PDF Cand apare copilul de Francoise Dolto.

În luna august 1976, în timp ce eram în concediu, am primit un telefon. Directorul de la France-Inter, dl Pierre Wiehn, pe care nu îl cunoșteam, mi-a propus ca începând cu acea toamnă să particip la o emisiune ce urma să se ocupe de problemele pe care le au părinții în relația cu copiii lor. Să mă gândesc în timpul concediului la ce am să fac după, nu! Un nu categoric și datorită dificultății unei asemenea emisiuni, având în vedere că atâția factori inconștienți sunt în joc când e vorba de educație. Peste câteva zile, adjunctul directorului de la France-Inter, Jean-Chouquet, m-a sunat încercând să fie mai convingător. Cererea e mare, îmi spunea el; de când radioul a devenit prietenul fiecărui cămin, mulți părinți așteaptă prin el răspunsuri la problemele lor psihologice. Trebuie făcută o emisiune despre dificultățile legate de educația copiilor. Posibil. Dar de ce să apelați la mine, un psihanalist atât de prins de meseria lui? Acesta este rolul educatorilor de profesie, al psihologilor, al mamelor și taților din familiile tinere. Multe persoane sunt preocupate de aceste lucruri. În ceea ce mă privește, răspunsul este nu… și nu m-am mai gândit la asta.

Dar când m-am întors la lucru, Pierre Wiehn m-a sunat din nou. Veniți măcar să stăm de vorbă: studiem problema și vrem să ne consultăm cu dumneavoastră. Am vrea să vă spunem care sunt ideile noastre. Ținem foarte mult la acest proiect. Tocmai mă întorsesem din concediu, odihnită și încă nepresată de un program prea încărcat Am acceptat.

Și astfel, într-o după-amiază de la începutul lui septembrie m-am dus să-i întâlnesc pe acești domni în clădirea impunătoare pe care o ocupă Radio-France, să reflectăm împreună și, încet-încet, m-am lăsat câștigată de cauza lor.

Da, era adevărat, se putea face ceva pentru vârsta copilăriei. Existau multe cereri din partea publicului. Cum puteam să le răspundem în mod eficient fără să facem rău, fără să îndoctrinăm și, profitând de această audiență, să facem ceva pentru cei care sunt viitorul unei societăți ce nu îi înțelege niciodată? Este adevărat, de asemenea, că toți cei ce dau consultații psiho-medicale constată că tulburările de adaptare pentru care le sunt aduși copiii își au originea în prima copilărie. Pe lângă tulburările reacționale recente, cauzate de evenimente școlare sau familiale, există adevărate nevroze infantile și psihoze care au debutat cu tulburări ce ar fi fost rezolvate dacă părinții și copiii ar fi fost ajutați să se înțeleagă fără angoase și sentimente de culpabilitate, de-o parte și de cealaltă. Aceste tulburări au condus la o stare patologică cronică, manifestată deopotrivă prin dependență, respingere și dezvoltare dizarmonică a copilului. Suferința morală a copiilor foarte mici se exteriorizează la început prin disfuncții viscerale digestive, pierderea poftei de mâncare, a somnului, agitație sau apatie, sau chiar printr-o indiferență față de toate și pierderea plăcerii de a se juca, de a face zgomot; întârzierea în vorbire, tulburările de motricitate, tulburările reacționale sunt semne târzii ale pierderii comunicării prin limbaj cu cei din jur. Aceste fenomene precoce sunt nenumărate în prima copilărie, dar complet ignorate de majoritatea părinților care se mulțumesc să aștepte vârsta școlară, pedepsind sau dând calmante copiilor care deranjează, pentru că, într-o zi, un medic le-a recomandat un medicament pe care de atunci îl folosesc frecvent. Se poate spune că, până la vârsta școlară obligatorie, dificultățile relaționale ale copilăriei nu sunt percepute ca atare de conștiința adulților. Or, tocmai acestea creează premisele unui viitor psiho-social perturbat. Asta nu înseamnă că părinții nu își iubesc copiii, dar nu îi înțeleg, nu știu sau nu vor, confruntați fiind cu propriile lor greutăți, să se gândească la dificultățile psihice ale primilor ani ai fiilor sau fiicelor lor care, încă din primele momente de viață, sunt niște ființe făcute pentru comunicare și dorință, ființe care au nevoie de siguranță, de dragoste, de bucurie și de cuvinte, chiar mai mult decât de îngrijiri materiale, de igienă alimentară sau corporală. Pe de altă parte, medicina și chirurgia au făcut asemenea progrese încât mulți copii care altădată, în urma unor boli infecțioase sau unor tulburări funcționale și dereglări fiziologice, mureau la vârste mici, astăzi sunt salvați; tot așa cum alții sunt salvați după o viață intrauterină dificilă și o naștere prematură, urmată de lungi perioade de incubator; dar tot atât de adevărat este că acești copii atât de bine îngrijiți din punct de vedere medical și refăcuți din punct de vedere fizic prezintă deseori simptome de regresiune și probleme de dezvoltare a vorbirii, în sensul larg al termenului, tulburări ale sănătății psiho-sociale, atât în mediul lor familial, cât și în societate, cu ceilalți copii de vârsta lor. Efectele unei prime copilării perturbate în dezvoltarea ei, înainte de vârsta de trei sau cinci ani, nu devin vizibile decât prea târziu, la vârsta școlară, prin imposibilitatea acestor copii de a participa în siguranță și cu bucurie la activitățile celor de vârsta lor. Și încă și mai târziu, o dată cu apariția tulburărilor reacționale, a decompensărilor psihosomatice în lanț, a diverselor simptome de angoasă sau de respingere de către copiii de vârsta lor sau de către adulții din jur, ei sunt în sfârșit consultați de specialiști. Și încă aceștia sunt fericiți în comparație cu cei care, din acel moment, se văd izolați, despărțiți de părinții lor prin spitalizări sau internări în instituții de specialitate, care de cele mai multe ori îi marginalizează pentru totdeauna.

De aceea, ceva ar trebui făcut mult mai devreme, din momentul în care copilul, crescând, creează probleme mamei sale în viața relațională. Dar cum?

Nu puține sunt cazurile când părinții sunt lucizi, dornici să înțeleagă eșecul eforturilor lor în creșterea copilului; dar problemele care se pun sunt probleme de educație în sens larg, iar ei spun că încearcă „tot”, se angoasează din cauza nereușitei în timp ce copilul lor își pierde pofta de viață pentru că nu izbutește să se facă auzit; el, ale cărui tulburări în dezvoltare sunt de fapt chemări în ajutor adresate celor de la care, ca părinți, el așteaptă totul. Și astfel, provocându-le angoase, copilul se angoasează și mai mult.

Nu ar fi posibil oare ca acești părinți cu probleme să fie ajutați să se exprime, să reflecteze la sensul dificultăților pe care le au copiii lor, să-i înțeleagă și să le vină în ajutor, și nu să-i reducă la tăcere, să ignore semnele suferinței proprii acestei vârste? Sau să fie informați în legătură cu felul în care un copil poate fi făcut să se simtă în siguranță, sau care îi poate permite să se dezvolte, să-și recâștige încrederea în sine după încercări sau eșecuri, după o boală grea, o infirmitate sechelară, o deficiență fizică, mentală sau afectivă reală? Nu există încercare mai mare pentru părinți decât atunci când își constată neputința în fața suferinței fizice sau morale a propriului copil, și nici încercare mai grea pentru un copil decât pierderea sentimentului de siguranță existențială, a sentimentului de încredere firească pe care o are în adult. Se impune deci să-i informăm pe părinți. Să răspundem la chemările lor în ajutor. Să dedramatizăm situații deja blocate. Să-i deculpabilizăm și pe unii și pe ceilalți, cu scopul de a le trezi propria putere de a judeca; să-i determinăm pe părinți să-și înțeleagă altfel contribuția în dezvoltarea perturbată a copilului lor; să-l ajutăm uneori să se înțeleagă pe ei înșiși, pornind de la dificultățile pe care le reprezintă în ochii lor acest copil cu probleme, cauză aparentă – uneori reală – a propriei lor derute, a unor dificultăți care sunt adesea, fără ca ei să-și dea seama, o reacție la propriile lor erori care împiedică evoluția copilului lor spre dobândirea autonomiei, deoarece, în funcție de vârstă și fire, i-au acordat prea multă sau insuficientă libertate. Se putea oare încerca așa ceva? Nu merita să facem această experiență?

Pericolul nu constă în a trezi speranțe în soluții gata făcute, în trucuri educative eficiente, când, de fapt, de cele mai multe ori e vorba de probleme emoționale complexe, care își au originea la adulții deveniți părinți, în repetarea unor comportamente ale propriilor lor părinți – sau, dimpotrivă, în opoziția lor față de condiția de genitori înhămați prea tineri la obligații familiale căroranureușesc să le facă față, în timp ce își continuă propria adolescență prelungită: intrați, de fapt, prea devreme într-o viață responsabilă? Evident, nu trebuia așteptat prea mult de la acest gen de emisiune; dar era oare acesta un motiv de a te eschiva? Aceasta urma să trezească, bineînțeles, orice s-ar zice, multe contestații; dar era oare acesta un motiv să nu încerci? Evident, multe situații familiale sunt prea delicate, prea multe procese inconștiente sunt în joc în deteriorarea comunicării în cadrul familiei pentru ca părinții să-și mai poate regăsi seninătatea necesară unei asemenea reflecții; și asta cu atât mai mult cu cât părinții cu probleme așteaptă din partea copiilor lor, a reușitei acestora, o consolare pentru nereușitele proprii. Câți părinți răniți în perioada propriei copilării, decepționați de viața afectivă conjugală și de relația lor cu cei apropiați, descurajați profesional nu își pun toate speranțele în progenitura lor, în așa fel încât cel mai mic eșec al acesteia îi duce la disperare; în consecință, o copleșesc cu o responsabilitate paralizantă pentru cei mici, în loc să o ajute, într-un climat de siguranță și destindere, să-și păstreze încrederea în ea însăși, să spere…

Cum trebuia să procedăm? în primul rând, sănurăspundem direct și la orice întrebare, chiar dacă păstrăm anonimatul. Trebuia să solicităm scrisori detaliate, asigurându-i pe cei care ne scriu că ele vor fi citite cu atenție, deși puține vor putea primi răspuns, dat fiind timpul scurt de emisie. Formularea în scris a propriilor dificultăți reprezenta deja un mijloc de a se ajuta singuri. Aceasta era prima mea idee.

După citirea corespondenței, urma să alegem dintre solicitări pe cele care, printr-un caz particular, pun o problemă care ar putea interesa un mare număr de părinți, deși ea se prezintă diferit pentru fiecare copil în parte. Modul de viață familială, numărul de copii, vârsta și sexul, poziția copilului în raport cu frații săi sunt tot atâția factori ce trebuie cunoscuți, căci de ei depind mult reacții emoționale, precum și viziunea despre lume pe care și-o formează zi de zi copilul în perioada dezvoltării, în timp ce își caută propria identitate prin procese de stimulare, de rivalitate, de identificări succesive. Va trebui, de asemenea, să spunem părinților care ne vor asculta că există perioade privilegiate pe care la traversează toți copiii, fiecare în felul său, în timp ce cresc, și care ridică anumite probleme, în cursul cărora lipsa de înțelegere, deruta adulților în fața eșecurilor copiilor sunt mai dureroase pentru ei decât în alte perioade și prilejuiesc interpretări greșite, omisiuni, interferențe reacționale care dăunează unei rezolvări fericite a acestor etape de evoluție. Va trebui deci să vorbim, plecând de la cazuri particulare, despre cele mai frecvente dificultăți, astfel încât emisiunea să aducă reale servicii în înțelegerea copilăriei de către adulți, cu atât mai mult cu cât o bună parte dintre ei nu au nici cea mai vagă idee despre problemele ce-i sunt specifice și despre modurile de reacție care, în funcție de natura fiecărui copil, însoțesc întotdeauna o rezolvare favorabilă.

Ceea ce părinții, adulții în general, nu știu este că, încă de la naștere, puiul de om este o ființă din și pentru limbaj și că multe din problemele pe care le are își găsesc rezolvarea favorabilă dezvoltării sale dacă îi sunt explicate. Oricât de mic ar fi, dacă mama sau tatăl său îi vorbesc despre motivele cunoscute sau presupuse ale suferinței sale, un copil este în stare să treacă peste acea dificultate păstrându-și încrederea în el și în părinții lui. Înțelege el oare sensul cuvintelor sau dorința de a ajuta, evidentă în aceste cuvinte? În ceea ce mă privește, consider că el este foarte devreme receptiv la sensul limbajului matern, precum și la sensul umanizant al vorbelor pline de compasiune și adevăr care îi sunt adresate. Ele îi provoacă un sentiment de siguranță și de liniștire în mai mare măsură decât țipetele, cearta, loviturile, menite să îl facă să tacă și care, uneori, se dovedesc eficiente. Acestea din urmă îi conferă mai degrabă un statut de animal domestic supus și înspăimântat de stăpânul său, decât de ființă umană ajutată de către cei ce îl iubesc să-și depășească dificultățile existențiale, ale căror singure mijloace de exprimare rămân – în absența vorbelor lămuritoare și deci liniștitoare – țipetele și stările de indispoziție. Această comunicare umanizată mi s-a părut de cele mai multe ori uitată în zilele noastre, în ceea ce privește relațiile cu copiii, martori permanenți ai vieții cuplului pe care îl formează părinții, dar lipsiți de cuvinte care să se adreseze anume persoanei lor – și acest lucru în special în viața de la oraș, fie că sunt crescuți de mamă sau de o femeie care se ocupă de ei, fie că sunt duși la creșă; în timp ce altădată, în familia tribală, se găsea întotdeauna un adult fără un rost precis care, în lipsa părinților, știa să vorbească, să cânte, să legene, să-l împace pe copil, arătându-se plin de toleranță față de suferințele lui. Iar apoi, în toată perioada educației e de dorit să poți răspunde cu sinceritate la toate întrebările pe care ți le pune, să-i trezești capacitatea de observație, raționament și simț critic. Un asemenea limbaj considerăm că trebuie descoperit sau redescoperit de către părinți. Iar toate aceste adevăruri de bun simț trebuiau fără îndoială spuse acelor părinți care le-au uitat.

Oare această sarcină, socială în bună măsură, revenea unui psihanalist? Un psihanalist este format pentru a asculta în liniște pe cei care, vorbindu-i, încearcă să-și regăsească ordinea interioară perturbată de dificultăți anterioare; prizonieri ai unor procese repetitive care împiedică evoluția lor umană, aceștia se străduiesc, prin reevocare, să le decodeze sensul perturbator. Și atunci, un asemenea specialist, cum sunt și eu, trebuia să vorbească la radio, să răspundă la întrebări privitoare la educație? Mi-am pus și atunci și îmi pun și acum această întrebare. Este adevărat că eu vorbesc având la bază informațiile mele privind psihanaliza, precum și nenumăratele dificultăți nerezolvate pe parcursul educației ale celor pe care i-am întâlnit în profesiunea mea, tineri și mai puțin tineri – și nu pot vorbi altfel. Totuși, chiar dacă evoluția oricărei ființe umane străbate aceleași etape de dezvoltare, fiecare îi percepe în alt mod dificultățile, întotdeauna asociate cu cele ale propriilor părinți, fie ei oricât de bine intenționați. Îmi va permite oare această cunoaștere, întotdeauna particulară și individuală a suferinței omenești, să îi ajut pe ceilalți? Nu știu. Experiența își va spune cuvântul. Mă întrebam dacă ar putea fi evitate suferințe de felul celor prin care trec în timpul vieții lor comune unii părinți și copii ce se află, ca noi toți, prinși în capcana unor dorințe inconștiente – știut fiind faptul că acestea din urmă sunt, ca întotdeauna între părinți și copiii lor, marcate de interdicția incestului și de dificila rezolvare creatoare a acestor dorințe barate unele în raport cu altele în cadrul relațiilor familiale. Dar dacă e adevărat că sunt psihanalist, e la fel de adevărat că sunt și femeie, soție, mamă, că am cunoscut și eu problemele acestor roluri diferite, după cum cunosc și cursele pe care ți le întinde buna credință. Deci voi vorbi ca femeie care, deși psihanalist, este la vârsta de a fi bunică și chiar mai mult, o femeie ale cărei răspunsuri sunt discutabile, iar ideile ce o conduc, contestabile într-o lume în mișcare; copiii de azi vor fi adolescenții și adulții de mâine ai unei civilizații în plină mutație. Voi încerca doar să aduc puțină lumină în problemele celui care pune întrebări. Ascultătorii sau cei care îmi scriu, precum și cei care mă ascultă sau îmi vor citi răspunsurile, nu vor trebui să-și imagineze că sunt depozitara unei adevărate științe pe care nu o vor pune în discuție. Este mai degrabă vorba de o etapă a unei căutări, ce îmi aparține, în direcția problemelor actuale cu care se confruntă copiii de astăzi, supuși, din multe puncte de vedere, atât unor experiențe și unui climat psihosocial în schimbare cât și unor situații noi pentru toată lumea. În răspunsurile pe care le dau, intenția mea este de a-i determina pe părinții confruntați cu dificultăți să-și vadă problemele dintr-un unghi puțin diferit de cel cu care s-au obișnuit, de a trezi în mintea ascultătorilor ce nu sunt direct implicați preocuparea pentru soarta copiilor din jurul nostru, pe care noi, adulții din preajmă, trebuie să-i protejăm și să-i susținem, ajutându-i astfel să dobândească în deplină siguranță sentimentul propriei responsabilități.

Oare este copilăria de astăzi copia copilăriei noastre? Trebuie oare reluate tipurile de comportament care au reușit în creșterea generațiilor trecute? Cu siguranță, nu. Condițiile vieții s-au schimbat și se schimbă în continuare, iar copiii de astăzi se confruntă cu acestea în dezvoltarea lor. Neschimbată a rămas doar setea copiilor de a comunica cu adulții. Această sete există și a existat dintotdeauna, deoarece ea reprezintă particularitatea ființei umane de a se exprima și de a încerca, dincolo de barierele de vârstă și limbă, să comunice cu ceilalți, și, de asemenea, de a suferi atunci când nu poate să o facă sau când mijloacele sale se dovedesc inadecvate.

Trăiesc cu speranța că toți cei ce vor citi răspunsurile pe care le dau acestor scrisori venite de la părinți sau, mai rar, de la tineri, vor fi tentați să reflecteze la rândul lor la aceste probleme, la sensul lor, la diferitele soluții ce li s-ar putea da. Și, deopotrivă, să reflecteze la acest extraordinar mijloc de informație și de întrajutorare care este radiofonia, ce permite comunicarea unor oameni care nu se cunosc, în legătură cu probleme care făceau odinioară parte din secretele de familie.

Pentru unii dintre ei aceste răspunsuri ar evoca amintiri despre propria educație, dificultăți trăite de ei înșiși pe vremea când erau copii sau de părinții lor când îi creșteau, dificultăți asemănătoare acelora pe care le-au avut sau le au cu propriii lor copii și pe care știu să le depășească fără să ceară ajutor. Toți – sper –, întâlnind oamenii din alte familii decât ale lor, îi vor privi altfel pe părinții și pe copiii aflați în cumpănă, vor observa cu alți ochi reacțiile copiilor care se joacă în parcuri, ale celor care se chinuie în clase, ale celor care vin să-i deranjeze în momentele lor de liniște. Poate că în acest fel vor fi ajutați să încerce să le vorbească acestor copii în alt mod, să nu-i judece prea repede, să găsească, gândindu-se, răspunsuri pentru problemele cotidiene cu care sunt ei confruntați, probleme care constituie multe exemple din această carte. Poate că vor ști, mai bine ca mine, să găsească acele cuvinte care să vină în ajutor dificilei condiții umane de a fi părinte și aceleia, nu mai puțin dificile, de a fi copil, la cei în mijlocul cărora trăiesc și care le pun întrebări.

Această carte consemnează primele luni de difuzare ale emisiunii de la France-Inter: Când apare copilul.

Mulțumesc aici tuturor membrilor micii noastre echipe: lui Bernard Grand, producătorul mereu atent, cu ochii la cronometrul lui Jacques Pradel, cel care dialoghează cu mine pe post; lui Catherine Dolto, cea care a rezumat toate scrisorile la care ne-am oprit, permițându-ne să alegem temele dominante ale fiecărei emisiuni; de asemenea, tehnicienilor și secretarilor devotați de la camera 5 348, de pe avenue du President Kennedy nr. 116, Paris, arondismentul XVI.

Există întotdeauna un motiv

(Când apare copilul)

Françoise Dolto, sunteți psihanalist; cu toate acestea, nu e vorba să dați aici consultații personale. Sunteți de aceeași părere?

Bineînțeles. Și, cu toate că sunt psihanalist, cum bine spuneați, sper că am și bun simț și că aș putea să-i ajut pe părinții ce au probleme, acel gen de probleme ce preced, la copii, perturbări mai grave care îi vor determina să consulte mai târziu medicii; mai precis, psihiatrii. Există multe lucruri, aparent banale, pe care părinții nu le iau la început în serios; de altfel nici medicii. Părinții știu doar că ceva nu merge: copilul lor s-a schimbat. Ei ar vrea să afle cum să procedeze și, de cele mai multe ori, ar putea găsi singuri soluția dacă s-ar gândi puțin. Asta aș vrea eu: să-i ajut să gândească.

Într-adevăr, e mai ușor să previi decât să vindeci. Pe de altă parte, nu e întotdeauna vorba de drame: sosirea pe lume a unui copil este și un prilej de bucurie și de fericire. Cu o condiție: să-i înțelegi pe copii! Dar lucrurile nu stau întotdeauna așa.

În general, părinții îi așteaptă cu bucurie. Dar, iată, așteptați un copil și, de fapt, vine un băiat sau o fată. Ai fi vrut fată, și e băiat; vroiai băiat și e fată… în plus, într-o familie nu sunt numai părinții. Există și bunicii și, mai ales, frații mai mari. Un asemenea eveniment – apariția unui nou-născut – este o mică dramă pentru mulți dintre copiii mai mari din familie. Ar trebui chiar să spun că, dacă nu apare gelozia între, să zicem, optsprezece luni și patru ani, e un semn foarte rău: copilul mai mare trebuie să fie gelos deoarece e confruntat cu o problemă; pentru prima dată vede că toată lumea admiră pe cineva mai tânăr decât el: „Deci trebuie «să faci pe bebelușul» ca să fii admirat?” Până atunci credea că va fi apreciat doar dacă va crește mare, o fată sau un băiat mare.

Socotesc că trebuie să-i ajutăm pe părinți încă din momentul în care apare copilul, pentru că totul devine mai complicat în lunile următoare.

Vorbeați despre bun simț. Este foarte adevărat că, uneori, puțin bun simț te ajută să descurci o situație care, la început, pare foarte încâlcită și dramatică. Nu am putea face mai clare aceste lucruri printr-un exemplu?

Trebuie să știm că un copil care are o reacție neașteptată are întotdeauna un motiv. Se vorbește despre capriciile copilului: capriciile se instalează pentru că le numim capricii. În fond, când un copil are brusc o reacție neașteptată, care pune în încurcătură pe toată lumea, noi trebuie să înțelegem ce se întâmplă. Un copil se oprește pe stradă, nu mai vrea să meargă mai departe: poate nu-i plac pantofii pe care îi are; poate nu vrea să meargă pe acolo; poate se merge prea repede și, poate, ar trebui să mai meargă cu căruciorul, în timp ce noi credem că e destul de mare ca să meargă deja pe jos: „A petrecut o vacanță frumoasă, se ține foarte bine pe picioare…” Dar nu e adevărat! Văzându-se în același loc după vacanță el vrea, ca înainte, să meargă cu căruciorul. Nu va mai dura mult. După părerea mea, capriciile apar dintr-o lipsă de înțelegere a copilului: el nu se mai înțelege pentru că adultul nu-l mai înțelege. Aceasta este o problemă de bun simț! Și câți copii nu am văzut eu care au început să aibă capricii? Este cazul oricărui copil vioi și inteligent care vrea să explice ce simte sau ce dorește și care nu știe cum să facă: atunci devine recalcitrant, protestează, urlă și… urlă și părinții la el. Nu așa trebuie procedat. Ci încercând să-l înțelegi, spunându-ți: „Există un motiv. Nu înțeleg, dar să ne gândim!” Și, mai ales, să nu faci imediat o dramă din asta.

Un alt eveniment ce interesează toate familiile care au copii de vârstă școlară este începutul anului școlar; deseori, pentru un copil mic, ieșirea din cadrul familiei, locul nou și necunoscut, întâlnirea unor oameni noi reprezintă un eveniment.

Vă referiți la copilul care merge pentru prima oară la școală sau la cel care reîncepe un nou an școlar?

La amândoi. Să ne oprim întâi la copilul care intră în clasa întâi.

Vara trecută, lucram liniștită în grădină și la un moment dat am auzit o fetiță care a început să țopăie de bucurie când l-a văzut venind pe nașul ei: aceasta era pentru ea o sărbătoare. Bun! Acest domn coboară din mașină și o vede pe fetiță: „Oh! ce mare ai crescut! Ai să mergi în curând la școală!” Atunci, fericită și plină de importanță, ea îi spune: „Da, o să merg la școală. De la toamnă.” Adică peste două luni. „Ah! ai să vezi tu, ai să vezi, nu e prea vesel. Va trebui să fii cuminte,nuvei mai avea voie să alergi. Uite, acum ți-ai băgat degetul în nas, nu vei mai avea voie să faci așa. Și pe urmă, colegii tăi, știi, va trebui să le ții piept. Te vor trage de codițe. Cum? Vrei să-ți păstrezi codițele? Nu, va trebui să-ți tai părul!” într-adevăr, un tablou terifiant! Copila era veselă înainte de sosirea nașului ei, tot veselă când l-a întâmpinat… iar după,nui-am mai auzit glasul. Iată un copil care, datorită discursului unui adult care voia probabil să o tachineze, s-a prăbușit total. Nu e decât un exemplu, dar de câte ori adulții nu-i spun copilului că începutul școlii înseamnă pentru el că viața frumoasă s-a sfârșit!

Atunci nu trebuie să ne mai mirăm văzând copii care plâng și care se lasă practic târâți pe stradă numai ca să nu meargă la școală.

Există și copii care așteaptă acest moment cu nerăbdare, pentru că vor avea ghiozdan etc. Și pe urmă, ajung la școală, unde se trezesc la grămadă – și nu se așteptau la asta. Când se întorc acasă, sau când mama vine să-i ia de la școală, acești copii sunt foarte neliniștiți, mai ales a doua zi. Iar în a treia zi, nu mai vor să meargă deloc. Din fericire, cred că există școli unde copiii sunt primiți altfel… Deci lucrurile trebuie luate treptat: nu trebuie bruscat un copil care are o anumită fobie la mersul la școală. Poate că tatăl ar putea într-o zi să-și lase treburile și să meargă să-l ia de la școală, sau să-l ducă dimineața. Sunt mulți copii care, înainte de a merge la școală, sunt lăsați la cineva care se ocupă de ei, și acesta este un lucru nou; în plus, trebuie să se scoale foarte devreme în timp ce, pentru ei, școala însemna că o să meargă cu alți copii și o să se joace; și de fapt, nu e deloc așa. Mama lor nu i-a prevenit că o să meargă la cineva și de acolo la școală, că aceeași persoană o să-i ia de la școală, iar mama nu o să-i vadă decât seara. Eu cred că ar trebui să le spui copiilor care este situația, fără să-i sperii, dar dovedindu-le că ești alături de ei: „Mă voi gândi la tine.” Copiii au mare nevoie să știe acest lucru. Sau: „Uite, ți-am adus o poză, sau un bilet de tramvai. Când o să-ți fie urât la școală, o să-l ai în buzunar. Tata ți l-a dat. N-o să-ți mai fie așa frică.” Lucruri de genul ăsta. Copiii au nevoie de prezența părinților. Acest mediu e insolit. Trebuie ca părinții să fie reprezentați printr-un lucru pe care l-au dat copilului, ca să-i insufle încredere.

Mai trebuie spus ceva, și anume faptul că un copil nu poate vorbi despre ce s-a întâmplat la școală. Când el este în mediul său familial, nu poate vorbi decât despre ce se întâmplă în acel loc, despre ce gândește atunci. Copilul este prezent în prezent. Or, el este întrebat: „Ce s-a întâmplat la școală?” și este certat pentru că nu poate să povestească nimic.

Să luăm acum cazul unui copil care e, pentru a doua sau a treia oară, la început de an școlar. Deci, de data asta, nu mai e vorba de teamă; în schimb, acest copil poate fi tulburat de sosirea unui nou învățător sau de prezența altor colegi, de schimbarea atmosferei sau a clasei etc.

Este important de știut dacă cuunan înainte s-a simțit bine la școală. Dacă a fost puțin cam indiferent, sau dacă a avut probleme, anul acesta va fi, dimpotrivă, fericit: pentru că nu voia să regăsească aceeași învățătoare. Am văzut mulți copii aduși la doctor de părinți care spuneau: „în fiecare zi când trebuie să meargă la școală e bolnav, iar duminica se simte foarte bine.” Vorbeam cu copilul și, în realitate, el nu o voia pe acea învățătoare: voia să o aibă din nou pe cealaltă învățătoare, cea de anul trecut. Din păcate, învățătoarea cea nouă le-a spus: „Fiți atenți, cei care nu țin pasul se întorc alături de cei mici.” Or, el tocmai asta voia. Îi explicam atunci copilului că e foarte norocos: „Ai noroc că nu-ți place de învățătoarea ta; pentru că atunci când ții la ea nu te străduiești să știi tot și să treci în altă clasă în anul următor.”

Dacă copiilor nu le place de învățătoarea lor, trebuie să-i întrebi: „Dar explică bine?” Foarte des, ei spun: „Nu-mi place de ea, dar așa e, explică foarte bine.” „Păi vezi, asta e important. Rostul învățătoarei este să explice. În rest, o ai pe mama.”

Cand apare copilul

PREFAȚĂ

Există întotdeauna un motiv

(Când apare copilul)

Fișiere de descărcat

Din aceeași secțiune