către un eventual membru al lumii interlope. În schimb, era în mod vădit intrigată și curioasă. Nici măcar încântată n-ar fi fost un termen prea exagerat pentru a defini starea ei de spirit din acel moment. Anthony avusese dreptate să considere că Louisa era o ființă cu totul ieșită din comun.

— Doar nu te aștepți să-ți confirm suspiciunile, îi replică el. Sunt sigur că ai chema imediat poliția ca să mă aresteze.

Spre marea lui uluire, ea începu să râdă. Trilurile cristaline îl fermecară.

— Ba nicidecum, domnule, ținu ea să-l asigure, agitându-și cu grație evantaiul. Nu mă deranjează nici cât negru sub unghie, dacă-ți câștigi existența furând de la oameni de teapa lui Elwin Hastings. Trebuie totuși să recunosc că acest lucru îmi explică anumite chestiuni.

Lui i se părea că discuția lor se abătea într-o direcție destul de bizară.

— La ce anume te referi? o întrebă Anthony.

— Domnule, sunt dispusă să recunosc că, din momentul în care te-am cunoscut la balul Hammond, mi-ai stârnit cea mai vie curiozitate.

— Iar acest lucru ar trebui să mă flateze sau să mă alarmeze?

Ea nu-i răspunse la această întrebare, ci îi zâmbi, satisfăcută și arogantă ca o pisicuță încolăcită la căldurică, lângă foc.

— Încă de la bun început am socotit că aveai ceva în mod categoric misterios, îi spuse Louisa.

— Cum adică?

— Păi, ai cerut să-mi fii prezentat și apoi ai dansat cu mine. Își desfăcu evantaiul și apoi îl închise imediat la loc, cu un mic gest care voia să sublinieze că ea își demonstrase cu vârf și îndesat punctul de vedere.

— Și ce ar fi atât de straniu în ceea ce am făcut?

— E ciudat, fiindcă domnii nu prea caută compania mea. Nu se prea îngrămădesc să mă cunoască și cu-atât mai puțin să danseze cu mine. Iar când m-ai invitat pe ringul de dans și la recepția Wellsworth, mi-am dat imediat seama că puneai la cale transpunerea în practică a unei uneltiri.

— Înțeleg.

— Am presupus, firește, că te foloseai de mine ca de un paravan care să-ți camufleze interesul față de cine știe ce altă doamnă. Se întrerupse, după care adăugă cu gingășie: Poate față de o femeie măritată.

— E limpede că în ultimele zile ți-ai pierdut multă vreme și energie gândindu-te la mine.

Cam tot atâta timp cât își petrecuse și el gândindu-se la ea, își zise în sinea lui bărbatul, și găsi acest lucru mulțumitor.

— Am constatat că erai o adevărată enigmă, îi spuse ea. Și totuși, nu mi-a trecut deloc prin minte ideea că ai putea fi hoț. Trebuie să recunosc că pentru mine lucrurile au luat o întorsătură cu totul neprevăzută.

Cei doi ajunseră în holul de la intrare înainte să fi apucat Anthony să-i mai dea vreo replică. Un lacheu îmbrăcat cu o livrea de modă veche, albastru cu argintiu, și având pe cap o perucă pudrată, le ieși în întâmpinare.

— Te rog să ne aduci pelerina doamnei Bryce, îi ceru Anthony. Poți să-mi chemi și trăsura, iar apoi s-o informezi pe Lady Ashton că doamna a plecat împreună cu mine.

— Am înțeles, domnule, îi zise lacheul și se grăbi să-i îndeplinească ordinele.

Louisa nu mai protestă. Anthony avea impresia că era la fel de nerăbdătoare ca și el să plece de-acolo. Era evident că pe acea femeie n-o deranja prea tare ideea de a pleca în noapte împreună cu un hoț de profesie. Bărbatul nu știa cu exactitate ce să creadă, în respectiva privință.

Lacheul se întoarse aducând pelerina ei de un cafeniu mohorât, care se potrivea atât de bine cu rochia de aceeași culoare. Anthony luă pelerina din mâinile lacheului și i-o puse cu grijă Louisei pe umeri. Micul său gest galant urma să constituie un mesaj care n-avea să treacă neobservat. În cazul în care, mai târziu, Hastings l-ar fi întrebat pe lacheu, acesta ar fi putut confirma cu toată sinceritatea că doamna Bryce și domnul Stalbridge păreau să fie foarte intimi unul cu celălalt.

Trăsura își făcu apariția, în dreptul scărilor. Louisa se lăsă condusă. Anthony o urmă degrabă, mai înainte ca ea să aibă vreme să se răzgândească.

Se așeză pe banchetă în fața ei și închise ușa. Cei doi se treziră învăluiți de întunericul dinăuntrul trăsurii. În spațiul acela intim, bărbatul simțea intens aroma delicată ce o înconjura pe Louisa, un amestec de parfum de flori și de femeie. Își dădu seama că era excitat. Trebuia cu orice preț să se concentreze asupra discuției pe care o începuseră deja.

— Așa, deci, unde rămăseserăm?

— Cred că erai pe cale de a-mi descrie neobișnuita dumitale îndeletnicire. Femeia băgă mâna în manșon, de unde scoase un creion și un carnețel. Te rog frumos să aprinzi felinarul, pentru că aș vrea să-mi iau notițe.